BINELE SI FRUMOSUL IN GANDIREA CRESTINA SI LITERATURA

BINELE SI FRUMOSUL IN GANDIREA CRESTINA SI LITERATURA

,,Frumosul e rezultatul binelui, manifestarea lui,

intruparea lui, iar binele e fondul frumosului, firea lui

cea adevarata, pe care nu putem decat s-o intelegem."[1]

Introducere

In cultura universala, ideea Binelui si Frumosului s-a aflat de cele mai multe ori in centrul marilor sisteme filozofice, dar si religioase. Daca vom arunca o privire generala asupra modului in care s-a afirmat ideea de Bine si de Frumos, vom constata ca aceasta reflecta, in esenta, si la nivelul moralei, progresul general al culturii

Lucrarea de fata isi propune sa studieze aceste doua notiuni-,,frumosul" si ,,binele"- atat din punct de vedere estetic,mai ales literar, dar si din punct de vedere al religiei crestin ortodoxe. Notiunile au fost abordate in nenumarate studii estetice inca din Antichitate iar intelegerea lor presupune o prezentare a evolutiei acestor doua notiuni pe parcursul timpului.

Estetica, categoriile si valorile estetice

Estetica (<gr.aisthesis, aisthetikos-sensibil, placut, frumos, simntire) studiaza esenta, legitatile, categoriile, structura atitudinii de reflectare si creare a valorilor in raport cu criteriile constituite obiectiv in constiinta estetica. Estetica se identifica, partial, cu teoria despre frumos-categorie fundamentala a acestei discipline filozofice, cu indreptatit statut de stiinta.

Estetica studiaza frumosul din natura, din arta si societate iar esteticul s-a extins de la natural in domeniul artei si al vietii sociale.

Frumosul nu e numai mobilul de reflectie si al trairii artistice, nu este numai privilegiul contemplarii artistice, ci al trairii cotidienae. El se admira, se contempla, se asociaza cu utilitarul in constructii si in comert.

Hegel spunea ca obiectul esteticii este ,,intinsa imparatie a frumosului; mai exact: domeniul ei este arta, si anume artele frumoase.

()adevarata expresie care poate servi de nume acestei stiinte este:"filozofia artei" si mai exact, "filozofia artelor frumoase".[2]

T.Vianu definea estetica astfel: ,,estetica este stiinta frumosului artistic"[3]

Problematica esteticii este vasta: esenta, legitatile si categoriile estetice; psihologia trairii estetice, mesajul informational; criteriile axiologice; teoriile explicative; constiinta si conduita estetica a fenomenologiei actului creator si estetic.

E. Macavei spunea ca ,,diversitatea problematicii explica interdisciplinari-tatea abordarii esteticului. Biologia, medicina, psihologia, filozofia, informatica, matematica, semiotica, lingvistica s.a. contribuie la explicarea fenomenului estetic. Dintr-o componenta nespecifica a filozofiei cum a fost pana aproximativ in secolul al XVII-lea, dintr-o disciplina filozofica cu diferite orientari, estetica devine, in ultimele doua decenii ale secolului al XX-lea, o constructie pluri- si interdisciplinara."[4]

Fara a fi sublimat statutul filozofic al esteticii, operandu-se cu categorii de maxima generalitate, estetica se imbogateste prin abordari multidirectionale, din perspective filozofice, artistice si stiintifice. Alaturarea diferitelor discipline( neartistice), intrepatrunderea cu filozofia estetica au dus la extinderea si adancimea studierii fenomenului estetic ca dimensiune existentiala cuprinzatoare.

Estetica este considerata,, filozofie, stiinta generala, teorie globala sau cu propensiuni totalizatoare asupra artei si/sau asupra frumosului"[5]

Robert Zimmermann considera estetica o componenta a filozofiei.

Nu se poate nega faptul ca, estetica are un profil filozofic si ca interpretarea faptelor sale a solicitat si a facut apel la filozofioe dar estetica nu este filozofie sau parte componenta a acesteia ci o stiinta relativ independenta.

Multi au fost cei care au dorit sa scrie despre acest domeniu si in cultura romana s-au afirmat T.Vianu si N.Bagdasar care si-au aratat interesul pentru estetica incepand din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, sau lucrarea ,, Gandirea romaneasca in estetica" a lui Al. Dima, care a supus analizei estetica din veacul al XX-lea.

Mai recent se pot consemna contributiile valoroase ale lui Grigore Smeu cu "Sensuri ale frumosului in estetica romaneasca", Ion Pascadi in lucrarea "Esteticieni romani", apoi Z.Ornea-"Trei esteticieni" sau D.Micu-"Estetica lui L.Blaga", ca si aportul celor care au prefatat volumele esteticienilor romani: M.Dragomirescu, G.Calinescu, T.Vianu, M.Ralea etc.

Estetica contemporana si-a elaborat limbajul categorial din perspective filozofice, psihologice, semiotice, informatice, artistice, redimensionandu-se si innoindu-se.

Categoriile estetice fundamenteaza atat activitatea creatoare, cat si judecata de valoare asupra esteticitatii.

Esteticul grec Evanghelios Moutsoupoulos distinge trei clase de categorii estetice: traditionale, determinative si finale. Categoriile traditionale sunt: frumosul, uratul si sublimul iar criteriul este structura interna a formelor estetice. A doua clasa este aceea a categoriilor determinative, dupa criteriul intentiilor creatoare.Sunt incluse subcategoriile ideologice (eidos-specie), tipologice si tendentiale.Subcategoriile ediologice sunt: poeticul si antipoeticul, liricul, elegiacul,epicul,eroicul, idilicul, comicul, ironicul, satiricul, grtescul(opus sublimului). In subcategoria tipologica sunt incluse: apolinicul si dionisiacul, biblicul, paradisiacul; dupa asemanare cu diferite modele creatoare: saphic, anacreotic, dantesc, sakesperian (putandu-se adauga eminescian si blagian); dupa asemanarea cu miturile: titanic, prometeic, bahic; dupa planurile artistice: oniric, misterios, fantastic. Subcategorii tendentiale sunt exemplificate prin impresiile si trairile estetice: captivant, inaltator, atragator, violent, zguduitor, patetic, solemn. Categoriile finale au ca nota distinctiva dialogul dintre creator si creatie, modalitatea de a face perceptibila creatia- pitorescul, exoticul, descriptivul, nationalul, programaticul, cosmopoliticul, retoricul, monumentalul, arhaicul, avangardismul, clasicul, barocul, simbolicul, abstrctul, romanticul.[6]

Categoriile estetice sunt numite de T.Vianu "modificari ale frumosului, niste nume colective prin care sunt intelese anumite impresii  tipice pe care le putem primi de la arta, precum frumosul si uratul, comicul si umorul, gratiosul, sublimul si tragicul."[7]

T.Vianu releva ingustimea teoriilor clasice care restrang obiectul artei la unica sfera a frumosului si explica necesitatea diversificarii sistemului categorial avand ca temei diversificarea faptelor de viata asimilate de artis. Astfel apare dihotomia frumos-sublim, la Burke sau Kant, antinomia frumos-urat la Fr.Schlegel, Fr.Th.Vischer sau Karl Rosenkranz; apar un numar mare de categorii precum gratiosul, comicul si humoristicul, tragicul, carora li s-ar putea adauga bizarul, fantasticul, fiorosul, solemnul, idilicul s.a.

Categoriile estetice sunt studiate de T.Vianu din punct de vedere istoric, in permenenta imbogatire si diversificare, corelate in cadrul unui sistem deschis supus fluctuatiilor si modificarilor ce corespund schimbarilor din realitatea inconjuratoare.

Categoriile sunt considerate notiuni obtinute dintr-o sistematizare a aspctelor vietii sociale si naturii, sistematizare urmarita dintr-un unghi filozofic si moral si de aceea ele trebuie atasate continutului eteronomic si trecator al artei. "Asa- numitele categorii estetice stau deci in afara de sfera estetica a artei"[8]

Valorile estetice sunt, conform spuselor lui T.Vianu "scopuri absolute ale constiintei."[9]

Lucrurile, faptele, fenomenele, actiunile umane obiectiveaza esenta umana exprimata in scopuri, dorinte, idealuri, aspiratii, trebuinte.

T.Vianu este un cercetator pentru care ,,esteticul" se confunda cu ,,artisticul", "valoarea estetica" cu ,,valoarea artistica", ,,frumosul" cu ,,opera de arta".

Frumosul

Frumosul este o valoare, una dintre valorile superioare si fundamentale, spre sesizarea carora tinde omul . Intotdeauna, esenta frumosului si a artei, rolul social al artei au constituit subiecte de reflectie si disputa filosofica.

Deseori frumosul a fost identificat cu esteticul si este o notiune tridemensionala: existenta reala-obiectiva, existenta subiectiva si categoria filosofica si estetica. Unii esteticieni au propus eliminarea conceptului de frumos si inlocuirea lui cu cel de perfectiune artistica.. Primul care propune acest lucru este Schleiermacher.

Frumosul, ca valoare afirmativa exprima pozitivitatea altor valori. Frumosul exprima pozitivitatea valorilor umane in dimensiunea lor idealizat-pozitiva,[10] este ,,totalitatea umanizata".[11]

Frumosul se asociaza cu idealul, cu armonia, cu stralucirea, cu splendoarea dar si cu utilul.

Adeseori el este asociat cu eticul, ca in modelul educational atenian kalocagathia (kalos-frumos; agathon-bine). Se asociaza cu adevarul, cu ordinea, cu forma. Splendor veri il numesc unii platonicieni, splendor ordini il apreciaza Augustin, splendor fomae il defineste Toma d' Aquino.

Immanuel Kant considera ca frumosul are patru determinatii. Frumosul este dezinteresat cand se refera la calitate, oferind si creand satisfactie in sine si prin sine. Raportat la cantitate, el este universal, valabil fara concept. Raportat la relatie, este finalitate subiectiva. Raportat la modalitate este necesar.[12]

Daca in cultura antica, frumosul convietuia intr-o unitate sincretica cu alte valori spirituale, mai tarziu, el a suferit un proces de desprindere ce a dus la definirea de sine si la revelarea configuratiei proprii. Desprinderea dintre valorile sincretice a dezvaluit faptul ca el se infatisa, inainte de orice, ca splendoare, armonie, stralucire dar nu era suficient din cauza constatarii ca acestea iradiau in toate partile. Acest lucru a determinat ganditorii, de-a lungul veacurilor, de a surprinde specificul conceptului de frumos.

Evolutia sensului termenului de ,,frumos"

In Antichitate, de exemplu, Pitagora (580-500i.Hr.) credea ca frumosul (tòkalon) reproduce natura, formele universului.

In sistemul platonician, imuabilitatea frumosului este impusa de filozofia ideii absolute. Dispretuind modestia concretului, frumosul lui Platon se consti-tuie in idee pura, in abstractie filozofica. Formele de definire a frumosului- splendor veri, splendor ordinis, splendor formae- mai toate evolueaza pe un fagas ingradit de rigori ale sistemelor filosofice.

Platon (427-347i.Hr.) avea convingerea ca arta imita neindoielnic realul, dar este o imitare de gradul doi: obiectele si fenomenele reale fiind primele imitatii ale ideilor, arta nu ar reflecta realul, ci aparenta lui, deci nu are valoare de cunoastere si este pe un plan inferior acestuia. Arta este o oglinda ce reprezinta fatete diferite de percepere. In viziunea lui, frumosul absolut, suprasensibil, avand ca dimensiuni masura, proportia si perfectiunea, este dincolo de existenta si de cunoastere. In dialogurile din ,,Gogias", ,,Phedru", ,,Hippias Maior", ,,Banchetul" sunt exprimate convingerile, riguros argumentate, ale lui Platon cu privire la fenomenul estetic.

Formula kalòn kagathòn, preconizata de Platon, considera frumosul si binele intr-o neincetata fuziune. Iar in ceea ce priveste izvorul frumosului, Platon il cauta in ideea pura si absoluta.

Platon a inteles unicul gand adevarat, ca esenta frumosului este inteligibila, este ideea ratiunii. In viziunea lui frumosul este, in chip esential, o esenta spirituala;

a)     el nu este numai lucru sensibil, ci este realitatea supusa formei generalului, adevarului;

b)     acest general nu-si pastreaza forma generalitatii, ci generalul este continut a carui forma este modul senzorial, modul determinat de a fi al frumosului.

Natura, esenta frumosului, continutul frumosului este cunoscut numai de catre ratiune, acelasi continut pe care il poseda si filozofia.[13]

Pentru Platon ,, frumusetea este aspectul care ne pune in contact cu lumea ideilor eterne". El incepe sa deosebeasca fenomenul inspiratiei de procedeele cunoasterii: ,, distinge fenomenul simpatiei estetice atat in sufletul producatorului de arta, ca si in sufletul contemplatorului".[14]

In platonism, ideea frumusetii e vesnica si impersonala: ea exista in cerul zeilor, fara comunicabilitate fata de lumea vazuta. Platon, crezand in preexistenta sufletelor, aceste suflete, inainte de a se intrupa pe pamant, au existat si ele in cerul zeilor, in societatea ideilor frumoase. Sufletele fiind prevazute cu amintirea existentei anterioare si, itrupate in om, cand vad aici pe pamant un lucru frumos, isi reamintesc de frumusetea vazuta odinioara in ordinea eterna, superioara. De aici se deduce ca ideea eterna nu se comunica sufetului din proprie initiativa, cisufletul se raporteaza la ea prin puterea amintirii, provocata de senzatia unei frumuseti sensibile.

Aristotel(384-322 i.Hr) a considerat arta ca o imitare de gradul intai si o depasire a naturalului, o forma desavarsita de exprimare. Desi mai putin perfecta decat stiinta, arta este creatia umana dupa imaginea creatiei divine. Desfatarea, placerea nu deterioreaza fiinta umana, ea este antrenata de nazuinta naturii umane catre bine, ii ofera omului constiinta plinatatii vietii.

Antichitatea romana ne ofera ca replica, lucrarea lui Horatiu-,,Arta poetica", Quitilian-,,Institutio oratorio", Cicero, toti dezbat idei estetice.

Cel care a preluat unele idei ale lui Platon este neoplatonicianul Plotin, potrivit caruia- frumosul este de natura divina. ,,Estetica" lui Plotin, asa cum este expusa, in diferitele locuri ale eneadelor, dar mai cu seama in cartea a sasea din prima eneada, incepe prin distinctia dintre frumusetea sensibila, adica frumusetea obiectelor, si frumusetea morala".[15]

Despre frumusetea obiectelor, el spune ca este o frumusete prin participare, pe cand frumusetea morala- a faptelor, a virtutilor, a stiintelor- este o frumusete in sine.

In Evul Mediu, idealul de frumusete ce insufletise arta clasica elena a fost parasit. Scopul artei consta atunci in descoperirea si redarea cat mai fidela a frumosului existent in si prin natura, fiind un frumos mai ales formal ce omologa ca valoare normalul, firescul pe cand, in Evul Mediu, locul artei pagane a frumo-sului este luat de arta crestina ce nega importanta vietii terestre si ipostazele ei naturale care constituisera sursa de inspiratie pentru Antichitate. Morala crestina recomanda renuntarea, ascetismul, mortificarea trupului. Idealul ei de frumusete nu se mai identifica cu robustetea, sanatatea ori vigoarea. Arta nu mai cauta frumosul vizual, ci pe cel spiritual, asociat martirajului, jertfei anahoretilor cu trupurile slutite de boala si suferinta.[16]

Augustin (354-430d.Hr.) definea frumosul ca ,,proportie armonioasa a partilor unui intreg."[17]

El observa ca ,,toate fiintele, chiar si cele lipsite de ratiune, si ca toate gradele de plasmuire ale lumii, chiar si cele mai de jos, precum ierburile,frunzele si florile, participa la o frumusete inteligibila si inefabila. Intreaga creatiune este frumoasa, pentru ca in intreaga creatiune se exprima principiul de spiritualitate al dumnezeirii.

Frumusetea, prin urmare,este conceputa in sensul neoplatonic al imanentei unui principiu activ in realitate, care patrunde realitatea de intreaga sa forta si semnificatie."[18]

Un alt ganditor,Toma d'Aquino a determinat frumosului trei insusiri-integritate, proportie si stralucire.

In cadrul Renasterii, cel mai important reprezentant- Leonardo da Vinci (1452-1519)- considera ca arta oglindeste realitatea: ,,Aria frumosului s-a extins de la natura la arta, natura fiind sursa de inspiratie si obiect al contemplarii"[19]

Clasicismul nu incurajeaza spontaneitatea ci ordinea si rationalitatea, iar ,,Arta poetica" a lui Boileau este un program al estetismului clasic.

Epoca luminilor aduce perspective noi asupra notiunii de ,,frumos".

Frumosul ca perfectiune si arta- ca rezultatul desavarsit al muncii omenesti fac parte din ideile care au ramas multa vreme printre reprezentarile de prestigiu ale esteticii. Reluand unele idei anterioare, estetica veacului al XVIII-lea a potentat relatia dintre frumos, perfectiune si scop.

Daca se considera frumosul ca fiind in mod esential idee, se poate spune despre el ca este si perfectiune. Astfel, destul de des, indeosebi in estetica lui Baumgarten, notiunea de frumos a fost identificata cu cea de perfectiune.

Notiunea de imperfectiune este relativa, ea depinzand intotdeauna de modul de apreciere al celui care face analiza si de masura de la care s-a pornit in aprecierea sa.

In domeniul literaturii, numeroase sunt operele care au constituit bazele pe care s-a construit o intreaga literatura. Operele de inceput ale unui scriitor poarta semnele unor multiple imperfectiuni, ale unor incercari , uneori nereusite,dar care lasa totusi sa se intrevada genialitatea de mai tarziu. Poeziile de debut ale lui Schiller si Byron sunt imperfecte dar anunta viitorul promitator al autorilor; uneori aceste ,,imperfectiuni" se vor constitui in adevarate marci de identificare a autorilor respectivi.

Cel care definea frumosul ca,,perfectio phaenomenom" este filozoful ger-man Alexander Baumgarten. Lui i se datoreaza adoptarea termenului de ,,este-tica"- vazuta ca stiinta a cunoasterii senzoriale iar lucrarea sa ,, Estetica"(1750) duce la constituirea esteticii ca disciplina distincta. Termenul de ,,estetica" este format prin derivare de la grecescul aisthanomai (percepere senzoriala).

Baumgarten considera estetica drept o stiinta a cunoasterii senzoriale, socotind ca scopul ei este acela de a atinge desavarsirea prin aceasta cunoastere iar desavarsirea, perfectiunea cunoscuta prin intermediul simturilor constituie, in interpretarea sa, tocmai frumosul.

Ideea frumosului ca perfectiune o intalnim si la Winckelmann. Perfec-tiunea era conceputa ca acordul desavarsit al unui lucru cu idealul sau. perfectiunea presupune ideea de scop, de efort uman creator, in fond, ideea de munca.

Immanuel Kant (1724-1804) a inceput sa foreze cu mai multi sorti de izbanda spre interiorul unor coordonate specifice ale frumosului, dar sub auspiciile generale ale filozofiei sale. ,,Analitica frumosului" are o atitudine ce arata o inclinare catre imanenta estetica dar, pana la urma, va domina rigoarea principiilor dictate de ,,Critica puterii de judecata"[20]

Kant incearca o detasare a frumosului de ideea de perfectiune, inteleasa ca efort uman orientat catre un scop.

Daca in gandirea kantiana, frumosul artistic presupune ideea de scop, de efort uman creator se sugereaza ca arta (ca produs) sa se apropie de spontaneita-tea naturii de perfectiunea acesteia. Natura fiind considerata totdeauna libera, autonoma, suficienta siesi.

Frumosul sau lumea frumosului, in conceptia kantiana, conciliaza contrastele: obiectiv-subiectiv, fenomen-nonfenomen, sensibil-inteligibil, necesitate-libertate.

Frumosul este un dat obiectiv, este perceput prin simturi, antreneaza senzorialitatea dar, in acelasi timp, el trezeste sentimentul de placere angajand astfel subiectivitatea. El mediaza relatia intelect-ratiune, bazandu-se pe sentiment. Judecata estetica este judecata de gust, este sentimentul provocat de jocul dintre intelect si imaginatie, creand o atmosfera proportionala. Judecata estetica, in conceptia lui Kant, este produsa de un obiect care place pentru el insusi, fara a se face referire la utilitate. Judecata de gust estetic bazata pe sentiment are valabilitate universala, ca si cea intemeiata pe facultatile intelectuale.

Kant afirma in mod just ca frumosul e ceea ce place in mod dezinteresat, idee pe care inaintea lui o formulase deja francezul De Crousaz si englezul Hutchesan. Judecata estetica are drept finalitate contemplarea, fiind o finalitate fara scop. Sentimentul estetic este purificat de scopurile vitale imediate: de aceea, spre deosebire de sentimentele obisnuite, trezite de aspectul empiric al eului, el este un sentiment pur, care are la baza trairi dezinteresate.[21]

Factorul rational nu se poate exclude din contemplatia estetica si, deci, din domeniul frumosului, cu conditia de a face deosebirea intre cele doua forme de manifestare ale lui. Excluderea factorului intelectual ar fi nejustificabil si chiar inadmisibil pentru critica artistica si literara, aceasta nefiind altceva decat analiza intelectuala a unei opere de arta. O adevarata analiza literara sau artistica nu se reduce la o simpla explicatie ci presupune trezirea sensibilitatii contemplatorilor, ceea ce ajuta la stabilirea esentialitatii operei. Lucrul acesta ar fi cu neputinta daca factorul intelectual prin insasi natura lui ar fi exclus din intuitia estetica.

Kant considera ca sentimentul frumosului trezit de o configuratie formala duce la frumosul pur;o a doua categorie este frumosul aderent (un exemplu ar fi frumusetea corpului omenesc). Frumosul artistic este abordat si din perspectiva creatiei.

Un alt concept ce apare in filozofia lui Kant este sublimul.

Georg Wilhelm Fridrich Hegel(1770-1831) considera ca ,,frumosul isi are izvorul vietii sale in aparentaDar aparenta insasi tine in chip esential de esenta."[22]

Iar frumosul artistic ,,nu e nici ideea logica, cugetul absolut, asa cum se dezvolta acesta in elementul pur al gandirii, si, invers, nu e nici ideea naturala, ci frumosul artei apartine domeniului spiritului finit. Imparatia artelor frumoase este imperiul spiritului absolut".[23]

In conceptia lui, spiritul absolut se dezvaluie in arta, religie si filozofie. Arta reprezinta cunoasterea nemijlocita a absolutului sub forma intuitiei sensibile. Arta este subclasificata in : arta simbolica(orientala), clasica(antca)si romantica(medievala si moderna). Acestor forme istorice de arta le corespund cinci specii artistice: formei simbolice ii corespunde arhitectura, formei clasice ii corespunde sculptura, formei romantice ii corespunde pictura, muzica si poezia. Arta este intruchiparea ideei in sensibil, fiintarea ideei(continut) in sensibil(forma). Fiind comparata cu filozofia, arta este forma spiritului, nu este la inaltimea filozofiei; in plan speculativ se proclama,, moartea artei"[24]

In introducerea la ,,Prelegeri de estetica", Hegel considera chiar ca adevarata expresie care poate servi de nume esteticii ca siinta este,,filosofia artelor frumoase".

In secolul al XVIII-lea se afirma curentul romantic prin contrast cu clasicismul riguros, si cu iluminismul. Reprezentanti ai curentului, cum ar fi-Victor Hugo, Gustave Flaubert, Charls Baudelaire, Novalis, Edgar Allan Poe, Oscar Wilde, Lev Tolstoi- s-au implicat in dezbateri estetice. Esteticienii acestei perioade sunt Fridrich Wilhelm Joseph Schelling, August Wilhem von Schlegel, Jean Paul, Rudolph Hermann Lotze, Th. Lipps. Orientarea pozitivista, reprezentata de Auguste Comte, Hippolyte Taine, a contribuit la imbogatirea gandirii estetice prin dimensiuni noi. Explicarea trairilor estetice este contributia adusa de psihologia experimentala, reprezentata de G.Th.Fechner si W.Wundt.

Tot in aceasta perioada se atenueaza opozitiile dintre frumos-urat, sublim-grotesc si creste semnificatia estetica a pitorescului, exoticului. Frumosul capata noi valente cum ar fi-placutul, gratiosul, delicatul, agreabilul.

Ideile lui Arthur Schopenhauer si Fr.Nietzsche vor constitui baza pentru noi temeiuri filozofice ale esteticului.

Arthur Schopenhauer(1788-1860) isi baza conceptia estetica pe ideea ca lumea este obiectivarea vointei, chitesentei vietii, viata fiind o vesnica suferinta. In viziunea sa, arta are o functie catharhica. Contemplatia estetica tempereaza pornirile instinctuale, usurand inaltarea in lumea ideilor. Categoriile estetice fundamentale sunt frumosul si sublimul. Frumosul determina contemplatia fara nici o rezistenta iar sublimul il lasa pe contemplator fara vointa. In conceptia lui, artele se ierarhizeaza, de la inferior la superior- arhitectura, sculptura si pictura, poezia, muzica (considerata arta suprema care reda si esenta vietii).

In estetica metafizica a lui Schopenhauer, care e sinteza celei platoniciene si a celei kantiene, frumusetea e o idee vesnica, dar impersonala. Gandirea lui Schopenhauer e ateista si exclude atributul de personalitate vie a ideei vesnice. Aceasta idee vesnica nu e prevazuta cu initiativa proprie de a-si comunica frumusetea, ci numai puterea geniului creator intrevazand-o prin contemplatie, ia initiativa de a o repeta in opere de arta.

Parerea lui Fridrich Nietzsche (1844-1900) despre arta este ca ea e expresia vointei de putere. Arta este implinirea supremului moment creator al culturii. Omul de geniu prefigurat in lucrarea ,,Asa grait-a Zarathustra", redimensianeaza lumea prin arta. Arta este suprema activitate metafizica menita sa videce lumea de suferinta. Elementele de reper in analiza estetica a artei sunt cele doua principp spiritual-artistice-apolinic si dionisiac.

Apolinicul este principiul formei, configuratiei, al masurii si cumpatarii, al intelepciunii, guvernand lumea aparentelor frumoase (numele este derivat de la zeul Apollo-zeul luminii, poeziei, patronul sculpturii si al eposului).

Dionisiacul este principiul vitalitatii irationale, al betiei ce rascoleste simturile si tulbura constiinta (Dionysos-zeul veseliei si al vinului, patronul muzicii, dansului si poeziei lirice).

La Haidegeer, frumosul se identifica cu adevarul ontologic fundamental pe care el, spre deosebire de Platon, il concepe ca fiind esenta fiinti noastre. Functia artei va fi deci aceea de a descoperi si stapani in acelasi timp, fara a falsifica insa, esenta fiinte noastre in toata complexitatea ei existentiala. De aici interesul special al lui Haidegeer pentru o anumita literatura, dezvaluitaore de asemenea esente, de o atentie aparte bucurandu-se in acest sens mai ales literatura rusa-Tolstoi si Dostoievski-de unde, de altfel, isi alege si exemplele pe care le da ca mostre de autenticitate existentiala indiscutabila (nuvelele: Stapan si sluga, Moartea lui Ivan Ilici- Tolstoi si exemple preluate din Demonii, Amintiri din casa mortii, Fratii Karamazov-ale lui Dostoievski).

Estetica lui Haidegeer poate fi considerata cea mai complexa dintre esteticile idealiste pentru ca, alaturi de o creere si percepere constienta a frumosului, presupune si o traire a lui pe toate dimensiunile sale structurale.

Secolul al XX-lea va duce ladiversificarea preocuparilor teoretice in domeniul esteticii. Esteticul va depasi cu mult arta, aceasta coborand in cotidian, devenind un [25]lucru prozaic, dominat de calculatoare si industrializarea oraselor. Problematica estetica este discutata din punct de vedere multidisciplinar si interdisciplinar. Arta are acum functii alienante si dezalienante si chiar prezinta un caracter de manipulare sau poate fi manipulata.

Acum apar diferite orientari.

Orientarea filozofica intuitionista este reprezentata cu succes de Benedetto Croce si Henri Bergson care doreau autonomia esteticului.

Orientarea filozofica existentialista este reprezentata de Karl Jaspers, Martin Heidegger, Jean Paul Sartre, Albert Camus s.a ;aceasta orientare aduce in centrul atentiei individul cu trairile lui raportate la existenta si la sensul ei.Arta este o transcendere a realitatii si prilejuieste trairile autentice.

Orientarea filozofica neotomista este reprezentata de Jaques Maritain, Etienne Gilson, incadreaza categoriile filozofice si estetice in afara constiintei umane. Opera de arta este autonoma, suficienta siesi. Meditatia estetica are ca obiect nasterea operei de arta si perfectiunea frumusetii forma-le a operei de arta.

Orientarea pozitivista- reprezentata de August Comte si orientarea neopozitivista reprezentata de R.Carnap, A.Ayer-plaseaza arta in seria actelor pozitive, reale, a produselor sociale.

Orientarea structuralista considera obiectele ca sisteme ale caror ca-racteristici sunt determinate de structuri; structura fiind un model desemnat de configuratia elementelor unei totalitati; totalitatea se explica prin elemen-te, elementele se explica prin totalitate, partile componente si functiile totalitatii se explica prin relatiile dintre elementele sistemului. Structuralismul estetic propune intelegerea artei caun complex de relatii, ca un sistem functional cu o structura.Opera de arta este un sistem de semne ce slujeste unui scop estetic.

Orientarea informationala interpreteaza dintr-o noua perspectiva fe-nomenul estetic. In viziunea acestei orientari, opera de arta cristalizeaza un mesaj alcatuit dintr-un sistem de semne; acestea sunt detectate in functie de criterii numerice. Max Benze va contribui la acceptarea termenului de estetica informationala.Teoria lui Noam Chomsky va oferi esteticii generative posibilitatea de abordare lingvistica si extralingvistica a fenomenului estetic.[26]

Epoca moderna si postmoderna aduce schimbari in domeniul estetic.

Inceputurile modernitatii sunt plasate, in timp, la sfarsitul Evului Mediu; modernitatea este caracterizata prin opozitia fata de antic si clasic. Chilianului Ruben Dario i se atribuie paternitatea termenului de modernism in sensul de innoire setetica, la inceputul anilor 1890. Aceasta innoire estetica avand atat trasaturi pozitive cat si negative si iscand controverse intre moderni si contemporani. Modernismul ca orientare cultural-estetica da nastere avangardei ce imprima o schimbare in sensul evolutiei, al experimentarii de noi modalitati de exprimare, al decadentei. Cel care a impus termenul de ,,avangarda" este Sain Beuve.

Postmodernismul s-a afirmat o data cu epuizarea formelor de exprimare a modernismului. Initiatorul curentului postmodernist este Arnold Toynnbee. Principalele caracteristici ale postmodernismului sunt: nedeterminarea, irationalitatea, anarhia.

Matei Calinescu aprecia ca, in limbajul literar, postmodernismul a intrat la sfarsitul anilor '40 in literatura americana, ca o reactie a unui grup de poeti la modernismul simbolic reprezentat, printre altii, de T.S.Eliot.

Un precursor al postmodernismului este considerat James Joice urmat de alti reprezentanti precum Garcia Márquez, Umberto Eco, Jorge Luis Borges.[27]

Principalele caracteristici ale acestui curent sunt: aprecierea originlitatii mesajului iar limbajul estetic are drept criterii: Incertitudinea, ambivalenta, excluderea stereotipului, mai bine spus, deplina libertate de expresie.

Postmodernismul, ca model teoretic de percepere a lumii moderne, cu contradictiile, erorile si neimplinirile ei, ca ansamblu atitudinal contestatar fata de agresiunile vietii sociale, politice, culturale, ca atitudine estetica, este o miscare speculativa, cu aspecte pozitive si negative, ce avertizeaza si semnalizeaza necesitatea schimbarii si deblocarii tendintelor de progres.

Frumosul natural-frumosul artistic

Pentru estetica traditionala exista doua izvoare obiective ale frumosului: natura si arta. Pentru filozofie, atat lucrurile naturii cat si plasmuirile artei fac parte din ,,sfera obiectelor frumoase".

De la filozofii antici si pana la cei moderni, arta a fost considerata ca o imitatie a naturii. Frumusetea naturii primeaza iar arta preia unele elemente pentru a le desavarsi.

Scolastica definea frumusetea astfel:,, frumusetea e stralucirea formei peste partile proportionate ale materiei"(Jaques Maritain in lucrarea Art et scolastique). Acasta definitie se refera la frumusetea creata. Ea se potriveste atat pentru fiecre lucru in parte cat si pentru universul intrg si nu mai putin pentru opera de arta.

Schopenhauer credae ca lucrurile din natura sunt reprezentari ale ideilor vesnice, si in aceasta sta caracterul obiectiv al frumusetii naturii. Arta, la randul ei, e continuare a naturii, cu deosebirea ca ea potenteza si adanceste frumusetea naturala.

Schiller are marele merit de a fi sfaramat subiectivitatea si natura abstracta a gandirii kantiene si compara interesul sau pentru frumosul artistic cu principiile filozofice si numai plcand de la acestea si cu acestea a patruns el in natura mai adanca si in conceptul de frumos.

Estetica moderna exprima idei contrare esteticii traditionale sau filozofice si chiar teologice.

Reprezentantul acestei estetici, Charles Lalo scria in introducerea la Estetica sa: Estetica adevarata, pura de orice compromis cu stiinta sau cu morala, n-are ca obiect direct decat arta; si natura numai in raporturile ei cu arta; adevaratele fapta estetice nu sunt frumusetile naturale ci frumusetile artistice"(Ch. Lalo-Introduction à l Estetique, pag.157). El credea ca, in afara de om, natura e dincolo de frumos si de urat; adica e indiferenta.

Estetica moderna considera ca arta, chiar daca imprumuta elemente din natura, le prelucreaza dupa legile ei proprii; ea e independenta de natura dar depinde de artistul creator. Natura nu este nici frumoasa, nici urata, ea este anestetica in sensul in care spunem despre un lucru ca nu este nici moral, nici imoral ci amoral. Daca noi gasim uneori ca natura este frumoasa acest lucru se datoreaza faptului ca proiectam asupra ei impresii culese din arta.[28]

In estetica romaneasca,Tudor Vianu face diferenta intre frumosul artistic si frumosul natural, acesta din urma fiind modelul mai frust si imperfect al celui dintai; dupa cum acesta era considerat a fi replica mai desavarsita si mai pura a celui din urma.

Frumosul natural pare a fi un element dat, pe cand frumosul artistic este un produs, o opera iar estetica nu poate sa-l cerceteze decat pe acesta din urma.

Frumosul natural este infinit, pe cand frumosul artistic este limitat. Frumusetea naturii, in intregimea ei, era pentru mistica lui Plotin sau a Sfantului Augustin, dovada felului in care spiritul divin o patrunde. Insa o opera de arta este un popas de frumusete intr-o lume urata si indiferenta.[29]

Al. Dima, examinand raportul dintre frumosul natural si cel artistic in spiritul distinctiei kantiene dintre ele aratand ca ambele isi au locul in cadrul esteticii. Iata cateva considerente in legatura cu aceasta paralela frumosul artistic- frumosul natural:

a) Frumosul natural nu e un dat, ci este un elaborat mai imperfect decat cel artistic;

b) el nu este lipsit de constiinta mai redusa, a actului creator;

c) el nu e lipsit de putinta aplicarii judecatilor de valoare;

d) nu e decat in aparenta infinit;

e) nu e echivalent cu tipicul spetei, ci cu formele esteticului;

f) nu apartine lumii absolut obictive;

g)nu produce impresii de o intensitate totdeauna inferioara frumosului artistic;

h) nu se reduce la frumosul artistic decat in cazurile exceptionale ale contemlatorilor cultivati estetic.

Pe baza acestor serii de negatii se poate respinge teoria eterogenitatii esentiale a frumosului natural fata de cel artistic, atat de sustinuta de estetica mai noua.

Frumosul natural ne apare ca un mod general al esteticului, alaturi de cel artistic. Constructia lui nu e inca bine definita; e un proces inca deschis, un moment al unei deveniri ce-l depaseste si care tinde uneori spre cristalizarea artistica. Frumosul natural este considerat o treapta spre valoarea estetica sau un mod praticular al esteticului, numai gradual deosebit de frumosul artistic.[30]VEZI ,,SINTEZEpag41

Sublimul

Sublimul (in limba latina sublima, -àrum# inaltimile cerului; sublimisim#maret, nobil,ridicat la inaltimi), ca si frumosul, are trei dimensiuni: existenta reala obiectiva, traire subiectiva si categorie estetica.

Daca frumosul este desavarsire si perfectiune, sublimul este maretie, grandoare.

Frumosul si sublimul au o structura asemanatoare datorita faptului ca ambele concepte isi traiesc existenta in albia perfectiunii, cu deosebirea ca, sublimul este o perfectiune realizata grandios, in vreme ce , frumosuleste mereu o nazuinta constructiva, ce te indeamna sa tinzi spre perfectiune. In acest sens putem spune ca, frumosul reface, in fata ochilor nostri, scara pe care a urcat perfectiunea pentru a se implini pe sine.

Longinus(sec.I) in eseul,, Despre sublim" a identificat sublimul cu,, starea ce nu convinge in mod propriu, ci duce la extazinalta sufletul in regiuni supreme si face sa se nasca in noi o stare admirabila de uimire.."

Kant asociaza sublimul cu facultatea rationala universala. Atributele asociate sunt: simplitate, durata, maximum de perfectiune. El identifica, dupa starile dominante pe care le genereaza, trei categorii de sublim: inspaimantator, nobil, maret. In lucrarea ,,Observatii privind sentimentul frumosului si sublimului"(1764), Kant a realizat o sugestiva paralela intre frumos si sublim, cu exemple din natura,m arta,trairi umane, calitati si defecte umane, temperamente, particularitati caracteriale ale femeii si ale barbatului, particularitati caracteriale ale natiunilor.[31]

Tot Kant a deosebit sublimul de frumos intr-un fel foarte interesant in prima parte a ,,Criticii puterii de judecata"; considera sublimul ca o incercare de a exprima infinitul fara a gasi in lumea fenomenelor un obiect care sa se dovedeasca potrivit pentru aceasta reprezentare.

El deosebeste doua feluri de sublim: unul matematic-formele spatiale care se cuprind in formele cunasterii si sublimul fortei in desfasurare. Sublimul este insa un produs omenesc chiar si atunci cand este vorba de natura, sublimul unui lant de munti, ale unei furtuni pa mare, avem de-a face cu reprezentari antropomorfice, imagini omenesti aplicate naturii.

Edmund Burke considera ca sures ale sublimului: forta nemarginita, amploarea dimensiunilor, abundenta, lumina de extrema stralucire, intensitatea, culoarea, sunetul si taria lui, mirosul si gustul, obiectele de mai mari dimensiuni. Acestea, si altele, produc uimire si groaza, durere si admiratie, creeaza primejdii, cu alte cuvinte, tot ceea ce reprezinta perfectiunea grandioasa.[32]

Pornind de la consideratiile hegeliene, in care sublimul reprezenta,,lipsa de masura" pusa sub semnul absolutului si cea kantiana, care intelege sublimul ca mediator de natura suprema, suprasenzoriala, in gandirea estetica romaneasca au fost formulate opinii care legau aceasta categorie estetica de problemele frumosului, considerandu-l doar o ,,modificare" a acestuia, ca si altele, care priveau interactiunile sale cu tragicul.

Multe studii trateaza aceast categorie estetica, majoritatea acestora cuprid teorii, cum ar fi teoria psihologica, ce studia efectul pe care-l produce asupra noastra sublimul.

Cea mai cunoscuta este aceea a lui Berkely, care socoteste sublimul drept o combinatie intre frica si durere, unsentiment penibil in fata unei forte naturale dezlantuite.

Dupa Kant, sublimul este un sentiment mixt, o combinatie de frica si admiratie.

Hartmann si Karl Gross urmeza aceeasi linie si arata efectul depresiv pe care il produce asupra noastra contemplatia acestor forte dezlantuite, fiind vorba de un sentiment de intimidare, care ne face sa ne dam seama de relativitatea si micimea noastra.

Lipps sustine ca sublimul este un amestec de placere si neplacere. Dupa Lipps, dintre fenomenele sufletesti, numai cele referitorare le vointa pot produce sentimentul de sublim.

Volkelt respinge aceasta interpretare, aratand ca, din punct de vedere tipologic si psihologic, sublimul produce efecte foarte variate. La multe persoane, sublimul produce o intimidare, o depresiune, insa, pentru altele, este un sentiment stimulent, producand o crestere a potentialitatilor.

Sublimul poate fi definit ca o realizare estetica care vrea sa rupa limitele impuse. Din punct de vedere general, sublimul este o revarsare a unui continut definit, care rupe o forma stramta, ce-l ingradeste. Avem de-a face cu o revolta a fondului contra formei. In asemena cazuri, cum se intampla in romanele lui Tolstoi, fondul nu mai poate fi tratat cu mijloace comune, care par maschine, si atunci el se exprima in mod nativ. Astfel se pot deosebi doua feluri de sublim:

a)     sublimul inform- in acest caz nu s-a putut gasi o forma precisa de tratare;

b)     sublimul de forma, care se apropie de caracteristic, este legat de realizarile care au depasit formele de tratare obisnuita.

Volkelt deosebeste mai multe varietati de sublim stimulent: demnitatea, majestatea, sarbatorescul, festivul..Multe dintre aceste varietati indeplinesc conditiile pe care le cere fenomenul sublimului, cele mai multe intrand in alte categorii estetice.[33]

In estetica romaneasca, nu putini au fost cei care au abordat aceasta problema.

T.Vianu credea ca "este absolut sigur ca teoria moderna a sublimului nu s-a format din prelucrarea unui material artistic suyb un unghi estetic, ci din speculatia metafizica si morala asupra naturii si omului."[34]

Grigore Smeu spunea:,,atunci cand perfectiunea este atinsa cu grandoare, in piscurile ei cele mai inalte, se realizeaza sublimul.[35]

Frumosul -Uratul

Conceptul de ,,urat" a fost dezbatut si impus ca o categorie estetica de catre Karl Rosenkranz, in lucrarea sa ,,Estetica uratului" din1835.

Mai tarziu, in 1906, Max Dessoir blama pretentia unora , potrivit carora arta trebuie sa se hraneasca exclusiv numai din frumos.

W.P.Montague aprecia ca frumosul nu este totul si facea apel la pluralismul estetic: ,,Frumosul nu este totul-el este regele, suveran constitutional si nu dictator".

Acest concept a fost teoretizat numai ca un contrariu al frumosului si este prezent in operele esteticienilor precum: Winckelmann, Lessing, Kant, Jean Paul, Hegel, Schiller.

K.Rosenkranz ii da uratului o valoare negativa si a impus o estetica a uratului. Filosoful german conferea o valoare negativga uratului pentru ca acesta presupunea negarea frumosului si constituia o medie intre frumos si comic.

Filosofiei germane ii revine meritul de a fi avut cea dintai curajul sa recunoasca uratul ca un moment integrator al esteticii si, de asemenea, faptul ca frumosul trece prin urat, spre a ajunge la comic.

Legatura interna care se stabileste intre frumos si urat, ca autonihilare a sa , include si posibilitatea ca uratul sa se suspende din nou si prin aceea ca exista ca frumos negativ, sa-si anuleze contradictia sa cu frumosul, reunificandu-se cu el. Frumosul se dezvaluie in acest proces ca o forta ce infrange razvratirea uratului, readucandu-l sub dominatia sa. Uratul se elibereaza acum de natura sa hibrida, egoista, recunoscandu-si neputinta si devine comic. Frumosul devine conditia pozitiva a existentei sale iar comicul este forma in care, prin opozitie cu frumosul, se elibereaza din nou de caracterul sau negativ.

Uratul este legat inseparabil de notiunea de frumos deoarece, acesta pasreaza permanent in evolutia ei posibilitatea uratului, sub forma erorii, in care poate adesea cadea "printr-un putin prea mult" sau ,,putin prea putin".

Estetica este disciplina care se ocupa cu valoarea frumosului, si aceasta valoare trebuie s-o urmareasca oriunde si in orice forma s-ar manifesta. Orice estetica este obligata ca, o data cu descrierea determinatiilor pozitive ale frumosuli sa se refere intr-un fel si la cele negative , ale uratului

Daca frumosul este o entitate absoluta, suficienta siesi, uratul este o entitate relativa, nu poate fi masurat decat prin intermediul frumosului. Uratul este o notiune ce poate fi conceputa doar ca un termen relativ, in raport cu alte notiuni. Aceasta notiune este frumosul. Daca nu ar exista frumosul, atunci nici frumosul nu ar exista deloc, deoarece uratul nu este decat o negatie a frumosului. Daca frumosul este armonie si perfectiune, valoare pozitiva, scop al artei, al experientei estetice, uratul este imperfect, rau alcatuit, defectuos. Uratul este ceva respingator, in timp ce frumosul este, prin excelenta, atractiv. Lipsa de forma, de armonie dintre continut si forma, diformitate, dizarmonie si monstruozitate, ce produc stari dezagreabile si disconfort din cauza vulgaritatii, sunt atribute ale urateniei. Uratul este o eroare estetica prin modul cum este reprezentat, prin forta de sugestie, prin tehnica realizarii.

In metafizica frumosului, uratul isi pastreaza locul ca valoare relativa, corelativa, ca element corelativ. Uratul contrazice conditiile frumosului: unitatea formei si a continutului, corectitudinea armonia, libertatea si pastrarea anumitor limite ale eticului. Negarea acestor conditii duce la identitatea uratului, a urateniei.

K. Rosenkranz identifica mai multe tipuri de urat:

a)     uratul natural surprins in ipostaza sa primara sau uratul surprins in ipostaza sa dobandita( plantele si animalele sunt supuse bolii, violentei umane;

b)     uratul spiritual care este identificat cu defectele si viciile umane( desfranarea, invidia, ura, razbunarea s.a, cu raul;

frumosul este ideea divina, originara iar uratul este negatia ei si are o existenta secundara.

In arta, uratul este prezentat pentru a evidentia frumosul. Pentru a avea relevanta estetica, uratul nu trebuie sa fie gratuit, sa fie tratat cu aceeasi idealitate cu care este tratat frumosul. [36]

In ,,Poetica" lui Aristotel si, mai tarziu, la Longinus si Sf. Augustin, pana la scolastica medievala si filozofii Renasterii italiene sau la iluministi, frumusetea era conceputa ca perfectiunea proportiilor lucrurilor si astfel era omologat artistic. Ceea ce nu era perfect in forma, nu era considerat frumos, fiind, ca atare, interzis artei.

Arta nu poate ocoli plasmuirea uratului dar trebuie sa o faca cu mijloace convingatoare. Se poate observa ofensiva uratului si-n operele celor mai mari artisti. De exemlu, imaginea iadului este urata, dar este ilustrata cu mijloace expresive convingatore pentru a sluji ideilor contrare de bine si frumos. Astfel, inca inainte de Renastere, Dante evoca grozaviile infernului. Chiar si operele shakesperiene putem gasii aparitii monstruoase, imorale si hade, chinuite de grimase sau de pasiuni josnice.

Uratul era asociat de Burke in,,Cercetarea filosofica a originii ideilor noastre despre sublim si frumusete"(1757) cu grozavia infricosatoare a sublimului sau acceptat in masura in care putem spori, prin contrast, stralucirea frumosului.

Lessing, in opera sa ,,Laocoon"(1766), reprezenta uratul ca pe o afirmare indirecta a frumosului.

Friedrich Schegel definea uratul drept,,aparenta neplacuta a raului", de vreme ce frumosul era definit ca,, aparenta placuta a binelui".

Karl Wilhelm Solger sustinea ca nu se poate concepe frumosul fara a lua in consideratie si forma sa contrastanta-uratul.

,,fiind in intrgime aparenta, frumosul se anihileaza in urat, dand nastere unei situatii contradictorii prin aceea ca, pe de o parte, nici frmosul nu se poate sustrage mizeriilor si jalnicelor noastre nevoi, iar pe de alta parte deoarece aspectele cele mai rele si mai ordinare ale exiostentei nu se pot sustrage cu totul iradierilor esentei absolute si exprimarii sale in si prin frumos."

J. Volkelt credea ca uratul este, prin definitie, ceva anestetic si, ca atare, el nu are ce cauta in estetica, la el se poate recurge cel mult pentru a intrevedea aspectul negativ al frumosului. Uratul nu poate deveni un ideal de prezentare sau realizare estetica.

In epoca moderna se poate observa multiplicarea modalitatilor de patrundere a uratului in arta.

Curentul romantic introduce noi specii literare cum ar fi uratul si grotescul, si justifica aplecarea artistului spre urat; naturalismul pleda pentru abordarea oricarui subiect si mai ales a celor umile, urate sau banale.

Punctul culminant a fost atins de Charles Baudelaire in volumul,,Florile raului" din 1857, opera in care evocarea uratului devine o adevarata obsesie.VEZI TIPaRITURA----PAG51

Uratul nu poate fi trecut atat de usor in afara esteticului.

In literatura romana s-a observat inraurirea literaturii straine.

Literatura samanatorista promova inlaturarea frumosului schematizator, dulceag si idilizant.

Sincronismul definit de Lovinescu ca,, actiune uniformizatoare a timpului asupra vietii sociale si culturale a deosebit popoarele legate intre dansele printr-o independenta materiala si morala".[37]

Acum se promova renuntarea la ce este conservator, patriarhal, anacronic, si asimilarea mai profunda a nuantelor noi care apar. In acest sens, gustul lovinescian arecomandat- mai ales in poezie- frumosul inefabilului, al sugestivitatii, inclinarea catre starile muzicale, care repudiaza constructia discursiva.

Lovinescu scria:,, In evolutia poeziei contemporane, miscarea simbolista raspunde precis tendintei de a reda inefabilul si de a inlocui deci constructia discursiva, logica a rationalismului si didacticismului poetic al intregului clasicism francez, intr-o poezie de sugestie,care , dincolo de anecdota si de xepunere logica, sugereaza stari sufletesti profunde, neorganice, muzicale."[38]

Lovinescu aprecia ca sensurile frumosului sunt variabile de la epoca la alta, de la o natiune la alta si de la individ la individ.

M. Simionescu-Ramniceanu exprima o opinie apropiata celei a lui Lovinescu. El scria:,, daca exista o deosebire intre idealul artistic al diferitelor epoci, apoi acesta e acelasi frumos contemplat cu diferitele adaose culturale, care decid obisnuit de timbrul diferitelor epoci, tot asa cum contributia originala a diferitelor individualitati artistice creatoare, nu realizeaza un frumos, ci acelasi frumos de totdeauna numai revelat in individualitatea unui timp anumit."[39]

M. Ralea, facand o analiza a evolutiei frumosului, observa ca pe masura apropierii de timpurile moderne, gustul frumosului se diversifica, se nuanteaza la infinit, indeosebi in cadrul picturii si literaturii. El scria:,, in lumea uratului nu exista un criteriu minimal. Scara lui e infinita si pozitia fenomenala pe aceasta scara, fatal discontinua, disparata..Daca frumosul ne apare sub aspectul lui de idealitate, uratul nu poate fi distins decat dupa gradul sau de particularitate, dupa ceea ce il deosebeste de alte fenomene, nu dupa ce il aseamana, Daca arta frumosului era generica, aceea a uratului va fi specifica."[40]

Infatisarile artei moderne, cu accentele lor atat de permanente asupra a ceea ce este contorsionat, instabil, zguduitor si dramatic in existenta umana au impins, nu o data, in umbra ideea de perfectiune in ceea ce priveste aspectele ei de echilibru, ordine, armonie.

T. Arghezi a uimit critica literara a vremii sale prin folosirea unui limbaj estetic deosebit (tehnica uratului) si. Preluand unele idei baudeleriene, poetiza:

,,Din bube, mucegaiuri si noroi

Iscata-m frumuseti si preturi noi."

(Testament-T.Arghezi )

Mai recent, Raymod Polin demonstra ca ,, uratul este produsul unei inventii sui-generis, al unei constructii pozitive cu acelasi titlu ca frumosul."

Nu este vorba, deci, de o inlaturare a frumosului din arta, ci de o largire dramatica a sensurilor lui, de o intelegere mai supla, care permite artei moderne sa exprime o anumita complezenta fata de expresivitatea uratului

indepartandu-se de modelul romantic, impresionismul se refugia mai ales in splendoarea naturii, lasand la o parte fatetele uratului si ale grotescului.

Literatura si pictura realista au stigmatizat invazia uratului in viata sociala.

Expresionismul, dadaismul, suprarealismul si futurismul au foarte multe deosebiri individualizante dar ceea ce le uneste, intre altele, este protestul lor violent fata de lumea conformista, multumita cu sine.[41]

Dadaismul -aceasta orientare a avangardei- exalta invocarea uratului pana la paroxism si la transpunerea lui in instrument de negatie a perfectiunii, a ordinii, a echilibrului. Tristan Tzara- initiatorul acestei miscari, proclama in ,,Manifesul Dada " din 1918: ,,urasc obiectivitatea crasa si armonia, aceasta stiinta care afla orice lucru in ordine".

Frumosul, ca si binele, este o entitate absoluta, iar uratul, ca si raul, una doar relativa..Uratul este relativ pentru ca el nu poate fi masurat prin sine insusi, ci numai prin intermediul frumosului.

in viata obisnuita fiecare isi are propriul gust estetic potrivit caruia i se pare frumos ceea ce altuia i se pare urat si invers.

Asa cum frumos formula Anton Pann:,, Nu e frumos ce e frumos, ci e frumos ce imi e frumos."[42]

Fiind una dintre valorile spirituale superioare, chintesenta nazuintei estetice din noi, deci tot ceea ce este si poate fi estetic deriva in mod esentia din frumos. Dar frumusetea nu este uniforma ci prezinta o anumita variatie. Asa se ivesc categoriile frumosului sau categoiile estetice.

Frumosul in literatura noastra

,,daca frumosul e, estetic vorbind, universal, el capata intruchipari particulare in functie de spiritualitatea specifica a poporului caruia ii apartine artistul" [43]

Literatura, fiind o arta a cuvantului, comunica idei, atitudini, emotii si sentimente dintre cele mai diferite creand o lume ce se singularizeaza prin idei artistice si prin limbaj poetic-artistic. Cuvantul, scos din starea lui naturala (limbajul comun) si adus in starea de gratie (limbaj artistic-poetic) datorita inspiratiei, creeaza o lume paralela celei reale, reveleaza stari mentale, afective si atitudinale, transmite prin continut si forma de expresie, idei, sentimente, emotii.

Limbajul literar cu ajutorul figurilor de stil (epitete, metafore, metonimii, hiperbole, alegorii etc.) si a figurilor retorice (antiteze, invocatii s.a.) mijloceste receptorului intrarea in lumea posibila a fictiunii, a imagisticii. Raportul dintre continut si forma, ce asigura unitatea operei literare, ofera receptorului o lume redata prin mijloace si procedee artistice. Limbajul poetic singularizeaza lucrurile, faptele, peisajele, comportamentele umane.

Literatura, indeplinind functii complexe, de cunoastere, de comunicare, de catharsis,este sursa de informare si de traire spirituala, estetica. Fiind cel mai vechi si mai accesibil domeniu estetic, ea ofera posibilitatea perceperii si trairii frumosului in multitudinea nuantelor, ofera prilejuri de admirare, contemplare. Conditia primara este accesul la valorile autentice ale literaturii universale, nationale, etnice.

Poezia, proza, dramaturgia ofera posibilitatea trairii sublimului, a maximului de perfectiune.

,,Frumosul poetic este un produs al fanteziei si al sentimentului, ca toate celelalte genuri ale frumosului artistic; insa se deosebeste de celelalte prin caracterul lui pur subiectiv"spunea C.Dumitrescu-Iasi.[44]

Materialul lui estetic este viata spirituala interioara; in poezie capata contur nu ceea ce este omul din punct de vedere obiectiv, ci ceea ce gandeste si simte, caracterul lui individual, suferinta si bogatia lui. Materia estetica propriu-zisa a poeziei o constituie imaginile sau reprezentarile interioare, in care se reflacta viata spirituala. Cuvantul devine doar mijloc de a trezi in constiinta cititorilor reprezentarile corespunzatoare si pune in miscare fantezia si sentimentul.

Nu imaginile interioare produc adevarata emotie estetica a sufletului, ci forma de corelare si combinare a acestor imagini interioare, armonia ideilor si sentimentele stimuleaza si inalta sufletul si formeaza adevaratul frumos artistic, poetic.

Uimirea, groaza, extazul sunt stari de spirit creata de fictiunea literaturii. intre frumos si comic, generator de atitudini si stari complexe, se afla uratul, devenit valoare estetica prin forta de expresie a limbajului literar. Comicul, sursa a umorului, destinde si sanctioneaza, satisface amorul propriu iar conduita rasului creeaza starea de complicitate intre autor si receptor. Tragicul, in maretia si sublimul suferintei, ofera modele de eroism, prietenie, ura,iubire, cruzime si raspunde trebuintei umane de purificare spiritula prin identificarea cu suferinta si sacrificiul.

Studiul literaturii satisface nevoia de cunoastere si informare, dorinta si curiozitatea de a trai experiente inedite prin intermediul operei literare. Lectrua si studiul literaturii determina procesul de receptare artistica, de traire a emotiilor si sentimentelor. Placerea estetica, bucuria estetica, creeaza stari de confort biologic si psihic.

Literatura este o arta si-i permite artistului sa-si exprime sentimentele si, deci, ideile sale despre frumos.

Dan Oprescu spunea:,, daca artei romanesti ii este proprie masura, un anumit echilibru specific al formelor si al ritmurilor, care nu este altceva decat expresia sublima a echilibrului interior al poporului nostru, acesta s-a datorat si unei gandiri cumpanite despre frumos si frumusete."[45]

ARTA POPULARa.. . . .

Primele incercari de invocare a frumosului le gasim in epoca veche, a carturarilor, la cronicari cum ar fi Miron Costin, Dimitrie Cantemir. Ei s-au referit la unele virtuti ale sentimentului estetic, elogiind indeosebi frumosul. Nu este o abordare teoretica, in sensul modern al cuvantului, ci mai degraba sub forma unor aprecieri si intuiri razlete ce au rezonanta arhaica si rudimentara.

Mai tarziu, la reprezentantii Scolii Ardelene si la iluministi, elogierea frumosului a constituit un aspect subsumat luptei pentru progresul si cizelarea limbii literare nationale.

In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, ideile lui Titu Maiorescu urmareau punerea in relief a naturii estetice a artei. Titu Maiorescu(1840-1917) reprezinta ,,una dintre cela mai importante figuri ale gandirii critice si estetice din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Opera sa critica domina procesul de constituire si cristalizare a mari noastre literaturi clasice, contemporane momentului Junimea si Convorbirilor literare".[46]

Istoria literaturii romane datoreaza lui Titu Maiorescu valoroase formulari si opinii. Exista un consens cvasi-unanim cu privire la sursele conceptiei sale estetice, la influentelecare au determinat consolidarea acesteia.se pare ca in mai multe privinte Hegel, Herbart, Schopenhauer, Kant au inraurit cugetarea filozofica, estetica si critica a lui Titu Maiorescu. Dincolo de aceste influente, sistemul estetic si critic al autorului este unul unitar si poarta amprenta originalitatii.

Maiorescu aduce, in cultura romana, o contributie incontestabila privind abordarea specificului artistic al operei de arta, in special a celei literare. El imprumuta unele principii din sistemele germane.

In fruntea articolul ,, O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867", Maiorescu aseaza teza hegeliana a frumosului ca manifestare a ideii in materie sensibila. El aduce idei definitorii pentru cristalizarea conceptiei estetice in diversitatea scrierilor sale ulterioare de critica literara.

Pentru Titu Maiorescu, poezia autentica este chemata sa raspunda exigentelor a doua conditii numite: ,,conditiune materiala" si ,,conditiune ideala". Prima parte a studiului- ,,Conditiunea materiala a poeziei" sta sub semnul asimilarii principiilor esteticii lui Hegel, principii adaptate pe de-a- ntregul relatiilor poeziei romanesti. Sunt delimitate mai intai sferele stiintei si artei:,,ambele au ca subiect oglindirea realitatii',[47]dar cata vreme stiinta apeleaza la adevar, arta are ca obiect frumosul. Acesta din urma este definit ca,, idee invesmantata in materie sensibila". in sfera artelor, literatura ocupa un loc aparte caracterizat printr-un inalt grad de abstractizare pentru ca literatura se foloseste de cuvinte , ele nefiind materiale ci doar mijloace de comunicare.

In functie de prima conditie a poeziei, cea materila, si care cauta ,,sa se destepte prin cuvintele ei imagini sensibile in fantezia auditoriului", teoreticianul Junimii recomanda folosirea cuvintelor si formulelormai putin abstracte. A doua dintre exigentele conditiile materile a poeziei se refera la valoarea epitetului, la folosirea adjectivului si a adverbului care dau forma adecvata expresiei poetice. O a treia exigenta , sub raportul conditiei materiale se refera la personificarea obiectelor sau a fiintelor cuprinse in imaginea artistica. Conditia materiala a poeziei se determina prin faptul ca aceasta este rol al fanteziei, este expresie a sentimentelor pure si forma de exprimare a starilor emotionale traite de poet.

A doua parte a studiului, ,,Conditiunea ideala a poeziei" este consacrata exigentelor pe care trebuie sa le indeplineasca poezia pentru a avea un continut adecvat specificului ei. Preluand elemente de la Kant, Schopenhauer, Titu Maiorescu defineste obiectul poeziei astfel: ,,ideea sau obiectul exprimat totdeauna un invataman sa o pasiune si niciodata o cugetare exclusiv intelectuala sau care tine de taramul sastiintific fie in teorie, fie in aplicarea practica".

Studiul ,,O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867", ,,dezvolta conceptia estetica a lui Titu Maiorescu pe mai multe coordonate. Se exprima autonomia artei, spiritul prin care Maiorescu rupe creatia artistica de zona realitatii sociale. Studiul pune in valoare date foarte importante in legatura cu arhitectura si functionalitatea specifica a componentelor creatiei poetice."[48]

Ideile critice si eetetice ale lui Titu Maiorescu referitoare la deosebirea dintre specificul creator si cel critic sunt formulate intr-un studiu scurt, dar substantial, pe linia definirii unor pozitii dominant rationaliste. Articolul poarta numele ,,Poeti si critici" iar Maiorescu considera ca poetul reprezinta o individualitate cu o puternica personalitate dotata cu capacitatea acumularii impresiilor si a posibilitatii exprimarii acestora in forme estetice cultivate. El este un receptor sensibil, ,,impresionabil" la tot ceea ce il inconjoara si care rasfrange raza luminii direct in opera. Criticul, mai putin impresionabil, fire transparenta fata de firea refractara a artistului, exprima judecati nepartinitoare si isi manifesta sentimente de impresionabilitate nu in raport cu natura, asa cum face artistul, ci in functie de ceea ce a oglindit poetul in opera.

Titu Maiorescu acorda o mare atentie folclorului si poeziei populare, acest lucru se concretizeaza in articolul ,,Asupra poeziei noastre populare" (1868), in care elogiaza calitatile si sentimentele naturale care au inspirat-o, ii apreciaza naivitatea si lipsa oricarui artificiu, constituindu-se in sursa de inspiratie pentru poezia culta.,,Izvorand astfel, poezia populara din plenitudinea simtamantului, in ea ne simtim aparati de acele aberatiuni intelectuale care strica inspiratia multor poeti chiar a celor de talent."

Reflectiile lui Titu Maiorescu in materie de folclor si poezie populara atesta ,,o viziune inaintata asupra specificului national al creatiei literar-artistice."[49]

Un loc deosebit in opera critica a lui Titu Maiorescu il ocupa studiul ,,Comediile D-lui Caragiale", care are caracter combativ si este scris impotriva denigratorilor marelui dramaturg ce fusese acuzat de observarea numai a unor aspecte imorale ale vietii romanesti. Criticul atragea atentia asupra notei de originalitate a comediilor sale, ,,caracterul lor puternic realist, oglindind tipuri sociale autentice si imprejurari tipice din viata noastra sociala din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Apararea operelor lui Caragiale prilejueste autorului o naliza critica competenta pe linia dezvoltarii conceptelor de tipic si tipizare, dar prilejuieste totodata reluarea unor formulari estetice de esenta idealista. Pentru Titu Maiorescu moralitatea operei lui Caragiale consta doar in spiritul ei critic, educativ prin catharsis, ci si in emotie care il face pe omul dominat de ea sa se inalte in lumea fictiunii ideale.[50]

Maiorescu spunea ca ,,arta face pe omul stapanit de emotia estetica, pe cata vreme e stapanit, sa se uite pe sine ca persoana si sa se inalte in lumea fictiunii ideale."[51]El definea efectul pe care il are opera de arta asupra consumatorului de frumos.

Contributia in dezvoltarea gandirii estetice ramanesti, in domeniul cristalizarii normelor de limba literara, aportu adus in exegeza critica fac din Titu Maiorescu unul dintre ctitorii culturii noastre moderne.

Garabet Ibraileanu (1871-1936) are o activitate prodigioasa la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. El este animatorul revistei Viata Romaneasca, mentinuta pe o linie democratica si progresista.

Ibraileanu definea arta ca,, un permanent sacerdotiu, ca un autentic si perpetuu cult inchinat frumosului si onestitatii".[52]

Estetica lui Ibraileanu se concentreaza in jurul a doua teme fundamentale: relatia artei cu societatea si psihologia artistului. Criticul afirma existenta unui paralelism intre opera si realitate, caci artistul ,,creaza o lume alaturea, dar conform cu lumea reala." Pe ideea ca ,,un creator nu copiaza realitatea, ci isi realizeaza conceptia sa despre realitate", el,, vede in opera un produs distinct de natura"[53]. Artistul intervine inconstient in realitate si o transfigureaza in opera literara. Autorul se bazeaza pe cateva date esentiale preluate din realitate si transformate conform conceptiei si personalitatii creatoare.

Criticul acorda o atentie deosebita principiilor selectiei, influentat fiind de Brunetièrre si James Hennequire. Ibraileanu afirma ca un artist este receptat dupa cum dispozitiile sale temperamentale sunt in acord cu epoca, el ,,izbuteste daca se naste intr-o lume cu acelasi fel de a simti". Asa isi explica Ibraileanu de ce unii artisti sunt receptati mai repede sau mai incet. Cei dintai reflecta sensibilitatea epocii in care scriu, pe cand ceilalti depasesc epoca iar sensibilitatea lor va fi in dezacord cu aceea generala. Exista si genii, a caror opera are ,, un destin agitat, caci fiecare epoca o abordeaza dintr-un anumit unghi, descifrand intotdeauna o legatura cu ea. Astfel trebuie inteleasa soarta, ,,plina de peripetii " a lui Eminescu."[54]

Problema raportului dintre fond si forma ii prilejuieste lui Ibraileanu o adevarata demonstratie de finete etetica. In viziunea sa, opera este un organism unitara in car, forma si fond, se presupun reciproc, in care un anumit fond permite cu necesitate o anume forma. Forma este emanatia fireasca a fondului care altfel nu s-ar fi putut exprima, caci ,,orice stare sufleteasca isi are forma sa corespunzatoare."[55]

O atentie cu totul deosebita este acordata, de Ibraileanu, caracterului specific national.

In articolul ,,Creatie si analiza" se prezinta observatii foarte interesante cu caracter mai aplicat, referitoare la personajul literar. El face distinctia intre comportamentism si pentru a evita termenul, apeleaza la cel de creatie, si analiza. Ibraileanu considera ca ,,Lumea din opera de arta este <<reprezentarea>> foarte individuala a fiecarui creator, creatorul nu copiaza niciodata realitatea, el isi realizeaza conceptia sa despre realitate."[56]

Eugen Lovinescu (1881-1942) a urmat lui Ibraileanu in peisajul epocii. A avut convingeri deosebite, fiind partizanul unei existente si a unei arte moderne. El a condus revista ,,Sburatorul" (1919-1922; 1926-1927) si cenaclul cu acelasi nume; in cadrul lui s-au afirmat tinere condeie ale epocii interbelice- Ion Barbu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu. Mentorul cenaclului aspira sa impuna in cultura noastra o ,,directie noua", asemeni lui T.Maiorescu. In ,,Istoria literaturii romane" Lovinescu introduce notiunea de sincretism. El ia ca model teza sociologului francez Tarde, care explica existenta sociala prin observatii psihologice si vedea in imitatie principalul impuls al evolutiei istorice; Lovinescu era convins ca imitatia este ,,agentul principal" al sincronismului.

Lovinescu combatea atacul adus de Titu Maiorescu ,,formelor fara fond", deoarece avea convingerea ca ,,preluarea formelor duce de la sine la impunerea fondului. Aceatsa permite ca ,,civilizatia repudiata" de traditionalisti sa devina ,,cultura", adica achizitie autentica a poporului". Pentru asustine aceasta teorie a formei care creeaza fond, Lovinecu pledeaza pentru o influenta de sus in jos si din exterior spre interior, posibila datorita unei pretinse,, plasticitati" sporite la clasele superioare si unei ,, mobilitati" a claselor urbane".[57]

Lovinescu profeseaza ,,autonomia esteticului" si se declara, din acest punct de vedere, singurul continuator autentic al lui T.Maiorescu. Esteticianul se arata indiferent fata de elementul etnic si etic. Aceasta autonomie permite realizarea sincronismului cu mai multa elasticitate. in domeniul judecatii estetice si luandu-l ca model pe B. Croce, Lovinescu introduce principiul diferentierii. Fiecare autor dispune de o marca unica iar originalitatea marcii intra in sfera valorii: ,,elementul esential al talentului e originalitatea si originalitatea inseamna diferentiere"

Criticul se declara adeptul unei literaturi ,,obiective", indeosebi in proza, a carei tinta principala trebuie sa o constituie ,,analiza psihologica a individului", caci urbanizarea aduce ,,o lume noua, cu probleme noi, de psihologie mai complexa", cu ,,nazuinte dezinteresate". In ceea ce priveste poezia, meritea sa fie amintite ideile privitoare la simbolism, care realizeaza ,,o prelungire dincolo de constient in fond muzical al sufletului uman". Simbolismul este considerat de critic ca model propice liricii moderne. Definindu-se ca un partizan al simbolismului, Lovinescu va extinde criteriul muzicalitatii pana si la alcatuirea propriei opere critice.

Lovinescu intelege caracterul schimbator al notiunii de frumos astfel: ,,esteticul nu e anume o notiune universala uniform valabila, ci numai expresia, unei placeri variabile individuale; precum proprietatile triunghiului sunt egale pentru toti, cele ale frumosului exprima numai formula estetica a individului ce-l percepe."[58]

Lovinescu anuleaza stabilitatea oricarei valori estetice, valoarea fiind doar o creatie a insului, iar conceptul frumosului doar o creatie individuala pe masura capacitatii estetice a fiecaruia. Sustinand mobilitatea valorilor estetice in functie de individ, loc si timp, Lovinescu refuza programatic sa scrie despre clasici si accepta sa comenteze doar scriitorii contemporani, stabilind o relatie stransa intre frumos si actual.

George Calinescu (1899-1965) se afirma mai ales ca istoric literar si critic. Fara a fi avut preocupari sistematice specializate in studiul estetic, articolele, studiile si comunicarile sale contin nenumarate observatii de natura generala, privind literatura si arta, a caror substanta concentrata s-ar putea aduna intr-un ,,original si pasional manual de estetica."[59]

Criticul nu poate concepe estetica rupta de contextul direct al operei si adopta o atitudine contrara principiilor estetice normative, pledand pentru continua infuzie a criticii si istoriei literare cu elemente principale de ordin estetic.

Volumele ,,Principii de estetica"si ,,Cronicile optimistului" abordeaza problemede estetica, dar principalele sale iedei estetice le descoperim in prefata Istoriei literaturii romane de la origini pana in prezent si, mai ales, in prefata compendilui de Istorie a literaturii romane. Volumele Estetica basmului, impresii asupra literaturii spaniole vin si ele cu un surplus de consideratii asupra abordarii fenomenului literar. Studiile publicate in volumul Scriitori straini se constituie intr-o bogata sursa de informatii privind literatura si virtutile ei estetice. Cateva articole, ce se gasesc in diverse publicatii, au si ele o valoare deosebita : Echilibrul intre antiteze, Valoare si ideal estetic, Intre estetica si critica, Despre tendinta in arta s.a.

Studiul Sensul clasicismului este relevant pentru idealul sau artistic cat si pentru unele elemente directoare ale esteticii sale, intrucat specificul clasic, luat in acceptia sa nobila, are pentru Calinescu semnificatia specificului literar.

Calinescu intelege arta ca imagine a adevarului vietii; arta depaseste fenomenul cotidian iar artistul nu se poate limita la experiente individuale, ci trebuie sa le depaseasca pentru a ajunge la ,,adancimea fundamentala a vietii".[60]

George Calinescu distinge ,,continutul " operei, de ,,materia" ei. Materia ar fi problema, aria sociala abordata anterior de creatie. Criticul nu aalizeaza ,,materia", ci ,,continutul" pe care il afirma o creatie valoroasa. Cand aplica aceasta teorie crit6ica asupra continutului, Calinescu analizeaza opera ca realitate, admitand doar colateral analiza conditiilor din care se naste o opera. Artistul creeaza o noua realitate, ,,realitatea fictiunilor", in care fiecare personaj reprezinta ,,o concreta existand independent". Calinescu trateaza opera ca realitate distincta fenomenului estetic-adica dupa principii fiozofice, psihologice, sociologice etc.

Una dintre cel mai discutate teorii afirmate de critic, in ,,Principii de estetica", este aceea potrivit careia estetica este lipsida de obiect. El porneste de la observatia ca estetica isi defineste ca domeniu teoria capodoperei; criticul remarca atat lipsa unui criteriu unic, care sa permita cu certitudine detectarea capodoperelor, cat si imposibilitatea surprinderii principiilor care conduc la realizarea capodoperelor. Estetica nu prezinta principii si norme demonstrabile. Calinescu nu pledeaza aici contra ,,principiilor de estetica", ci contra esteticii ca stiinta, insistand asupra necesitatii ca generarea s fie dedusa permanent din experienta directa. Criticul se declara sustinator al emotiei particulare, caci ,,nu exista disciplina explicatoare a arteri, ci numai critici comunicand practic emotia.'[61]

Calinescu aduce contributii importante la elucidarea specificului anumitor curente cum ar fi: clasicismul, romantismul, naturalismul, abstructionismul, realism, s.a.

Mihai Ralea (1896-1964)-eseist, estetician si filozof, dupa studii publicate in Convorbiri literare, el se afirma intre anii 1923-1930 prin articolele publicate in paginile revistei Viata Romaneasca.

Printre principalele articole de estetica se numara Mentalitatea estetica si timpul nostru, Etnic si estetic, Arta ca mantalitate de clasa, Expresie individuala si expresie sociala in arta, Arta si uratul, Despre critica literara s.a. ralea se preocupa indeosebi de raportul esteticului cu celelalte categorii sociale, el respingand teoria autonomiei esteticului. sE declara adversar al purismului estetic de la Sburatorul si se opune lui Paul Zarifopol pentru intelesul prea restrans in care acesta apara ideea autonomiei artei.

Continuandu-l pe G.Ibraileanu, M.Ralea aduce puncte de vedere de mare originalitate prin indrazneala de conceptie. El diferentiaza predispozitiile romantice de realizarile romantice. Cele dintai sut temperamentale, eterne, in timp ce realizarile resimt actiunea momentului istoric. Epoca moderna e o epoca de predispozitie romantica, dar realizarileei trebuie sa asculte de criteriile estetice specifice timpului. Clasicismul e rezultatul epocilor tenace care asimileaza lent o ideologie, in timp ce romantismul ,,e mentalitatea perioadelor revolutionare, a timpurilor de tranzitie cand se desemneaza idealurinoi,sau a timpurilor de zbucium cand aceste idealuri gasesc existenta, dar nu pot fi privite inca."[62]

In conceptia lui Ralea, artistul nu se poate alimenta numai din propria experienta, el e obligat sa apeleze la elemente de limbaj si tehnica expresiva, care au caracter universal.

In articolele Arta si uratul, Estetica si calmul, Mihai Ralea trateaza problema frumosului si a uratului. Frumosul este, la popoarele primitive, echivalent cu ceea ce nu contine un pericol si cu ceea ce e sanatos, cu ceea ce nu se abate de la regula generala. Crestinsmul produce o transformare estetica, introducand uratul in sfera artei. Uratul se distinge prin individualitate si caracteristic. Frumosul se defineste mai ales prin caractere generale, in timp ce ,,uratul nu poate fi distins decat dupa gradul sau de particularitate, dupa tot ceea ce el deosebeste de alte fenomene, nu dupa ce il aseamana."

Distinctia frumos-urat se poate opera si dupa alte criterii. Frumosul are un caracter static, in timp ce uratul unul mobil. Sau, altfel spus, artistul selecteaza mereu din realitate noi aspecte si tinde sa le impuna prin talentul sau: ,,el reabiliteaza lucrurile dispretuite"-in aceasta consta sarcina justitiara a creatorului. Frumosul e mai greu de abordat deoarece lasa artistului o libertate mai restransa, in timp ce uratul stimuleaza.

«Frumosul e legat de ceea ce s-a incetatenit, de ceea ce s-a organizat, in timp ce uratul care trebuie impus ca valoare se leaga de noutate, care pretinde agitatie si actiune. Frumosul inseamna pentru Ralea expresia unei epuizari si a unei acceptari:,,declinul e plin de liniste ca si batranetea, ca si moartea, care e, poate, suprema frumusete"».[63]

Tudor Vianu (1897-1964) este o figura de o rara distinctie in cadrul criticii si esteticii romanesti. Vinu a ales intre estetica si critica literara pe cea dintai si i-a ramas credincios pana la capat; operele sale concretizeaza cea mai extinsa bibliografie de estetica romaneasca. Ceea ce a incercat Calinescu in critica, a incercat Vianu in estetica. Cel dintai si-a propus numai sa impuna literatura romana, dar sa si dea incredere intelectualului nostru iar Vianu s-a inscris in circuitul gandiriiestetice europene cautand replici originale la problemele fundamentale ale esteticii.

Vianu are ca lucrare fundamentala Estetica (in doua volume) careia i se alatura Arta si frumosul, Dualismul artei, Filosofia culturii s.a ; esteticianul nu si-a restrans preocuparile, ci dimpotriva, a abordat o problematica destul de vasta, cu nuante si implicatii greu de imaginat chiar la o lectura repetata.

T.Vianu studiaza evolutia esteticului, istoria raporturilor sale cu celelalte notiuni extraestetice. Preocuparea se justifica prin faptul ca Vianu considera ca absolut compatibile atat judecata operei din punct de vedere strict estetic, cat si judecata din punct de vedere al influentelor extraestetice. El considera ca trebuie analizata intreaga opera si se opune separarii esteticului de restul existentei. Aceasta atitudine este regasita si in definirea notiunii de geniu, pe care Vianu il definea prin ,,pluralitatea dispozitiilor, prin faptul ca percepe viata in totalitate. Aceasta explica de ce artistul de geniu stie sa-si asocieze interesele fundamentale ale oamenilor, izbutind sa capteze umanitatea suferinda si luptatoare."[64]

Vianu refuza sa teoretizeze autonomia esteticului pentru ca el considera arta, religia si filozofia ca domenii ale totalitatii. El opina ca particularul artistic este o exprimare a universalului real si ambele sunt receptate concomitent de consumatorul de frumos prin intermediul imaginii artistice. Autonomizarea constituie, de fapt, o forma de saracire a operei de unul din atributele ei esentiale. De aceea, o arta marginita la unicul ei element esteticeste o alcatuire mai saraca decat acele forme de filozofie, religie si arta care intretin legaturi intre ele.

Etica si estetica lui Vianu se afla intr-o deplina armonie, ambele pledand pentru ideea de personalitate distincta, care isi pastreaza un perpetuu echilibru, deoarece ,,libertatea nu e cu putinta decat sub conditia pastrarii constiintei de unitate si consistenta interna a persoanei."[65]

Vianu sustine ca libertatea e o problema care se rezolva in primul rand individual, prin conducerea existentei dupa criterii artstice. Adevarul, binele si frumosul au fost din totdeauna aspiratii ale umanitatii iar chemarea omului spre frumos este eterna. Dupa epocile clasice urmeaza cele romantice, aceasta nu inseamna ca frumusetea este la un moment dat respinsa, ci inlaturata, saracia ei este relativa, notiunea sufera o transformare.

Tudor Arghezi (1880-1967) dupa un debut nesemnificativ in 1896 (in revista macedonskiana Liga Ortodoxa) incepe sa publice din nou de abia in 1904 si in articolul-program intitulat Vers si poezie (in revista Linia dreapta a lui V.Demetrius) se marturiseste adeptul unei poezii stricte, pure.

Serban Cioculescu scrie in Introducere in poezia lui Tudor Arghezi ca, , din declaratiile sale ,,s-ar putea deduce ca teoreticianul tanar ar atribui limbajului o putere de definire exacta, proprie stiintelor pozitive, de tip matematic..", adaugand ca :,,superstitia este de provenienta parnasiana; in nici un caz, ea ar putea fi atribuita simbolismuluisimbolismul se increde in puterea de sugestie a impreciziunii si a muzicalitatii, cu repudierea formalismului de tip stiintific".[66]

Notiunile matematice si, in genere, stiintifice, au in libajul poeticii simboliste nu un sens denotativ, ci unul cu un grad inal de conotativitate, ce exzprima repulsia fata de expansiunile inimii si fata de coruptibilitatea formelor biologice. Adeptul poeziei pure din 1904 va fi, in mod paradoxal, reprezentantul cel mai de seama al poeticii antipoeticului, la noi. Primele semne distincte ale acestei orientari o descoperim in reflectiile pamfletarului asupra necesarei conditii estetice a acestui gen.,,A injura-scria Arghezi-e o arta literara tot atat despinoasa ca si lauda." ,,Inainte de toate pamfletul traieste prin sine si poate fi cultivat pentru frumusetea luiCititorul pe care pamfletul il jigneste inainte de a-l interesa trebuie sa-si faca educatia deprinderilor frumoaseEl e jignit de idee si, ceea ce e mai comun si mai grosolan, de cuvinte,fara sa perceapa supervaloarea lor, fara sa pipaie fraza in care cuvantul, cu doza lui relativa, e urzit".[67]

Estetica uratului la Arghezi e mai intai o estetica a urii, el considerand ca ,,omul sentimental e un degenerat daca nu stie, iubind frumos, sa urasca admirabil."

Limba literara, pentru Arghezi, reprezinta lumea intr-o stare concentrata; cu ajutorul cuvintelor lumea poate fi creata din nou, si chiar schimbata. Vorbirea este inzestrata cu puteri miraculoase, iata un exemplu in acest sens din Scrisoare cu tibisirul (1924): ,,e miraculos cuvantul pentru ca la fiecare obiect din natura si din inchipuire corespunde un cuvant. Vocabularul e harta prescurtata si esentiala a naturii si omul poate crea din cuvinte, din simboale, toata natura din nou si o poate schimbaCuvantul permite evocarea si punerea in functiune a tuturor puterilor inchipuite si sacre. O idee se face act, scoborata din cuvinte. Dar cuvantul insusi are o viata personala, imprumutata de la lucruri, si el poate ajunge o putere de sine statatoare."[68]

In 1927, ca raspuns la atacul violent a lui Ion Barbu din Ideea europeana, Arghezi revine la ideea cuvantului ca factor constitutiv al artei sale: ,,am cautat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu raie: le-am excitat aroma, le-am avivat ranile cu sticla pisata si le-am infectat pe unele complect; si cum de la ele la azur e o distanta directa, o corespondenta, am facut pe cale artificiala si cuvinte oglinditoare sau stravezii si am silit sa intre in lumina lor eterogenul, ca o vitrina de optician ambulant."[69]

Estetica uratului este maniera literara in care inovatia stilistica argheziana consta in revalorificarea cuvintelor, dandu-le noi sensuri, in ideea ca acestea sunt atotputernice, pot schimba esenta universului. Semnificativ pentru estetica uratului este volumul intitulat sugestiv Flori de mucigai(1931).

Pentru a ilustra aceasta estetica moderna a uratului e suficient sa citim poezia cu care debuteaza volumul din 1927 -Cuvinte potrivite, celebrul Testament.

Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite

Eu am iscat cuvinte potrivite.

Facui din zdrente muguri si coroane,

Veninul strans l-am preschimbat in miere,

Lasand intreaga dulcea lui putere.

Am luat ocara, si torcand usure

Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure.

Din bube, mucegaiuri si noroi,

Iscat-am frumuseti si preturi noi.

Estetica uratului este dusa la apogeu in poeziile care exprima blesteme de sorginte populara, pe care Arghezi le revalorifica, provocand o puternica impresie:

In toata vremea si in tot ceasul

Viermii de caine sa-ti mistuie nasul.

(T.Arghezi-Blestem de baba)

In alte poezii, estetica uratului devine violenta, satiricul este deseori grotesc:

Mi-aprinsei si eu o vatra

Intr-o scorbura de piatra,

Mos Partag imi da tacoale

Cu o galeata de bale.

(T.Arghezi-Hora de hatru)

Ceea ce il singularizeaza pe Arghezii este credinta lui in puterea izbavitoare a unei pure frumuseti, nascuta din tensiunile si temperaturile inalte la care sunt supuse cuvintele in procesul creator. Cu toate ca ar parea imposibil T.Arghezi ramane in acelasi timp un adept al ,,poezie pure" dar si al poeziei ,,antipoetice", aceasta din urma fiind menita sa distruga ,,inertiile gustului traditional"[70], dar si pentru a largi si inalta ideea de poezie.

La Arghezi nu este vorba de o subliniere a frumosului cu ajutorul urautului (in spiritul antitezelor romantice), nici de o cultivare a uratului, blasfematoriu la adresa oricarui ideal de frumusete (ca la precursorii sau la promotorii avangardie), ci de o reconversie a uratului la o frumusete tainica si indicibila, ca gratia. Asa cum apostazia si pacatul contin germenii harului, care ese poate oricand revela orbitor, uratul, in ordine estetica, inchide in el samburii unei nebanuite si cutremuratoare frumuseti, care este o sfidare a tuturor conventiilor si a oricarui bun-simt.

Format tot in atmosfera simbolista si parnasiana a primeor doua decenii ale secolului XX, Ion Barbu a evoluat catre o poetica a ,,lirismului absolut", la formarea careia se fixase inca inaite de a-si tipari culegerea de versuri Joc secund (1930), care debuteaza cu poezia programatica Din ceas, dedus..:

Din ceas, dedus, adancul acestei calme creste,

Intrata prin oglinda in mantuit azur,

Traind pe inecarea cirezilor agreste,

In grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Ion Barbu este un poet singular in literatura romana, creator al unui univers liric si stilistic inedit, profund si tulburator, unpoet al esentelor exprimate intr-un limbaj criptic, care exprima atat de mult in cuvinte putine si la care ,,concizia este virtutea capitala a stilului sau" spunea T.Vianu.

Un loc important il ocupa in poetica lui Ion Barbu idealul matematic. Poetica lui pune intr-o lumina noua problema moderna, desi veche de mai bine de un secol, a raportuirlor intre idelul poetic si cel matematic. Intuitile lui Novalis, ale lui Poe sau ale lui Baudelaiire se regasesc confirmate de data aceasta din unghiul de vedere al unui matematician. Idealul deobiectivitate poetica a acestora isi gaseste la Barbu mai mult decat un simplu model nostalgic in obiectivitatea matematica.

Desi contemporan cu Blaga si Arghezi, poezia lui Ion barbu este mai aproape de conceptia unor poeti moderni ca Mallarmé, Valéry, Baudelaire, dar si de cantecele de lume ale lui Anton Pann. Creatia lui Barbu exprima, mai ales, dorinta lui de comunicare cu Universul, de contemplare a lumii in totalitatea ei, este o stare de intelectualitate, izvorata din conceptia ca ,,pentru mine poezia este o prelungire a geometriei".

Din estetica gruparilor romanesti ale avangardei lipseste o teorie clar formulata asupra frumosului. Prin avangarda, literatura noastra se sincronizeaza cu cea din intreaga Europa, ba chiar poate sa-si revendice un rol premergator. Simbolismul, anuntat in 1982 de Macedonski, capata din ce in ce mai multa forta, in ciuda opozitiei orientarilor traditionaliste. Reprezentantii ,,poeziei noi" vor critica formele poetice invechite si propaga, in schimb, noutatea, modernitatea si singularitatea. Doi dintre promotorii avangardei, Tristan Tzara si Ion Vinea vor edita o revista Simbolul, unde vor coopta mai multi poeti precum: marcel Iancu, I.C.Savescu, Adrian Maniu si Ion Minulescu.

Marcel Iancu credea ca :,, Frumosul in arta e o prejudecata".[71]

Daca primele semne ale avangardei se pot descoperi inca din perioada premergatoare primului razboi mondial, despre o miscare propriu-zisa de avangarda literara nu se poate vorbi, in Romania, decat din perioada postbelica.

Prima si una din cele mai importante reviste ale avangardei romanesti este Contimporanul condusa de Ion Vinea si aparuta in iunie 1922. in Romania, avangarda artistica va avea mai mult caravter constructivist.

Cei mai de seama reprezentanti ai avangardismului romanesc sunt departe de a promova practic si in mod exclusiv o poetica a antipoeticului; cel mai graitor exemplu este poetul Ion Vinea.

Miscarea de avangarda in literatura romana s-a estompat dupa al doilea razboi mondial iar dorinta catorv poeti precum Gellu Naum, Virgil Teodorescu, D.Trost, Gherasim Luca, de a o revitaliza nu a dat rezultate.

Estetic si etic in literatura romana

Acest raport intre etic si estetic poate fi urmarit pe parcursul intregii noastre literaturi. Surprinderea acestui raport nu trebuie inceputa de la Maiorescu sau de la Simion Barnutiu, creatorul primului sistem de estetica in gandirea romaneasca, ci de la gandirea populara ce a fost statornicita mai intai in literartura populara. Intreaga creatie artistica populara poate da marturie despre legaturile stranse care s-au stabilit intre conceptele de bine si frumos. Creatia populara scoate la lumina ideea ca, acolo unde se pune problema dintre etic si estetic, omul din popor va inclina spre a daprioritate aspectelor morale fata de cele etice. Aceasta atitudine este motivata prin faptul ca, interesul pentru formal eset propriu artei culte, societatilor in care s-a realizat deja autonomizare esteticului.

Arta populara are ca principala trasatura stabilitatea si coeziunea valorilor comunitatii, respingerea inovatiilor estetice care tind sa se departeze de la traditie si neacceptarea, de catre membrii comunitatii, a noilor lucrari dar mai ales netransmiterea elementelor noi in viitoarele lucrari artistice. Arta culta are caracteristica individualitatii si,deci, o mai mare libertate de exprimare.

Iata pe ce se punea accentul in cultura populara:

,,Nu pentru frumusete, ci mai mult pentru virtute tu sa te falesti, ca frumusete numai le muieri fala."[72]

Preponderenta acordata continutului moral al lucrarilor populare, mai ales in basme, povesti, se poate explica si prin influenta crestinismului.

Acest raport etic estetic va fi regasit si in operele scriitorilor din literatura romana veche. In ,,Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie" (1521) s-a intrebuintat chiar termenul de kalokagathon (in portretul imparatului Constantin cel Mare sau in descrierea randuielii dregatorilor aceluiasi imparat). Neagoe distinge doua tipuri de frumusete; una exterioara- pieritoare si alta interioara, de natura morala. El opune frumusetea acestei lumi (vazuta hedonist) bunatatii lumii de apoi.

Textele coresiene, Palia de la Orastie, textele bogomolice, Cronica lui Mihail Moxa (1620), traducerea lui Udriste Nasturel la Viata sfintilor Varlaam si Ioasaf, Cazania lui Varlaam, Miron Costin si Nicolae Costin( in traducerea la Ceasornicul domnilor a lui Guevara) aduc o importanta contributie la clasificarea unui raport speific romanesc intre bine si frumos, etic si estetic.

In epoca brancoveneasca, perioada de mare avant economic si cultural-artistic se afirma doua personalitati ale gandirii romanesti, care duc la intarirea mentalitatii populare, Dimitrie Cantemir si Antim Ivireanul.

In lucrarea sa de debut Divanul (1698) , Dimitrie Cantemir exprima, in pasaje intinse, conceptia teologica potrivit careia frumusetea lumii acesteia este trecatoare.exemple.. . . . . . Dar se pot vedea si influentele scriitorilor straini prin care autorul indeamna la cunoasterea acestei frumuseti: ,,cunoaste frumoasa intelepciune, adeca fapta buna"(III.6,7) completand ,,intelepciunii, adeca bunatatii"(III.10), unde i se recunoaste binelui si un sens estetic.

Pentru Antim Ivireanul valoarea estetica este legata in mod inseparabil de sacralitate, iar sacralitatea fiind mai presus de toate etica, deducem ca raportul etic estetic este unul mediat de sacralitate, de sfintenie. In ceea ce priveste frumusetea putem intalni comparatia, facuta Fecioarei Maria cu luna, pentru ca e preasfanta.

Importanta de osebita a scrierilor lui Antim Ivireanul rezida din formularea aproape explicita a autonomiei esteticului; face diferenta dintre bine si frumos dar nu le identifica, asa cum facusera inaintasii lui.

Urmand scara evolutiva vom observa deosebita contributie a cronicarilor munteni, a cartilor populare ale secolului al XVIII-lea si mai tarziu a Scolii Ardelene, a poetilor Vacaresti sau a pasoptistilor.

Contributia lui Simion Barnutiu nu poate fi ignorata, el afirmandu-se ca un urmas demn a lui Kant, in ceea ce priveste raportul dintre etic si estetic. In cursul sau de estetica sustinut la Iasi intre 1858-1863, pune bazele autonomiei esteticului pe aceea ca frumosul nu e rupt de celelalte valori principale, cum ar fi adevarul si binele, ci intre frumos, adevar si bine exista o adevarata ,,simpatie", o afinitate care nu conduce, catusi de putin, la vreo confuzie: ,,Frumosul nu e adevar si bun, dar poate sa se considere ca o imagine sau tip sensual al acestora."[73]

In viziunea sa, moralitatea unei opere de arta este asigurata de caracterul moral al artistului; o opera imoralaisi va tulbura receptarea din partea spectatorului deoarece este atins aici insusi telul suprem al ratiunii. Aceasta nu conduce la o subordonare a artei fata de morala, caci arta are valoare in ea insasi, este autonoma si nu urmareste decat delectarea estetica, deci nu are scopuri in afara esteticului propriu-zis.

Simion Barnutiu subliniaza caracterul autonom al frumosului si se centreaza pe o pozitie teoretica superioara multor critici si esteticieni din secolele al XIX-lea si al XX-lea.

Adevarata introducere in problematica raportului etic-estetic este facuta de faimoasa polemica Maiorescu-Gherea. Trebuie remarcat faptul ca Gherea nu discuta niciodata raportul dintre etic si estetic, dintre bine si frumos, fara a se raporta si la alte valori existente la un moment dat in societate: ,,forma si fondul nu pot fi despartite unul de altul decat in abstractie, ca frumosul unei opere de arta consista tocmai in armonia formei si fondului, ca forma si fondul deopotriva ajuta si constituie chiar insemnatatea si fenomenul unei opere."[74]

C. Dumitrescu-Iasi isi punea intrebarea:,,Poate fi arta imorala?"

Plecand de la premiza, ca etica si estetica au amandoua ca subiect sufletul omenesc, el crede ca ar fi o absurditate sa se creada ca legile estetice le-ar putea contrazice pe cele morale.

,, Clasificarile si categorizarile fenomenelor sufletesti sunt permise in interesul studierii lor sistematice; dar in realitate sufletul omenesc este un tot invizibil, diferitele,,facultati" si ,,afecte" sunt strans, organic legate intre ele si nimeni, nu si-ar putea inchipui ca esteticeste ne-ar putea misca, mi-ar putea placea un lucru moraliceste abject, care moraliceste ma ingrozeste."[75]

El aduce in discutie, ca mijloc de judecata, criteriul mediului caruia i se adreseaza opera. Il contrazice pe Nietzsche, care credea ca geniul este ,,mai presus de bine si de rau", mai presus de legile morale, considerand ca morala este temelia existentei noastre sociale. Idealul unei organizatii sociale desavarsite ar fi aceea in care relatiile dintre oameni s-ar reglementa nu dupa norme scrise, dupa legi intiparite in sufletul si inima membrilor acelei comunitati.

Credea ca :,,Arta imorala se poate asemana-printr-o metafora arhaica dar foarte sugestiva- cu florile splendide, incantatoare la vedere dar care omoara pe ine vrea sa se lase imbatat de deliciosul lor parfum."[76]

In perioada samanatorista, Nicolae Iorga se declara pentru prevalenta eticului asupra esteticului, in cadrul unei opere de arta. Frumosul popular este, pentru Nicolae Iorga, unul integral, care exprima o potrivire armonioasa intre diferitele elemente, fie ele estetice sau nu. Deoarece frumusetea este ceva ce tine de intreg, iar nu de parte; astfel Nicolae Iorga ajunge la o teorie foarte apropiata de cea a lui Platon din Republica in ceea ce priveste functia moralizatoare a artei. Pentru carturarul roman ,,moralitatea nu este decat o frumusete si frumusetea nu este de fapt decat o moralitate, lucruri pe care filosofii le osebesc, dar() poporul le pune impreuna."[77]

Cel care continua ,,linia Gherea" este Garabet Ibraileanu, reprezentantul poporanismului; el pune accentul pe factorul etnic. Pentru Ibraileanu, opera artistica poseda suficienta autonomie pentru anu fi judecata dupa criteriile evaluarii unui fapt de viata; pe de alta parte, dat fiind caracterul social al oricarei realizari artistice, criticul de la Viata Romaneasca atrage atentia si asupra eteronomiei esteticului:

,,Artistul, cu voie sau fara voie, ilustreaza intotdeauna in opera sa o conceptie asupra vietii, ia o atitudine fata de viata zugravita, si aceasta conceptie determina moralitatea sau imoralitatea operei."[78]

Cei care se inscriu intr-o directie opusa ,,liniei Gherea" si totodata poporanismului, dar aflandu-se in prelungirea ,,liniei Maiorescu", este directia critica reprezentata de M.Dragomirescu si E.Lovinescu. Ei sustineau separarea eticului de esteticsi promovand autonomismul estetic romanesc.

M.Dragomirescu are chiar o teorie a ,,separatiunii sferelor de activitate", care intemeiaza metafizic autonomia esteticului fata de etic, politic,sacru adevar s.a. El s-a considerat intotdeauna ca descendent ,,din scoala critica a d-lui Maiorescu, din scoala care urmareste frumosul si adevarul pentru altceva pe care-l boteaza bine si pe care in fond nimeni nu stie daca e sau nu e bine."[79]

In epoca interbelica trateaza acest subiect , al relatiei etic-estetic, istoricul si filosoful culturii Vasile Parvan. Conceptia sa despre existenta umana si relatia dintre bine si frumos este una privitoare nu nunmai la opera de arta, ci la omenescul in totalitatea sa.

,,Estetismul" este la Parvan o categorie etica speciala, ce rezulta din pozitia deosebita a artistului fata de ceilalti oameni:

,,Maretia poetului consta in faptul ca are o pozitie cu totul indiferenta fata de oameni si lume: el ii intelege, ii patrunde, ii descrie, nu-i iubeste si nu-i uraste. E ca un zeu care ar privi goana oamenilor si ar cobora din cand in cand sa descrie cele vazute".[80]

La Vasile Parvan , diferenta dintre bine si frumos se bazeaza pe autonomia domeniilor de aplicatie a diferitelor forme ale spiritului omenesc. El spunea: ,,nu potu intelege arta prin filosofie ori prin religie, pentru ca ea e o entitate spirituala independenta si specific organica."[81]

In conceptia lui St.I.Nenitescu, gustul este moralul devenit estetic in mod organic. ,,Morala care intr-adevar intra in arta, nu aceea in care arta este varata cu de-a sila este un monument moralfacut estetic, numit de obicei gust() Gustul nu este altceva decat moralul in arta si ca arta, gustul este moralitatea artei."[82]

Dupa parerea sa arta poseda capacitatea de a transforma in arta tot ceea ce intra in cadrl operei, indiferent ca este vorba de elemente morale, stiintifice, filozofice sau religioase.

In viziunea lui Lucian Blaga, arta nu se rezuma la esteticul pur: ,,Opera de arta depaseste sfera esteticului, intrucat poate sa intruchipeze si valori etice, religioase, intelectuale, culturale."[83]

Estetica gandirista a vrut sa demonstreze legatura stransa intre valoarea estetica si cea religioasa. Potrivit gandirismului, crestinii nu condamna arta, frumosul in sine, ci numai acel frumos care este necrestin. Acest frumos pagan sau ateu ar avea rolul , mai degraba de a ,,atata simturile", de a-l indeparta pe om de la normele credintei crestine.

Studiind lucrarile parintilor bisericesti Dionisie Pseudo-Areopagitul si Ioan Chrysostom, un gandirist afirma: ,,Acele opere de arta, care au socotite frumoase, dar care au dus la o conrupere a moravurilor,ea insasi dovedeste ca nu intrupeaza adevaratul frumos, care, cand e veritabil, spiritualizeza si stimuleaza in a face bine."[84]

Victor N. Popescu afirma : ,,Un obiect de arta, un peisaj frumos, o auditie muzicala, creeaza in noi sentientele de armonie si frumos, pe care le-a avut cel care a creat opera. Din acest punct de vedere, opera care intruchipeaza frumosul este un vehicul de transmitere a emotiunilor unui suflet, altui suflet. Prin repetate desteptari a unor asemenea stari, sufletul nostru ajunge la o bisnuinta cu frumosul, care ne impiedica sa mai privim la lucruri ce nu s-ar armoniza cu cele frumoase.. prin aceasta, privirea frumosului creeaza frumosul, iar adevarata arta devine moralizatoare."[85]

In perioada postbelica se observa realizarea unor analize concrete asupra raportului etic-estetic, in special in cadrul criticii literare. Se evidentiaza organicitatea raportului etic estetic in cadrul diferitelor opre de arta.

Studiul raportului dintre etic si estetic a demonstrat ca este o problema ce a fost constant abordata, fie ca este vorba de literatura populara, literatura romana veche sau critica moderna. Concluzia care se desprinde este aceea ca, in cultura noastra, raportul etic- estetic se caracterizeaza printr-un echilibru inconfundabil.