CLASICISMUL - IDEE LITERARA

CLASICISMUL - IDEE LITERARA

O confuzie raspindita de mai toate dictionarele, inclusiv de specialitate, este si aceea intre clasic (cu toate nuantele sale) si clasicism, adjectivul fiind asimilat substantivului, categoria spirituala unei realitati istorice, tipologia unui curent literar. Fenomenul clasicismului devine posibil fiindca au existat si exista scriitori clasici. Dar nu orice scriitor clasic, in sensul calitativ, valoric, al cuvintului, este asimilat, revendicat si promovat de clasicism. Multe pozitii ale clasicismului sint sprijinite pe opere, carora azi nu le putem recunoaste, sub nici un aspect, atributul de "clasice'. O serie de "vedete' ale clasicismului nu mai sint studiate nici macar in "clasa'. Un scriitor clasic (greco-latin) nu constituie, in toate imprejurarile si in mod obligator, un "model' (clasic). Motive pentru care notiunea de clasicism ar trebui aplicata (sub rezerva demonstratiei ulterioare) doar fenomenelor de generalizare, istoricizare, organizare culturala si "oficializare' ale clasicului, respectiv ale spiritului clasic, cu tendinta inevitabila de dogmatizare si academism.

I. Ca ne aflam in fata a doua notiuni mult timp suprapuse, intr-un raport indistinct, 'decT confuz, sau de reala sinonimie, o dovedeste si istoria cuvintelor respective. in timp ce clasic, in sens estetic-literar, apare in Antichitate, clasicis-mui~'este atestat documentar, sporadic, in Franta, in '1548'*, pentru a incepe sa circule, cu destula timiditate, de altfel, abia in primele decenii ale secolului al XlX-lea (Italia : 1818, Germania : 1820, Franta: 1822, Rusia TT830, Anglia: 1831). ² In

Franta, polemicile dintre clasici si romantici nu-1 popularizeaza, in 1826, notiunea ar fi fost folosita abia de doua ori ; frecventa sa se dovedeste redusa si dupa aceasta data. Clasicul pare suficient, in timp ce clasicismul face figura urita, neologistica (Littre ; 1863), neacceptat in epoca nici de Dictionarul Academiei Franceze. Sainte-Beuve si Taine nu intrebuinteaza cuvintul classicisme, in critica franceza el patrunde tirziu, catre 1890. in 1857, Champfleury constata : ,,in ciuda eforturilor .citorva (Stendhal, intre altii), impunerea notiunii de clasicism n-a putut fi adoptata'. in Anglia, apare ca un produs de import continental, adoptat deci cu prudenta. Carlyle il foloseste, totusi, dupa 1831. Goethe il accepta, dar mai mult notiunea decit cuvintul propriu-zis. Nici critica germana nu-1 asimileaza decit cu greutate deoarece "clasicismul¹* nu parea un termen potri-icterizarea operei lui Goethe, Schiller si a celor-ermani. El incepe a fi folosit, in mod curent, er (1856-1870).

.sta ascensiune foarte inceata este determi-i starea de confuzie a notiunii insasi, care nostri.SyJ? ^eticheta "clasicismului' se sensuri divergente sau contradictorii, astfel de situatii, din conflictul reali-or istorico-literare, din anterioritatea .'ice, teoretice, fata de aparitia si ntului. in linii generale, ideea cla-'versifica in trei directii esen-scnitorilor cu note clasice ; »lor cu predominanta clasica; ulturala a principiilor cla-'i deci urmatoarea, in-traditionale :

?£l defineste ansamblul culturii si litera-_:;rin extensiune antice. Este o acceptie bine , , "i-eptatita prin faptul ca mai toate caracterele spiritului, esteticii si structurii de tip clasic, isi gasesc realizarea si formularea exemplara (integrala sau partiala) in ope-,rele sau teoriile autorilor acestor literaturi. in felul acesta, 'ideea de clasicism si antichitate tind sa devina sinonime, in orice caz strins asociate.

turii g. _r..^ consolidi,':

2. Prin localizare sau succesiune de localizari cronologice, clasicismul defineste aspectul si durata propriu-zis istorica a clasicismului (notiune preferata sau substituita de multi "perioadei clasice'), reprezentat prin cel putin trei mari "secole' si perioade istorice, al caror caracter ilustreaza memorabil spiritul clasic in totalitatea aspectelor sale : secolul' lui Pericle, la Atena ; secolul lui August, la Roma ; secolul lui Ludovic al XlV-lea, in T^ranta. Voltaire, in capitolul introductiv al operei Sfecle de Louis XIV (1751), unde fixeaza si fizionomia acestor "secole', include si un al patrulea : al Renasterii florentine sub impulsul familiei Medici. Dar, in mod curent,, "clasicismele' - asa-zicind "clasice' - sint acceptate a fi in numar de trei : grec, latin si francez, respectiv ale secolelor al V-lea i.e.n., I-ul i.e.n. si al XVII-lea al erei noastre, mai precis intre 1660-1700. Cu unele diferentieri nationale, totusi : in Anglia "periodizarea' conventionala acceptata este sfirsitul secolului al XVII-lea si inceputul celui de al XVIII-lea, in Germania, sfirsitul secolului al XVIII-lea, precedat de o perioada "neoclasica', de pura imitatie, intre 1725-1745 etc.

3. Aees'te repere se dovedesc, in cele din urma,inguste si restrictive, deoarece eticheta "clasicismului' poate fi pe deplin aplicabila oricatror perioade artistice si literare ajunse la plenitudine. Cind maturizarea unei epoci este rezultatul deplinei realizari avirtualitatilor sale - perioada de "virf', echivalenta, in genere, cu inflorirea spiritului si structurilor clasice -, stadiul clasicismului este atins. Momentul istoric maxim dintr-o evolutie istorico-literara se numeste clasicism. Dar aceasta definitie - extensiva - goleste notiunea, de orice determinari stilistice, de structura, de vreme ce, dupa Wolfflin, goticul si barocul cunosc momente la fel de "clasice', de maxima afirmare estetica. Orice literatura care atinge nivelul cel mai inalt de expresie si perfectiune a caracterelor specifice, prin afirmarea fortei sale artistice maxime, poate fi recunoscuta in modlegitim drept "clasica'. Clasicismul ar corespunde, prin urmare, apogeului oricarei literaturi, perioadelor sale de glorie. Devin deci "clasice', in acest mod, nu numai cele trei mari secole, dar si "secolul de aur' spaniol, secolul "augustan' englez etc. Asa cum, de altfel, se stia la< noi, dupa izvoare straine, prin Barit, cu o lista si mai bogata,, inca din 1838, in Scriitorii clasici.

Teoria este dezvoltata de Brunetiere, prin consideratii despre maturitatea limbii, independenta fata de literaturile straine, desavirsirea mijloacelor tehnice, fidelitatea cu care este exprimat spiritul national, reluata, independent de acesta, si de T. S. Eliot. ³ Ea trebuie in esenta primita, deoarece corespunde .spiritului si structurii clasice, intelese ca valori supratempo-raterTre' altfel, ori de cite ori intram in detalii precise de istorie literara, compartimentarile rigide si definitiile estetice traditionale incep sa-si demonstreze intreaga lor insuficienta : a) Numai prin simplificare si generalizare poate fi atribuita clasicismului o perioada cronologica precisa. Epoci exclusiv clasice nu exista. Peste tot constatam doar suprapu- , n&ri, interferente, coexistente. A atribui in intregime secolul ' al XVII-lea clasicismului ar constitui o mare eroare, deoarece, pe toata durata sa, suprematia clasicismului este disputata de baroc, atit ca spirit cit si ca fenomen stilistic, unele studii moderne vorbind argumentat de un ,,clasicism cu coloratura baroca' ⁴. Din perspectiva istoriei artelor, secolul al XVII-lea francez pare predominant baroc. Fenomenul poate fi surprins si in romantism, prin sfidarea oricaror delimitari istorice. Se intelege, clasicismul lato sensu continua si in plina perioada loderna. Inclusiv in secolul al XX-lea, prin totalitatea misirilor "neoclasice', cit si prin perpetuarea inevitabila, indiferent de dozaj, a trasaturilor artistice clasice.

Aceeasi situatie, pe deplin verificata in domeniul istoriei literare, se repeta si in cimpul esteticii si al ideilor literare, unde se constata o supravietuire neintrerupta, chiar daca in sinusoida, a principiilor clasice din Antichitate si pina azi. Ancheta lui Karl Borinski merge numai pina la Goethe si Humboldt. ⁵ Dar este evident ca aceeasi traditie continua cel putin pina la Paul Valery. Baza lecturilor romanticilor o constituie, in mod firesc, autorii clasici. La romantica M-me de Stael, ideile literare clasice ("gust', principii universale etc.) abunda. Clasicismul se mentine viu de-a lungul intregii literaturi italiene si, bineinteles, franceze.

Schirmbind ce este de schimbat, aceeasi tenacitate si interferenta clasica se constata si in literatura romana ⁶. inceputurile sale "moderne' sint predominant clasice, teren disputat de romantism, dupa 1830, curent care nu obtine victoria completa, de vreme ce Maiorescu, in plin romantism, afirma un gust si

idei de esenta clasica ; la fel, Eminescu. Romanticul prin temperament Macedonski face, la batrinete, profesie de credinta integral clasica. In plina perioada simbolista, Duiliu Zamfirescu si altii combat "poezia noua' in numele acelorasi principii clasice. O anume revenire la clasicism cere, se stie, si G. Cali-nescu, in Sensul clasicismului (1946).

b) Determinarile nationale ale clasicismului sint de luat, de asemenea, in consideratie. Ele impun nu numai insemnate decalaje cronologice intre perioadele zise "clasice' ale literaturilor nationale, dar mai ales coeficienti insemnati de diferentiere. Din care cauza, teza foarte raspindita, care asimileaza clasicismul unui fenomen exclusiv sau specific francez, trebuie inca o data respinsa. In realitate, clasicismul francez constituie doar o forma a clasicismului european, o modalitate de regasire si "modernizare', una din fazele sale istorice, bine delimitata in timp si spatiu. Exista atitea elasicisme cite literaturi, individualizate nu numai istoric si geografic, dar si substantial. Clasicismul romanesc si-ar avea inceputul, dupa unii istorici literari, in jurul lui 1780 etc. Exista, de asemenea, mari deosebiri intre clasicismul de la Versailles si Weimar, intre clasicismul lui Goethe, "burghez' (acesta foloseste, se pare, primul, in 1795, expresia klassischer National-autor)⁷ si al lui H61-derlin, apropiat de al elinilor. Privit din unghiul specificului national, clasicismul se releva a fi, cu si mai mare claritate, ceea ce este in realitate : o chintesenta, un stil, o tendinta divers localizata. Soarta clasicismului, notiune de folosit la plural, implica divergenta, particularitatea, varietatea. "Nationalismul' literar il pulverizeaza.

Particularizarile nationale ale clasicismului international devin evidente si prin existenta unor reformulari, sub presiunea teoretica a romantismului (v. Romantismul, voi. III). Atunci cind Heliade, Filimon si altii, pentru a ne limita doar la literatura romana, introduc in definitia clasicismului, sau cer in presa tipuri originale, nationale, corespunzatoare "caracterului' fiecarei natiuni ⁸, universalitatea tipolologiei clasice sufera modificari in sens specific, bine localizate. De aceea, studiile consacrate clasicismului romanesc ar trebui sa se orienteze, in egala masura, atit spre genul proxim (echilibru, masura, bun-simt etc), cit si spre diferenta specifica. Este necesar sa aflam, de pilda, in ce mod impersonalitatea Glossei eminesciene se integreaza, de fapt, unei structuri originale, care apartine numai poetului roman Eminescu '. Intrucit clasicismul exprima universalitatea, si deci esenta supir-nationala. astfel de cercotin nu pot ilustra, de fapt, decit fenomene de interferenta, evolutie si nuantare. Scheletul clasic ramine peste tot unul si acelasi.

4. In egala masura - acceptie consacrata de manuale, cursuri, istorii literare etc. - clasicismul constituie si un curent literar. El defineste, in linii esentiale, un ansamblu detendinte' s! caractereartistice, o unitatedestructura,o idee-forta cu tendinta de generalizare, ilustrata de totalitatea operelor reprezentative pentru perioadele "clasice'. Definitia, dat fiind relativitatea curentelor literare (v. Curentul literar), trebuie inteleasa atit in sensul unei permanente, cit si al unor repetitii istorice, in cadrul carora valorile si principiile clasice devin predominante si au audienta hotaritoare. De unde rezulta ca aticismul (sec. al V-lea si al IV-lea i.e.n.), prima forma a clasicismului european, si curentele ,.clasice' ulterioare, recunoscute ca atare din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, apartin in egala masura clasicismului. Peste tot, aceeasi atitudiiui-»'*-listica,aceleasi teme si tipuri,aceleasiforme desolidarizare Iiierara.-------..'

5. Privit in adincime, clasicismul se releva in cele din urma un fenomen spiritual, o forma de constiinta erudita si doctrinara. Clasicismul "stie' ca este clasicism. El are despre sine o limpede constiinta teoretica, miezul intregii .probleme. "Clasicismul - observa si Gundolf - este clasicul devenit constient si voluntar, nu naiv' ¹⁰. Trecerea de la "clasica¹* ingenui -tate si spontaneitate, la reflexivitate si program estetic riguros, defineste. in esenta, clasicismul. Cind se consacra studiului culturii clasice, clasicismul devine obiect si metoda de cunoastere, imprejurarea in care el se confunda cu studiul erudit, filologic, sau numai didactic, al operelor greco-latine, respectiv al "antichitatilor', "umanitatilor', "limbilor clasice' etc. A face "studii clasice' de orice natura (arheologice, istorice, filologice, literare etc.) inseamna si azi, in mediile savante, a cultiva "clasicismul'. Dovada si titlul unor publicatiica : Studiiclasice, Classical Quarterly etc.

III. Constiinta estetica a clasicismului se LxUUluuazA intr-un curent de~iitqTliteraTe~ intr-o ^doctrina' tot mai sistematizata, 'Hespre* care circula viziuni net contradictorii, deopo-

triva de indreptatite. Adevarul este ca exista doua clasicisme bine distincte. Doctrina clasicismului se dezvolta in sensuri diametral opuse, pozitive si negative, adevarat Ianus estetic : "nou' si "vechi', inovator si conservator, in functie de varietatea contextelor istorico-literare. Aceasta ainjjjguitaie, creatoare de multe confuzii, ni se pare esentiala. Definitia actuala a clasicismului : "invechit', "depasit', '"dogmatic' etc., proiectata asupra intregului curent, se dovedeste, la o privire atenta, incompleta si superficiala. Iremediabil compromis azi, el a facut ieri, intr-o serie de imprejurari precise, figura indrazneata, aproape "revolutionara'. Toate principiile estetice ale clasicismului au avut si au inca, in parte, o functie dubla : stimulatoare si coercitiva, eliberatoare si represiva, "moder-nista'¹ si academizanta. Reabilitarea aspectelor pozitive ale clasicismului devine in felul acesta o necesitate a obiectivitatii critice :

1. Se omite mai intii principiul regenerator al clasicismului, tendinta profund constructiva de restaurare, prin reintoarcere periodica la izvoare si valori originare. Prin clasicism totul reincepe, renaste, fiindca numai prin revenire la prototipi si forme eterne creatia se revitalizeaza, redescopera si reactualizeaza perfectiunea si idealitatea. Frumosul clasic este un mit, fiindca mitica este si vesnica sa reintoarcere ⁿ. Creatia, pet de repetitie, nu poate determina decit acte arhetipice, de recuperare a frumusetii pure si absolute. Toate nostalgiile clasice, antice (helenismul romanilor, de pilda) si moderne (neoclasicismul secolului al XVIII-lea etc), n-au alta semnificatie profunda. Actul clasic este in acelasi timp creator si reparator. A-l condamna inseamna a nu avea nici o intuitie a spiritului clasic. Gestul sau reflex, in arta si cultura, este "reaprinderea flacarii', simbol frecvent la sfirsitul secolului al XVIII-lea. Intreaga utopie si idealizare clasicizanta a epocii are acest sens primordial, "revolutionar' si "conservator' in acelasi timp : indarat la "simplitatea adevarata, naiva, la puritatea antica' ! Revenirea la natura elementara raspunde, la fel, aceleiasi saturatii artificiale, profund antibaroce, antirococo. Toate viziunile clasicizante ulterioare cultiva aceeasi nostalgie higienica, purista si "paradisiaea' (Baudelaire foloseste cuvintul), aceeasi obsesie a "perfectiunii zeilor', calitate eminenta a perfectului "clasic' ¹³. Acest fenomen al vesnicei reintoarceri si regresiuni clasice, revitalizante, apare cu intensitate si la Eminescu, apoi, si mai limpede exprimat, la Macedonski, in acord cu un intreg filon romantic de aceeasi factura «. Atit de puternica este convingerea "regenerarii', incit chiar si neoclasicismul modern (atit de lipsit de originalitate, cum vom vedea) pretinde cu toata convingerea ca "regenereaza' literatura.

2. Tot atit de ignorat, in fond, este si spiritul efectiv inovator al clasicismului, prin raportare la realitatile literare anterioare. In Franta, clasicii reactioneaza negativ impotriva lui Ronsard, a Pleiadei, a lui Malherbe etc, fata de care iau o atitudine de neta opozitie. Doctrina clasica a lui Chapelain aparecontemporanilor drept "noua' '.Principiile si valorile clasice :"ratiune',"bun-simt',"bienseance' si celelalte sint net ostile "imperfectiunilor' si "neregularitatilor' secolului al XVI-lea, considerate ca primitive, perimate. Celebra Querelle des anciens et des modernes exprima tocmai aceasta reactiune "novatoare' a clasicismului. Toate principiile clasice traditionale primesc o reinterpretare si nuantare noua, intr-un context istoric si spiritual nou. Clasicismul secolului al XVII-lea "modernizeaza' clasicismul "clasic' (v. Clasic si modern).

O schema ideala in patru timpi schiteaza intregul proces : 1. clasicism novator (rigori care sint noutati fata de literatura si orientarile estetice precedente) ; 2. clasicism dogmatic (codificarea "noutatilor') ; 3. neoclasicism (reluarea purista a dogmelor) ; 4. reactiune liberalizanta, antidogmatica, de esenta romantica (opusa atit "noutatilor' dogmatizate, oficializate, cit si puriste).

3. Statutul "clasic' al ratiunii releva o predispozitie nu mai putin inovatoare, antidogmatica. Spiritele clasice, indiferent sub ce forma ("natura',"noutatenaturala',"contra-natura', "bun-simt' etc.), n-o concep altfel : "Ratiunea - scrie Saint-Amant - are o autoritate destul de puternica pentru a sustine singura' noile reguli ale clasicismului.Totinaceasta perioada apare si se propaga disocierea esentiala : a fi "rationalist' in estetica inseamna doua lucruri net deosebite : a gindi ca Aristotel (versiunea traditionalista, invechita, a ratiunii) si a gindi personal, emancipat, antitraditionalist. Reactiune semnificativa ! Intre indicatiile aristotelice si concluziile ratiunii, spiritele "moderne' nu ezita sa aleaga :ratiuneaestesuperioara Stagiritului si, in genere, tuturor anticilor : "Aristotel

insusi nu admite nimic in afara ratiunii'. Anticii sint respectati in masura in care "ratiunea limpede si pertinenta' nu ne "obliga' la atitudini contrare. Cit de libera, de "noua', este o astfel de pozitie nici nu mai trebuie documentat pe larg. Si ulterior, la sfirsitul secolului al XVIII-lea, ratiunea are aceeasi

functieregeneratoare : a vesniceireintoarcerilaautoritatea

fecunda a ratiunii si gindirii¹⁵.

4. Unilateral inteles este, in genere, si principiul imitatiei (v. Imitatia, voi.II).De obicei se uita ca descoperirea valorii imitatiei, in spiritul si litera aristotelica, reprezinta - chiar pentrucomentatorii si teoreticieniiitalieniaiRenasterii - o descoperire efectiv "noua'. Nici un critic al epocii n-are sentimentul ca propaga idei perimate. Dimpotriva, toti au intuitia revelatiei originale. Textul insusi al Poeticii constituie osenzationala"descoperire'.Adevaratainterpretare "clasica' a imitatiei exclude conformismul, servilitatea. Sensul sau este net stimulator, deci creator. Este o mare exagerare a crede ca secolul al XVII-lea propaga si cultiva imitatia totala si in bloc a Antichitatii. Umanismul secolului anterior a fost, in realitate, mult mai clasicizant. Controversa in jurul imitatiei are, in secolul al XVII-lea, toate caracterele dezbaterii noi, vii, originale ¹⁶. Si in cel urmator imitatia este gandita ca o emulatie fecunda, in spiritulactivitatiicreatoareamarilorscriitori. Pentru a nu mai aminti de faptul ca, prin imitatie, s-a putut conserva o mare iparte a valorilor occidentale. Imitatia constituie pina azi unul din elementele esentiale ale mecanismului oricarei traditii.

5. Nedreptatite, judecate dogmatic, fara raportare la justificarea istorica, sant si faimoasele norme ale clasicismului ("unitati', "legi' etc.). Or, care este realitatea ? Fata de ostilitatea lui Ronsard, introducerea "regulilor noi' (expresia apare in 1675 la P. le Bossu) constituie un real progres. Ceea ce-1 legitimeaza nu este autoritatea magistrului, ci a ratiunii, atitudine spirituala moderna. Aparatorii unitatilor tragediei nutresc in unanimitate convingerea ca intemeiaza o noua dramaturgie salutar opusa gustului traditional. Se pune ordine Sn teatrul medieval, rudimentar. Tragedia clasica face, in comparatie cu

--"misterele' religioase, figura proaspata, originala. Chiar atunci cind prestigiul normelor inclina balanta in favoarea dogmatismului, nu putine voci proclama valoarea legilor modernizate,

,.acomodate' epocii. De altfel, aparitia genurilor noi nici nu este posibila fara recunoasterea existentei "legilor vechi si noi' (ex legibus antiquis et novis). cazul epopeii crestine, latine, a pastoralei (legitimata prin ameliorarea si derogarea de la dogmele italiene ("aristotelice'), a tragicomediei etc. Nici discutie de fanatism la spiritele avizate. Daca autorul Cidului ,,a violat ifgulile artei', trebuie sa recunoastem ca el detine totusi "secretul prin care reuseste mai bine chiar decit arta'. De opinia lui Boileau este si Chapelain : Cidul "arata ca arta (regulile artei, n.n.) nu face frumusetea'. Se pot inregistra numeroase alte reactiuni antipedante. Scarron "nu este stinjenk de rigoa-rea regulilor lui Aristotel'. Insasi afirmarea noii reguli, a "bu-> r.ului-simt', se opune categoric dogmatismului. Notiunea de* ,,regula arbitrara', nu "infailibila', apare in aceeasi epoca ¹⁷. Adevarat antidogmatism in nuce, potential si declarat in egala masura.

6. Clasicismul aduce o contributie insemnata, uitata '.: ca, la afirmarea si consolidarea unei noi pozitii fata de procesul creatiei. Ingenuitatii, spontaneitatii si inspiratiei li se opune primatul "ariei'. Raportul traditional natura/arta este rasturnat in favoarea tehnicii. Clasicismul valorizeaza efortul creator, perfectiunea, tenacitatea, luciditatea, virtuti care vor cunoaste o mare cariera in poetica moderna (v. Creatia, IV, 2). ..Munca asidua poate obtine de la poet ceea ce natura ii refuza.' Citatul apartine unui obscur (De Colletet), dar spiritul este al iui Poe, Mallarme, Valery, avant la lettre. "Ceea ce a infectat poezia moderna - scrie Chapelain - a fost ignorarea artei.' Citeste : aplicarea creatoare, tehnica, "meditatia, studiul si munca' ^J8. Ostil teoriilor traditionale despre "furia divina', clasicismul introduce noua viziune laicizata, tehnicizata si profesionalizata a literatului "de meserie', cu "maiestrie'. 1

IV. Fata diametral opusa a clasicismului - singura care circula azi cu cea mai mare insistenta - sistematizeaza m dogmatizeaza toate principiile clasice, transformate intr-un cfjrp de doctrina Jnchisa, orientata spre intoleranta. Este aspectul negativ si compromis al clasicismului, bestia neagra a tuturor miscarilor si conceptiilor literare novatoare, termenul antitetic de referinta al spiritului modern sub toate formele sale. Totusi arji jjresit sa se creada ca acest clasicism predispus spre scleroza reprezinta doar un fenomen istoric. Ori

pe scena', lungimea lor "nu trebuie nici sa intreaca, nici sa fie mai mica decit timpul prescris de Aristotel'. Acesta este stilul tipic al clasicismului, facut din tabu-uri estetice, somatii cominatorii, imperative categorice. Expresia~?avorita a esteticienilor clasicizanti francezi este : ii jaul. ** S-ar putea scrie un interesant studiu de stilistica plecindu-se numai do la aceste expresii de "politie literara', care inchid o intreaga estetica si' viziune spirituala. Clasicismul deschide drumul birocratiei literare, organizarii administrative a literaturii. "Planificarea' sa include, in linii mari, urmatoarele compartimente :

2. Dogmatizarearatiunii : recunoasterea primatului absolut al ratiunii ("ratiunea este singura mea regina' , deviza Iul Scudery este aplicabila intregului clasicism) determina un adevaratmitalomnipotenteisiinfailibilitatii rationale. De unde o serie intreaga de teorii si prejudecati tipice : spiritul rational -poate reusi, fara exceptie, in toate genurile : ratiunea este decretata superioara imaginatiei, ceea ce determina dupa imprejurari respingerea categorica sau recuperarea "rationala' a "miraculosului' (fantasticului) ; refuzul categoric al autorilor, inclusiv antici, care se abat de la norma verosimilului ; superioritatea "bunuiui-simt' asupra gustului public, punct de maxima tensiune, adevarat clivaj teoretic in conditiile marii presiuni a legii succesului si a sociabilitatii mondene ; dogmatizarea criticii literare in numeleratiunii,cumarirestrictiiin numele "bunului-simt', "maximelor inviolabile' etc. Victimele sint : Ies irreguliers, scriitorii si "poantele' baroce etc.^!4.

3. Dogmatizareaperfectiunii :principiulidealitatii, tradus si exprimat in forme absolute, duce in mod inevitabil la idealizarea si formalizarea clasicismului. Clasicizantii devin mai "clasici' deoit clasicii insisi. In secolul al XVIII-lea, eroii lui Homer trec uneori drept "primitivi', respinsi de gustul clasic hiperrafinat,printr-unadevaratexces de distinctie.Idealul corectitudinii, impins la ultima perfectiune, duce la remode-larea literaturii clasice, in baza idealului "clasic' standardizat, transformat in pura conventie. Dovada aparitia editiilor expurgate de clasici,Ad usum Delphini,recomandareascriitorilor clasici minori, manierati, convenabili, in locul marilor figuri, eliminarea, din traduceri, a cruditatilor de stil, care contravin noilorbienseances,cazulversiunilorhomericestilizateale D-nei Dacier etc. Des citatele Sentiments de l'Academie fixeaza

intreaga doctrina in termeni cit se poate de categorici : "Arta propunindu-si ideea universala a lucrurilor, ea le curata de defectele si neregularitatile particulare pe care istoria, prin severitatea legilor sale, este constransa sa le accepte'. Spiritul clasicismului, transcendent, anistoric, scoate arta din sfera determinarilor temporale, pentru a o proiecta in orizontul ab-'stract si sterilizat al prototipilor incoruptibili. Totalitatea orientarilor puriste, incepind din Antichitate (anti-asianiste, anti-inanierisle etc), are ca punct de plecare aceeasi rezistenta organica, reflexa, la afectare, coruptie si imperfectiune artistica ²⁵. Tendintele si mai ales prejudecatile antidecadente n-au alta logica interioara.

4. Dogmatizarea imitatiei : vocatia naturala a clasicismului pentru repetitie si imitatie imbraca forme stabile si perfectionate. Imitatiei anterioare, a Pleiadei, de tip servil, confuz, ,,liber', i se opune metoda imitatiei organizate, reflectate, jexemplare. Obiectul, in esenta, ramine acelasi : Antichitatea, sub toate formele literare. Motiv pentru care, acceptia poate cea mai raspindita a clasicismului continua sa fie imitatia Antichitatii, definitie curenta in studii, dictionare etc. ²⁶ Doar ca spiritul sau marcheaza, in regimul clasicismului, o evolutie neta spre docilitate, conformism si didacticism. Astfel ia nastere clasicismul de tip scolar-academic, predat in "clase', conform binecunoscutei acceptii traditionale, care numai in aceasta sfera isi gaseste, de fapt, deplina indreptatire. Nu insa pina la victoria totala, in fond imposibila, de vreme ce orice realizare absoluta, orice capodopera, de stil clasic sau nu, constituie un moment irepetabil, iar temele, tipurile, tropii, marile scenarii clasice nu pot fi derit redescoperite, reluate la nesfirsit, prin universalitatea lor intrinseca. In aceste conditii, "originalitatea' devine un mit, sau un coeficient imponderabil, iar "imitatia' o conditie obligatorie a creatiei, variatie infinita in jurul unor teme date.

intreg acest mecanism imitativ este determinat, dupa toate indiciile, de trei categorii de factori : instinctul mimetic si conformist al spiritului, complexul de inferioritate culturala - convingerea ca operele vechi nu pot fi depasite - si legea minimului efort, conceptia eficacitatii "copiei' dupa "modelul' considerat infailibil. Certificatul este al circulatiei si eficacitatii istorice. In acest sens, clasicismul apare inca in Antichitate,

odata cu primele fenomene de imitatie generalizata si teoretizata (Tratatul despre sublim, cap. XIII : Despre imitarea marilor scriitori), a constituirii celor dintii "canoane'. El este o inventie alexandrina, elenistica, supusa - in timp - selectiei naturale istorice : imitatia noua elimina pe cea veche, adevarata pseudolege a istoriei literare.

5. Dogmatizarea modelului : aparitia primelor ierarhii si admiratii literare consacrate, studiul in "clase', transformareaarhetipuluiinstereotip,toatepredispunsidetermina atitudinea conformista proprie clasicismului. intreg repertoriul tematic, tipologic si formal al literaturii devine o disciplina canonica, sub prestigiul marilormodele.intrucitprincipiulsi obiectivul normativ nu pot fi depasite, singura solutie ramine supunereasirecunoastereaautoritatiiconstituiteamarilor modele. Homer si Aristotel devin simbolurile acestei atitudini profund clasice, de conformism si imitatie acceptsta, emulatie sidisciplina,asimilaresirecuperareutila,strictnecesara. ,,Ximeni nu poate fi savant inmateriedepoeziedramatica - scrie D'Aubignac - fara ajutorul anticilor si intelegerea lucrarilor lor. ^w -⁷ ,,Am inteles, in sfirsit, domnilor - declara la riadul sau Fenelon, intr-un discurs la Academia Franceza din I'o9'3 - ca trebuie sa scriem (s.n.) asa cum Rafael, Carracci si Poussin au pictat'. Tendinta se accentueaza cu cit idealul clasic contestat de romantism este constrans sa se apere. Expresia concentrata a acestei reactiuni o formeaza definitia editiei din 1835 a Dictionarului Academiei Franceze, unde se vorbeste despre ,,conformitatea cu legile stricte ale artei'. Ideea se transmite intregii critici europene : .,Toti autorii care scriu corect, clar, conform regulilor artei'. La Brunetiere, cu atit mai mult, clasicii dau "lectii sau exemple' ²⁸. Acest tic de gindire, chiar daca in expresii figurate, rasare si sub ochii nostri, in forma de sfaturi excelente si inutile : sa pornim de la clasici, sa ne punem la scoala clasicilor etc. ²⁹.

6. Dogmatizarea normelor ; tradus intr-un corp de norme tot mai bine definite, in baza unor liste de autori constituite inca in perioada alexandrina, cognito et lectu digni, clasicismuldezvolta si impinge aceastatendinta,insecolulal XVII-lea, la ultima expresie a conformismului. Operele isi fac un titlu de glorie din a fi scrise "conform rigorii tuturor regulilor' ³⁰. Aceasta vocatie a dogmatizarii defineste deplina cristalizare a clasicismului. Dar, in acelasi timp, si inceputul caderii sale, trecerea de la grandoare la decadenta, intrucit reteta, procedeul rational se substituie spontaneitatii creatoare. Se ajunge astfel la paradoxul - tipic clasicismului - al teoretizarii capodoperei in serie, prin simpla conformare la un numar de legi pretins infailibile. Rasturnarea perspectivei de catre comentatorii aristotelici (Scaliger, Robortello, Vida etc.) este atlt de radicala, incit s-a putut vorbi de un adevarat coup d'etat in "republica literelor' '. Dar, intrucit ,.lovitura de stat' merge in sensul unor predispozitii spirituale generale, ea a prins, s-a consolidat, si a dus la legea celor trei unitati, la teoria binecunoscutelor bienseances (interdictii, tabu-uri estetice), la conceptia legilor literare necesare, universale, permanente, prestabilite. Intr-un limbaj oarecum schimbat, Paul Valery, Sn epoca noastra, are despre "legile' estetice o viziune nu radical deosebita, interpretata doar in sens imanent, pre-,,structuralist' ³². La noi, ideea si cultul "regulii' patrund, fireste, tot prin Heliade Radulescu ³³.

Mecanismul si directiile acestei dogmatizari radicale sint, in esenta, urmatoarele : "Bunul-simt este tatal regulilor', paternitate revendicata in mod egal de "bunul-gust' si de "natura', trei notiuni-cheie, intim solidare³⁴. Regulile conduc in mod "infailibil' la "perfectiune' : "Nu ajungi la perfectiune decit prin reguli, nu te ratacesti decit prin parasirea lor' ³⁵. Creatia constituie o actiune normata, care poate suplini existenta "geniului'. "Regulile artei' se confunda cu "regulile creatiei', principiul estetic si procedeul itehnio devin, sinonime³'. Placerea, emotia estetica, satisfactiile literare in sens larg sint supuse unei restrictii identice : "Frumusetea nu place decit supusa regulilor'. "Ceea ce este neregulat nu place niciodata' ³⁷. Absurditate totala, dar foarte conforma epocii : nu place ceea ce place, ci ceea ce trebuie sa placa. Ratiunea subjuga si anihileaza sensibilitatea, fenomen specific spiritelor dogmatice din toate epocile. Criticii dogmatici nu procedeaza nici azi altfel. Gustul si adevarul estetic etern se confunda.

Reapare, In felul acesta, inca o data, principiul fundamental

al spiritului clasic :/echilibrul, realizareasintezei,eliminarea

exagerarilor,refuzulparticularitatilorneincadrabilenormei

universale/Aplicata operei literare, legea bunului-simt si a

bunului-gustducelapromovareacalitatilor esteticemedii :

jpuritate, ordine, masura, moderatie, discretie, fuga de eroare, (stridenta, contradictie. Totul corect, curat, "cuminte'. Cind nu i intervine marea personalitate artistica, gustul clasic produce, Iprin insasi esenta sa, scriitori de dimensiuni "medii', cu incli-: natie spre conformism, rutina si academism. Pe scurt, scriitori minori, classiques en diminutif, cum le spune Sainte-Beuve. Clasicismul sterilizeaza, niveleaza, mediocrizeaza literatura.

7. Dogmatizarea genurilor : ideea de prototip re-stringe initiativele individuale, domina si disciplineaza marile compartimente traditionale ale literaturii. Genurile nu pot fi : concepute si realizate decit bine distincte, stabile, "modelate' I ideal, dupa prescriptii ilustre : horatiene, aristotelice. Normele ^; ei unitatile tragediei se extind asupra totalitatii genurilor. Ro-j manul, comedia, tragicomedia, pastorala sint integrate unui re-^;gim restrictiv, care combate existenta genurilor "neregulate' sau "mixte', aduse toate la acelasi numitor comun al legiferarii estetice. Promovarea genurilor ratate (epopei crestine, eroice) dovedeste aceeasi intransigenta. Poezia baroca, prin definitie nedisciiplinata, este legiferata si ea. Dimesiunea pastoralei nu trebuie sa treaca de 200 de versuri etc.³⁸. Inconsistenta acestui dogmatism este de mult timp evidenta v. Genurile literare, ' VII).

: 8. Dogmatizarea culturii traditionale : Imitatia, con-

' servatoare prin ea insasi, perpetuata in timp, devine traditie. i Motiv pentru care clasicismul nu poate fi decit traditionalist. - El se revendica de la o traditie(Antichitateagreco-romana, : estetica clasica etc.) si pretinde sa devina, el insusi, la rindul : sau, traditie, consolidata si amplificata prin totalitatea achizi-: tiilor anterioare. Autorul clasic dureaza, opera sa ni se trans-. mite, este recuperabila, se integreaza unei continuitati literare, inconsecinta,clasicismulnuezitasa^si revendice si sa-si i. elogieze precursorii (Virgiliu, in secolul alXVI-lea, este definit"primulcapitanalmuzelor'),sa-siomagiezemaestrii |' simodelele.Clasicismulintretineintr-ungradinaltcultul j. istoriei,isifaceuntitludegloriedina nu"inova',ci | deaperpetuasi"pastra'.EInucunoastemodernolatria, jnu este revolutionar,cuatitmaiputin"avangardist'.El asigura coloana vertebralaaliteraturilor, in spiritul perma- nentei, stabilitatii, promovarii culturii literare, eruditiei, litera- twii, opuse sau indiferente poeziei sub toate formele (inspiratie

spontana, poezie populara etc.). (v. Literatura, voi. II). Literatura clasica - sustin toate spiritele dogmatice - "trebuie sa intre in mod necesar in biblioteca oricarui om care a facut studii' ^M. Clasicismul s-a nascut in biblioteca, traieste in biblioteca si moare in biblioteca. Patria sa este Bibliopolis.

V. S-ar parea ca notiunea traditionala, curenta, bine asimilata si in cultura romana, de clasicism, acopera in mod satisfacator toate aceste elemente. In ce ne priveste, in sensul restrictiv definit mai sus (I, II, III, IV), clasicismul ne da deplina satisfactie si nu vedem de ce ar trebui complicat cu noi variante inutile. Dar fiindca terminologia straina este inca destul de putin stabilizata si totusi cu mare putere de inriurire asupra unor spirite minore, cu superstitia bibliografiei ,.savante' exhaustive, o mica paranteza semantica devine necesara :

1. In unele studii si dictionare (engleze, italiene etc.) se propune o disociere neta intre clasic si clasicistic (classicistic, classidsta)⁴'. Clasicul ar defini in exclusivitate cultura si arta secolului al V-lea, i.e.n., o perioada istorica bine delimitata si localizata. Tot ceea ce-i unmeaza prin repetitie, imitatie, emulatie etc. ar intra in categoria clasicistica (engl. classicalism, clas-sicity), barbarism oribil, caruia in limba romana ii corespunde adjectivul clasicizant. Reluarea, redescoperirea, revalorificarea, intr-un fel sau altul, a spiritului, stilului, doctrinei si structurii clasice reprezinta acte si fenomene efectiv clasicizante, pe care analiza noastra le integreaza categoriei clasicismului. Pentru noi, clasicism = clasicizant. Mai precis : clasicismul are toate atributele clasicizante (T= imitative, culturale, teoretizant-este-tice, dogmatice etc), pe toata durata desfasurarilor sale istorice, incepind din .perioada alexandrina si pina azi. Este imposibil sa recunoastem drept "clasic' doar secolul lui Pericle si sa refuzam aceasta calitate secolului al XVII-lea, care ar fi doar "clasicizant'. Dar este foarte adevarat ca ambele secole prezinta, simultan si in proportii diferite, caractere atit clasice cit si clasicizante : "clasice' sint marile creatii ale spiritului clasic, "clasicizante' - imitatiile, pastisele, retetele. In mod analog, "clasicizanti' sint autorii care se apropie, emuleaza, imita sau au afinitati cu clasicii, teoreticienii si criticii principiilor si valorilor clasice, antici sau moderni. O sinonimie : clasicizant = clasicist devine in felul acesta pe deplin posibila, pri-

nita si de spiritul limbii romane. Unele acceptii, cu totul >ersonale, nu pot fi insa asimilate : classicistic ("sens derivat si entimental'), opus lui classical ("sens istoric')'. Exista si cri-ici (W. Scherer) care evita insasi notiunea de clasicism, pe care ) Inlocuiesc prin aceea de "moda clasica' (klassische Mode ⁴²), :u accentul pus pe ideea de contaminare si imitatie, nota - in-r-adevar - esentiala clasicismului. Dictionarele literare germane moderne disting la fel, aproximativ in spiritul acestui articol, intre : klassik (= spirit, stil clasic), Klassiker (= scrii-cir clasic), Klassicismus (= curent clasic = clasicizant), prin liefinitii care se repeta, aproape stereotipe ⁴³.

2. Nici neoclasicismul nu aduce noi elemente, cu exceptia dimensiunii sale istorice, extrinsece, variabila in timp ti spatiu. Clasicizantii secolului al XVIII-lea nu-si spuneau ..neoclasici'. Notiunea are o foarte slaba frecventa si in secolul ai XlX-lea, cind sinonimele curente sint : pseudo-classiques, neo-hellenisme, neo-grecque, pagan school, antiquisiren etc. O £.wstare precisa (Hevived Classical or the Neo-Classical School) dateaza abia din 1863. De fapt, generalizarea in studiile de .s'.'rie literara se constata abia dupa 1900 '. Si in acest caz '.t-rmenul ramine mult in urma realitatilor literare "neoclasice', lunomen recurent, consecutiv primului "clasicism' al secolului ai V-lea i.e.n. Notiunea este conventionala, de semnificatie pur istorica. Daca adevaratul clasicism este cel antic, atunci totali-.atea clasicismelor posterioare (imitative, conformiste etc.) devin :n functie de acest reper initial neoclasice. in aceasta perspectiva, nu lipsita de logica, secolul al XVII-lea francez ar fi, in lealitate, "neoclasic'. Daca insa adevaratul clasicism poate fi atribuit numai "marelui secol', atunci toate clasicismele ulterioare devin inevitabil neoclasice. Este teza care circula, cu precadere, in istoriile literare si ale artelor plastice. Deci neocla-Icismul ar constitui un aspect al secolului al XVIII-lea, cu punct «c plecare (conventional) in "redescoperirea' artei antice de ' atre J. J. Winckelmann (Gedanken iiber die Nachahmung der (iriechischen Werke in der Malerei und Bildhauerkunst, 1755), Caylus (Recueil d'antiquites egyptienn.es, etrusques et romaines, 1752-1767) etc. Exista un oarecare decalaj intre "redescoperi-rea' teoretica si frecventa operelor neoclasice, in literatura si arte plastice (1780-1800), fondul problemei ramine insa acelasi. Miscareacontinua. Ea formeazadubletul"contestatar',

polemic, al romantismului, pentru a observa, intre 1850-1880, in Franta, o noua dezvoltare, deci inca un neoclasicism. Spre sfirsitul secolului si dupa 1900 inregistram alte citeva noi neo-clasicisme : in Germania, reaetiunea antinaturalista, antiim-presionista, antidecadenta (teoretician : P. Ernst), in Franta, ,,Scoala romana', apoi neoclasicismul lui Charles Maurras si al unui grup intreg de reviste etc. ⁴⁵ Pozitia si mai recenta a lui T. S. Eliot, in Anglia, tot neoclasica este. Nu incape indoiala ca neoclasicismele vor continua. Orice noua reluare, sub o forma sau alta a clasicismului, constituie un avatar al neoclasicismului. Orice faza istorica a clasicismului constituie o forma de neoclasicism.

Toate aceste fapte pledeaza pentru existenta unui fenomen literar recurent : neoclasicismul, cu toate calitatile si defectele clasicismului, reeditate periodic. Urmeaza deci a face o neta distinctie intre aparitia unor noi forme de echilibru organic, in cadrul aspiratiilor clasice permanente, si o serie de forme de imitatie pur exterioara. Pe scurt, intre neoclasicismul autentic si neoclasicismul academic, intre "fondul' si "forma' clasicismului :

a) Cel dintii apare (indiferent de modalitate : latenta sau organizata, infuza sau teoretizata) ori de cite ori spiritul literar simte nevoia unei noi Qjtjdini, unei noi formule de sinteza si integrare. Cind revolta, disolutia, instabilitatea, anarhizafea, exacerbarea ajung la saturatie, clasicismul este regasit printr-un gest de reaotiune si compensatie. Atunci "neoclasicismul' incepe a fi invocat ca o frina si replica necesara, printr-o miscare de pendulare a constiintei. Voltaire, la batrinete, se intoarce in mod decis catre clasici. Intreg neoclasicismul literar european redescopera linia frumusetii ideale, puritatea, calmul, stabilitatea, sublimul artei clasice, participare deloc abstracta, plina - dimpotriva - de o reala "senzualitate' rece ⁴⁶, dublata de instinctul "regenerarii', al reintoarcerii la principii, forma de palingeneza.⁴⁷ Atitudinea romanticilor este surprinzator de identica : aceeasi tendinta - precis marturisita - de "regenerare', recuperare a poeziei de substanta naiva, "populara', perfectiune "formala' ⁴⁸, "idei noi' in "versuri vechi' (A. Chenier). Chateaubriand, in pragul senectutii, Macedonski la noi, adepti tardivi in aparenta paradoxali (dar atit de consecventi miscarii interioare a clasicismului !) - ai unui neoclasicism de nuanta esteta⁴⁹, ilustreaza aceeasi tendinta. Anumite filozofii ciclice ale stilurilor recunosc, precum la Wolfflin, o revenire clasica inevitabila. O serie de miscari intelectuale si estetice de la sfirsitul secolului trecut si inceputul celui actual ("Scoala romana' in Franta, "noul umanism' american : W. C. Brownell, Irving Babbit, Paul Elmer, More ⁵⁰) apartin aceluiasi neoclasicism substantial. Bune formule teoretice se intilnesc la Gide ⁵¹ si din punctul de vedere al psihologiei si tehnicii -poetice {rigoare, constringere, norme, precepte) la Paul Valery.⁵² Dintre poetii nostri, printr-o insemnata parte a operei lor, Aleosandri, Cosbuc, Ion Pillat si altii mai minori sint, fara indoiala, in acest sens estetic si temperamental, "neoclasici'. E. Lovineseu (si altii) ii incadreaza in aceeasi definitie. ⁵³

b) Diametral opuse in spirit, nu insa si 5n forma, sint curentele neoclasice de inspiratie teoretica, imitativa, livresca, raspindite in Europainultimeledeceniialesecoluluial XVIII-lea si inceputul celui urmator, cu diferite momente de recrudescenta pina in perioada actuala. Sint miscarile care, sub impulsul lui Winckelmann in Germania, V. Monti in Italia, a reactiunii antiromantice in Franta ⁵⁴, intretin cultul conventional si dogmatizat al Antichitatii, adopta teoria frumosului "ideal' dupa model clasic, imobilizat in forme hibrid-mi-tologice, alegorice, decorative. Intelectualitate rece, purista, oorecta, academizanta, epigonica, artificiala. in fond, fenomen sterilizat de decadenta, cum s-a aratat nu o data de criticii clasicismului (fratii Schlegel, Sainte-Beuve, Nietzsche, Croce etc.). Este de mentionat ca si Heliade Radulescu vorbeste la noi de pedanteria clasicismului "scolastic', in Curs intreg de poesie generale (II, 1870). in atmosfera victoriana a criticii engleze, ostila secolului al XVIII-lea, termenii negativi de : pseudo-classical, pseudo-classicalism, pseudo-classidsm abunda⁵⁵.

c) Fenomen de esenta"conservatoare',neoclasicismul predispune, in anumite imprejurari istorice, la interpretari uneori nationaliste, sovine, reactionare, folosit ca argument si aliat al ideologilor de "dreapta' sau de "restauratie'. Teoreticianul monarhismului francez Charles Maurras face profesie de credinta clasicista (L'Invocation a Minerve, 1904), la fel T. S. Eliot, catolic, regalist. Un manifest al lui H. Clouard: Les Disciplines, necessite litteraire et sociale d'une renaissance classique (1913) se inspira direct din tezele de la Action francaise. Ca si o aripa a criticii literare franceze, de altfel (H. Mas-sis, Pierre Lasserre, Kleber Haedens). Clasicismul urmeaza In aceasta Imprejurare destinul negativ al conceptiilor ideologic depasite Ori de clte ori - prin extensiune - se fac auzite voci polemice in sprijinul exclusivist al clasicismului, inclusiv In publicistica noastra, putem fi siguri ca ne aflam in fata unui nou atac impotriva literaturii moderne, avangardiste, necon-formiste, sau numai actuale ^M, scrisa dincolo de scheme si pon-cife.

VI. Criza neoclasicismului deschide, de fapt, intreg procesul clasicismului, exprimat printr-o serie de reactiuni si obiectii reluate periodic. Moment estetic etern, rezistentele anticlasice se dovedesc, in mod necesar, endemice si, ceea ce este cel mai important, latent-moderne. Se poate chiar spune ca fiecare reactiune anticlaslca' deschide, precizeaza sau motiveaza, pe o latura sau alta, o pozitie moderna. Fara criza ideii de clasicism, aparitia conceptului de modern nici n-ar fi fost posibila (v. Clasic si modern). Spiritul modern incepe printr-un act de contestare a spiritului clasic, printr-o gama foarte variata de negatii, de la dispretul neacoperit la imprecatia violenta. Citeva expresii merita a fi retinute pentru pitorescul lor : in 1797, Herder ataca "acest cuvint blestemat (ver-ininschte): clasic', in timp ce W. Blake vede in clasicii greco-

romani nici mai mult, nici mai putin decit..Anticristul'.

Exista si forme de bagatelizare la fel de strivitoare, precum la Fr. Sehlegel : "Asa-numitii poeti clasici'. Romanticii italieni ii urmeaza : in 1818, Ermes Visconti opune admirabilul "clasicism al celor vechi', "clasicismului scolastic al celor moderni'. G. Berchet vestejeste in acelasi an "servilitatea pedanta a clasicismului' ⁵⁷. Devine evident ca motivarea imediata a acestei repulsii este suprasaturarea erudita, negarea categorica a conceptului traditional de "literatura' (- produs al culturii literare). Ne aflam la faza in care istoria ideii de literatura sufera una din cele mai violente subversiuni :

1. Decazut sub forma compozitiilor conventionale si a prelegerilor pedante, plate, obiect de pastisa, studiu si filologie arida, clasicismul intimpina rezistenta spontana si bine motivata a tuturor spiritelor poetice si critice, avide de intuitii, idei si emotii literare proaspete. Abuzul de eruditie fi pedanterie duce la saturatie inca din secolul al XVIII-lea, dnd Beaunai chais, exasperat, asimileaza notiunea de ,.clasic* ideei de .barbar' ^jH. S-au scris in aceasta privinta pamflete si satire ilus-re (Nietzsche, V. Hugo etc.), produse de revolta sacrificiului spiritului literei "clasice', de inabusirea emotiei lirice, sub rusta eruditiei. Este evident ca nu filologul erudit este scopul ilologiei, ci arta. Partida, in epoca moderna, pare totusi grav nmpromisa, cum recunoaste si o autoritate de talia lui A. Ros-agni (Classicita e spirito modemo, 1939). O buna prezentare t tezelor in discutie s-a desfasurat si in revistele noastre, cu jiilejul unei polemici intre Paul Zarifopol si D. M. Pippidi ⁵*. 2. Substituirea modelelor literare nationale idealului 4rcco-latin universal defineste o nouaioxma.de rezistenta anti-jlasidzanta, tot mai accentuata. Nu numai ca fiecare literatura nationala interpreteaza in felul sau clasicismul : cel francez - normativ, cel german - categorial ; franco-englez -- latinizant, german - elenizant; franco-german - autoritar, englez - liberalizarii si iluminist etc. ; anglo-saxon - forma de refugiu, german - forma de compensare etc. Dar nu mai putin specifice sint si formele de respingere, directia argumentarii, motivarea polemica. Romanticii descopera faptul, capital, ca particularitatile nationale sint mult mai vii si mai puternice decit prestigiul si uniformitatea principiilor clasice, ca traditiile nationale sint net superioare traditiei antice. Se constituie, in felul acesta, unul din marii tropi ai criticii literare europene, polarizata in poezie "germana-' si "latina' ⁶⁰. Din perspectiva romantica franceza, clasicismul pare "transplantat' (M-me de Stael, De l'AUemagne, L. II, Ch. XI), si aceeasi viziune reapare si in literatura germana, la Herder, pentru care respingerea clasicismului echivaleaza si se confunda cu refuzul influentei franceze. Demonstrarea inconsistentei si caducitatii conceptului do "regula' constituie un puternic argument in acelasi sens anti-francez. Critica engleza adopta aceeasi pozitie, cu o predispozitie evidenta pentru particularitatile folclorice, provinciale, >>puse centralismului clasicizant al Academiilor si societatilor savante. Odobescu insusi, dintre clasicizantii romani, nu recomanda imitarea integrala a anticilor, sub motiv ca "duhul literaturii' nu mai este acelasi. "Istoria lor [] ne atinge mai putin decit a noastra sau a popoarelor contemporane cu noi.¹**¹ Daca nu se poate vorbi de un adevarat si profund clasicism romanesc, o cauza esentiala, alaturi de lipsa unei puternicesi continui traditii umanist-clasice, este tocmai acest impuls al afirmarii spiritului national in literatura.

3. Exagerarea imitatiei atrage riposta independentei, spontaneitatii, originalitatii spiritului creator. In lunga istorie a clasicismului, suprasaturarea imitatiei reprezinta un punct nodal, o placa turnanta. Ori de cite ori principiul imitatiei (sub orice forma) este contestat, clasicismul cunoaste un moment de eclipsa. Simptome sporadice apar mereu, chiar si in perioada Pleiadei (Ronsard), atit de predispusa totusi la "jefuirea' autorilor antici, proteste intensificate, in secolul al XVII-lea, pe toata durata faimoasei Querelle des anciens et des moder-nes. Este evident ca modernii, Chapelain si altii, nu pot sa nu respinga "neplacuta imitatie a anticilor'. Cit priveste imitatia "modernilor', ea trece de-a dreptul un "furt' ⁶². Ascensiunea crescinda a conceptului de originalitate (v. Originalitatea, voi. II) submineaza ultimele pozitii. Imposibilitatea mimarii idealului grec, constiinta fazei istorice iremediabil depasite incep sa fie afirmate si in plina perioada neoclasica. Oda lui Schiller Der Kunstler este o dovada.⁶³ Si mai radicala, mentalitatea romantica tinde sa asimileze clasicismul, inteles in sens net pejorativ») oricarui act de imitatie. Cum spune si Victor Hugo, in prefata din 1825 la Odes et bailades : "Cel care imita un poet romantic devine in mod firesc un clasic, deoarece imita'. Definitia moderna pe care Croce o da clasicismului nu va fi alta : constructie "rece', "scoala si imitatie'. Inacestsens,cliseul,ponciful, schema, stereotipul literar de orice natura apartin celui mai autentic clasicism. Inclusiv produsele de serie ale "avangardei', mimarea sa stereotipia "revoltei'. ⁶⁴

4. Orice injringere teoretica si practica a principiului normativ, a eonstringerii creatiei prin "legi', "reguli' si "modele', constituie o negare legitima a clasicismului, cu argumente de ordinul elogiului spontaneitatii naturii ("geniu', "inspiratie'etc), ratiunii, bunului-gust, placerii si succesului. Desi aceasta revolta cunoaste o curba ascendenta, sub presiunea tot mai accentuata a mentalitatii romantice, ar fi gresit sa se creada ca ne aflam in fata unui fenomen episodic de istorie literara. Adevarul este ca opozitiaantinormativa tine de mecanismul intrinsec si permanent al oricarei' creatii. Explozii anticonformiste se inregistreaza mereu, cel putin de la Tratatul despre sublim inainte, cu izbucniri notabile, tot mai frecvente.

incepand din Renastere (Michelamgelo, G. Bruno, Pleiada franceza etc), deoarece si miscarea inversa, de ordonare, tipizare si clasicizare, ramine nu mai putin consubstantiala creatiei. Ceea ce o domina este tensiunea latenta dintre necesitate si libertate.

Schematizlnd (problema merita a fi reluata intr-un intreg articol consacrat dialecticii "regulilor'), obtinem un numar de reactiuni tipice : 1. protestele, uneori foarte neted exprimate, ale scriitorilor celor mai "clasici' (Racine, Moliere, Corneille) ; 2. disocierea dintre regulile absolute, imanente artei sinele variabile,^ functie de~timp, loc, talentul creatorului (Saint-Evre-mond) ; 3. creatia constituie fenomenul prim, esential ; regula, fenomenul secund, epifenomenal; preceptele sint totaeauna posterioare artei, deduse a posteriori ; 4Tde unde : recunoasterea aparitiei regulilor noi, prin parasirea creatoare a celor vechi; exista reguli personale si "licente' norocoase, devenite la rin-riul lor reguli (Pope ^) ; 5. regulile nu sint infailibile ; poti sa respecti preceptele lui Aristotel si sa scrii tragedii proaste ^6B ; noi opere, noi genuri, noi formule literare devin in felul acesta posibile si legitime ; "regula' constituie un concept deschis, care legitimeaza si opere necanonice⁶⁷; 6. regulile se subiectivizeaza, se relativizeaza, prin diversificare psihologica si sociala ; criteriul predominant devine ,,bunul-gust', "gustul public', "placerea' ; conceptul de "succes' infringe prestigiul autoritatii.⁶⁸

Deschiderea permanenta a esteticii clasice se datoreste, fara indoiala, si efectului conjugat al teoriilor baroce, apoi romantice, prin definitie inconformiste, nedogmatice. Barocul isi face un adevarat program din subminarea si contestarea ideii de norma, din ruptura si emanciparea de sub tirania canoanelor clasice. G. B. Marino, Boocalini, Muratori nu ezita sa "rupa regulile in functie de timp si loc', sa inlocuiasca ideea de "norma' prin "intimplare-', sa proclame regimul libertatii si al spontaneitatii.⁶⁹ <v. Barocul, VII, 5.) Pozitia romantismului este si mai radicala, un mare precursor fiind Gianbattista Vico, prin anticipari de-a dreptul futuriste : "Ar trebui sa distrugem toate modelele artelor'⁷⁰ Diderot, prin teoriile sale despre genii, "care nu cunosc deloc regulile', "nu_ exista aproape nici una din aceste reguli pe care geniul sa n-o poata infringe cu succes', continua aceeasi rezistenta. ⁷¹ S-a' putut construi, de altfel, o intreaga dualitate tipologica numai pe aceasta opozitie :

clasicul observa regulile, romanticul nu le observa.⁷²Universalitatea acestei alternative este evidenta.

5. Liberalizarea conceptiei despre creatia literara are aceeasi directie : ideea de "cultura', "eruditie', "studiu', "ratiune'', imitatie canonica, in general tehnica traditionala a clasicismului incep sa intre in declin, intr-o faza de rezistenta, pe alocuri chiar de eclipsa, dupa ce ideea de "arta' marcase, pe un anume plan, un progres considerabil. Trebuie subliniat ca o serie de rezerve impotriva rationalizarii excesive a elaborarii artistice, un numar de revendicari in favoarea imaginatiei, ingaduita sa se extinda pina la limita extrema a actiunii, se fac auzite inca din secolul al XVII-lea, atit de clasic si clasicizant in pozitiile-cheie. Ceea ce atrage si elasticizarea legii verosimilului, prin derogari insemnate in sfera "miraculosului' crestin si a subiectelor istorice.^?3 In felul acesta, clasicismul se apropie inca o data de conditia esentiala a creatiei, care este sggj)c_ taneitatea controlata, acceptarea libera a exigentelor interioare (W. Dilthey).''

Cu insemnate decalaje de "fusuri' istorico-literare, intreaga aceasta polemica anticlasicizanta reapare in mod inevitabil si in literatura romana. Insuficienta modelelor literare este evidenta chiar si lui Heliade.⁷⁵ O adevarata diatriba impotriva "ereziei' regulilor se constata la acest scriitor si intr-o faza de hatrinete. Elementele, mult mai numeroase, asteapta inca investigarea in adincime, intr-un plan de analiza stricta a ideilor literare.

VII. Sg poate vorbi, cu toate acestea, de moartea definitiva a clasicismului ? Desi pentru o insemnata parte a criticii straine (G. Picon, R. M. Alberes etc.), a opiniei publice si a factorilor politici occidentali', partida pare iremediabil pierduta, adevarul este altul. Argumente contrare aduc, chiar daca intr-un plan pur speculativ, toate teoriile si filozofiile ciclice, care postuleaza reveniri periodice. Spiritul clasic moare, sa zicem, in literatura. Dar el poate renaste in alte arte, dansul, de pilda.⁷⁸ Si apoi - din nou necesitatea precizarii sensului cuvintelor ! - despre ce "clasicism' este vorba ?

1. Daca scleroza'spirituala si literara inseamna "clasicism', atunci, fara indoiala, lucrurile stau astfel. Daca, insa, prin spirit clasic si clasicism intelegem toate permanentele spirituale si estetice trecute ta revista, situatia se schimba. Privit

din interior, clasicismul nu poate muri. Si o dovada fie si experimentala consta in faptul ca, sub o forma sau alta, clasicismul revine periodic la suprafata. El este, cum se spune "reactualizat' mereu, supus unei actiuni continui de reinterpretare. Nu exista critic cu adevarat mare care sa nu simta nevoia unor noi ,,lecturi' din clasici, care sa nu "reconsidere', din unghiul sau, istoria literaturii. Nu poate fi vorba, in nici un caz, de un tic profesional, ci de o profunda necesitate spirituala. Sainte-Beuve, de pilda, o marturiseste deschis.⁷⁹ Preocuparea se constata nu o data : "Cine va defini .- se intreaba Henri Gheon, in 1904 - ia mod limpede si just clasicismul modern ?' ⁸⁰ Macedonski urmareste, la fel, o "trasatura de unire intre clasicismul nostru si modernitate' ⁸¹.

2. Miezul problemei sta mereu in tehnica actualizarii clasicilor, in precizarea orizontului si metodei recuperarii. Problema intereseaza si pe critici foarte moderni ca Roland Bar-thes ⁸², cu diferite solutii posibile : reconstituire, transpunere,

'actualizare integrala, compromis. Sint de reamintit citeva adevaruri simple. Asa cum recunosc pina si cei mai hotariti adversari ai scriitorilor clasici (la noi Paul Zarifopol), clasicii mor "total ori in parte'. Deci, printr-un fragment sau aspect al lor, "vesnica tinerete a eternelor modele' este asigurata.⁸³ Deci clasicii sint in acelasi timp partial perimati, dar si partial mereu j actuali, intr-un raport etern instabil. Ceea ce spune doua lu-tcruri : actualizarea clasicilor este fragmentara, "pe felii', si in j acelasi timp variabila, caleidoscopica, mobila. Citim mereu alti ! clasici, cu alti ochi, la alte pagini, in functie de o dubla coordo-iinata : personala (sensibilitatea si receptivitatea criticului, capa- i citatea de a retrai, semnifica, descoperi puncte de vedere noi _:etc.) si obiectiva (spiritul epocii, ideologia timpului, cultura, totalitatea factorilor care constituie "constiinta moderna'⁸⁴), (v. Modern, Modernism, Modernitate, voi. II). Din aceasta confluenta, interferenta si colaborare, se naste o permanenta reac-'tualizare a clasicilor, inevitabil selectiva, relativa si subiectiva, rezultatul unui proces de asimilare'sijincronizare perpetua.

3. Se pune, in sfirsit,'intrebarea de principiu : ce uti^.-litate prezinta actualizarea clasicilor, intrucit reluarea si practicarea lor sub o forma sau alta raspund unei necesitati reale. Pentru cititor lucrurile sint relativ simple : el isi satisface in esenta, printr-o astfel de lectura, totalitatea aspiratiilor spiri-

tuale definite drept "clasice' : universalitate, unitate, echilibru, idealitate, permanenta, contemplativitate etc. Trebuie subliniat ca, de cele mai multe ori, este vorba de o aspiratie spontana, organica, neUeiiberata, deloc programata.

In ce priveste creatorul, lucrurile sint ceva mai complicate. Nu ou mult insa. 'Desi este foarte adevarat ca nu principiile clasice dau in exclusivitate capodopere, ca este o mare prejudecata a crede ca numai ceea ce-i ..vechi', "clasic-', este si ."bun', orice scriitor serios aspira in felul sau la realizarea estetica exemplara, desavirsita, a operei proiectate. Si .atunci,, el i tntilneste - dincolo de programul estetic - spiritul clasic. Orice opera care se ridica la unitate, limpezime, linii clare, devine ipso jacto "clasica'.

Ceva mai mult : dincolo de orice confirmari erudite, in mod neintrerupt - din Antichitate (Tratatul despre sublim, cap. XIII) si pina azi - scriitorii clasici inspira, produc emulatie, consolideaza vocatii, continua o traditie*⁵, in interiorul careia scriitorii se regasesc, isi economisesc fortele, descopera puncte de orientare. La noi, Barit, Odobescu si altii recunosc toate aceste evidente de prim-ordin, chiar daca uneori cu valoare doar.retrospectiva. ^M Confruntindu-no cu clasicii, ne clarificam, ne definim, ne intuim propria natura, ne descoperim originalitatea. Vitala, capitala, este si posibilitatea regenerarii. In societatea marilor spirite, ne refacem fortele morale si intelectuale, ne reimprospatam, ne purificam, "gasim un remediu - cum scrie si Eminescu, in 1888, in Fintina Blavduziei -- 'n_ contra regresului intelectual', deci un "refugiu''. In genere^ ~5~ "analiza limpede, ordine, bun-simt, gust, emotie estetica ordonata, placere filtrata prin inteligenta'. Acestea ar fi foloasele - dupa formula altui scriitor - ale "imprietenirii cu clasicii^{u 8T}. Fireste, ca in orice prietenie intelectuala, relatia se sprijina pe consonante si afinitati. Pentru cine nu le are, este si inutil si absurd a-i tine predici clasice.

4. Ceea ce se numeste "valorificarea mostenirii literare' defineste, in conditiile specifice ale culturii noastre si aTe momentului istoric actual, aceeasi preocupare esentiala. Un mare numar de articole, anchete, "mese rotunde' dezbat una si aceeasi problema : Actualitatea clasicilor, cu solutii circulare si stereotipe. Punctul nostru de vedere este, in esenta, urmatorul:

Ori de cite ori o literatura se reintoarce la adevar si esenta, la prototip si autentic, la marea simplitate si claritate, la dis- + ciplina creatoare si monumentalitate, ea redescopera clasicis- i mul, adevaratul clasicism, la izvorul caruia se regenereaza, se echilibreaza, isi regaseste fiinta. Oricit de inovatori si avangardisti am fi, aceste elemente consubstantiale oricarui act de creatie (chiar daca in proportii infinit variabile) asigura spiritului clasic o eficienta si recunoastere "eterna'. Fapt de existenta si in acelasi timp de constiinta, clasicismul - fie ca o admitem sau nu - orienteaza si structureaza din interior tot ce este cu adevarat adinc si viabil in creatia noastra. Stim bine ca nu toti vor primi cu usurinta o astfel de concluzie. Dar sa ne oprim putin in fata citorva adevaruri.

Asimilarea actuala a clasicilor inseamna, mai presus de orice, constiinta unei permanente. Ori de cite ori saturati de cotidian, efemer, anecdotic, episodic, dorim sa fugim spre substanta, sa revenim la esential, sa ne ridicam in lumea adevaratelor valori, alungind din noi si din jurul nostru flecareala, superficialitatea, odioasa forma goala, reflexul "clasicT a intervenit, si-a facut aparitia. Sint clipe hotarttoare in existenta fiecaruia dintre noi cind simtim nevoie acuta sa fim profunzi, intr-adevar seriosi cu noi insine, cu viata, cu arta, cu patria, cu umanitatea intreaga. Atunci am devenit "clasici', fie ca ne ipunem sau nu pe nume. Clasicism inseamna maturitate si clarviziune, gravitate elementara nezgomotoasa, un fel de impietrire superioara in noi insine, reculesi si consolidati pe fundamente. Cine ridica din umeri sau ironizeaza aceste apeluri profunde ale constiintei, va fi fiind un- ins, poate, inteligent. Chiar spiritual. Creator si om adinc, niciodata.

Spiritul clasic mai vrea sa spuna integrare constienta, or- j ganiea si organizata iotr-o traditie deschisa, neosificata, neoo- plesita de dogme moarte. Permanenta presupune continuitate,| spirit in desfasurare, un dinamism care vine din strafunduri,; iese cu putere la suprafata, traieste pina la incandescenta momentul actual, pentru a se transmite in plin elan clipei viitoare. Unii dintre noi nu inteleg bine aceasta eruptie nestinsa, care fara indoiala arde in noi, dar care vine si de undeva, de departe, dintr-un spatiu ancestral. Apartinem unei vechi culturi, unei albii spirituale, in interiorul careia toate creatiile si inventiile noastre se depun sub forma de aluviuni, prin sedimentare.

Clasicismul intelege traditia ca o crestere vitala, ca o retentta-litate. ca o virtualitate creatoare larg receptiva, in permanenta dtevoltare si nuantare. El nu numai ca nu impiedica .-.revolutia',

dar intr-un fel o si provoaca, o si stimuleaza. Caci principiul clasic etern simte perio'9Ti?'hevoia, am spume, sa se 'nege, sa se submineze, pentru ca in acest mod sa-si verifice taria. Si aceasta contradictie in tensiune adauga prototipului clasic nuante si variante noi, in serie infinita. Prin colaborare si elaborare continua, cele mai ,,indraznete' inovatii devin nu numai tolerabile, recuperabile, dar si direct necesare, efectiv creatoare, chiar daca uneori altfel decum ele isi imagineaza. Se preconizeaza mereu un "echilibru clasic pentru a scrie opere moderne' ^ffi. Conditie, de fapt, a oricarei adevarate opere de artaT intrucit nici o structura literara, oricit de libera si "deschisa'-ar fi, nu se poate constitui in afara unei minime formule de echilibru interior, functional si "traditional' deopotriva. Nu stim totdeauna in mod limpede locul nostru exact inir-o serie-spirituala. Dar ca adevaratul scriitor asimileaza si duce mai departe un fond anterior, pe care-1 transfigureaza in actul creatiei, opera in acelasi timp de continuitate si de originalitate, faptul este verificat de intreaga istorie literara.

In sfirsit, substanta clasicilor transmite scriitorilor romani constiinta si ambianta creatiei durabile, rezistente la eroziunea timpului. Este un punct capital, pe care l-am propune, noi toti oare gindim astfel, in special autorilor tineri si foarte tineri. Literatura romana, prin tot ce a dat ea adevaratei arte literare, ii invita, le cere chiar, sa se ridice la constiinta si exigenta clasicilor, sa tinda sa devina intr-un cuvint "clasici'. Nu, inca o data spus, in sensul iremediabil compromis, prafuit, al ouvin-tului. Ci al operei solide, bine construite, bine finisate, care incearca sa invinga uitarea si crizele istoriei. Asa cum nici o constructie monumentala, baraj sau fumai, a societatii noastre nu este ridicata la intimplare, in scopuri efemere, in pura improvizatie, tot astfel nici cartile noastre nu pot fi concepute in; spirit haotic, jurnalistic, indiferente la durata si viabilitate. A scrie numai pentru o zi, a nu tinde, foarte simplu si foarte grav spus, la "posteritate', ni se pare un nonsens, un act, nu numai anticlasie, dar si direct antiliterar.

Oricit de prezente si actuale vor fi operele noastre - si ele trebuie sa fie actuale, sa intereseze pe "cititorul zilelor noastre' - ele nu pot fi destinate neantului, sortite disparitiei to-itale. A scrie numai pentru a arunca la cos, a doua zi, intreaga jnoastra productie, ni se pare absurd, grotesc, profund iratio-,nal. Stim bine ca posteritatea, extrem de severa, retine ceea ce vrea ea, nu ceea ce dorim noi. Dar, pentru a crea cu adevarat, avem nevoie de o forta propulsoare, de aceasta severa educatie a dimensiunii si perspectivei istorice, de acest "mit' adinc stimulator, singurul care incita la mari fapte. Numai cine incearca ascensiunile temerare are "sansa' marilor victorii. Cine scrie la intimplare, blazat, coplesit de sentimentul zadarniciei si al neantului, nici una. Or, literatura noastra are nevoie de mari creatii, de mari monumente literare, de cit mai multi si mari "clasici', tineri si maturi, nu de scrieri efemere, irosite. Este greu, foarte greu de imaginat ca scriitorul de vocatie se resemneaza usor la ideea ca miine opera sa nu va mai interesa pe nimeni, ca nu va mai fi citita, ca numele si scrisul sau vor fi inghitite de golul uitarii indiferente.

Scriitori tineri ! Nu aruncati in vint prin improvizari superficiale talentul si arta voastra. Nimic nu este mai amar si mai coplesitor decit sentimentul risipirii si al ratarii.⁸⁹