CLASIC SI MODERN - IDEE LITERARA

CLASIC SI MODERN - IDEE LITERARA

1. Toate indiciile duc la concluzia ca disputa clasic-modem constituie cea mai veche si mai fundamentala polemica din intreaga istorie a ideilor literare. Termenii sai exprima dialectica esentiala a vietii si creatiei literare, animata de 'doua tendinte permanente, diametral opuse : spre conformism si canonic (norma, universal si permanent valabil, traditie, imitatie), respectiv spre progres si inovatie (inventie, originalitate, libertate, actualitate). Orice eroziune si infringere a normelor literare reprezinta, in esenta, un triumf al "modernului' ; orice rezistenta si victorie a principiilor si formelor stabile, conservatoare, defineste succesul "clasicului'. In ultima analiza, controversa se deslasoara intre impulsul estetic "vechi' si "nou', antagonism etern, ireductibil, universal, care, in eimpul literaturii, depaseste net cunoscuta si europeana Querelle des an-ciens et des moderhes. De altfel, inca din secolul al XVIII-lea, s-a facut observatia (de catre Voltaire si altii) ca acest proces reface o situatie eterna, actuala si azi, ai carei antecedenti pot fi urmariti pina in Antichitate.* Si chiar mai inainte, in timp mitic, virsta de argint fiind incontestabil "moderna' fata de virsta de aur Specialistii culturilor si literaturilor orientale pot urmari intreaga problema si in sfera lor exotica de competenta.

in aceasta perspeotiva, citeva observatii preliminare, esentiale, se impun cu necesitate :

1. Relatia de opozitie clasic-modern reface, in plan teoretic-estetic, eterna confruntare dintre nou si vechi : momentul "nou' (modem) inlocuieste in timp pe cel ,,vechi¹' (clasic), in serie infinita. Din care cauza, polemica nu are o origine strict "istorica'. Volumul sau imens, extinderea pe toate planurile existentei duc la dilatarea enorma a notiunilor si a sensurilor implicate, la o mare confuzie si ambiguitate a defini-Jiilor. Conflictul apare si seconfundacuprimelefenomene "noi', recunoscute ca atare. De unde si continua deplasare a t reperelor sjj^arjerelor "noutatii' si "vechimii', notiuni relative,) empirice, tranzitorii. Tot din acelasi motiv, germenul instabili--i tatii, efemerului, apoi al caducitatii si autonegarii este inclus irfesenta ideii de modem. ~J

2. Opozitia clasic-modern, departe de a avea o specificitate pur literara, imbratiseaza in mod necesar intregul cimv al valorilor si cauzalitatilor istorice. Orice fenomene noi in sfera sociala, culturala, estetica ©te. determina si participa. intr-un plan sau altul, la definirea si desfasurarea acestei dispute, in sensul "evenimential' al cuvintului.

3. inainte de a constitui o controversa teoretica, antagonismul clasic-modern traduce o situatie spirituala obiectiva. Structurile "clasice' si "moderne' (baroce, romantice, de avangarda ete.) au o existenta universala.Ele exprima polaritati 'fundamentale, alternative, categoriale, ale constiintei, cristalizate in reactiuni si formuie-tip. De abia la acest stadiu conflictul capata constiinta de sine si continut teoretic. Schimbarea perspectivei istorico-literare, strict cronologice, in tipologie si :reducere la esenta, modifica intreagaformularea problemei.

4. Localizate in timp si spatiu, conceptele de clasic si modern definesc doxia constante ale constiintei estetice europene, cu tendinta de automatizare si transformare in clisee critice (topoi). Acest fapt devine deosebitde evidentmai ales atunci cind polemica clasic-modern incepe sa fie tradusa in termenii sai puri literari, tot mai limpezi si categorici, in cadrul unui intreg proces istoric, pe deplin cristalizat in secolul al XVII-lea. Dar si atunci opozitia fundamentala ramine tot cronologica : anciens-modernes. Substituirea definitiva a termenului "vechi' (ancien), notiune istorica, prin "clasic', notiune estetica, tipologica, apartine abia perioadei romantice.

5. Rezultat al unor situatii-tip, categoriale, principiu! clasic si modern isi gaseste justificarea intr-o serie de argu-mente-tip, a caror valabilitate sau perimare urmeaza a fi stabilita prin analize succesive. Unele argumente clasice vor fi inevitabil "moderne', unele argumente moderne - "clasice'. Din care cauza, intreaga discutie pare in acelasi timp actuala si depasita. In termeni mereu schimbati reapar, in fond, ace-ieasi pozitii, usor de schematizat intr-o serie de "modele' teoretice elementare.

Restringind discutia exclusiv la domeniul literar, legitimitatea ideii clasice si moderne pare sa se echilibreze prin argumente de valoare sensibil egala. Totul trebuie privit, de altfel,, in cadrul unor relatii reciproce : intreaga semnificatie a ideii clasic rezulta cu maxima claritate numai in perspectiva "moderna', si invers. De unde inscrierea iargumentelor oarecum in partida dubla :

II. Redusa la elementele cele mai generale, pledoaria proclasica pleaca de la urmatoarele 'teze si puncte de sprijin :

..'1. Anterioara oricarei convingeri teoretice, optiunea

clasica exprima, oricind si oriunde, marea realitate a reactiunii interioare, afinitatea, inclinarea temperamentala, "gustul' clasic, asa cum de altfel marturisesc multi dintre adeptii "anticilor', Montesquieu² si altii. Unei anumite categorii de spirite (echilibrate, rationaliste, lucide, critice, cu vocatia universalului etc.) clasicii "plac' mai mult decit modernii. in acest caz, judecata estetica traduce orientari spirituale ,si caracterologice bine definite. Argumentele invocate sin-t, de fapt, doar "alibiuri' teoretice pentru orientari prealabile, initiale, mai totdeauna definitive. Dovada ea putini, foarte .putini clasici s-au convertit la modernism, s-au lasat convinsi de argumentele adversarilor, au abandonat pozitiile afirmate anterior etc. Polemica clasic-modern este, si din acest motiv, eterna si ireductibila. Ea nu rezolva nimic, nu poate fi arbitrata efectiv decit de posteritate, a posteriori, de critici si esteticieni care au si ei, la rindul lor, alte gusturi, afinitati, antipatii, idiosincrazii etc.

2. Primul si poate singurul argument fundamental,. de nezdruncinat, in favoarea clasicilor, este ereditatea arheti-pica, ascendenta schemei imemoriale, arhaice, de substanta mitica. Asupra operei clasice apasa imensa autoritate si descendenta specifica actului creator primordial, exemplar, ne varie-tur, opus "noutatii' istoriei, care introduce in constiinta umanitatii o adevarata "falie', moment originar al tuturor "rupturilor', antagonismelor si polarizarilor spirituale ulterioare. Men-

talitatea clasie-orhetipica "neaga' istoria ; mentalitatea modern-istoriea, dimpotriva, o "afirma'. Prima refuza "noutatea', cultiva repetitia, revenirea, schema ; a doua, fenomenul ireversibil, ineditul, inovatia sub orice forma. Cele dintii abateri de la ritual si arhetip determina "prima' confruntare dintre clasic si modern, momentul genetic absolut al antagonismului clasic-modern si al tipologiei implicate. Un text din Platan unde se face elogiul artei imuabile, hieratice, egiptene, al protatipilor artistici expusi si sacralizati in temple si mai ales al interdictiei "de a nu inova si nu imagina nimic care sa nu fie conform traditiei ancestrale' (Leg., XII, 958 e-959 a), reflecta tocmai -aceasta mentalitate, expresie a unei polemici "actuale' inca din secolul al V-lea si al IV-lea i.e.n. ³ Din aceeasi epoca dateaza, poate, si primul ecou literar : o comedie Cheiron, atribuita lui Pherecrates, unde un personaj deplinge injuriile aduse Dreptatii de catre "noii poeti lirici'.' Sanctionarea imediata a insolentei "noutatii' defineste eternul reflex defensiv, profund conservator, al clasicului.

Fenomenul spiritual al "renasterii' si "restaurarii' sub orice forma, marea nostalgie a "paradisului pierdut' valorifica, la diferite nivele si etape istorice, aceeasi obsesie elasie-arhetipica. Renasterea constituie o miscare de "regenerare' totala prin revenire la "izvoarele' antice. Un clasicizant, Chambray, comba-tind pe "moderni', in secolul al XVII-lea, evoca - o data mai mult - eficacitatea creatoare a principiilor primordiale : "Intentia mea nu este de a descoperi noutatea, dimpotriva, as dori, .daca ar fi posibil, sa ma reintorc la Izvorul categoriilor (n.n.), de unde sa sorb imagini si idei pure' Faimosul mit al "virstei de aur' este redescoperit Si proiectat in viitor, in spirit vizionar, ,jfuturist' ⁵. Convingerea clasica propaga ideea ca nu exista poet care sa ninsi fi tras intreaga filozofie de la antici. ⁶ Secolul al XVIII-lea, Rousseau (Emile, L. Ch. III) si multi altii, prefera pe :antici, deoarece stat mai aproape de "matura', puritatea originara, prototipul mitic al umanitatii ideale, "le bon sauvage'.

Simptomatica intre toate este, mai ales, continuitatea, dar si reafirmarea mitului "originar', in plina anta moderna, arta de "ruptura', profund antitraditionalista pe atitea laturi. Ea pare obsedata de viziuni aurorale, virginale, primitive, de cea mai imaculata inocenta, de "model', "matrice', "fond originar' (Klee ⁷), de "ingenuitate' si "sustragere din istorie' ^B, pe alocuri,

uneori, de un adevarat neorousseauism primitiv, de reintoarcere la arhaic si primitiv⁹ (v. Avangarda, IV, 3). Teoriile lui Blaga despre "revolta fondului nelatin' si panism ¹⁰, in genere-despre "categoriile abisale', ale lui Ion Barbu despre "hele-nismul neistoric'¹, "paginatate', "poeziaf] straveche a basmelor padurii', Increatul cosmic, id est existentele embrionare, germenii, peisajele nubile, limburile' ⁿ refac, punct cu punct, etapele aceluiasi itinerar spiritual regenerator prin regresiune.

3. Clasicul cultiva si se regaseste integral in viziunea, atemporala si eleata a istoriei. Nimic nou sub soarele literaturii: "Ceea ce spun ca este nou - observa clasicul Jodelle despre imitatorii Renasterii - a fost totdeauna vechi' ¹². Mitul "eternei reintoarceri' isi verifica, inca o data,continuitateasi in epoca moderna. Reapare filozofia Glossei sub diferite forme : "Toate-s vechi si noua toate'. In literatura, aceleasi situatii, tipuri, conflicte. Pentru intelectualul de adevarata educatie clasica, literatura moderna reprezinta doar un episod, unul intre-altele. Toate "descoperirile' moderne au precursori, sint anticipate intr-o masura oarecare. Ineditul si originalitatea absoluta sint iluzii. Istorismul clasic nu trece dincolo de ideea pendularii, ciclului, periodicitatii, ritmului etern. Evul Mediu exprima transcendenta, Renasterea - imanenta, Epoca Moderna realizeaza sinteza (divin-uman, ideal-real, religie-ratiune), precum la hegelieni, la Francesco de Sanctis etc.

4. Stabilitatea si perenitatea clasica nu pot fi realizate decit in cadrul strict al ordinii conservatoare. Conformismul social si .politic este conditia esentiala a clasicismului estetic. Un argument tipic antimodern, invocat inca de Platon (Leg., Vil, 797 d-e), este pericolul "schimbarii' (prin extensiune : inovatie, rasturnare, revolutie), negativ pentru intreaga ordine cosmica, vitala, morala. Inovatiile artistice, mai ales muzicale, atenteazainmoddirect impotrivaconstitutiei cetatii (Rep., IV, 424 c). In regimul solidaritatii si interdependentei functiilor sociale, orice perturbare distruge armonia intregului edificiu ¹³. La Roma, opozitia lui Caton Cenzorul impotriva culturii si influentei grecesti exprima aceeasi rezistenta traditionalista. Gestul apare nu o data in istoria culturii : "Daca vrei ca o religie sau o republica sa dainuie - observa si Machiavelli - trebuie s-o readuci adesea verso ii suo principio' (Discorsi, III, 1). Revenirea la arhetip, regenerarea si conservarea puritatii originare

se dovedesc, o data mai mult, principii intim solidare. in 1624, se ajunge in Franta la o adevarata legiferare dogmatica : Parlamentul din Paris interzice pur si simplu "adoptarea si profesarea oricaror principii indreptate impotriva vechilor autori' '*. Marea admiratie a lud Voltaire pentru antici nu este decit reflexul conceptiei "despotismului luminat' : regim de ordine si stabilitate, fara persecutii si razboaie religioase ^ls.

Crestinismul insusi respinge sau recupereaza, dupa imprejurari, valorile clasice. In faza de ascensiune ele sint "otravitoare', il submineaza. In schimb, in faza de stabilizare ele il consolideaza, ii dau prestigiu.>⁶ Aceeasi atitudine duplicitara, ambigua, in perioada Contrareformei : luarile de pozitie pro si contra Antichitatii au, in esenta, acelasi scop : consolidarea si propagarea catolicismului. Ceea ce difera este doar interpretarea si utilitatea imediata. ' Homer insusi va fi asimilat, in acelasi spirit, de catre M-me Dacier patriarhilor biblici. '⁸

5. Capul de serie, initiatorul, beneficiaza de prestigiul intiietatii, al vechimii, sinonim al valorii. intreaga logica interioara a ideii de clasic ( = antic, excelent, exemplar etc.) conduce Ici aceasta identificare, in acelasi timp necesara si abuziva. Anterioritatea implica ierarhia, batrinetea presupune in mod obligator calitatea. Acest mod de a gindi, generalizat de Renastere si Clasicism, se transmite intregii epoci actuale, deloc subminata, in fond, de "contestarea' avangardei. In latina antiquus nu inseamna numai "vechi', traditional', ci si "demn de lauda', etimologie popularizata, devenita de la un timp de-a dreptul "populara'. Literatura moderna trebuie sa sufere in bloc, din acest motiv, un adevarat capitis diminutio. Noutatea surprinde, deruteaza, nu o data chiar sperie. In ritmul, ordinea si uniformitatea universala apare un element de perturbare si aberatie. Psihologia deprinderii se vede sfidata. Sacralizata, vechimea devine de-a dreptul inexpugnabila.Carteaveche se bucura si azi, in popor, de un prestigiu incomparabil. Ea intruneste valoarea adevarului revelat (exemplu tipic : cartile populare, hagiografia etc.), circulatiei istorice, raritatii economice, impotriva acestei triple valorizari, opera moderna se vede, nu o data, dezarmata si minimalizata.

6. Marea circulatie sociala si istorica a scrierilor clasice apasa, cu toata greutatea, in acelasi sens. Valorile admise, verificate, recunoscute In timp si spatiu, fac din oficiu autori-

tate in fata creatiilor noi, neratificate Inca de succes si traditie. Piraa si cea mai mediocra opera a trecutului exercita o anume atractie, de care nu se bucura - initial - nici o lucrare moderna. Gloria clasicilor este, in buna parte, efectul perspectivei maritoare, deformante, cu substrat afectiv, a posteritatii. Rationamentul tipic, generalizat inca din secolul al XVII-lea, pleaca de la premisa "consimtainICTtului universal', a verificarii prin verdictul succesiv al generatiilor. Douazeci de secole nu pot gresi in serie, «nul dupa altul. "Vechimea unui scriitor - scrie Boileau - nu 'este un titlu sigur de merit, dar vechea si constanta admiratie de totdeauna pentru operele sale este o dovada sigura, de nezdruncinat, ca trebuie sa o admiram' (Re-jlexions sur Longin, VII). Argumentul revine mereu, cu precizarea - foarte importanta - a calificarii: autoritate confirmata prin "consimtirea tuturor scriitorilor cultivati' ¹⁹, singurii creatori de opinie literara competenta. Ceea ce echivaleaza cu a spune ca ratificarea reala, esentiala, apartine criticii si istoriei literare a fiecarei epoci. Nu amatorilor empirici, nu cititorilor lipsiti de educatie estetica.

7. Cind clasicul este filozof consacrat, prestigiul ade~ varului indiscutabil, al dogmei, ii dubleaza autoritatea. Filozofia investeste valorile clasice teoretice cu intreg depozitul de gindire si cunoastere al umanitatii. Gloria lui Aristotel simbolizeaza aceasta situatie. Prestigiul sau ieste atit de mare, incit antiaristotelismul scolastic trece drept erezie, eroare totala. La Oxford se platea 5 silingi amenda pentru orice punct de divergenta ²⁰, detaliu de toata savoarea, mai elocvent decit un tom de documente. Lipsitede dialecticaantica, operele modeme mu pot fi decit "confuze', fara "lumina*. ²¹ Filozofii antici sinit "parintii stiintei' (eternul prestigiu al inceputului !), "campionii studiilor', eroii "ratiunii infailibile', in fata carora modernii fac figura "pitica', de "pigmei'. Adunati si comparati totalitatea descoperirilor antice si moderne - adauga Monte-squieu - si veti vedea de partea cui este superioritatea. ²² Ne aflam in fata unui fenomen de monopol spiritual absolut,de confiscareintoleranta a marilor certitudini.Rebeliuneaimpotriva acestei dogmatizari si oonstringeri defineste esenta critica a constiintei moderne.

8. Adevarul isi asociaza, in acelasi spirit antic, eficienta si gloria binelui. Clasicii pretind a avea de partea lor si marile principii morale, suprema intelepciune. Arta traditionala promoveaza virtutea ; cea moderna, dimpotriva, "corupe'. inca la Platon se poate urmari o intreaga polemica ostila pervertirii morale prin cultivarea irationalismului estetic, seductiei partilor inferioare ale sufletului, a sensibilitatii. Motiv pentru a constringe poetii sa evoce "imaginea unei naturi intr-adevar bune', sa-i impiedice sa propage ,/natura rea, nedisciplinata' (Rep., III, 401 a-d). Proscrierea operelor licentioase este recomandata si de Aristotel (Pol., II, 15, 1336 b). La acest program rigorist si puritan se adaoga, treptat, marele mit al virtutii antice - curaj, demnitate, onoare, cinste, spirit civic, abnegatie, vitejie - intretinut de moralisti, istorici, biografi, prin fascinatia personajului ilustru, om de caracter si de actiune. Este stilul Plutarh, reactualizat de Renastere (intreaga pledoarie a lui Machiavelli in favoarea marii virtu antice), Clasicism, Secolul luminilor, pina la scenele de eroism republican ale Revolutiei Franceze, cu tribuni drapati in Caton, Gracchus si Brutus. ^2S Gravitatea, rigoarea, austeritatea, simplitatea, energia si grandoarea antica devin adevarate obiecte de cult la Montesquieu, la diferiti iluministi. Prestigiul moral al Antichitatii se pastreaza si azi mare, in spirdt polemic, la Montherlant.

Morala clasica determina un intreg sistem educativ, care o consolideaza, precum la Platon, in sens restrictiv-pedagogic. Din acest punct de vedere viziunea clasica este un produs eminamente "scolar', o problema de educatie : admiram toata viata ceea ce am invatat sa admiram in tinerete, autorii predati in "clase', respectiv clasicii. Intre ordinea politico-sociala, legislativa, morala si pedagogica exista o strinsa interdependenta. Cetatea ontica este superioara statului modern tocmai prin uniformitatea si superioritatea sistemului sau educativ, una din numeroasele nostalgii clasicizante iluministe, evidenta mai ales la Mably : Entretiens de Phocion sur le rapport de la morale avec la politique (1763), Diderot si altii. Conceptia educativa traditionala adopta pina azi, chiar daca in termeni mereu schimbati, acelasi etern principiu clasic, al realizarii si regulii etice exemplare, transmise si impuse prin legiferare. Reformele care se succed schimba continutul, ou insa si norma interioara a ..sistemului' didactic ca atare. Valoarea educativa a clasicilor se inscrie printre locurile comune cu cea mai vasta audienta.

9. Fenomene prin excelenta originare, clasicii isi trag seva din vigoarea "inceputului', a carui vitalitate o exprima. Sint robusti, "virili', sanatosi, necorupti. Ceea ce-i uneste este o anume solidaritate vitalista, aproape biologica. Anticii sint "plini', solizi', cum spune, inaintea lui Goethe, Montaigne (L. II, Ch. 10). Din aceasta perspectiva, modernii par sleiti de puteri, devirilizati²⁴, "slabi', tot mai aproape de "decadenta'. Acest concept este inca o creatie a mentalitatii clasice, predispusa la comparatii negative cu toate realitatile prezente. Apar, in timp, o serie de "explicatii' : mistice-religioase ("decadere' prin coruptia "viratei de aur', sau prin "pacat originar', teza de mare circulatie in secolele XVI si XVII), naturiste (coruptia si regresiunea inevitabila a naturii care "imbatrineste'), istorice (barbaria si distrugerea de catre "goti' a literaturii clasice, calami-tarea razboaielor, teza Rabelais-Erasmus).²⁵ in cimpul literaturii, ceea ce decide si compromite iremediabil este parasirea idealului "perfectiunii' clasice. Polemica antidecadenta constituie o forma tipica de reactiune neoclasica, motivata de fenomenul negativ al imitatiei exterioare, eclectismului, epigonismului²⁶, parasirii "regulilor fixe' si a"bunului-gust'²¹,aouzatiides aduse mai ales in secolul al XVIII-lea. (v. Decadentismul, V). Fenomenul continua cu unele nuante pina in epoca actuala, inclusiv in literatura noastra. Asimilat "decadentismului', simbolismul romanesc sufera toate rigorile "neoclasice' ale lui Ma-iorescu, S. Mehedinti, DuiliuZamfirescu :"Nimic nu este al viitorului daca nu cuprinde simburele frumosului clasic' ²⁸.

10. Fata de acest necrutator tir de baraj, argumentele propriu-zis estetice sint relativ putine, stereotipe, in neta minoritate. Cu cit strabati mai atent textele, cu atit iti dai mai bine seama ca partida clasica este jucata si cistigata intr-o sfera predominant extraliterara. Cind elementele specific literare incep sa fie produse in mod sistematic, observi repede ca demonstratia esentiala a fost, de fapt, de mult facuta si primita. Concluziiledecurg,toate, inmodlogic,intr-odesfasurare aproape silogistica.

Daca notele clasice traditionale (simplitate, maretie, naturalete, gust) definesc idealul perfectiunii, atunci - "fabulele noi - cum scrie si Malherbe - sint lipsite de orice gratie' ^M. Modernul ar fi deci inestetic ! In secolul al XVII-lea, el denumeste in orice caz o forma de nonarta. Pentru La Bruyere, tot ce nu

aonstituie le simple si le naturel intra in categoria "goticului' ?i a "barbariei'.³⁰ Clasicii n-au erori sau au "erori frumoase'. Se intelege de la sine ca asimilata poeziei "naive', poezia clasica devine, un secol mai tirziai (care descopera creatia "primitiva'), sinonimul "poeziei naturale', respectiv al esentei poe-ziei, net opusa "poeziei artificiale' (Vauvenargues). De altfel, nici moravurile modeme nu sint atit de "poetice' ca cele antice [A. Chenier), nici limba franceza nu are ,.nobletea, forta, armonia limbii grecesti capabila sa exprime frumusetile lui Homer' (M-rne Dacier)^ai.

In domeniul "gustului', aceeasi intransigenta. Un "eseu', precum Des causes de la corruption du gout (1714) de M-me Dacier, nu poate fi scris decit in aceasta perspectiva, net anti-moderna³². Intrucit sint "canonici', "modele', clasicii - se stie - impun norma frumosului si a creatiei, codificata intr-un ansamblu de "reguli' infailibile. "Este gloria Frantei de a fi izbutit sa supuna regulilor toate Artele frumoase'. De unde rezulta limpede ca operele si regulile "noi' nu pot inlatura, sub nici un motiv, pe cele vechi de mare autoritate si eficacitate estetica. Refuzul izvorului antic de inspiratie duce in mod sigur la sterilitate estetica, sau la o formula pur conventionala de corectitudine. Principiul libertatii si al noutatii creatiei nu cunoaste nici o audienta. Dimpotriva, norma imitatiei antic-ideale se bucura de consacrare oficiala. Sub impulsul lui Lebrun, Academia regala de pictura si sculptura decide ca "trebuie sa se lucreze dupa modelul antic, nu dupa cel modern' (d Vantique et non a la moderne) ³³. A accepta "patronajul' lui Homer, al ..printilor literaturii', constituie nu numai un titlu de mindrie, dar si o conditie a succesului estetic. "Poezia franceza a secolului al XVII-lea - afirma M-me Dacier, pe deplin consecventa cu ea insasi - n-a putut egala pe cei vechi decit invatind la scoala lor.' ^u

Toti clasicizantii si arhaizantii din toate epocile nu gindesc altfel. Spiritul clasic genereaza inca din Antichitate fenomene periodice de antiqnarism, ostile modernizarii literaturii. Oricit de exagerata ar parea o astfel de raportare, intre arta saita egipteana, curentele arhaizante ateniene (active inca din secolul al IV-lea i.e.n., latine, predominante in secolul al II-lea e.n.), apoi Pleiada si alte orientari ale Renasterii, clasicismul si mai ales. neoclasicismul european, exista evidente afinitati structurale,.

fundamental antimoderne. Reactiunile, din perspectiva istoriei ideilor literare, vor fi in mod necesar mereu aceleasi : modernii sint "uriti' (de odierni bruti vorbeste si Dante, Ep., XI, 18), dispretuiti, contestati. Una din obiectiile cele mai grave pe care Goethe le aduce artei moderne este faptul ca nu are "motive' ³⁵ (idei, teme proprii), preluate prin insuficienta de la predecesorii clasici. Deci lipsa de inventie, originalitate etc.

III. Elogiul ideii de modern este efectul unei rasturnari de perspectiva. Prin delimitari tot mai radicale, pe primul-plan al atentiei trec noi aspecte si realitati, ignorate sau negate de spiritul si ierarhiile clasice. Intreg acest mecanism polemic recunoaste, o data mai mult, caracterul primordial al fenomenului clasic. Clasicul este termenul prim ; modernul, momentul secund. Clasicul fixeaza reperul stabil ; modemul se constituie numai in functie de acest reper. Deplasarea de la clasic la modern nu este posibila decit prin aceasta antiteza, care echivaleaza, prin insasi negatia sa, cu omagiul adus anterioritatii, factorului originar. "Vechimea' are prestigiu tocmai datorita faptului ca nu poate fi decit contrazisa, contestata, anulata. De unde rezulta ca definitia cea mai elementara si mai generala a modernului nu poate fi decit negatia clasicului. Modern = anti-clasic.

Disocierea, produsul spiritului, analizelor si tipologiei romantice (v. Modern, voi. II), cristalizeaza de fapt o intreaga devenire istorica, inceputa inca din Antichitate. Trebuie subliniat ca spiritul si continutul pledoariei pro-moderne reface, in sens invers, intreaga desfasurare a demonstratiei pro-clasice : argumentele extraliterare depasesc in numar, frecventa si greutate, pe toate celelalte. Genealogia ideii de modern indica, precum in cazul clasicului, o ascendenta predominant neestetica, produsul unui numar de cauze si conditii convergente :

1. Conflictul de generatie, ultima - cea tinara - inevitabil "moderna', fixeaza la un nivel elementar, dar esential, cadrul imediat al confruntarii. Conflictul poate fi surprins inca in literatura latina, cind Horatiu (Ep., II, 1, v. 76-89), vorbind in numele poetilor epocii lui August (adevarat "sef de generatie' !), se plinge ca publicul este inclinat sa nu stimeze decit pe scriitorii antici, in ciuda valorii evidente a celor actuali. Texte, in acelasi sens, in defavoarea scriitorilor vechi nu inferiori celor actuali pot fi intilnite si la : Ovidiu (Tristia, IV, III, 55), Marial (V, 10), Velleius Patereulus (II, 9) etc. Aceeasi reactiune la pictorii Renasterii, in general la scriitorii "ultimei generatii' ai fiecarei epoci. In perioada Querelle-i, conceptul de "generatie' iipare, de altfel, pe prirnul-plan : "Toata speranta noastra - de-i;lara La Motte - sta intr-o noua generatie, intr-o generatie ;are nu s-a supus inca autoritatilor' ^3e Problema insasi a "ge-ieratiei' ', reactualizata .periodic (foarte la moda si in cultura .omana, mai ales in deceniul al treilea al veacului nostru), trateaza o mentalitate "moderna', declarat polemica.³⁸ Scriitorii ineri fac din instinct "front' comun, resimtind apasarea gene-.atiilor mature, consolidate, consacrate, care au ocupat sau acaparat toate pozitiile, ca o frustrare. Nu s-ar putea spune ca ar :i vorba, in toate imprejurarile, de o exagerare. De multe ori .blocarea' de catre "batrini' a situatiilor^cheie (academice, universitare, editoriale, redactionale etc.) constituie o trista si evidenta realitate. In astfel de cazuri, reactiunea de nemultumire devine perfect legitima.

2. Psihologia concurentei si promotiei sociale adauga acestui antagonism si argumentelor invocate coeficientul - adesea determinant - al pasiunii, orgoliului, amorului-propriu de creator, nu o data si al egocentrismului, atit de tipic polemicii anticlasice. Se infrunta nu numai doua conceptii, ci in primul rfnd doua virste psihologice si, in acelasi timp, doua categorii precise de interese diametral opuse. De multe ori, indaratul diatribelor antimoderne exista tendinta, ascunsa sau manifesta, de critica acerba a contemporanilor, de eliminare a con-! curentilor declarati sau virtuali, de seoborire - din diferite motive, inclusiv din invidie - a creatorilor epocii prezente.

Exaltarea scriitorilor defuncti constituie in orice epoca o 'forma de eliminare si de anulare a celor in viata, si Benvenuto ICellini retine imprejurarea, in autobiografia sa (cap. XXXVII), ica la curtea lui Francisc I artistii moderni elogiaza excesiv pe Iclasici din ratiuni de pura concurenta. Fenomenul a fost observat si in plina Querelle, de Diderot in secolul al XVIII-lea, de altii : "Moderni invidiosi pe contemporanii vostri, pina cind va veti inversuna sa-i negati cu vesnicele voastre comparatii cu anticii ?' ³° Quousque tandem ? Se ajunge in felul acesta la situatia paradoxala a scriitorului modern devenit aliat si propagandist obiectiv al clasicului. Reputatiile stabilite stinje-nesc ; negarea lor face parte din ritualul de totdeauna al vietii literare. Apologia moderna este adesea revansa succesului care intirzie, a caderii, nu o data chiar a ratarii. Este un fapt ca, in secolul al XVII-lea - perioada-test a controversei antici-moderni -, marii scriitori se pronunta pentru antici, in timp ce scriitorii minori, sprijiniti de gustul public, totdeauna sincronic, contemporan, devin partizanii modernilor. Miscare de opinie, repetata mereu, de o logica desavarsita.

Fenomenul geloziei se verifica pe scara larga si azi. Mult timp poetii nostri moderni au fost contestati prin comparatii voit strivitoare cu Eminescu, apoi cu Arghezi. In critica, Maio-rescu, Lovinescu, Calinescu, Vianu etc. au fost sau ar fi de nedepasit eitc. Prejudecata este intretinuta in special de unii jurnalisti si foiletonisti literari, care nu pot suporta aparitia sintezelor, constructiilor, operelor fundamentale, noilor forme de critica etc, de natura sa reierarhizeze, pe baze reale, necontra-facute prin relatii si reclama reciproca, sfera criticii actuale. In genere, ori de cite ori, dintr-un motiv sau altul, are loc o competitie, o polemica, o rasturnare a valorilor de simpla circulatie, pentru a nu mai vorbi de procesul prezentului, de criticarea viciilor epocii, comparatia tinde sa lucreze automat in favoarea operelor clasate, consacrate si in defavoarea celor noi, actuale, inca neintrate in constiinta publica.

Alte reactiuni, chiar daca la fel de subiective, au totusi o explicatie superioara. Multi clasici sint sincer indignati de negativismul si aroganta adversarilor. Un umanist ca H. Estianne, care scrie o Apologie d'Herodote (1566), nu poate fi decit indignat eind constata ca Antichitatea este "calcata in picioare', ca modernii se autoelogiaza pina la ,,superstitie'. Boileau, in polemica cu Charles Perrault, se arata iritat in gradul cel mai inalt nu atit de continutul argumentelor adverse, cit de ,,maniera superioara si dispretuitoare' adoptata de oponentul sau fata de "antici', lipsita de "stima si de respect' ⁴⁰, boala veche.

Unele argumente au o valoare obiectiva : a inlocui un dogmatism prin altul inseamna a perpetua aceeasi eroare, motiv pentru care Malherbe ataca pe "acesti noi rabini eretici in poezie'. Pe de alta parte, si poetii antici au laudat trecutul, depre-ciind prezentul. Tipul de laudatores temporis acti este deci etern. ⁴¹ Goana dupa succesul facil, cultivarea carierismului, fenomen tipic "modern', continua de secole ⁴² sa vicieze viata literara. Unele aspectefuribunde,detestabile,lipsitede orice

crupule, dau si azi puternice argumente antimoderne Nu tre->uie uitat nici faptul, la fel de verificat, ca deprecierea eelebri-atilor clasice urmareste adesea lansarea scriitorilor mediocri >rin subminarea gloriilor care umbresc. Forma de concurenta >ostuma neleala, din cele mai curente. Boileau nu omite sa i-o iminteasca lui Perrault ⁴³

in timp ce constiinta clasica iese intarita din toate aceste native printr-un evident complex de superioritate, spiritul mo-lern pierde adesea partida datorita complexului contrar de in-erioritate, pe care clasicii vin sa-1 intretina in toate impreju-arile. Lucreaza, in acelasi timp, in defavoarea "modernilor', si in anumit complex de cultura, ce face pe Petrarca, la ineepu-uriie Renasterii, sa indrazneasca numai cu mari precautiuni sa trecoare mici obiectii lui Virgiliu : "Eu, nou venit, om obscur, .a acuz pe Virgiliu de ignoranta' ⁴⁴ Pentru cei mai multi, ere-ie totala !

In fata acestei situatii tactica modernilor se dovedeste dubla.

Cea dintii se traduce printr-o serie intreaga de disculpari si 'asturnari ale acuzatiilor⁴⁵, de contraatacuri si ridiculizari ale .oniormismului. Mistificatia Iui Michelangelo are si o valoare ;imbolica : el sculpteaza un Cupidon, il ingroapa, face sa fie des-opent si admirat ca statuie antica. Are insa grija sa rupa un >rat al sculpturii, cu care-si dovedeste in cele din urma pater-utatea. Anecdota este des citata in perioada faimoasei Que-elle ⁴⁶, 'dnd Charles Perrault pune in discutie tocmai justetea icestji principiu, al prioritatii calitative pe baza de simpla cro-'iologie si anticipare intamplatoare.

A doua metoda, si mai eficace, consta in cultivarea si sedu-:erea factorilor sociali care consacra si promoveaza. Este vorba, >e scurt, de obtinerea protectiei sferelor conducatoare, detina-oare ale puterii politice, prin procedee uneori destul de joase. n Quattrocento, umanistii florentini exalta mindria locala si :ompara dezvoltarea cetatii lor cu a vechii Rome. ' Stilul pa-'iegiric, tehnica elogiului poetic implica celebrarea obligatorie i protectorilor, in genere sefi de state si guverne, regi, impa-.ati. Insasi faimoasa Querelle n-are, ca punct imediat de ple-:are, decit actul public de lingusire al unui curtean : Charles ^Derrault exalta Le Siecle de Louis le Grand (1687) si, odata cu ?1, pe scriitorii "Regelui Soare'. Suveranul nu poate fi decit ncintat ca literatura pe care o patroneaza depaseste tot ce s-a

scris pina la el Orice supralicitare a gustului, valorilor, ideilor contemporane are oa substrat sanctiunea premiala, obtinerea notorietatii imediate, luarea cu asalt a ierarhiilor dominante sau oficiale. Competitia "moderna* implica totdeauna un act de selectie succesuala.

3. Pe o treapta mai inalta, dar in aceeasi sfera a promotiei sociale, este invocarea pina la saturatie a "noului gust' (v. Actualitatea, II), ai carui exponenti modernii se proclama. Se produce in felul acesta una dintre cele mai mari disocieri de valori din istoria ideilor estetice, exprimata printr-o dubla polemica :impotriva anchilozarii si universalitatii"gustului' (v. Gustul, XI), inteles ca sinteza de norme literare, grefate pe o sensibilitate disciplinata. Clasicilor, care postuleaza utopia gustului etern, imuabil, li se raspunde ca schimbarea gustului nu inseamna si decaderea sa. Exista ,,un nouveau gout', superior celui vechi, "che piace oggidi al secol vivente', cum spune si G. B. Marino ⁴⁸. Fenomen direct, universal, tradusprin reac-tiuni de placere imediata, superioara si anterioara oricarei teorii clasice. Este ceea ce Fontenelle exprima foarte exact, in consens cu spiritul secolului : "citim pe antici din datorie, pe moderni din placere' ¹⁹. Subiectivizarea prin actualizarea lecturii constituie o atitudine funciar moderna, careia Stendhal ii va da o definitie celebra : "Romanticismul' este "arta de a oferi popoarelor operele literare care, in starea actuala a obiceiurilor si credintelor lor, sint susceptibile a le produce cea mai mare placere posibila. Clasicismul, dimpotriva, le ofera o literatura, care producea cea mai mare placere posibila strabunicilor lor' (Ra-cine et Shakespeare, 1823). Satisfactie intensa de o parte, crunta plictiseala de alta. Existenta gustului modern defineste o stare de fapt, o nota psihologica esentiala, o "estetica' si o formula a succesului de public.

4. Modernii recunosc si se supun fenomenului modei, a carei valoare o descopera si o propaga. Spiritul modern lanseaza moda "modei', o cultiva, isi faoe un merit din acceptarea si promovarea conformismului literar : "Exista o moda a cartilor, precum pentru evantaie, manusi, panglici si alte articole de mercerie'⁵⁰. Resortul interior este eterna psihologie a succesului, a carui baza se largeste la intreaga sfera a relatiilor mondene. Simbolul noului gust devin "curtea' si "salonul', centrele modernismului ,.clasic', fapt observat de multi contemporani.

Se vorbeste in mod curent de "legile poeziei moderne care dom-jnesc la curte', de "legile pretioaselor' ce constau din obser-jvarea exacta a modelor', de "respectul obligator al noutatii' ³¹. iAbaterile kiconformiste dovedesc lipsa de "gust'. In schimb, modernul intervine si "modernizeaza' clasicismul prin totalitatea "legilor' si "regulilor' sale. Notiunea de "actualitate', moda si bienseance se confunda. Pentru "modernii' secolului al XVII-lea, criteriul esential al literaturii devine acceptarea deschisa a "gustului universal al lumii' (G. B. Marino). Este una din 'Contributiile spiritului modem la obiectivarea creatiei si receptiei literare.

5. Si mai importanta este .aparitia si afirmarea constiintei istorice, determinata de intreaga integrare in "actualitate' a modernului. intr-o simpla replica a unei comedii de Mo-liere : "Cei vechi simt cei vechi si noi sintem oameni de azi' (Le Malade imaginaire, II, 6) se ascunde o precisa si exacta viziune istorica a vietii : respectul realitatilor imediate, evidente, acceptarea conditiilor de timp, loc, moravuri, idei etc, sincronice momentului istoric dat. Concluziile de ordin estetic, foarte restrictive, sint duble : imposibilitatea transplantarii intr-un secol sau altul, a unei literaturi formate intr-o alta epoca (negarea obiectiva a principiului imitatiei clasice) si recunoasterea imperativului actualitatii, 'Conceputa ea o fatalitate istorica : "Se pare - observa Segrais - ca exista o incompatibilitate in-trj a scrie pentru acest secol si pentru cele ce vor veni' ⁵³. intreaga teorie a actualitatii literare se afla formulata in esenta, inca de pe acum, si ou maxima claritate. Ideea de posteritate si permanenta (atit de profund clasica !) este anulata dintr-un condei. Ideologia iluminista dezvolta in adincime analiza conditiilor istorico-sociale. Este adusa in discutie o sfera larga de cauzalitati (sisteme politice, legislative, educative, religioase, moravuri etc.), centrate in jurul conceptelor de "geniul secolului' si ."mediu', descoperiri neindoielnic "moderne'. Ideea de "evolutie' - definita prin notiunea de "revolutie' - incepe sa joace si ea un rol tot mai important. "Perfectiunea' literara si stiintifica este legata in mod direct de "mediul' favorabil sau nefavorabil, de "epocile' de "stralucire' sau "barbarie', precum lei Voltaire, care - malitios ca totdeauna - nu exclude nici contributia pozitiva a "hazardului'. Cadrul monden al dezbaterii constituie el insusi un document de epoca : Les Anciens

(al. Recunoasterea existentei "gemului', respectiv a "gustului' jational, consecutiva intregii polemici anticlasice, reprezinta jna din cele mai fecunde idei moderne. Se contureaza, incepind (in Renastere, un adevarat complex al demnitatii si superio-j tatii literare nationale, tradus prin : "paralele', "comparatii' (oate in favoarea literaturilor nationale moderne), revendicari istematice de forme specifice ("vraies francaises', cultivate de .bons esprits francais'), aparitii de mituri nationale (originea ])cala, franceza, a lui Hector, descendent din Francus, a mbii latine derivata din cea franceza, logica Scolii ardelene itc).^el Se mai descopera ca "gustul natiunilor este diferit', upus circumstantelor istorice si geografice si, ceea ce este el mai important, "spiritului natiunii noastre'. Un autor isi rezinta personajul grec astfel : "Al meu Aristandre este un raneez modern. Vorbesc celor care sint ca el' '- Compara-iile se extind asupra tuturor literaturilor moderne. Ceea ce uce la concluzia, in curind definitiva, ca Poetica lui Aristo-el constituie o lucrare excelenta ; totusi "nimic nu este atit de ierfect ca sa reglementeze toate natiunile si toate secolele' Saint-Evremond). Altii sint si mai categorici : "Starea actuala . moravurilor natiunii noastre ia in ris principiul autoritatii' Dr. Johnson^es). Contributia "climatului' - cauza, dupa im-jrejurari, de superioritate sau inferioritate literara - lucreaza n acelasi sens. Modernii sint, de fapt, adevaratii descoperitori ii determinismului geografic.^M Eliberat de uniformitatea si iniversalitatea clasica, spiritul modern se diversifica prin localizari specifice : "nord', "sud', "gotic', "scandinav'¹ etc. /ocatia sa este traditionalista, folclorica. Romantismul continua d dezvolta un intreg fir ideologic. Din acest punct de vedere, programul Daciei literare (1840) are, in esenta, o orientare noderna.

8. Spiritul modern consacra, in sfirsit, superioritatea nijloacelor de expresie, respectiv a limbilor moderne, fata de '.imbile clasice. Se stie, de altfel, ca una din cauzele polemicii n secolul al XVII-lea a constat si in dificultatea de a stabili imba in care sa fie redactate inscriptiile monumentelor pu-Dlice. Semnalul scepticismului pentru limbile moarte trebuie :autat tot in Renastere, chiar daca in forme fugitive, lipsite inca de audienta. Totusi, de pe atunci se observa ca fiecare limba are perfectia (L. Bruni) si superioritatea sa (H. Estienne.

Du Bellay). Modernii proclama si reabiliteaza, din plin, excelenta limbii franceze fata de latina (apar numeroase "elogii'), a limbii italiene, "toscane', fata de greaca si latina etc.⁸⁵ Dintre toate controversele, aceasta are urmarile literare cele mai directe si mai profunde. Ceea ce este in joc nu priveste nici "egalitatea', nici "superioritatea' limbilor moderne, ci pur si simplu recunoasterea posibilitatii si capacitatii expresiei literare directe, vii si originale. Sub aparente savante, ceea ce modernii dezbat este, de fapt, posibilitatea existentei literaturii, a comunicarii literare imediate.

9. Multe din studiile istorice consacrate conceptului de modern vad in ideea de progres principalul sa a izvor ideologic. In realitate, "legea' progresului ofera conceptiei moderne doar argumentul teoretic esential. Ascendenta ideii si controversei "moderne', cum s-a putut observa, este mult mai bogata. Totusi, nu este gresit a defini teoria progresului drept o adevarata axa si idee-forta a principiului "modern', concluzia, tot mai limpede formulata, a totalitatii aspiratiilor si rezultatelor obtinute prin permanenta innoire si inaintare a umanitatii. Conceptul, cu radacini antice, urca pina la ideea de perfectiune, definita ca impuls al evolutiei si depasirii calitative (Cicero, Rep., I, 2). In perioada Querelle-i, in special prin Charles Perrault, in ale sale Parall&les des anciens et des modemes (II, dial. III), se ajunge la un inceput de adevarata sistematizare. Ceea ce epoca scoate in lumina este, mai ales, un tablou al cauzelor, in parte, ele sint cele enumerate, grupate la categoria "timp' (cauzalitate social-istorica a progresului). Ce se numeste "progres' ramine totusi o notiune destul de obscura. La acest nivel al analizei, definitia poate fi aproximata astfel:

a) Punctul de plecare consta intr-o imensa tautologie : timpul perfectioneaza prin el insusi, perfectiunea este efectul natural al progresului istoric; se numeste "progres' ceea ce vine dupa, care se poate "imbogati' prin totalitatea achizitiilor anterioare; creatiile posterioare sint superioare celor anterioare ; progresul este un fenomen natural de "crestere' : la inceput "slaba' si "imperfecta', apoi "coapta, desa-virsita si incheiata' (evolutionism existent inca la Montaigne, L. II, Ch. 26) ; progresul este efectul unei acumulari, sporita in mod necesar, zi de zi, in stiinta, cunoastere etc. ; progres mai inseamna adaos, cresterea si depozitarea determina "dezvol-

urea si infrumusetarea', mostenirea se cere fructificata, pen-i-u a face mai bine, "toujours plus oultre' (A. Parre) ; pro-iresul este produsul colaborarii intre generatii; imaginea :-ecventa este a lunetei sau a "piticilor', care vad mai bine i. mai departe suiti pe umerii "uriasilor' ; pentru a face pasi iainte, dobindirea cunostintelor trecutului reprezinta o con-itie esentiala; astfel definit, progresul devine echivalentul mtinuitatii : adevarul se descopera prin colaborarea secolelor i solidaritatea eforturilor umane (Montaigne, L. II, Ch. 12), entru a sti cum si ce trebuie continuat, "stiinta' anterioara u poate fi ocolita (Descartes, Reg., III) ; continuitatea perfec-ioneaza si perfectionarea continua (din nou tautologia ini-iala !) ; progresul este constant, infinit, inepuizabil (teza apare lult inaintea lui Condorcet), in permanenta si continua ascen-iune. Toate aceste definitii si argumente duc la concluzia ca piritul modern, obiectivat sau nu in opere, este efectul natu-al al progresului. ⁶⁶

b) Un prim argument "progresist' este scos din con-emplarea fortelor naturii, inepuizabila, totdeauna aceeasi. Ar->orii cresc la fel de mari in Antichitate si in epoca moderna. »lotiv sa-si revendice o capacitate creatoare cel putin egala, dee de baza la Fontenelle, in Digression sur Ies andens et Ies nodernes (1688)⁶⁷. Avem de a face, de fapt, cu un adevarat opos al literaturii europene, intrucit aceeasi imagine (eruditia '. demonstrat-o) ^m se regaseste inca la Pliniu (Ep., VI, 21, 1), ijpoi la Du Bellay : ,,Natura n-a devenit dintr-o data sterila, a sa nu produca si in epoca noastra Platoni si Aristoti'.

c) Filozofia ciclica a istoriei duce la aceleasi concluzii: lupa o perioada de decadenta urmeaza in mod inevitabil o faza le ascendenta. Degenerarii trecatoare ii succede progresul. Rit-nul celor patru ere traduce in limbaj mitic aceeasi convingere ;are, incepind din Renastere, se sistematizeaza intr-o adeva-ata teorie de tip corsi si ricorsi: coruptia si sfirsitul unei stari

'constituie inceputul "generatiei' perioadei urmatoare. Du Bel-ay face si aceasta observatie, destul de curenta, de altfel, prin-re umanisti. Rationamentul tip este urmatorul : daca Platon afirma ca grecii depasesc pe barbari, de ce "modernii' care vin dupa greci n-ar fi superiori acestora din urma ? Expresia insasi de "progres circular' ("nastere', "crestere', "inflorire', ,.cadere') apartine acestei sfere de idei (G. Hakewill, 1627). ⁶⁹

d) O varianta a viziunii istorioe in sinusoida consta din inlocuirea ciclului istoric prin cel calendaristic sau biologic, in locul ,,erelor' apar "anotimpurile' (primavara, vara, toamna) si "virstele', in aceeasi succesiune : tinerete, maturitate, batrinete. in timp ce anticii sint "copiii' umanitatii, modernii sint produsul maturitatii si chiar al batrinetii. In felul acesta, modernii pot fi socotiti adevarati "antici'', id est "ba-trinii', prin trecerea virstei, respectiv a duratei istorice. Argumentul, care apare inca in Evul Mediu, prin raportare la ultima faza a imperiului roman (adevarat loc comun), este imbratisat deopotriva de filozofi (Bacon, Pascal, Malebranche) si literati (Saint-Sorlin, La Mothe Le Vayer, abatele Terrasson). El tine, in fond, de esenta bunului-simt, a observatiei elementare, aplicata deopotriva evolutiei literaturii si limbii. *>

10. Critica si istoria ideilor literare sint interesate in mod esential de directiile progresului intelectual, domeniu in care noile orientari produc o serie de modificari structurale, in adincime :

a) in ordinea cunoasterii, principiul progresului determina si scoate in evidenta, cu tot mai mare tenacitate, sporirea masei cunostintelor, argument cantitativ de mare prestigiu, pus in valoare inca de Bacon (N. O., I, 84), reluat mereu de-a lungul intregii Querelle.⁷¹ Progresul implica acumulare de noi teorii, observatii si adevaruri stiintifice, inscrise ascendent, pe o curba parabolica. Doua mii de ani de istorie produc in mod inevitabil tot mai multa "lumina' (Malebranche, La Recherche de la verite, II, 2, Ch. III). Modernii stiu mai mult, vad mai adine si mai departe. Suiti pe umerii clasicilor, ei au un cimp de observatie mai intins. Cunoasterea se largeste si se diversifica. Apar mereu noi domenii de investigatie. Toate aceste rezultate sint obtinute prin efort si studiu, prin dezvoltarea educatiei si stiintei, al caror progres se confunda, pentru cele mai evoluate constiinte ale epocii, cu insasi definitia epocii moderne. Apar tot mai numeroase pledoarii in favoarea progresului stiintific, textul cel mai reprezentativ - prin concizie, sinteza, argumentare strinsa - fiind, dupa opinia noastra, Preface pour le Traite du vide al lui Pascal (1647). insasi ideea de "progres' constituie, in sine, un mare progres intelectual si Pierre Bayle atrage atentia asupra acestui fapt capital.⁷² Conceptele de "sinteza¹' si de "sistem' vin sa i

e adaoge. intr-adevar, fara aceste ideiipropulsoare, in ciuda onditiilor tot mai favorabile si a acumularii fara precedent le date stiintifice, nici o concluzie esentiala n-ar putea fi trasa, 'onceptul de progres are deci meritul determinarii, sintetizarii ;i esentializarii intregului proces de cunoastere.

b) In sfera literelor, modernii sint, fara indoiala, miorii teoriei progresului literar, destinata unei mari cariere v. Progresul literar, voi. II), cu jaloanele esentiale puse de pe icum. Un prim argument decurge din filozofia ciclica a istoriei, :are include in mod necesar si o linie literara ascendenta. Despre "avansarea literelor' se vorbeste, in acest spirit, inca lin secolul al XVI-lea, de un obscur traducator al lui Platon [Le Sympose, 1559) si Aristotel, Louis Le Roy, sistematizat in-tx-un "eseu', De la vicissitude ou variete des choses (1575).^7S Al doilea argument, cel mai generalizat, aplica literaturii aceeasi logica a acumularilor 'Calitative. Sedimentarile culturii literare vin sa determine, dupa o logica proprie, noi si tot mai variate izvoare si teme de inspiratie. Sfera "literarului' creste considerabil. Experienta estetica a scriitorilor sporeste prin asimilarea extensiva a intregii literaturi vechi si modeme. Ideea, schitata inca de Perrault, devine treptat o adevarata metoda. Fata de "clasici', scriitorii moderni fac un important pas inainte, aduc un plus de subtilitate, analiza si frumusete.

Noile convingeri literare imbogatesc teoria progresului cu o nuanta noua, formulata tocmai in scopul ilustrarii acestor realitati, nu o data controversate : in timp ce in stiinte ritmul progresului se dovedeste lent, in domeniul artelor el este subit si irepetabil. Altfel spus, modernii pot atinge si depasi, fara etape intermediare, autorii clasici. Scriitorii pot fi perfecti dintr-o data, dincolo de orice stagii si cronologie. Ceea ce duce la incheierea ca operele moderne n-au nevoie de evolutie ca sa concureze capodoperele clasice. Este de ajuns sa apara o noua personalitate ca literatura sa adopte un alt curs. Du Bos, Mar-montel, englezul Wotton etc. profeseaza astfel de idei, al caror sens este recuperarea si anularea dintr-o simpla trasatura a decalajului istoric, producator de prestigiu in alb. Mai mult : progresul literar este inepuizabil, infinit (Turgot). T Teza exacta in masura in care orice creatie originala, irepetabila, constituie un "progres' fata de toate celelalte creatii, la fel de originale si irepetabile.

Notabil este si faptul ca orice paralelism mecanic intre progresul stiintific si literar este respins de aceiasi teoreticieni ai spiritului modern, care nu cad in eroarea simplificarilor abuzive. Nici ritmul, nici "cantitatea', nici directia progresului nu sint aceleasi : ilimitat si transmisibil in stiinte, el se dovedeste nu rareori limitat si netransmisibil in arte. Produsele imaginatiei, fiind individuale, devin ipso facto necomunicabile. Talentul, gustul nu pot fi produse de contaminatie. Nimic nu se opune ca ideile sa inregistreze un "progres constant', dar "gustul' este adesea "susceptibil de alterari si decadenta'. La Fontenelle, Marmontel, Marivaux, astfel de observatii sint destul de curente si, in esenta, exacte. Perspectiva si luciditatea istorica a secolului .al XVlII-lea isi spun, inca o data, cuvintul. Voltaire recunoaste realitatea progresului literar, dar nu crede in existenta "legilor eterne' ale progresului literar. Adevarata rezistenta vine insa din partea "sufletelor sensibile' (Vauvenargues si altii), care evolueaza pe traiectorii proprii. Logica "sufletului' este net distincta de a "spiritului'. Fiecare entitate se dezvolta separat, in directii diametral opuse.⁷⁵

11. Metodele esentiale ale progresului intelectual modern sint ratiunea si experienta, ale caror definitii si interpretari primesc accente radicale, tot mai incisive. Noutatea constituie prin ea insasi, pe toate planurile, un fenomen de opozitie si negatie, chiar si in formele cele mai inofensive, de simpla diferentiere. Cind continutul si metoda investigatiei devin sistematic rationaliste si experimentale, directia analizei nu poate fi decit critica. Lovindu-se de obstacolul erorii consacrate, al prejudecatii si autoritatii, spiritul modern este constrins, in mod necesar, la refuz si opozitie. Modernul incepe prin a fi obligat a spune nu. El transforma negatia in instrument de cunoastere. Orice oontrazice ratiunea, "ordinea naturala a ideilor', trebuie sa treaca drept "inutil', "naiv', "josnic', "ignorant' etc. Idolatriei antichitatii i se opune ^bunul-simt'. Sporirea continua a experientei produce un adevarat complex de superioritate, de esenta foarte moderna. Judecata filozofilor moderni este mai justa, mai precisa, mai viguroasa decit a intregii filozofii anterioare. Vechiul va fi asimilat din principiu erorii. Traditia este dispretuita in numele observatiei exacte. Unica ratificare admisa este a ratiunii, nu a transmiterii neverificate, intreaga polemica anticlasica reprezinta un fenomen tipic de mancipare rationalista, "carteziana'. Spiritul "modern' __ in

rdinea cunoasterii - este criticist, "iluminist' prin definitie. )rice insurectie antidogmatica tine de esenta intima a moder-litatii spirituale. Certitudinea se sprijina pe un depozit incom-larabil mai mare de cunostinte, in continua acumulare. Intra n aceasta psihologie a "capitalizarii' intelectuale ceva din re-lexul "burghez' al securitatii, libertatii si aviditatii "contu-ui bancar'.

a) Consecinta directa a progresului inteleotual de facura rationalist-inconformista este dezvoltarea si teoretizarea piritului critic, a filozofiei "liberului examen', aplicata in di-ectie antitraditionalista.Tendintafundamentalaa spiritului nodern este refuzul "autoritatii' consacrate, admiratiei confor-niste, "oarbe', a antichitatii. Numai in acest mod devine po-;ibila analiza autorilor antici, surprinsi nu o data in flagrant lelict de eroare, ignoranta, anacronism, absurditate, lipsa de )un-simt, mitologie ridicola, mistificare, pedantism. Ca motto ii acestei insurectii spirituale poate fi citata, intre zeci de alte ;exte posibile, o reflectie a lui Ramus : "Cine ma impiedeca !;a socratizez putin si sa examinez iesit de sub autoritatea lui i.iristotel ?' Impotriva "jugului autoritatii' se pronunta spiri-jtele cele mai ilustre : Bacon, Montaigne, Pascal, inutil a da alte i.-eferinte, din cele mai abundente. Ceea ce se condamna este, iin primul rind, mitul autoritatii infailibile si numai in al doilea frind sint contestati clasicii ca atare.⁷⁶ Dar, judecind fie si numai iiupa violenta uncr expresii (delocretorice !), revolta se do-ivedeste sincera si adinca. Se vorbeste de : reguli "rigide, strimte si tiranice', "inchizitie',"lasitate si indolenta servila', "superstitie mai mult decit absurda' care "paralizeaza spiritele' ;etc, etc. ⁷⁷ Se poate extrage din acesti contestatari o intreaga antologie a pamfletului ideologic, radical ostila dogmatismului si conformismului, prejudecatilor si admiratiei superstitioase si conventionale. Aceasta baie rece de inconformism isi pastreaza mereu actualitatea.

In sfera literara, alternativa fundamentala ratiune-antichi-tate este decisa, in mod irevocabil, in favoarea "adevarului', ,,bunului-simt', "ratiunii', prin respingerea "prejudecatii grosolane a antichitatii'. Ratiunea "vorbeste toate limbile', deci si pe cele moderne. Ea singura detine "autoritatea absoluta'. "Am depasit perioada credulitatii si fabulele nu mai sint la

moda si daca Antichitatea ingaduie inventiile himerice, secolul nostru vrea sa fie inselat intr-un mod mai placut si prin actiuni ce pot fi crezute.' "Oricita putere ar avea Antichitatea - confirma si Pascal - adevarul trebuie sa aiba suprematia.' ^7S Ceea ce se produce este o rasturnare totala de valori, o schimbare profunda a opticii literare. Criteriul judecatii si analizei literare se deplaseaza in zona competentei, receptivitatii, argumentarii si punctelor de vedere strict contemporane. b) Aceasta explozie entuziasta a spiritului critic nu poate sa nu determine un seism corespunzator in istoria criticii literare si, intr-adevar, textele demonstreaza tocmai o astfel de radicalizare. Selectia traditiei este arbitrara, absurda. Nimic deci mai legitim decit a o inlocui prin noi criterii perfectionate. Textelor clasice li se aplica acelasi tratament rationalist si analitic precum prejudecatilor si dogmelor perimate. Clasicii nu se mai bucura de "autoritate'. La Motte, intr-un Discours sur Homere (1714), declara : "Homer este supus liberului examen al ratiunii. Autoritatea si traditia nu mai sint actuale in materie literara.' intr-o Dissertation criiique sur r"lliade' (1715), abatele Terrasson apasa si mai tare Re pedala : "Trebuie sa introducem in aprecierea operelor literare acelasi spirit rationalist ca si in studiile filozofice sau stiintifice'. Acesta este principiul. Iar comentarul : ,,La Motte, refuzind sa se incline in fata lui Homer, a facut pentru literatura ceea ce Des-cartes a facut pentru filozofie' (Abbe de Pons, Lettre sur l',Jliade' de la Motte, 1714). Acest extremism rationalist n-a mai fost depasit niciodata in critica literara.

Urmarile imediate si de perspectiva sint si bune si rele. La activ trebuie consemnata si elogiata cu toata hotarirea eliberarea si de-dogmatizarea spiritului critic, pulverizarea mitului autoritatii si al operei infailibile, dreptul imprescriptibil si inalienabil al criticii de a analiza si "judeca' pozitiv sau negativ orice opera, orice autor, de orice dimensiune, pozitie sau prestigiu. Spiritul critic se exercita erga omnes, fara nici un fel de restrictie. Desi nu-si face o metoda din sfidare si contradictie sistematica, el nu recunoaste si nu se lasa intimidat de nici un "monstru sacru' al literaturii. Faptul ca aceasta pozitie "moderna' este reafirmata si in critica noastra constituie, prin el insusi, un aspect notabil.In acelasitimp,

: iprimarea criteriilor dogmatice, principiilor estetice absolute, onduce in mod salutar la relativizarea si istoricizarea exame-ului critic. Raportarile de timp si spatiu (institutii, mora-uri, legislatii, particularitati nationale) devin tot mai ecesare. Opera este restituita, prin situare obiectiva, coor-onatelor sale ideologice, istorice, nationale ("tara'-, "epoca'). )ilema dintre judecata absoluta si relativa este deci noua oar pentru unii jurnalisti literari. Dryden o formuleaza cu oata claritatea inca ain secolul al XVII-lea (An Essay on )ramatic Poesy, 2,16C>8-1684).⁷⁹

Aparitia criticului pur rationalist, antierudit, sustras ori-aror ierarhii si discipline traditionale, nu o data mult prea igur de sine si de posibilitatile sale spirituale, nu este lip-jta si de serioase primejdii. Cea mai grava decurge din chiar nversarea radicala a valorilor : "ratiunea' substituita "imaginatiei' duce la promovarea poeziei cuminte ("sage'), lipsita le elan, emotie, zbor al imaginatiei. Pe ruinele Antichitatii ;e instaleaza proza. Platitudinea ia locul fanteziei. Examenul iterar se transforma intr-o expertiza a continutului sau teh-ikii exterioare. Ceea ce criticul rationalist poate sa analizeze si sa compare vor fi doar calitatile abstracte si formale ale operei : verosimil, bienseances, bun-simt, bun-gust, ca fond ; abilitati si virtuozitati, ca forma. Aspectul sensibil si imaginar al literaturii scapa in mod inevitabil acestei critici, care genereaza "neoclasicism' in serie. Modernii devin, prin acest gen ingust de critica, neoclasici desavirsiti. Critica pur continutis-tica sau pur formalista actuala nu apartine altei spete.

IV. Ceea ce se poate numi, de pe acum, constiinta literara moderna cristalizeaza si dezvolta totalitatea acestor teorii si argumente. Ne aflam, fara indoiala, intr-o faza inca "arheologica', in plina "preistorie' a ideii de modern, aparuta in forme embrionare, incipiente. Dar daca ii urmarim evolutia, pina la definitiile actuale cele mai radicale, observam ca un numar de note, deocamdata vagi si elementare, apoi tot mai precise si radicale, revin cu insistenta. La radacina lor vom descoperi in mod invariabil citeva note tipice, care formeaza ceea ce s-ar putea numi infrastructura "modelului' ideii de modern : 1. Chiar in stadiul sau larvar, preteoretic, "modernul' trebuie confirmat, recunoscut, legitimat intr-un fel oare-

care. Faptul presupune, ca o prima conditie, depasirea unui anume prag, lnfringerea unei inhibitii morale. "Noutatea' trebuie sa-ti Invinga complexul traditional de inferioritate, sa-si proclame dreptul la existenta egala. Iar pentru aceasta, clasicii urmeaza sa-si piarda o parte din prestigiul lor inegalabil. De unde o anume declaratie de independenta, latenta inca din Antichitate, atunci cind Seneca, de pilda, definind o atitudine spirituala noua, duelara : "inaintasii sint ghizii, nu sla-I pinii nostri' (Ad. Luc, XXXIII). Reluarea ulterioara a formulei, inccpind din Renastere, nu este deloc intimplatoaiv.^s0 Prestigiul si dominatia absoluta a anticilor inceteaza. A-i privi de la egal la egal devine o atitudine tot mai raspindita, la artistii plastici, la literati : "Autorii greci si romani au fost oameni minunati, dar ei au fost oameni, supusi greselilor ca si noi'. De la constiinta egalitatii la a superioritatii nu este decit un pas si el este facut repede, in plin elan de infatuare si chiar megalomanie : "Franta noastra - sa retinem numele acestui "modest' : Tahureau - este plina de o infinitate de Homeri, Virgili, Empedocli' etc.⁸¹ Multi sint surprinsi de enorma vanitate a avangardistilor actuali, de adevaratul lor delir de grandoare, care frizeaza adesea cabotinismul. Ne gindim ia Salvador Dali, la atiti altii. Or, aceasta "paranoia' are, cum se constata, o veche si legitima traditie. Ea face parte organica din ceea ce se poate numi "complexul modernitatii'.

2. Modernii inlocuiesc principiul imitatiei prin emulatie, a carei valoare incep s-o proclame. Cit de apasatoare, sterila si sufocanta putea fi autoritatea scriitorilor clasici o dovedesc toate accentele de revolta care se fac auzite in cultura europeana, chiar daca sporadic, incepind din Evul Mediu. Pedagogia Renasterii trece tocmai printr-o astfel de criza, careia conceptul de aemulatio, existent inca la Petrarca (Familiari, II, 20), prizat de toti umanistii inaintati, ii da un inceput de solutie. Spiritul revolutionar al noului principiu nu poate fi bine inteles dedt prin raportare la faptul ca un umanist ca Niccolo Niccoli n-a scris in viata lui un singur rind, intruclt era definitiv convins ca anticii nu pot fi egalati in nici un fel. ^M A-i concura, a revendica o posibila egalitate, echivala cu un act de blasfemie. Era supralicitata insasi Antichitatea, care, in Tratatul despre sublim, admitea totusi ca imitatia poate constitui o posibila "emulatie' (XIII).

Modernii, chiar daca in forme respectuoase, politicoase, res-Jing o astfel de servitute. Clasicii insisi, cind dau dovada de perspicacitate, incep sa condamne plagiatul, imitatia servila, ,le larcin'. Idolatria fara rezerve inceteaza in veacul al .iVII-lea. Revolta lui Ramus impotriva "ciceronianismului' o anticipase inca din secolul trecut. Un teoretician, obscur, dar reprezentativ tocmai din acest motiv, este foarte explicit : ,,Nu :rebuie sa ne multumim sa fim doar egali si a face la fel de nine cum au facut ei, ci sa incercam, daca se poate, sa facem si mai bine'. La Fenelon si Chapelain apare chiar formula-cheie : scriitorul modern reinvie efortul antic, "dar nu ca Lraducator, ci ca emulator* Este vorba, adaoga Ogier, de "a le fura arta si spiritul, mai mult decit cuvintele'. Cum s-ar spune a le fura meseria. Intr-un cuvint, "modernii trebuie sa se laude cu spiritul de emulatie si sa incerce sa depaseasca pe cei vechi'^M Inutil a insista asupra excelentei acestui principiu : fara impuls stimulator marea creatie este imposibila.

3. Emulatia presupune libertate de initiativa, parasirea sau respingerea directa a principiului autoritatii, norma-tivitatii si uniformizarii literare, insubordonare inclusa in intreaga necesitate de afirmare a constiintei "moderne'. Spiritul modern implica, in orice epoca, mentalitatea antidogmatica. Din care cauza, toate abaterile si emanciparile de sub tutela canonului clasic reprezinta, inca din Antichitate⁸⁴, acte estetice substantial "moderne'. Conditia esentiala a modernului este libertatea (v. Libertatea, voi. II). Orice refuz al prestigiului clasic reprezinta o forma de insurectie "modernista'. Ori de cite ori, incepind din Renastere, spiritul european trece la contestarea modelelor si "regulilor' clasice (G. Bruno, T. Tasso, Jaropo Mazzoni sint precursorii acestei atitudini) este un semn ca mentalitatea "moderna' si-a facut aparitia. Literatii de struc-. tura baroca vin, desigur, s-o consolideze (v. Barocul, VII, 5). Se citeaza peste tot declaratiile categorice ale lui G. B. Marino. Barocii francezi sint la fel de nedisciplinati. Theophile este plin de candoare : "Regula imi displace, scriu confuz, / Niciodata spiritul superior nu scrie altfel decit spontan'. Mathurin Re-gnier constata ca : "Apollon este stinjenit de legile salbatice'. Un altul, Marbeuf, este si mai "contestatar' : "Francezii sint oamenii care nu indura galerele'. Simptomatic, privind mai

ales in perspectiva istorica, este faptul ca insisi scriitorii clasici promoveaza principiul libertatii prin intreaga lor opera originala. Un critic atit de clasicizant ca Dryden observa ca putine piese moderne respecta si rezista comparatiei cu regulile antice. Cazul Cidului, in Franta, o dovedeste din plin. Gustul modern sanctioneaza favorabil toate actele de eliberare creatoare, care se bucura de succes.⁸⁵ Romanticii, partizani ho-tariti ai "libertatii in arta', continua si dezvolta aceeasi atitudine tipic "moderna'. Cind al nostru Cezar Bolliac afirma ca : "nu urmez povetilor d-lui Boileau' ⁸⁶, el probabil nici nu stie cit de modern este. Cine crede ca numai rebeliunile literare de ultima ora, de multe ori simple furtuni intr-un pahar de apa, ar fi "moderne', cade victima unei mari iluzii, chiar daca oneste, involuntare.

4. Respingerea conformismului atrage rejuzul categoric al imitatiei, printr-o convergenta de reactiuni estetice si psihologice de cea mai obiectiva speta : amorul-propriu al creatorului, necesitatea afirmarii libere a personalitatii, seductia originalitatii, repulsia epigonismului, conditii diferite de limba si cultura nationala etc. Altfel nu s-ar explica solidarizarea in jurul aceleiasi atitudini a scriitorilor de orientari si virste literare atit de deosebite : renascentisti si iluministi, baroci si clasici, pentru a ne mentine doar la primele formulari teoretice limpezi ale acestei orientari incontestabil moderne. Expresie a diferentierii, prin adaptare continua la noile realitati spirituale, morale si sociale, modernul respinge din instinct actul repetitiei. Modernul nu poate sa "copie', fiindca orice copie reprezinta o imagine a "vechiului' in efigie multipla, de care modernul se desparte prin contradictie si negare. Ceea ce este valabil pentru poetii toscani ai Renasterii se dovedeste si pentru La Fontaine ("imitatia mea nu este sclavie') sau inconfor-mistii baroci, primele spirite efectiv libere din intreaga literatura. Pozitia este atlt de radicala, incit actul imitatiei este asimilat ,.maimutariei', "furtului', "jafului', prin cea mai grava compromitere posibila a ideii de plagiat si pastisa, transmisa si epocii actuale. in formele sale extreme - precum la Saint-Amant - lectura nu este tolerata decit ca mijloc de verificare a originalitatii, in vederea eliminarii chiar si a suprapunerii intimplatoare. Conceptul de model si arhetip clasic nu pot cunoaste o anulare mai categorica. Toate restrictiile anterioare, in

Rimele ratiunii, spiritului critic, emulatiei, libertatii si cele-alte, sint intrunite in formula-sinteza de : "jaf rusinos al Anti-:hitatii' (Saint-Evremond). De altfel, principiul imitarii di-ecte a naturii scuteste de obligatia imitatiei servile a textelor clasice. Clasicii insisi n-au actionat altfel si modernii nu savir-jesc un act de ireverenta cind procedeaza in acelasi mod.⁸⁷ 5. Impulsul fundamental sta in convingerea absoluta i posibilitatii creatiei (inventiei, descoperirii etc.) noi, diferentiata esential si structural de toate creatiile "vechi'. Fara constiinta originalitatii creatoare, chiar iluzorii, nu exista constiinta literara moderna. Aceasta constiinta, explicita sau implicita, poate fi consolidata printr-o serie intreaga de justificari : estetice (frumusetea "ideala' moderna, deosebita calitativ de cea clasica); nationale (literatura franceza sau italiana net distincta de greco-latina) ; religioase ("zei' noi, crestini, superiori ca izvor de inspiratie celor vechi) etc. Dar miezul orientarii moderne in creatia literara acesta este : afirmarea posibilitatii elanului si realizarii estetice, a eliberarii instinctului creator de orice inhibitii, complexe si prejudecati apasatoare sau conservatoare. Orice creatie "noua', "originala', este "moderna' prin definitie. Tautologia este numai partiala, deoarece fiecare noua definitie incearca, prin aproximari succesive, sa fixeze un alt aspect, o alta nuanta a fenomenului foarte complex, care se numeste personalizarea si contemporaneizarea creatiei.

Termenul prim in acest proces este : cultura, "biblioteca' (cea din Alexandria este omagiata intr-o epigrama de Callima-chos, 7, care-si revendica totusi calitatea de "creator'), traditia, clasicul, clasicismul si clasicitatea sub toate formele ; cel secund : inventia creatoare, echivalenta imitatiei, creatia diferentiata, formula artistica personala, modalitatea proprie. Incepind din secolul al XVII-lea se va vorbi deci in mod curent de : compuneri a la mode, de necesitatea de a "nu mai urma vechile mode si de a inventa altele noi', de a cultiva pasiuni "putin comune' (chintesenta programului "diferentierii', care va fi reluat tardiv si de E. Lovinescu !), de a imita "fa spirit', intr-un plan de echivalenta artistica, a reface gestul creatiei : "Trebuie sa scriem cum a scris - declara Theophile despre Homer - nu ceea ce a scris'. O serie de definitii ale creatiei si facultatilordeterminanteparde-adreptul"romantice',

desi apartin unor "baroci' : "ma las in voia fanteziilor', "vorbesc dupa fantezia mea' ; clasicii nu dovedesc "un geniu mare si adevarat', deoarece "toate inventiile lor sint imitate' ; "fiecare trebuie sa-si urmeze geniul propriu' ; ideea insasi de originalitate este elogiata : La Fontaine "n-a scos o copie dupa un original, ci a conceput un original dupa ideea pe care i-a dat-o Ariosto. Asa a imitat Virgiliu pe Homer etc.' (Boileau). In sfirsit, "ideea de arta este singurul meu exemplu, dupa care ma orientez' (Guez de Balzac) ⁸⁸. Rezulta limpede ca in determinarea conceptului de creatie (v. Creatia II, III), spiritul modern incipient descopera, chiar daca la un nivel fragmentar si empiric, multe din notele sale "naturale', irationale si demiurgi ce.

6. Revalorizarea si impulsionarea ideii "traditionale' de noutate (v. Noutatea, voi. II) da constiintei literare moderne posibilitatea de a se disocia cu maxima claritate de totalitatea implicatiilor stereotipului clasic. Supraistorica, eleata, necu-noscind prefacerea, clasicitatea se dovedeste structural refractara devenirii, inovatiei. Regimul sau ideal este permanenta, stabilitatea, violent contrazisa de realitatea obiectiva a proceselor istorice, a desfasurarii si succesiunii, creatoare de surpriza si noutate. Singur conceptul de "noutate', bine definit si minuit, poate submina si legitima in mod hotaritor parasirea oricit de radicala a acestor pozitii, si deci a schemei, repetitiei si parafrazei clasice. Noutatea este prin ea insasi "moderna'. Ceea ce-i adaoga spiritul modern incepind din Renastere este un plus de intensificare, estetizare, socializare si, mai ales, radicalizare. Din tolerata la limita, noutatea trece - cum vom vedea mai jos - la ofensiva directa. Ne aflam, prin "modernizarea' ideii de noutate, la acea faza a evolutiei sale, cind conceptul incepe sa devina o adevarata "cataliza' semantica, sa absoarba si in acelasi timp sa hipertrofieze toate sensurile esteticului, pe care le confisca si le amplifica pina la extravaganta. G.B. Marino, cind preconizeaza la bizzarria della no-vita, vorbeste in deplina cunostinta de cauza. Desi foarte consecventa cu sine, definitia ramine extremista. Totusi, intreg spiritul literaturii moderne tinde sa identifice "noutatea' cu frumosul, si "gratia' cu valoarea literara indiscutabila. In masura in care clasiciidetesta sincernoutatea si surpriza, cu

ceeasi pasiune modernii aproba si elogiaza "gratia noutatii' ^S9, educatoare sub un triplu aspect:

a) Descoperirea unui univers si limbaj literar nou. :ontroversa veche, fundamentala, care scoboara la primele con-runtari dintre ,,arhaicii' si "neotericii' antici (un ecou foarte Drecis al polemicii la Aristotel : Poetica, XXII, 1458 b), isi aso-:iaza, in timp, voluptatea tot mai precisa a pioneratului. Modernii descopera "descoperirea' literara, emotia si tehnica ei,

explorarea', aproape "experimentul'. O serie de revendicari, vechi de secole, apar turburator de moderne ca formulare : ..Modernii nostri descopera un nou fond de poezie', "defriseaza drumuri inca nestrabatute', propun "o noua imaginatie', impun obligatia de a scrie modern : "il faut ecrire a la moderne' (Theophile) ⁹⁰. Perrault releva ca modernii introduc, intr-adevar, in poezie o infinitate de nuante, necunoscute de antici. Desmarets de Saint-Sorlin (si altii) scoate in evidenta superioritatea inventiei, naratiei, descriptiei si stilului modern. Se formeaza o noua teorie a metaforei, a imaginii, cu tendinta de subtilizare. Balthasar Gracian pune la punct noile reguli ale ..conceptului', in Arte de ingenio (1642).

Intre programul si aplicatiile pur literare ale pledoariei moderne se observa inevitabilul decalaj al convertirii "teoriei' in .^practica'. Altfel spus, aplicatiile pur literare ale pledoariei moderne se dovedesc multa vreme in evidenta minoritate fata de restul argumentelor promoderne. Dupa cum s-a putut observa, constiinta literara moderna devine beneficiara unei polemici predominant extraliterare, in cadrul careia elementele strict literare, mai ales intr-o faza initiala, sint putine, accesorii, subalterne, destul de neesentiale. Este o dovada in plus ca nu literatura impune ierarhia de valori a unei epoci, locul si prestigiul sau fiind totdeauna efectul unei subordonari istorice.

b) Aparitia unor noi genuri literare materializeaza aceeasi tendinta (v. Genurile literare, II, 3). Importanta este mai ales constiinta saltului in necunoscut a literaturii moderne prin genuri inca nestiute Antichitatii, "necunoscute lui Aristotel', care "n-au deloc exemple antice' etc. Expresiile sint atit de frecvente incit orice posibilitatedemimetism superficial trebuie exclusa. In realitate, intilnim inca o data fenomenul de "clivaj' al spiritului modern, sub presiunea noilor realitati

literare : ii romanzo, pastorala dramatica, tragicomedia Si alte genuri "mixte¹', apoi epopeea crestina, oratoria religioasa, critica literara si de arta, povestirile utopico-fantastice, relatiile de calatorie etc. Totul teoretizat, argumentat, elogiat, pus in paralela cu realitatile antice, tot mai depasite. Comedia renascentista se disociaza de comedia antica, ea paseste pe un drum independent (prologul lui Annibal Caro la Gli Straccioni, 1552), comedia lui Corneille, la fel, este scrisa "intr-un gen nou', poezia crestina se declara net deosebita si superioara mitologiei antice, oratoria crestina nu mai putin etc. Sint create toate premisele ca autorii sa inceapa sa descopere si sa cultive ideea genului personal, a speciei cu un singur individ, a supunerii genului exigentelor fiecarui "subiect' '.

c) Impunerea unui nou gust si ierarhii literare. Modernii extind ideea de noutate si asupra gustului, notiune-sin-teza (v. Gustul), miscata de "resorturi noi'' : sensibilitate, receptivitate directa, fara "studii' prealabile. Anticii sint pentru autori, modernii pentru cititori. ⁹² Definitiile incep sa devina tot mai critice, prin delimitari nete, negative, in baza principiului, devenit adevarata judecata de valoare : azi superior lui ieri, scrisul actual superior celui anterior, elementul vechi inferior celui nou. Orice decalaj cronologic, producator de diferentiere prin comparatie si raportare retrospectiva, constituie o premisa pentru aparitia si consolidarea constiintei moderne. Trecerea aceasta de la cronologie la calitate si implicit la re-ierarhizarea literara ("cartile vechi - cum afirma cu multa convingere si Don Quijote .- sa paleasca la stralucirea celor noi care vor vedea lumina') constituie un adevarat punct nodal, o placa turnanta a intregii constiinte moderne. Antichitatea n-a cunoscut-o si nici Evul Mediu. Cu aplicari literare si neliterare (anticii recunoscuti superiori in virtuti politice si militare modernilor), ierarhizarea incepe sa-si faca drum abia in Renastere, la Machiavelli de pilda. Constiinta insasi de "renastere' presupune reabilitarea si rasturnarea valorilor, tot ce o precede este "barbar', "incult', "gotic' etc. De o superioritate literara moderna, in forme precise, organizate, argumentate, se poate vorbi abia prin depasirea clasicismului.

V. Rezultatul final al acestui complicat proces de desprindere implica negatia, ruptura totala prin brese succesive in sistemul de gindire clasica. Din partener de dialog si

onfruntare, clasicul devine obiect de repulsie si refuz categoric. Isenta ultima a modernului este deci teoretizarea si progra-larea negatiei, respingerea periodica, tot mai violenta, sub toate Drmele, a clasicului si clasicismului. Prin insasi dialectica sa iterioara, spiritul modern neaga, se opune, isi contesta anti-eza, invariabil si inevitabil clasica. Nu valoarea negatiei este. 1 acest caz, semnificativa, ci gestul in sine. Negatia poate fi desea superficiala, nemotivata, chiar absurda. Actul negarii amine insa nu mai putin profund modern, cazul tipic al "avan-ardelor' din toate epocile, fenomene universale si permanente e negatie anticlasica. Punctul ultim al acestei rostogoliri ne-ativiste, in boule de neige, este gradul zero al negatiei, actui egatiei pure, formulat in sine, lipsit de obiect precis, ruptuia bsoluta, autotelica, specifica celor mai extremiste si radicale vangarde actuale (v. Avangarda). Formele acestei "rupturi' in rogresie geometrica pot fi sistematizate astfel :

1. Spiritul critic modern introduce si intretine con-tiinta erorii. Obiectia este de ordinul cunoasterii, dar cu re-oercusiuni valoricedirecte.Surprinsiinflagrantdelictde

roare, clasicii nu mai pot fi admirati, oricit prestigiu ar avea. :eea ce se produce este o criza grava de incredere si autoritate. Iitul infailibilitatii inceteaza. Demascarea urmeaza : "Sfinta, enerabila Antichitate ne-a debitat nu o data o mare cantitate e lucruri gresite, care ne mai inseala si astazi' ⁹³. Spiritul mo-ern demistifica. Luciditatea sa este acuta si malitioasa.

2. Clasicii fac figura invechita, perimata. Vechimea nceteaza sa mai constituie un argument si o calitate. Crono-Dgia nu mai impune nimanui. Modernii denunta "prejudecata

rosolana a Antichitatii', gloria sa conformista, necontrolata. ¹ Itit de intrinsec "moderna' este optica perimarii inevitabile, j icit inca din Evul Mediu crestinismul impune devalorizarea otala a Antichitatii, inclusiv a Vechiului in favoarea Noului ^estament. De pe acum se .prefigureaza o serie de obiectii tipice : .demodare', "decrepitudine' etc, verificate pe toate planurile, n literatura in primul rind. Senzatia dominanta este iesirea in actualitate, "uzura', caderea in desuetudine. In termenii licotomiei traditionale, vechea literatura pare depasita ca fond, lesueta ca forma. Rezultatul direct este senzatia invincibila de plictiseala', de "fadoare' (Saint-£vremond nu ocoleste cuvin-ul in legatura cu Eneida) si Stendhal, cu teoria sa despre "placerea strabunicilor', nu va spune altceva. Si mai interesant este faptul ca "moderni' premoderni descopera moartea inevitabila a semnificatiilor, stingerea implicatiilor semantice ale textelor, motiv suplimentar - pentru Voltaire - de insatisfactie estetica. Aluziile, d propos-urile, cuvintele de spirii greco-latine se sting iremediabil. Cine mai poate percepe fi-netele unei limbi moarte ? Argumentul revine nu o data in secolul al XVIII-lea. Pedagogia da si ea semne de nemultumire fata de consumarea tineretii in studiul limbilor vechi, inutile. Nu inseamna ca esti Homer sau egal lui, chiar daca-1 citesti in original. ⁹¹ Recenta reforma a invatamintului francez (legea Edgar Faure, 1968) se inspira din aceleasi convingeri. Aceeasi perimare in filozofie si stiinta, confiscate de "pedantii dogmatici'. Schiller trage toate concluziile : Die Gottergriechenlands au murit. Lumea lor a disparut, luata in mormint pentru totdeauna.

3. Total devalorizata, eruditia intra si ea intr-o perioada de criza, cea mai grava din intreaga sa traditie. Spiritul modern o asimileaza pedanteriei, "vechiturilor'. Antichitatea devine o ridicola antiquaille. Pastisa, cliseul si ponciful livresc predomina. Furia sacra a poetului dispare si locul sau este luat de "simplii gramatici si versificatori', producatorii de literatura in serie. Savantul de profesie incepe sa "inspaiminte'. Doctorul in stiinte, pedantul, eruditul fac figura comica. Spiritul rationalist da lovitura de gratie intregii cunoasteri erudite : "Nu vom deveni niciodata filozofi, chiar daca am citi toate rationamentele lui Platon si Aristotel, daca nu sintem in stare sa formulam o judecata solida asupra unei propozitii oarecare. Ar insemna sa fi invatat nu stiinta, ci istorie.' Regula a III-a pentru "conducerea spiritului' a lui Descartes consacra repulsia documentarii exterioare, antierudite, antibibliografice. Parcurgere atenta a izvoarelor, apoi depasire prin spirit critic si meditatie proprie (metoda acestui Dictionar, cel putin in intentie, nu vrea sa fie alta). In acelasi con de umbra intra intreaga literatura clasica : "In curind, poate - scrie Bal-lanche, - in Franta ca si in Italia, literatura clasica nu va fi decit arheologie' '⁵. Compromiterea ideii de "muzeu' nu este departe. Futuristii care voiau aruncate in aer galeriile de arta, apoi dadaistii, plictisiti total de ..academiile futuriste', veneau pe cai, ideal vorbind, de mult batute

4. Printr-o naivitate tipica jurnalismului literar lipit de perspectiva istorica s-a putut vedea la noi, in Maiorescu, n caz unic de "inceput' absolut, de constiinta singulara a ,,in-aneierii' culturale si literare. In realitate, prin refuzul inevi-ibil al ideii de precursor, model si continuitate, orice spirit iodern nu se poate constitui si auto-defini decit numai prin ceasta forma categorica de ruptura. Modernul nu poate decit icepe si reincepe irepetabil, in serie infinita. In miscarea cir-idara a eternei reveniri, modernul inscrie periodic momentul icipit, debutul etern, actul prim, originar in toate sensurile jvintului. Modernul se instituie fiindca reintoarcerea ii este evocabil refuzata. Dintre toate imposibilitatile ce-i sint spe-ifice, lipsa de recurenta ii este cea mai specifica. "Poezia n-are evoie de instructiuni pedagogice'. Fixarea de "reguli generale itr-un domeniu unde practica si judecata descopera in fiecare i altele noi' devine cu neputinta. Modern inseamna antimodel. 'n poet ca Theophile de Viau exprima sentimentul dominant :

*iu vreau sa ma revendic nici de la Muze, nici de la Phoebus.

a imite cine vrea minunile altuia :

ialherbe a scris foarte bine, dar a facut-o pentru el'

Nu exista o absurditate mai mare decit a descoperi pretinse imane moderne scrise in limba latina. Si daca este nevoie e o dovada in plus, polemica sistematica, directa, impotriva 5oriei ca Antichitatea ar fi "mama artei si stiintei' (cliseu claie traditional) o produce din plin si in termenii cei mai catego-d. A invoca pe antici in literatura si a-i nega, in acelasi timp, 1 politica si religie constituie o contradictie fundamentala.⁹⁶

5. Disocierea totala intre ideea de vechime, gindita in itegralitatea sferei sale, si de valoare, defineste esentiala rup-jra axiologica produsa de spiritul modern. Suprapunerea si nonimia inceteaza. Conceptele devin mai intii autonome, apoi irect contradictorii). Desi evident, faptul este primit doar in-rmitent si mai mult sub forma protestului individual, decit demonstratiei sistematice generalizate. Creatorii moderni se

.mt depreciati sau contestati, prin insasi calitatea lor de mo-erni, de unde reactiuni indreptatite. Simptomatic este si faptul i Antichitatea insasi le cunoaste. Poezia nu se aseamana vinu-li, observa Horatiu, ea nu se face mai buna cu cit se invecheste. Ma revolta faptul ca o lucrare este criticata nu fiindca ar fi rau scrisa, ci fiindca este de curind scrisa' (Ep., II, 1). Nici un orator vechi nu merita sa fie dezgropat. Din aceleasi ratiuni de perimare, lui Caton ii lipsesc cititorii, observa si Cicero (Brutus, XVI-XVIII). Limba primitiva, insuficienta artistica, spiritul rudimentar fac ilizibile o serie intreaga de opere latine stravechi (arvaliene, salice), idee infuza si la Quintillian. Depasirea periodica implica devalorizarea periodica. Motivarea poate diferi, vechimea este asimilata in mod obligator inferioritatii. Ostracizarea operelor vechi se produce si prin inversarea raportului anterior-posterior. Nu inaintasii, ci urmasii sint in realitate adevaratii "batrini', notiune devalorizata prin substituire. Giordano Bruno face aceasta observatie in Cenna delle Ceneri. Mecanismul spiritului modern presupune comparatia negativa, paralela care minimalizeaza, reierarhizarea prin cronologie. Superior si inferior devin notiuni de simpla situare istorica. Se pot da zeci de exemple, inutil a ne incarca memoria. Ca o curiozitate bibliografica amintim de o veche traducere romaneasca de Heliade din Joubert, din 1838. ⁹⁷

6. Studiile actuale asupra psihologiei si comportamentului "contestarii' literare fac, intre altele, eroarea de a nu privi indeajuns de atent in spatiu si, mai ales, in timp. S-ar observa repede o gama de reactiuni stereotipe, inscrise pe o curba ondulatorie, cu un moment initial de distantare ironica, trecuta in dispret si ridicularizare, incheiata prin doua tipuri de "revolta' : bagatelizarea blazata si negarea "furioasa'. Studii analitice atente ar demonstra existenta unui adevarat "model' al negarii clasicismului, inclusiv pe latura morala. Autoritatea si antichitatea, prabusite prin spirit critic, devin rizibile, obiecte de raillerie. Sentimentul dominant este "ridicolul'¹, altitudinea intelectuala care injoseste si omoara. ,,Sa parasim respectul servil', "sa scuturam jugul admiratiei' au valoarea unor adevarate cuvinte de ordine. La Descartes dispretul devine rece, distant si filozofic. Intervine excluderea glaciala. Cele doua conceptii se despart iremediabil. Demonstratia este strinsa, implacabila si aparent neutra. in aceasta zona se mentin doar spiritele abstracte, speculative. Reactia literara curenta, mult mai pasionala, oscileaza intre persiflare si sufocare indignata. Cind polemica devine parodie mondena de tipul Virgile travesti, urca pe scena in comedii, sau este intretinuta prin diferite "scrisori' si "dialoguri' ironice, disputa insasi pare sa atinga stadiul saaratiei, al blazarii. La Montesquieu, Voltaire, Marivaux, aceasta ste atitudinea esentiala : distantarea superioara, usor dispre-jitoare, de ambele teze, de pe acum banalizate. Dar eind negatia evine forma constiintei absurdului, revoltei directe, izbucniri-3r furibunde, se poate afirma ca ruptura a atins stadiul incan-escent al "avangardei'. Caci, substantial vorbind, nu exista ici o deosebire intre denuntul "absurditatilor' lui Homer fa-ut de Charles Sorel, teoria "distrugerii tuturor modelelor arilor pentru a avea cei mai buni autori moderni' a lui Vico, xplozia : "Cine ne va elibera de greci si de romani' a lui Ber-houx si oricare alt "scuipat pe falsa antichitate', de la Dau-lier-ul lui Baudelaire⁹⁸, pina la ultimul beatnik. Avangarda ctuala nu detine nici pe departe monopolul negatiei. Ea, de apt, nici n-ar fi fost posibila fara ereditatea acestui reflex ne-;ativist, la care participa, fara indoiala, si conceptul recent de ntiliteratura (v. Antiliteratura).

7. Sistematizarea teoretica a opozitiei radicale dintre .lasic si modern determina aparitia primelor paralele si tipo-ogii stilistice, destinateunei interesante evolutii. Este faza iiltima a intregului proces de disociere, cind opozitiile - pe lieplin clarificate si conceptualizate - devin abstracte, tipizate, reductibile la formule lapidare de sinteza. Meritul viziunii tipo-ogice se atribuie, de obicei, perioadei romantice, predispusa ; ntr-adevar marilor disociatii si constructii speculative. In rea-; itate, insasi alternativa ,,antic'-"modern' constituie o forma i le tipologie, fara indoiala prima dintr-o lunga serie, pe deplin i .onturata inca din secolul al XVII-lea.Paralelele lui Perrault ! nclud ideea de tipologie pina si in titlu. Orice comparatie care I ietermina schematizarea pozitiilor antitetice presupune un anu-! nit stadiu al observatiei tipologice. Compartimentarea "cla-' ;eaza' ipso facto literatura. Progresul real apartine observatiei i ;pecific estetice. Spiritul "paralelelor' traditionale are un caracter predominant, psihologic, sociologic, istoric sau formal. D serie de "legi' sint inlocuite, in realitate, prin altele. Ceea ze introduce romantismul, in special german, este disocierea in adincime a proceselor de creatie, structurilor literare, finalitatilor divergente si tipurilor de receptie.

Alternativa devine originara, radicala in sens etimologic : anticii sint "naivi' - ingenui, senini, armonici, integrati "naturii' ; modernii - "sentimentali', eu unitatea interioara pier-

duta, in cautarea idealului alienat, teoria lui Schiller, din Ober naive und sentimentalische Dichtung. Dupa Fr. Schlegel, poezia antica este : obiectiva, dezinteresata (in acceptie kantiana), perfecta ca forma, impersonala, exprimata in genuri pure, eliberata de consideratii didactico-morale ; cea moderna : subiectiva, artificiala, "interesanta', "caracteristica', "manierata', impura (confuzie de genuri, scopuri, frumos si urit), anarhica (lipsita de legi); obiectivul final este cuprinderea individualului, aspiratia spre infinit, Sehnsucht. Alte texte vorbesc de : frumusetea ideala - plastica, opusa oelei istorice - pitoresti ; de sinteza unitara, contrazisa de o "masa de schite, studii, fragmente materiale poetice' ; de Naturpoesie (antica) si Kunstpoesie (moderna), natiirliche Bildung si kunstlehrische Bildung, cu genuri reprezentative : tragedia si romanul (Lyzeum Fr., 4 ; Athenae-Mi Fr., 146). Paralela continua pe doua coloane de Goethe, in Shakespeare und Kein Ende (1813-1816). Spiritul antic ar fi : naiv, pagin, eroic, realist, supus necesitatii; cel modern : sentimental, crestin, romantic, idealist, liber, ivollen fiind opus lui sollen. Alte determinari interesante, in aceeasi sfera, apar la Grimm : opozitia dintre inocentul inconstient (clasic) si constiinta lucida (moderna) ; Coleridge : individualism, predilectie pentru caracteristic, noutate izbitoare, implicarea afectivitatii, excitarea curiozitatii, forma neingrijita - la moderni ; predilectia pentru arta, finete, simplitate, perfectiune - la clasici. Nu poate fi omisa nici disocierea hegeliana intre conflictele obiective, supraindividuale ale tragediei antice si pasiunea personala, "scopul subiectiv'- al poeziei moderne, preocupata "in genere de soarta unui anumit individ si caracter in conditiuni speciale' '*. Alte definitii, mai vechi sau mai noi, spirit "geometric' si de ..finete'-, ,.sanatos⁴' - "bolnav', "dionisiac- - "apolinic' etc. ne reintorc intr-o sfera de idei cunoscute. Se observa de la o anume faza o circularitate inevitabila a tipologiilor, cu rasfringeri, la stadiul locului comun, si in literatura noastra. La I. L. Caragiale, de pilda, piesele se impart in : primitive si moderne, simple si complexe, naive si "rafinate'. De fapt, adaoga el, numai in "frumoase' si "proaste' ^1M. Criteriul valoric pur anuleaza, deci, tipologia.

Meritul acestor diviziuni ramine insa fundamental, deoarece ele dau definitii filozofice, estetice si structurale unor realitati empirice ; introduc criterii in masa fenomenelor aparent haotice;

cscopera o ordine ascunsa, superioara, un antagonism de esenta, colo unde ochiul superficial vede doar o banala polemica si ompetitie literara.

VI. Rupt intr-un mod atit de brutal si, dupa toate idieiile, iremediabil, dialogul dintre clasic si modern nu in-eteaza. Dimpotriva, el continua in mod necesar, in ciuda unei ituatii profund ambigui si, in aparenta, inextricabile. Notiunile u sint nici disociabile, nici ierarhizabile. Conceptul de "clasic' iu poate fi gindit decit in opozitie cu "modern' si invers. Pla-.urile se intrepatrund, se completeaza, se asociaza si se diso-iaza gradual, partial, pentru a se reface la un etaj superior. Motiunile si realitatile clasice si moderne se exclud si coopereaza n acelasi timp. Deci, nu mai poate fi vorba a demonstra azi uperioritatea absoluta a principiului clasic sau modern, cind mbele pozitii se dovedesc deopotriva de valabile, viabile, legitime, egale in drepturi. Este chiar absurd a te declara in con-inuare anticlasic sau antimodern, partizan exclusiv al tradi-iei sau al inovatiei, apologet al "vechiului' sau "noului', ind adevarul este de partea reciprocitatii si complimentari-atii, nu a exclusivismului; a interdependentei, nu a autono-niei si autarhiei; a sintezei, nu a opozitiei iremediabile ; a calitatii egale, nu diferentiate; a coexistentei ideale, nu a pecializarii. S-a observat, de altfel, nu fara malitie, ca toate /iciMe si valorile actuale se regasesc in Antichitate si invers, i Curiozitatea sta in faptul ca mai toate aceste realitati sint i observate inca din perioada Querelle-i, care a gindit in esenta aproape tot ce se putea gindi despre aceasta situatie dialectica. 1. Daca acelasi "aluat al naturii' (cum se exprima 'ontenelle) modeleaza deopotriva pe clasici si moderni, diferentierea calitativa isi pierde indreptatirea. Situatie care de-;ermina cumpana dreapta, viziunea echilibrata, fara blam excesiv si elogiu exagerat. Nici dispret, nici superstitie, ci distanta egala intre extreme, o atitudine de arbitraj si conciliere superioara. Admiratia nu trebuie sa atraga injustitia, emulatia n-are dreptul minimalizarii. Lectura atenta a textelor descopera ca atit "clasicii' (Boileau, La Bruyere etc), cit si "modernii' (La Motte, Marmontel etc.) pledeaza pentru aceleasi teze.¹⁰¹ Ca totdeauna, adevarul se afla undeva Ia mijloc. Obiectivitatea, bunul-simt si ratiunea exclud exclusivismul.

2. Marea realitate ramineinoriceimprejurare aceasta : modernii de azi sint clasicii de mline. Vazuti de la Roma, oratorii antici devin vechi (senes) ; vazuti de la Atena sint tineri (Cicero, Brutus, 39). Modernii inlocuiesc alti "moderni'. Fenomenul se observa inca in primul secol al literaturii latine. "Cu cit Antichitatea imbatrinea, cu atit mai mult ea avea nevoie mai mare de un cuvint care sa traduca notiunea de «modern»' (E.R. Curtius). Totul depindede deplasare in timp si optica istorica. "Latinii erau moderni iata de greci', acest lucru il stie si Fontenelle. Cindva vom fi cu toti "antici'. "Tinerii' devin, fie ca vor sau nu, "batrini'. Este legea inevitabila a istoriei, care depaseste si, in acelasi timp, tezaurizeaza. Tot ce este dat la spate, primeste o semnificatie istorica egala. In felul acesta, "dupa o lunga serie de secole', modernii vor deveni "contemporanii grecilor si latinilor'. Tot Fontenelle o spune, in a sa Digression sur Ies anciens et Ies modernes (1688). "Pentru ce sa elogiem ca antici ceea ce grecii in Atica lor admirau ca noutati' ? se intreaba si Saint-Evremond.¹⁰²

3. Clasic si modern definesc valori de relatie. Concluzia deplasarii si relativizarii continui a celor doua concepte se impune de la sine. "Modern' si "clasic' inseamna in istoria literaturii mereu altceva. Noul se invecheste, se clasi-cizeaza, in timp ce clasicul se modernizeaza. Miscare alternativa,pendulara,in functie de schimbareaconditiilorsi contextelor istorice.

Debutul, fireste, il face tot Antichitatea. Ce trece drept "modern' la Roma, este de mult "vechi' la Atena. Ce s-a ales din "versurile vechi' ale lui Ennius, care au fost la vremea lor "noi' ? - se intreaba Cicero. Autorii crestini, indiscutabil noi fata de literatura an'tica, fac inca in Evul Mediu figura "veche', deci clasica. in Renastere, medievalii isi pierd cititorii din cauza vechimii. in secolul al XVI-lea, genul ,,ro-manzo' constituie pentru Giraldi Cintio si partizanii sai o "noutate'. Pentru Voltaire, doua secole mai tirziu, acelasi gen trece drept depasit. Marele adevar este acesta si Charles Sorel il formuleaza cu toata claritatea : "Toate noutatile surprind la inceput', pentru a sfirsi prin a fi acceptate. In perioada Contrareformei, iezuitii fac figura "moderna'. Azi, ei constituie o aparitie anacronica, perimata. Ceea ce lui Winckel-

nann, in secolul al XVIII-lea, ii apare "nou', deci ,,mo-icrn', in pictura si sculptura, azi trece - si pe drept cuvint - nu numai "clasic', dar si "clasicizant', deci total invechit. ;i asa mai departe, la nesfirsit. Despre Niste idei noua si cu vite acestea foarte vechi scrie la noi, in 1839, si Heliade. Iste un adevarat loc comun, reluat periodic. in plina peri-ada simbolista, N. Davidescu propune o serie de Variatii .riprejwul clasicismului de miine. Ulterior, B. Fundoianu : pre clasicismul cel nou.^lm Despre modernitatea si actuali-atea clasicilor se discuta in presa noastra literara pina la bundenta, ca sa nu spunem saturatie. Clasicii sint "clasici' iindca sint "moderni', permanenti, actuali, asimilabili pe o atura sau alta sensibilitatii contemporane. in timp ce elogiul lasicitatilor constituie un fenomen de conformism, modernii i faza lor initiala sint sau par inovatori. Pina cind, inghititi i ratificati de istorie, .devin la rindul lor obiectul unui nou onformism. Este "ironia' lor secreta si eterna.

Miscarea inversa, de modernizare succesiva a clasicilor, >rin preluare de functii noi, mereu schimbate, se verifica in gala masura. Arhaizantii Antichitatii se considera spirite raditionaliste. in realitate, ei sint "modernii' epocii lor. Programul tinde la deprecierea ideii de limba si opera clasica exces de "arta', filologie, eruditie). in Evul Mediu se retine ituatia subiectelor "noi' tratate de "vechi' (Mathieu de Ven-lome). Umanistii Renasterii se proclama "novatori' (G. Bude). Recuperarea Antichitatii, descoperirea si reactualizarea tex-ielor vechi, constituie o operatie efectiv inedita, fara precedent egalabil. Rezultatul duce la o adevarata rasturnare de ^alori, la eliminari si substituiri in eimpul clasic : textul Bi-:)liei este opus Patrologiei, Virgiliu tinde sa inlature pe Ho-ner etc. Imitatia clasicizanta a Pleiadei constituie si ea o ioutate, o indrazneala estetica.¹⁰⁴ Clasicii "marelui secol' la indul lor, prin reactiune fata de Pleiada, sint novatori si principiile lor estetice reprezinta, efectiv, acte de progres. Jnele expresii noi introduse in circulatie ("nouveaux La-ins', "Attiques modernes') demonstreaza acelasi spirit. Apare ) "Antichitate moderna', machiata, trucata, stilizata, adapata modei zilei. Dupa cum exista si o alta versiune, a valorilor clasice ignorate, recunoscute "moderne' prin revendicare : "virtutea' paginilor,de pilda (LaMothe LeVayer).

Se constata si un alt fenomen : al transferului retroactiv, care determina formule semiparadoxale, gen : "Bunul-gust al unui honnete homme antic' (Saint-£vremond). intregul vis neoclasic european, care trece dincolo de clasicismul francez, indarat la izvoarele antice, echivaleaza cu o adevarata "modernizare' literara. De altfel, neoclasicii formuleaza unele din argumentele promoderne cele mai valabile. In perioada romantica miturile vehiculeaza idei moderne.¹'⁵ Descoperirea "dionisiacului' si "irationalismului' antic recupereaza, fara indoiala, o alta Antichitate, dar firul nu se rupe. Punerea insistenta in valoare a persistentei mitului in epoca moderna (una din preocuparile lui Mircea Eliade) are aceeasi functie (v. Mitul literar, voi. II).

4. In planul strict estetic, inconsistenta disputei este si mai evidenta. Conceptele de "clasic' si "modern' sint subordonate ideii fundamentale de arta si in cimpul artei toate creatiile realizate sint si ramin calitativ egale, la fel de legitime. Orice creatie definind un absolut, "modernul' nu poate constitui un progres fata de "clasic'. in ambele sfere au aparut opere "bune in toate genurile' (Dryden). Pe de alta parte, opera literara fiind o structura, o constructie unitara, indi-sociabila, introducerea clasificarii in baza unui "fond' clasic si unei "forme' moderne (sau invers), poate avea doar o valoare tipologica sau morfologica, nu una pur estetica. "in literatura [] nu exista decit bun sau rau, frumos sau diform, adevarat sau fals',categoriisuperioare"clasicului'-si"romanticului', termeni "conventionali'. "Falsa' ori "frumoasa' poate fi deci, dupa V. Hugo, orice opera clasica sau romantica, notiuni subordonate, nespecifice. ¹⁰°

5. Se face mare caz de colaborarea dintre traditie si inovatie, de necesitatea inovarii fondului traditional, de "cla-sicizarea' actualitatii. Se uita insa, adesea (in secolul al XVII-lea ca si azi, de altfel!), ca nici o creatie nu este practic posibila faraun punctde plecare anterior,traditional.Nimeninu Doate crea suspendat in aer, fara un minimum de continuitate si aderenta conformista. A fi epigon este una ; creator original, in prelungirea unui fir traditional, care poate fi descoperit oriunde, in cea mai deplina libertate, cu totul alta. Recunoasterea acestui fenomen obiectiv si universal inlatura, inca o data, orice falsa alternativa. Creatorul la stadiul "cla$c', realizat exemplar, "simpatizeaza' deopotriva (o recu-ijiaste si Goethe) eu "trecutul si prezentul'. In Faust (II) el . era demonstratia propriei teorii. Romanticii, atit de mo-qrni sub numeroase aspecte, asimileaza, integreaza si conti-4'a efectiv clasicismul. D-na Stael viseaza, in fond, aceeasi viteza de "nou' si "vechi', de "nord' si "sud', pe care ar 4ri s-o patroneze (De la litterature, II, Cri. V.). Chateaubriand a crede "clasic' si se arata surprins ca a putut da nastere rolii romantice, moderne. La fel rationeaza si V. Hugo : ,j;eea ce (unii) numesc romantism include toate aptitudinile, gniul grec intre altele'. O serie de manifeste franeceze neo-flasice ("Scoala romana franceza') si umaniste, de la sfirsitul M'acului trecut, fac din sinteza clasic-romantic principiul lor c: baza. Unii critici ca Thibaudet apara aceeasi idee.¹⁰⁷

De altfel, nici istoria literaturii nu ingaduie astfel de dis-tictii radicale. O serie de momente " clasice' si "romantice', siccesive sau simultane, nu pot fi nici separate, nici riguros ompartimantate. Schema traditionala (antici-moderni, clasi-csm-romantism), preluata din literatura franceza, mai precis {in istoria literara franceza universitara, nu se verifica in i ei o alta literatura. Peste tot se observa interferente, coexistate, suprapuneri de planuri "clasice' si "moderne'. Ar fi cxi cazul ca astfel de "periodizari' artificiale, profund bel-Jresti, sa dispara si la noi o data pentru totdeauna.

Sincronice, nu numai prin contaminare, ci si prin relua-i.'a inevitabila a unor situatii universale, o serie de spirite nmanesti propun aceeasi solutie, evident justa : "combinarea :>rmelor antice cu inspiratiile lumii moderne', preconizata o Al. Odobescu inca din 1854. Textul denumit de editor iazele unei literaturi nationale constituie, de fapt, primul nos-1'u manifest bine organizat in acest sens. Ideea merita urma-Jta, deoarece face o frumoasa cariera. Macedonski actioneaza :i sensul "restabilirii legaturii distruse dintre prezent si tre-jt', pentru o "trasatura de unire dintre timpul nou si clasi-sm' ("subtilitatea cea mare'). Revendicarea "ditirambului' oeziei eline are pentru el aceeasi semnificatie. O etapa im-iortanta este si tentativa analoaga a lui Ion Barbu : "In poe-ia mea, ceea ce ar putea trece modernism, nu este decit o inodare cu cel mai indepartat trecut al poeziei : oda pinda-ica'. Aceeasi orientare si la Al. Philippide.¹⁰⁶

6. Solutia reala este, fara indoiala, colaborarea, prin continuitate,recuperare si inaintare,in spiritul solidarizarii istoricesiperspectivei infinit deschise.Clasicul anticipeaza modernul, spiritul modern recupereaza si absoarbe, prin asimilare, valorile clasice. De aceea, nu poate fi vorba nici de concurenta, nici de infatuare, ci de dubla tensiune a integrarii retroactive si a propulsarii de pe o solida baza de lansare. In aceasta conceptie, elanul creator implica stimularea prin acumulare,impulsionareasubpresiune,constiintamarilor permanente asimilate, apoi depasite. A nu actiona decit prin si dupa experienta (ratata sau realizata) a precursorilor, prin tentative partial anticipate, in desfasurare neintrerupt depasita, aceasta ar fi marea lege a economiei si sensului efortului creator. Goethe, multi romantici in cautare de arbore genealogic literar, Baudelaire, cu al sau vers admirabil : Dans le present le passe restaure !, pina la modernii englezi care se regasesc in poetii "metafizicieni' baroci,¹⁰⁹ toti au aceeasi fecunda intuitie : a creatiei care ia si da trecutului, pentru a putea oferi ceva viitorului.

Problema "reconsiderarii' clasicilor este la ordinea zilei, dar ea apartine de fapt mecanismului etern al culturii. Recuperarea programata, dirijata a clasicilor, primeste bune definitii inca in perioada Querelle-i, care fixeaza jaloanele metodei : respect selectiv pentru antici, critica dreapta pentru moderni, asimilarea fecunda, cu o serie intreaga de definitii-metafore : "imitatie liberala', "intelept inteleasa', "distilarea sucului', "mierea albinei', "buna digestie' etc, "acordul regulilor antice cu placerile moderne' (Corneille), completarea lacunelor in sfera clasica, propulsarea energica prin emulatie. "Adevarata metoda de a invinge pe clasici este de a profita de toate elementele lor superioare' (exquis).¹¹' Idolatria partizana face loc admiratiei temperate, distributive si mai ales profitabile.

7. in locul rivalitatii propunem, in concluzie, sinteza creatoare, inlocuirea falsei opozitii prin constructia bivalenta, cu dubla integrare, in spiritul Simjordei clasice a lui Proko-fiev, a Concertului in Fa pentru pian si orchestra de Gershwin. Insasi formula traditionalaa"imitatiei creatoare'implica: asimilarea, excluderea copiei, depasirea continua a punctului de plecare, selectarea, autoconstringerea, renuntarea la connismul docil, "acordul' integral, "combinatia', deci sin-. S^ar putea scrie un intreg studiu despre istoria si fe-lenologia acestei tendinte organice de sinteza, cu o imentare impunatoare. Comprimam, deocamdata, chiar in ;ul acestei metode, o serie intreaga de texte, carora le ex-;em doar esenta.'¹¹ Nota dominanta este realizarea artis-ideea de "arta' care absoarbe si transcende atit notiu-

de "clasic', cit si de "modern', intr-o sfera a echilibru-dinamic si universal. Creatia presupune insertia simultana recut si viitor, convergenta simultana a planului clasic si lern, o etapa de maxima personalizare a unui flux poten-

in proiectie infinita. Fara aceasta rezultanta care crista-aza un moment de echilibru etern instabil, nu se poate de opera literara autentica. Noi credem in marea va-e a pozitiei medii. De altfel, intreaga perspectiva a acestui lionar creste dintr-o viziune moderna despre trecutul idei-literare. elaborata prin elemente clasice, recuperate sinte-si reformulate critic, la nivelul constiintei estetice actuale.