Gib I. Mihaescu - Dinamica personalitatii scriitorului

Gib I. Mihaescu - Dinamica personalitatii scriitorului

Nascut la 23 aprilie 1894 la Dragasani, Gib I. Mihaescu era al saselea din cei doisprezece copii ai avocatului Nila Mihaescu, personalitate redutabila pentru micul oras de provincie si autoritate respectata in familie, ingrijindu-se indeaproape de educatia copiilor sai, astfel incat in casa domnea intotdeauna o atmosfera intelectuala distinsa. Mama, crescuta in spiritul unei stricte conduite monahale, transmite copiilor propensiunea spre reflectie si infinita pasiune a lecturii.

"Elev dificil si inegal in comportare, student intarziat atras de viata boema a capitalei, tanar ofiter traind din plin marea experienta a razboiului, gazetar ratacit pe drumurile necunoscute pana atunci ale tarii, proaspat avocat pornit in urmarirea unei iubiri himerice, scriitorul robit de aventura creatiei si de fascinantele taine ale boltii ceresti, sunt numai cateva din datele unei existente agitate, ale unei arderi la mari temperaturi, in care nu o data imaginatia paleste in fata existentei reale. Din acest punct de vedere scriitorul are o viata pe masura operei"[1], in opinia criticului Florea Ghita.

In ciuda pasiunii pentru lectura si scris, ca proaspat absolvent de liceu, scriitorul de mai tarziu avea sa urmeze, potrivit vointei intransigente a tatalui, studii in Drept, in ciuda inadvertentei dintre structura sa sufleteasca si rigoarea domeniului juridic. Totusi, ideea de a locui in Bucuresti mai mult timp, departe de constrangerile paterne, gandul de a cunoaste anturaje noi, de a parcurge aventuri inedite si in ultima instanta, posibilitatea obtinerii unei licente in Drept, nu ii repugnau defel.

Experienta traumatizanta a razboiului, ale carui urmari alienante au fost resimtite si exprimate in literatura universala de atatia scriitori, coroborata cu vestea sfasietoare a stingerii din viata a mamei sale, destabilizeaza irevocabil existenta "studentului intarziat" care, la indemnul pretios al unuia dintre confidentii sai (scriitorul Al. Busuioceanu), intra in cercul revistei de cultura "Luceafarul", unde, de altfel, debuteaza in februarie 1919 cu schita Linia intai. Ulterior, prezenta prozatorului in coloanele "Sburatorului" avea sa ateste progresul semnificativ al operei acestuia. La "Tara noua" se infiripa si se consolideaza prietenia trainica dintre Gib I. Mihaescu si Cezar Petrescu, ultimul devenind unul dintre redactorii responsabili ai revistei "Gandirea", unde va publica si scriitorul nostru o serie de proze scurte (Ierni jilave, Singuraticii, Semnele lui Danut, Intamplarea etc.). Nu putem tagadui influenta vadita a gazetarului asupra prozatorului, manifestata prin "disponibilitatea spre senzational si faptul divers"[2], precum si tendinta dezvoltarii discursului narativ dintr-un eveniment neobisnuit, straniu.

Profesia de avocat ("Stau intr-un orasel, un targ si fac avocatura" [3]) este repede eclipsata de marea sa pasiune literara, scriitorul simtindu-se atras mereu de lumea ireala a inchipuirilor bizare si a reveriilor, dar mai ales de lumea cartilor. Criticul Mihail Diaconescu remarca: "Lumea inchipuirilor e infinit mai bogata, mai atragatoare si mai nuantata decat atmosfera orasului de provincie, in care doar procesele de la tribunalul de ocol, intrigile meschine ale notabilitatilor si cine stie ce adulter marunt sunt evenimente insemnate () Rudelor, prietenilor si cunoscutilor, el le apare ca un ins retras, delicat din cale-afara, timid chiar. Cand este solicitat sa-si dea o parere, intarzie sau raspunde cu ocolisuri, fara sa arate cat de cat o atitudine categorica."[4]

Neputincios sa lupte cu o tuberculoza ereditara care debutase brusc in manifestari de o violenta extrema, se stinge din viata prematur, la 19 octombrie 1935.

In favoarea modernitatii conceptiei artistice a prozei analizate (care tradeaza nebanuite afinitati literar-artistice cu mentorul "Sburatorului", in ciuda confluentei prozatorului cu traditionalismul gandirist) pledeaza si una dintre confesiunile literare ale prozatorului, potrivit careia " «proza cea noua e proza scafandrilor sufletului (). Insa zacamintele cele mai profunde, cele mai nesfarsite de varietate, acumulate acolo prin necurmata cernere a experientei vesnic innoite, vesnic instabile, le ofera, fireste, subconstientul individului orasean. Iata de ce, cred, la noi ca si aiurea, incetul cu incetul, amatorul de aspecte sufletesti tot mai inedite a fost nevoit, de la sine, sa paraseasca pastoralul, sa lase deoparte viata satului, macar intr-atata, incat acesta sa nu mai formeze exclusiv obiectul literaturii lui - si sa se indrepte spre atmosfera mai turbure a orasului.»"[5]

Personajul modern devine "o constiinta hipersensibila"[6], o cutie de rezonanta a existentei umane, alcatuita din fapte si intamplari aleatorii, adesea lipsite de esenta, in concluzie un ins care traieste inauntru, pentru ca sufera de un minus de vitalitate. In felul acesta, literatura interbelica, in genere, da nastere eroului problematic, dominat, dupa cum opineaza criticul Anton Cosma, "pana la anulare, de propriul ideal, incat substanta problematica nici nu se mai cunoaste"[7], caci idealul nu reprezinta altceva decat o stare confuza de instrainare a omului in raport cu lumea din jur. Iar instrainarea de care vorbim creeaza premise favorabile unei trairi egocentrice care mineaza din interior fiinta umana, aservind-o unei instinctualitati obscure, traduse prin trairi-limita la nivel biologic mai mult decat la nivel cognitiv. Potrivit aceluiasi critic, "ambiguitatea, jocul de-a enigma existentiala, personaje simulante care-si concep viata ca pe o reprezentatie, amoralismul consecvent si general profesat de personaje, tema vietii ca mistificare"[8] - toate aceste aspecte devin definitorii in afirmarea stilului baroc si in proza moderna interbelica. Am putea spune ca proza lui Gib Mihaescu poarta amprenta unui barochism incipient, tradus prin cateva elemente specifice, semnalate de unii critici literari, din care e locul sa amintim asimetria compozitionala, precum si polimorfismul personajelor aflate in plin proces de dezarticulare sociala si traind un conflict vadit intre iluzie si realitate, conflict ce conduce iremediabil spre trairi obsesive dirijate de subconstient.

In mod cert, perioada interbelica aduce mutatii fundamentale in ceea ce priveste structurile narative traditionale care vor fi detronate de o epica moderna mizand pe autenticitate si pe factorul autoreferential. Lumea materiala, a perceptiilor nemijlocite si a elementelor descriptive tipice perioadei samanatoriste, incepe sa ii satureze pe scriitorii romani, deschizandu-le perspective inedite spre analiza propriului eu, a universului mai complex si mai nuantat, dar si mai tragic care emerge prin psihologism. Sub influenta catalizatoare a francezilor A. Gide si M. Proust, dar si pe urmele lui Dostoievski, literatura noastra este marcata de inovatii fundamentale sub aspectul structurilor narative ce converg unanim spre "o epica moderna"[9] bazata pe autenticitate si inconformism.

In studiul Caleidoscop critic, profesorul Valentin Chifor confirma asertiunea lui G. Calinescu referitoare la aparitia "unei intregi literaturi a obsesiilor si torturilor morale, a nelinistii si experientelor"[10], invadata de senzualitate si un erotism adesea exacerbat. Nimic surprinzator, ar raspunde, probabil, istoricul literar Adrian Marino care sesizeaza "vocatia negativista a modernismului () impinsa adesea pana la o adevarata valorizare a nonvalorii estetice"[11] ca principiu de creatie, caci, in noua literatura, "informul, inexpresivul si inorganicul devin preocupari, idealuri, «valori». In genere, tot ce constituie negarea, degradarea, degenerarea operei literare - prin extensiune «uratul», pacatul, viciul - obtine confirmarea si validarea estetica."[12] Romancierii veacului trecut "nu se multumesc a prezenta reactiile produse de impulsurile subconstiente, ale personajului, ci urmaresc drumul acestor impulsuri"[13], dupa cum remarca Gh. Lazarescu.

In ciuda faptului ca putem circumscrie proza lui Gib Mihaescu epicii moderne prin tendinta omniprezenta de sondare a subconstientului misterios, de coborare in "arcanele sufletului individual"[14], nu intalnim nici intr-o scriere, nuvela sau roman, tipul intelectualului absolut, macinat de drama neputintei de a se adapta contextului social. Eroii care foiesc in universul epic al acestor opuri sunt mai degraba prizonierii unor trairi-limita la nivel biologic, decat la nivel intelectual, ceea ce ne face sa impartasim opinia lui Pompiliu Constantinescu, potrivit careia "omul e o victima roasa de cancerul libidinei"[15], sau cel putin asa ne apare omul gibmihaescian. Din aceasta perspectiva, proza anlizata are puncte de congruenta cu unele dintre scrierile lui Felix Aderca, alt scriitor care asaza creatia "sub semnul tutelar"[16] al eternului feminin.