Introducere

Din punct de vedere strict juridic, delincventa juvenila include acele violari si incalcari ale normelor penale si de convietuire sociala care protejeaza ordinea publica, drepturile si libertatile individuale, viata sanatatea si integritatea persoanei[1].

1.    Doli incapax

In ultimii ani validitatea și corectitudinea acestei. a fost pusa sub semnul intrebarii. Din pacate asemenea discuții au fost, adesea, influențate de cazuri foarte cunoscute ale unor copii ce au comis infracțiuni extrem de grave. Legea prevede ca un copil cu varsta cuprinsa intre 14 și 16 ani nu poate fi urmarit penal decat daca a fost dovedit faptul ca a fost conștient de gravitatea faptei.

Goodhart[2] interpreteaza aceasta cerința in sensul ca copilul cunoaște diferența dintre a fi obraznic și de a fi pedepsit pentru asta de catre parinți și a face ceva intr-adevar rau pentru care poți fi pedepsit in instanța. Trebuie clarificat faptul ca nu este vorba de stabilirea intenției ci de faptul ca procurorul trebuie sa dovedeasca faptul ca copilul știa ca ceea ce a facut este greșit.

O greșeala des intalnita este presupunerea ca doli incapax este aparare. Cu toate acestea, procurorul este cel care are sarcina de a respinge aceasta presupunerea, de a aduce dovezi puternice, dincolo de orice indoiala.

In afara de dovezile directe legate de conștientizarea faptei de catre copil, concluzii mai pot fi trase și din: nivelul de ințelegere al copilului la acea varsta, comportamentul copilului din perioada savarșirii faptei, contextul familial, infațișarea i instanța și cazier[3].

Delincvența juvenila

Exista o mare diversitate a definitiilor date acestei notiuni, in functie de stiinta care abordeaza studiul ei: din punct de vedere juridic este o abatere de la normele penale, sociologic este o devianta, iar in concordanta cu evaluarile psihologilor sau psihiatrilor apare ca o inadaptare sociala ori o tulburare de comportament. Incepand cu deceniile 6-7 ale secolului XX s-a impus conceptia juridica, fapt recunoscut si la cel de al saselea Congres al Natiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalitatii si Tratamentul Delincventilor (1980), unde notiunea de delincvent juvenil a fost considerata ca 'produs al unei categorii a sistemului penal, care nu corespunde naturii sau stilului de viata a individului'[4].

Spre deosebire de criminalitatea (infractionalitatea) actelor adultului, delincventa juvenila cuprinde acele conduite comise de persoane imature, care nu au responsabilitate sociala sau juridica. In acest sens, dincolo de interpretarea ei juridica, notiunea de delincventa juvenila are numeroase semnificatii biologice, psihologice si sociale care fac dificila definirea ei in mod exact.

Justiția pentru minori

Scurt istoric al justitiei pentru minori [5]

Problema justitiei pentru minori este o problema deschisa in Romania. Avem, in prezent, de a face cu un sistem care se centreaza mai mult asupra sanctionarii si mai putin a reeducarii, ignorandu-se realitatea ca, de fapt, faptuitorii minori sunt mai degraba victime decat infractori. Sistemul sanctionator al minorilor care au savarsit o infractiune este extrem de dur, pedepsele alternative aflate la dispozitia instantelor judecatoresti fiind extrem de reduse. Nu exista optiuni educationale si de tratament care sa poata fi aplicate delicventilor juvenili in mod individualizat, dupa cum nu exista resurse umane si logistice suficiente pentru aplicarea acelor putine pedepse alternative la inchisoare care exista in actualul sau in viitorul Cod penal[6].

In secolele trecute minorii nu beneficiau de un regim juridic aparte fata de adulti, fiind acuzati, condamnati si pedepsiti la fel ca acestia, indiferent de varsta. Nu existau nici proceduri speciale de judecare a minorilor si nici facilitati de reeducare si socializare.

Incepand cu perioada Evului Mediu, Biserica catolica sustinea ideea, impartasita si de juristii vremii, ca minorii sub 7 ani nu au atins inca varsta ratiunii, motiv pentru care nu pot fi facuti responsabili pentru 'transgresiunile' lor spirituale. Ca urmare a acestei noi conceptii, in multe tari, printre care si Anglia, legea permitea scutirea de raspundere penala si pentru minorii intre 7 si 14 ani, care puteau fi judecati la fel ca si adultii numai daca se demonstra ca la momentul savarsirii faptei au avut o intelegere deplina a naturii criminale a actelor sale. Responsabili pentru faptele penale comise de minori erau considerati parintii, in special tatal, considerat cap al familiei.

O data cu perioada Iluminismului a aparut segregarea expresa intre lumea copilariei si cea a adultilor. In consecinta, in mai multe tari din Europa secolului XIX, au fost construite camine sau 'case de refugiu' pentru copiii orfani, abandonati sau neglijati de familie. La inceputul secolului XIX, Johann Pestalozzi a initiat, in Argau - Elvetia, primul asezamant pentru delincventi, centrat pe reeducarea acestora, initiativa care s-a raspandit ulterior in mai multe tari europene. La nivel legislativ, codurile penale ale tarilor europene, elaborate mai ales in perioada interbelica, stabilesc dispozitii speciale cu privire la sanctionarea minorilor, reglementari ce au la baza prioritatea protectiei si reintegrarii sociale a tanarului, in defavoarea pedepsei privative de libertate.

In Statele Unite ale Americii primele legi speciale in baza carora minorii erau judecati in cadrul unui regim juridic separat de cel al adultilor au aparut la sfarsitul secolului XIX. In anul 1899, in Illinois a fost elaborata o lege speciala cu privire la delincventa juvenila, lege care a devenit un model in domeniu pentru toate celelalte state. Pentru a evita stigmatizarea tinerilor ca urmare a definirii lor drept infractori (criminali), legea din Illinois a fost prima care a consacrat notiunea de delincventi. De asemenea, legea mentiona ca judecatorii trebuie sa judece cazurile de delincventa juvenila in functie de necesitatea apararii intereselor tinerilor si in directii sociale dezirabile. In perioada 1938-1945, legislatia speciala pentru minori s-a generalizat in toate statele americane, ca urmare a Actului reglementand functionarea tribunalelor pentru tineri (Juvenile Court Act), elaborat de guvernul federal in anul 1938.

In Romania, pana in anul 1866, minorii delincventi, cei cu 'rele deprinderi' si cei cu tulburari de comportament erau internati la Manastirea Cernica, iar ulterior, din lipsa de spatiu, la Schitul Balamuci (Se poate observa ca la inceputurile justitiei pentru minori nu se facea distinctie intre comportamentele deviante patologice si cele delincvente. Deoarece, initial, in aceleasi centre de minori erau internati atat cei cu dizabilitati psihice, cat si minorii delincventi, numele 'Balamuci' a fost asociat cu un ospiciu, cu o casa de nebuni, iar numele schitului a devenit substantiv comun - balamuc - ce defineste doar institutiile pentru persoanele cu handicap intelectual (DEX, editia a III-a, p. 64) din judetul Ilfov. In 1878 a fost infiintata Casa de corectie a minorilor, cu sediul la Mislea, judetul Prahova, unde se executau pedepsele privative de libertate pentru minorii care comisesera fapte grave. In anul 1921, din initiativa profesorului C. Meisser[7], secretar general al Ministerului Instructiei Publice, a fost creata la Iasi prima Scoala de indreptare pentru minorii cu comportamente deviante, inclusiv delincventi. La nivel legislativ, Codul penal din 1936 prevedea internarea minorilor care comiteau delicte grave in scoli de indreptare, denumite mai tarziu colonii de reeducare, aflate initial in subordinea Ministerului Instructiei Publice, apoi a Ministerului Sanatatii si, din anul 1951, in subordinea Ministerului de Interne. Codul penal din 1968 cuprinde o reglementare juridica superioara celui anterior in ceea ce priveste minoritatea, acest domeniu fiind normat in amanunt si in toate aspectele sale.

Delincventa juvenila in Romania (cauze generale si specifice concrete)

Preliminarii

Perioada regimului comunist.[8] Desi se recunostea existenta unor manifestari delincvente in randul tinerilor si inainte de 1989, acestea erau minimalizate in raport cu situatia delincventei juvenile din alte tari, mai ales din cele capitaliste. Fenomenul era caracterizat, la acea vreme, de doua trasaturi principale: secretizarea absoluta a datelor statistice in vederea negarii fenomenului si manipularea legislativa, in sensul schimbarii naturii unor fapte penale comise de tineri (prin care s-a limitat posibilitatea procurorilor si judecatorilor de a urmari si inculpa anumite fapte deviante ale minorilor), in vederea mascarii dimensiunii reale a delincventei juvenile.

Astfel, desi nu se poate stii cu certitudine cat de corecte sunt datele statistice din acea perioada, conform Anuarului Statistic al Romaniei, rezulta o medie de circa 3.800 de minori delincventi pe an, varful fiind atins in anul 1985 cu 5.686 de cazuri. Marea majoritate a minorilor (74%) au comis delicte de furt in dauna proprietatii publice si private, 9,2% delicte de ultraj si agresiuni fizice, 3,3% delicte de omor si viol, restul de 4,8% fiind delicte de prostitutie, cersetorie si vagabondaj. Ca varsta, ponderea mai mare este detinuta de minorii intre 16-18 ani (peste 85%). Ca o trasatura generala, majoritatea tinerilor se confruntau cu probleme grave de socializare familiala si scolara, manifestate prin fuga de acasa si de la scoala, furt, vagabondaj, agresiuni fizice, consum de alcool, aderarea la anturaje negative etc.

De altfel, cercetarile sociologice si criminologice din acea perioada, cu toate interdictiile impuse de regimul totalitar, au dus la conturarea principalilor factori care au favorizat fenomenul infractional in randul tinerilor:

a) socializarea deficitara sau chiar negativa in cadrul familiei, caracterizata de conflicte grave si repetate intre parinti si intre parinti si copil, lipsa de afectivitate si comunicare, abandon familial, consum abuziv de alcool etc.;

b) esecul scolar, atitudinea indiferenta fata de scoala si, in final, abandonul scolar, fenomen la care a contribuit si marginalizarea elevilor 'problema' de catre cadrele didactice;

c) inductia negativa a grupului stradal sau de prieteni.

Perioada post-revolutionara.[9] Este de necontestat ca a existat delincventa juvenila in Romania si inainte de anul 1989, an in care a fost inlaturat regimul comunist, fiind inlocuit cu un sistem democratic, bazat pe libertate si respectarea drepturilor individuale. Dupa acel an societatea romaneasca a fost supusa unor transformari structurale profunde, care, dincolo de beneficiile aduse, au determinat si o stare de anomie, constand in dereglari economice, instabilitate politica, incoerenta si inflatie legislativa, lipsa ierarhizarii prioritatilor de politica sociala, coruptie etc.

Aceasta dereglare a sistemului socio-politic a determinat sau amplificat unele fenomene negative (ca saracia, inadaptarea sociala, marginalizarea), printre care si delincventa juvenila. Astfel, daca in anul 1990, in custodia institutiilor apartinand Ministerului Justitiei - Directia Generala a Penitenciarelor, se aflau 2.518 minori, in anul 1991 aproape s-a dublat, ajungand la 5.625 in anul 1992, ca in anul 1998 sa se atinga numarul de 27.000. De asemenea s-a modificat si structura criminalitatii in directia 'marii criminalitati', mai ales a infractiunilor de violenta. Un alt pericol il reprezinta scaderea varstei delincventilor minori. Astfel, daca inainte de 1989 delincventii sub 16 ani reprezentau 15% din delincventa juvenila, in 1998 numai cei sub 14 ani au atins 24%. Apare si un fenomen necunoscut in perioada regimului comunist - 'copii strazii' - care reprezinta doar varful fenomenului de 'saracie infantila'.

Un amplu studiu statistic privind evolutia criminalitatii in Romania in perioada 1988-1993 prezinta urmatoarele explicatii etiologice ale amplificarii fenomenului:[10] multitudinea actelor de clementa din perioada 1988-1990, iar o mare parte din condamnatii eliberati din penitenciare au recidivat; deschiderea granitelor fara sa existe un suficient control, ceea ce a determinat cresterea dorintei de a obtine profituri mari si repede; concentrarea populatiei in marile orase, de cele mai multe ori fara sa se asigure conditii decente de locuit si un loc de munca; scaderea influentei structurilor de control social (familie, scoala etc.); grava slabire a simtului moral in opozitie cu etalarea violentei in mass-media si in societate; lipsa unui sistem legislativ coerent pentru minorii delincventi si cei predelincventi.

Intr-o alta opinie[11] se pot identifica doua categorii de elemente ce caracterizeaza delincventa juvenila: elemente de continuitate si de discontinuitate. Elementele de continuitate vizeaza mentinerea unor disfunctii ale vechiului sistem, manifestate la nivelul institutiilor de socializare si integrare morala a tinerilor, dar si al unor factori de risc care amplifica si in prezent manifestari de delincventa juvenila. Elementele de discontinuitate se refera la faptul ca tineretul nu mai reprezinta o categorie demografica omogena sau nediferentiata, aparand o serie de particularitati de varsta, statut social, sistem valoric si normativ in relatiile tinerilor, precum si aparitia unor stiluri de viata si subculturi juvenile cu tendinte de contestare a lumii adultilor.

Printre caracteristicile generale ce contureaza fenomenul delincventei juvenile in ultimii ani se remarca urmatoarele:

Cresterea numarului de infractiuni fata de numarul participantilor la comiterea lor, ceea ce explica tendinta adolescentilor de a se organiza in grupuri care pot savarsi mai multe fapte penale pana in momentul descoperiri lor si aplicarii sanctiunilor legale.

S-a extins aria sociala a deviantei din care se recruteaza delincventii, incluzand chiar localitatile rurale

Victimele infractorilor minori sunt, de multe ori, alti minori (furturi, agresiuni, violuri si loviri cauzatoare de moarte - sunt produse adesea in scoli sau in imprejurimile acestora).

Scaderea sensibila a nivelului de varsta de la care minorii isi incep cariera infractionala, categoria de varsta cea mai expusa comiterii de furturi, acte de vagabondaj si cersetorie fiind cea intre 11-14 ani, in timp ce minorii aflati intre 14-18 ani comit cu predilectie acte de talharie, loviri grave, violuri si omoruri si chiar trafic si detinere de stupefiante.

Atragerea minorilor in grupuri infractionale conduse de majori apartinand unor "retele" organizate, ce exploateaza, in mod special, copiii si adolescentii contureaza un sistem structural al criminalitatii juvenile.

Ierarhizarea fenomenului delincventei juvenile pe tipuri de infractiuni evidentiaza ca ponderea principala o detin furturile.

Desi, ca mod de operare, infractiunile de furt sunt asemanatoare celor savarsite de majori, totusi au anumite particularitati:

valoarea mai redusa a bunurilor furate - minorii sustrag ceea ce le este necesar in raport cu varsta si sexul (sunt in general obiecte mici si usor vandabile);

manifestarea unei anumite fantezii in comiterea furturilor, in sensul mijloacelor de patrundere prin locuri inaccesibile unor infractori majori;

curaj deosebit in folosirea unor procedee periculoase de escaladare (patrundere prin canale si instalatii de termoficare);

din ce in ce mai multe sunt cazurile in care autorii devin violenti.

S-a remarcat, de asemenea, cresterea constanta a infractiunilor cu violenta in totalitatea faptelor penale comise de minori, datorate probabil, atat disfunctiilor existente in sistemul de control social cat si tendintelor tot mai accentuate ale adolescentilor de a se adapta la un mediu social ostil si in care violenta este cvasi-prezenta.

Legislatie interna in cazul copilului care raspunde penal.

Raportarea la normele internationale

Regulile de la Beijing prevad ca intelesul notiunii de capacitate penala trebuie sa fie definit in mod clar si ca varsta raspunderii penale nu trebuie fixata la o limita prea mica, tinand cont de gradul de maturitate emotionala, psihica si intelectuala a copilului. Definirea varstei raspunderii penale trebuie facuta intr-un cadru juridic care sa tina seama de capacitatea, abilitatile de dezvoltare si experienta contextuala a unui copil.

Potrivit art. 40 alineatul 3 lit. (a) din Conventia cu privire la drepturile copilului, Statul parte trebuie sa stabileasca o varsta minima a responsabilitatii penale, sub care copiii nu pot fi trasi la raspundere pentru presupusa comitere a unei infractiuni.

In vederea alinierii legislatiei romane la standardele internationale, in ceea ce priveste justitia juvenila, legiuitorul a statuat numeroase modificari continute, in principal, in Legea nr. 301/2004 - Noul Cod Penal, Legea nr. 272/2004 - privind protectia si promovarea drepturilor copilului si Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor si a masurilor dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal[12].

Legea penala romana in vigoare este in deplina concordanta cu aceste prevederi, in Codul penal[13] stabilindu-se limitele raspunderii penale si prevazandu-se faptul ca minorul care nu a implinit 14 ani nu raspunde penal, minorul care are varsta intre 14 si 16 ani raspunde penal, numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamant, iar minorul care a implinit varsta de 16 ani raspunde penal.

Legea penala romana in vigoare este in deplina concordanta cu aceste prevederi, in Codul penal1 stabilindu-se limitele raspunderii penale si prevazandu-se faptul ca minorul care nu a implinit 14 ani nu raspunde penal, minorul care are varsta intre 14 si 16 ani raspunde penal, numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamant, iar minorul care a implinit varsta de 16 ani raspunde penal.

Pentru ca un minor intre 14-16 ani sa raspunda penal in cazul in care a savarsit o fapta prevazuta de Legea penala, trebuie sa se stabileasca daca acesta are sau nu discernamant. Discernamantul se stabileste de catre institutiile de medicina legala, printr-o expertiza de specialitate, pe baza unor examinari clinice si examene complementare[14].

Legea 272/2004

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului cuprinde in aria sa de reglementare toți copiii, indiferent unde se afla aceștia, in familie sau in sistemul de protecție, in școala sau deja pe piața muncii, in țara sau in strainatate, indiferent de situația lor și fara nici o discriminare, garantand acestora exercitarea drepturilor lor, prevazute de Convenția ONU cu privire la drepturile copilului. Totodata este accentuat rolul primordial al parinților și familiei in creșterea și educarea copilului și in subsidiar intervenția autoritaților statului in situația in care familia nu poate raspunde in mod corespunzator nevoilor copiilor.

(2) In dispunerea uneia dintre masurile preva zute la art. 55 lit. a) și c), comisia pentru

protecția copilului (CPC), atunci cand exista acordul parinților sau al altui reprezentant

legal al copilului, ori, dupa caz, instanța judecatoreasca, atunci cand acest acord

lipsește, va ține seama de:

a) condițiile care au favorizat savarșireafaptei;

b) gradul de pericol social al faptei;

c) mediul in care a crescut și a trait copilul;

d) riscul savarșirii din nou de catre copil a unei fapte prevazute de legea penala;

a) orice alte elemente de natura a caracteriza situația copilului.

Referitor la limitele raspunderii penale a minorului acestea sunt sunt fixate de art. 99 din Codul Penal:

1) Minorul care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal.

2) Minorul care are varsta intre 14 și 16 ani raspunde penal, numai daca se dovedește ca a savarșit fapta cu discerna- mant.

3) Minorul care a implinit varsta de 16 ani raspunde penal.

Minoritatea faptuitorului este o cauza care inlatura caracterul penal al faptei, pentru considerentul ca faptuitorul nu are capacitatea de a-și da seama de semnificația sociala a actelor sale de conduita și de a-și controla comportamentul in raport cu aceste acte. Caracterul penal al faptei este inlaturat, in astfel de situații, ca urmare a inlaturarii vinovației minorului in savarșirea faptei, iar vinovația minorului este inlaturata, la randul ei, din pricina insuficientei dezvoltari psihice, care face posibil ca minorul sa nu ințeleaga caracterul și efectul faptelor sale și sa nu le poata stapani. Tocmai aceasta explica și necesitatea aparent paradoxala de a proteja un copil autor al unei fapte prevazute de legea penala. Date fiind personalitatea in formare, lipsa discernamantului, sugestibilitatea copilului, dar și factorii familiali, educativi, socio-culturali, materiali care i-au determinat comportamentul deviant și fapta de natura penala, necesitatea luarii unor masuri apare ca evidenta.

Aceste masuri urmaresc pe de o parte sa atraga atenția copilului asupra reacției sociale fața de caracterul negativ al faptei sale, iar pe de alta parte sa furnizeze o sursa de supraveghere și atenție suplimentara, de izolare a factorilor negativ-perturbatori. Chiar daca fapta antisociala savarșita de un astfel de minor nu atrage raspunderea sa penala, ea trebuie insa sa constituie temeiul luarii unor masuri care sunt menite sa asigure atat protecția copilului fața de factori ce ar periclita dezvoltarea armonioasa a personalitații sale cat și prevenirea savarșirii pe viitor a unor astfel de fapte. In consecința, masurile ce se pot lua pentru copilul care a savarșit o fapta penala și care, fie nu a implinit 14 ani, fie are varsta cuprinsa intre 14 și 16 ani (pentru care probatoriul administrat in cauza nu a dus la rasturnarea prezumției relative de lipsa de discernamant - instituita de art. 99 alin. 2 Codul Penal) sunt supravegherea specializata și plasamentul. Instituirea uneia dintre aceste masuri se face la propunerea direcției generale de asistența sociala și protecție a copilului (DGASPC) in a carei unitate administrativ teritoriala se afla copilul (alin. 1).

Organele competente sa dispuna masurile de protecție sunt: comisia pentru protecția copilului - atunci cand exista acordul parinților sau al altui reprezentant legal al copilului - și respectiv instanța judecatoreasca in situația in care acest acord lipsește (alin. 2).

In luarea deciziei vizand stabilirea unei masuri de protecție, organul competent trebuie sa ia in considerare o serie de criterii de individualizare a masurii[15] ce urmeaza a fi aplicate și anume:

condițiile care au favorizat savarșirea faptei; vor fi analizate sub acest aspect toate condițiile familiale, psiho-sociale și materiale care ar fi putut conduce la savarșirea faptei de catre copil, inclusiv o eventuala culpa a parinților in indeplinirea obligației de creștere și educare a copilului;

gradul de pericol social al faptei; este vorba de pericolul social concret adica acel pericol ce-l prezinta fapta concreta savarșita de copil și care este apreciat de catre comisia pentru protecția copilului sau instanța judecatoreasca cu ocazia soluționarii cauzei, acesta urmand sa fie reflectat in masura ce urmeaza a fi dispusa; in aprecierea gradului concret de pericol social se va ține seama de modul și mijloacele de savar- șire a faptei, de scopul urmarit, de imprejurarile in care fapta a fost comisa, de urmarea produsa sau care s-ar fi putut produce precum și de persoana și conduita faptuitorului;

mediul in care a crescut și a trait copilul; se va avea in vedere atat mediul familial cat și cel extra-familial raportat la influența pe care acest mediu o are asupra dezvoltarii și comportamentului copilului;

riscul savarșirii, din nou, de catre copil, a unei fapte prevazute de legea penala, risc ce va fi apreciat de la caz la caz, infuncție de circumstanțele personale alecopilului, inclusiv prin prisma atitudinii și gradului de reprezentativitate a minorului fața de urmarile faptei sale;

orice alte elemente de natura a caracteriza situația copilului; obligația exercitarii unui rol activ al organelor competente a dispune luarea unei masuri de protecț ie ceea ce presupune analizarea situaț iei copilului sub toate aspectele, fara a se opri la cele enumerate la art. 80 alin. (2), astfel incat soluția adoptata sa conduca la protejarea eficienta a intereselor copilului (ex.: analizarea factorilor care influențeaza copilul sau ii pot influ-ența conduita generala, perspectivelereintegrarii in societate, nivelul instrucției școlare etc.).

Art. 81. - (1) Masura supravegherii specializate consta in menținerea copilului in familia sa, sub condiția respectarii de catre acesta a unor obligații, cum ar fi:

a)     frecventarea cursurilor școlare;

b)     utilizarea unor servicii de ingrijire de zi;

c)      urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;

d)     interzicerea de a frecventa anumite locurisau de a avea legaturi cu anumite persoane.

(2) In cazul in care menținerea in familie nu este posibila sau atunci cand copilul nu iși indeplinește obligațiile stabilite prin masura supravegherii specializate, comisia pentru protecția copilului ori, dupa caz, instanța judecatoreasca, dupa distincțiile prevazute la art. 80 alin. (2), poate dispune plasamentul acestuia in familia extinsa ori in cea substitutiva, precum și indeplinirea de catre copil a obligațiilor prevazute la alin. (1).

Legea 272/2004 precizeaza conținutul masurii supravegherii specializate (alin.1) precum și condițiile in care se poate dispune masura plasamentului pentru copilul care savar-șește fapte prevazute de legea penala și care nu raspunde penal (alin. 2). Astfel, supravegherea specializata constituie regula in ceea ce privește luarea unor masuri de protecție pentru acești copii. Ea presupuneintotdeauna menținerea copilului in familia sa și, totodata, condiționarea de a respecta una sau mai multe obligații dintre cele enumerate la alin.1 literele a) - d)[16].

Alineatul 2 precizeaza situațiile in care se poate recurge la luarea masurii plasamentului:

nu se poate stabili masura supravegherii specializate (incluzand aici nu doar situațiile obiective care o fac imposibila, dar și acele situații in care se apreciaza inca de la inceput ca inoportuna sau insuficienta masura menținerii copilului in propria familie);

a fost stabilita masura supravegherii specializate dar copilul nu și-a respectat obligația/obligațiile care i-au fost impuse (caz in care ne aflam de fapt in situația inlocuirii masurii supravegherii specializate cu cea a plasamentului).

Art. 82. - In cazul in care fapta prevazuta de legea penala, savarșita de copilul care nu raspunde penal, prezinta un grad ridicat de pericol social, precum și in cazul in care copilul pentru care s-au stabilit masurile preva zute la art. 81 savarșește in continuare fapte penale, comisia pentru protecția copilului sau, dupa caz, instanța judecatoreasca dispune, pe perioada determinata, plasamentul copilului intr-un serviciu de tip rezidențial specializat.

Reglementarea vizeaza condițiile in care se poate dispune plasamentul copilului care savarșește fapte penale și nu raspunde penal intr-un serviciu de tip rezidențial specializat. Motivat de faptul ca o astfel de masura are un caracter mult mai drastic, ea presupunand scoaterea copilului din famile, aceasta se poate dispune doar in situația in care fapta penala prezinta un grad de pericol social ridicat sau in situația in care copilul pentru care s-au stabilit masurile prevazute de art. 81 savarșește in continuare fapte prevazute a fi penale. Fața de acest copil organele competente (conform distincțiilor prevazute de art. 80 alin. 2) pot dispune plasamentul intr-un serviciu de tip rezidențial specializat, pe o perioada determinata.

Reglementarea Minoritatii in Noul Cod Penal (art. 114 - 117)

TITLUL V este rezervat reglementarilor privind minoritatea. Aceste reglementari constituie unul dintre punctele centrale ale reformei propuse de noul Cod penal.

Una din cele mai importante modificari privind minoritatea ale Noului Cod Penal este reducerea limitei de varsta de la care este posibila angajarea raspunderii penale a minorului de la 14 la 13 ani.  Modificarea are la baza doua elemente importante:

a) creșterea continua in ultimii ani a numarului faptelor penale savarșite de minori cu varsta sub 14 ani, aceștia ajungand nu de puține ori sa comita fapte foarte grave sau si fie atrași in activitatea grupurilor de criminalitate organizata tocmai in considerarea imposibilitații tragerii lor la raspundere penala;

b) datele statistice privind expertizele efectuate cu privire la existența discernamantului in cazul minorilor cu varsta cuprinsa intre 14 si 16 ani, arata ca in peste 90% dintre cazuri s-a stabilit existența acestui discernamant, ceea ce inseamna ca, de regula, discernamantul exista anterior varstei de 14 ani. Acest lucru este firesc, progresul tehnologic sși mediul social contemporan favorizand o maturizare mai rapida a adolescenților in raport cu perioada de acum patru decenii.

In același timp, modificarea se inscrie intr-o tendința generala in dreptul european al minorilor, caci limita de varsta de la care minorul raspunde penal este de 10 ani in Franța (art. 2 din Ordonanta din 2 februarie 1945, modificata in 2002), Marea Britanie (art. 34 Crime and Disorder Act 1998) și Elveția (art. 3 din Legea din 20 iunie 2003, in vigoare de la 1 ianuarie 2007), de 12 ani in Grecia (art. 126 C. pen.) și Olanda (art. 77b C. pen.), iar in Spania varsta este stabilita in prezent la 14 ani dar un proiect de lege aflat in curs de dezbatere parlamentara prevede coborarea acestei varste la 12 ani.

A doua modificare majora adusa de proiect in aceasta privința, este renunțarea completa la pedepsele aplicabile minorilor care raspund penal, in favoarea masurilor educative. Modelul care a inspirat reglementarea actuala este Legea Organica nr. 5/2000 privind reglementarea raspunderii penale a minorilor in Spania (modificata prin Legea Organica nr. 8/2006), dar s-au avut in vedere și reglementari din dreptul francez (Ordonanța din 2 februarie 1945 cu modificarile ulterioare), dreptul german (Legea tribunalelor pentru minori din 1953 cu modificarile ulterioare) și dreptul austriac (Legea privind justiția juvenila din 1988).
Proiectul stabilește ca regula aplicarea in cazul minorilor a masurilor educative neprivative de libertate șart. 116 alin.(1)ț, masurile privative de libertate constituind excepția și fiind rezervate ipotezelor de infracțiuni grave sau de minori care au comis multiple infracțiuni șart. 116 alin.(2).

Masurile educative neprivative de libertate sunt, in ordinea crescatoare a gravitații lor: stagiul de formare civica printr-o reglementare apropiata de cea a art.15-1 alin.91) pct.6 din Ordonanța franceza din 2 februarie 1945); supravegherea; consemnarea la sfarșit de saptamana; asistarea zilnica. Ultimele trei masuri cunosc o reglementare apropiata de cea data de art. 7 lit. g), h) din Legea spaniola nr. 5/2000.

Sub aspectul conținutului acestor masuri, se impune o explicație legata de supraveghere și respectiv asistarea zilnica. Prima dintre aceste masuri nu presupune o implicare directa a serviciului de probațiune in realizarea activitaților din programul minorului, rolul acestui serviciu fiind doar acela de a monitoriza modul in care minorul iși respecta programul obișnuit (frecventarea cursurilor, activitați sportive, recreative etc.). In schimb, asistarea zilnica, presupune o intervenție activa a serviciului de probațiune, care intocmește programul zilnic al minorului, incluzand in acest program - alaturi de elementele obișnuite in raport de varsta și situația școlara sau profesionala a minorului (spre exemplu, frecventarea cursurilor scolare) și pe cele impuse de instanța potrivit art. 122 - orice activitate necesara realizarii scopului masurii educative (spre exemplu, participarea la acțiuni social-educative, menite a facilita integrarea sociala a minorului).

Obligațiile pe care instanța le poate impune minorului concomitent cu una dintre masurile educative neprivative de libertate (art. 122) acopera, in linii generale o arie similara cu cea a obligațiilor impuse majorului infractor ce beneficiaza de o modalitate de individualizare a pedepsei neprivativa de libertate, dar conținutul lor va fi adaptat in funcție de persoana și conduita minorului și de specificul infracțiunii comise.

S-au instituit o serie de masuri alternative pedepsei si s-au diversificat modalitatille de individualizare ale pedepsei aplicabile minorilor prin crearea unor alternative pentru resocializarea si responsabilizarea minorillor, oferind posibilitati mai mari de recuperare si reabilitare[17].

2. Proiectarea cercetarii

2.1. Designul cercetarii

2.1.1. Concepte cheie

Delincventa juvenila [18] Exista o mare diversitate a definitiilor date acestei notiuni, in functie de stiinta care abordeaza studiul ei: din punct de vedere juridic este o abatere de la normele penale, sociologic este o devianta, iar in concordanta cu evaluarile psihologilor sau psihiatrilor apare ca o inadaptare sociala ori o tulburare de comportament. Incepand cu deceniile 6-7 ale secolului XX s-a impus conceptia juridica, fapt recunoscut si la cel de al saselea Congres al Natiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalitatii si Tratamentul Delincventilor (1980), unde notiunea de delincvent juvenil a fost considerata ca 'produs al unei categorii a sistemului penal, care nu corespunde naturii sau stilului de viata a individului'.

Asadar, din punct de vedere juridic, delincventa juvenila este o devianta de natura penala ce consta in ansamblul conduitelor minorilor si tinerilor aflate in conflict cu valorile ocrotite de norma penala. Perspectiva juridica nu ofera, insa, delimitari categorice intre specificul conduitelor delictuale ale tinerilor si cel al comportamentelor infractionale ale adultilor, caci nu se intereseaza de cauzele acestor comportamente, ci doar de stabilirea unui criteriu unilateral cu ajutorul caruia se poate distinge intre o conduita ilicita sub aspect penal si un comportament normal, acceptat de societate. Astfel, spre deosebire de criminalitatea (infractionalitatea) actelor adultului, delincventa juvenila cuprinde acele conduite comise de persoane imature, care nu au responsabilitate sociala sau juridica. In acest sens, dincolo de interpretarea ei juridica, notiunea de delincventa juvenila are numeroase semnificatii biologice, psihologice si sociale care fac dificila definirea ei in mod exact.

Capacitate penala Regulile de la Beijing prevad ca intelesul notiunii de capacitate penala trebuie sa fie definit in mod clar si ca varsta raspunderii penale nu trebuie fixata la o limita prea mica, tinand cont de gradul de maturitate emotionala, psihica si intelectuala a copilului (regula 4.1). Definirea varstei raspunderii penale trebuie facuta intr-un cadru juridic care sa tina seama de capacitatea, abilitatile de dezvoltare si experienta contextuala a unui copil.

Potrivit art. 40 alineatul 3 lit. (a) din Conventia cu privire la drepturile copilului, statul parte trebuie sa stabileasca o varsta minima a responsabilitatii penale, sub care copiii nu pot fi trasi la raspundere pentru presupusa comitere a unei infractiuni Legea penala romana in vigoare este in deplina concordanta cu aceste prevederi, in Codul penal¹ stabilindu-se limitele raspunderii penale si prevazandu-se faptul ca minorul care nu a implinit 14 ani nu raspunde penal, minorul care are varsta intre 14 si 16 ani raspunde penal, numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamant, iar minorul care a implinit varsta de 16 ani raspunde penal.

2.1.2. Eșantionarea

Populația de referința este reprezentata de masteranzi de la:

o      Masteratul european pentru protecția drepturilor copiilor(15 chestionați)

o      Probațiune, mediere și asistența sociala a victimelor infracțiunilor (24 chestionați)

o      Dreptul european (18 chestionați)

Specializarile respondenților a fost criteriul dupa care s-a efectuat eșantionarea. Plecand de la presupunerea ca aceștia (respondenții) sunt viitorii profesioniști din domeniul delincvenței juvenile s-a dorit aflarea percepției cu privire la modificarea codului penal care vizeaza inceperea raspunderii penale.

2.1.3. Stabilirea  metodei

Lucrarea are un caracter informativ in care se dorește aflarea percepției viitorilor specialiști in domeniu asupra varstei inceperii raspunderii penale. Ca tehnica am folosit metoda cantitativa, avand ca instrument chestionarul.

In cadrul chestionarului s-a urmarit:

Q1, Q2, Q3 - nivelul de familiarizare a respondenților cu tema cercetarii

Q4, Q5 - opinia asuora inceperii raspunderii penale la varsta de 14 ani. In cadrul Q5 se ofera posibilitatea argumentarii printr-un raspuns deschis.

Q6, Q7 - sunt raportate la modul in care percep modificarea Noului Cod Penal unde varsta scade la 13 ani.

Q8 - se urmarește depistarea unui anumit grad de subiectivitate al respondentului, fiind intrebat daca cunoaște personal care au savarșit infracțiuni.

Q9 - se urmarește subiectivitatea respondenților ca viitori profesioniști in domeniu, verificandu-se influența pe care o au cunosțiințele de drept internațional asupra raspunsurilor date in chestionar.

Q10 - este o intrebare de control pentru Q6

Q11 - se urmarește cunoștiințele respondenților cu privire la trendurile delincvenței juvenile in Romania.

2.1.4. Obiectivele cercetarii

Identificarea percepției viitorilor specialiști din domeniul juridic și al asistenței sociale asupra modificarii Codului penal cu referire la varsta inceperii raspunderii penale.

2.1.5. Ipotezele cercetarii

Subiecții care cunosc personal minori in conflict cu legea nu doresc coborarea varstei de raspundere penala.

Subiecții care cunosc prevederile legale din alte state doresc coborarea varstei de raspundere penala.

Chestionar

Chestionar nr. ...

1.     Cunoașteți care este varsta minima de raspundere penala in Romania?

1.     DA                   2. NU 99. NȘ/NR

2.     Ați auzit, in decursul ultimului an, de vreo infracțiune grava savarșita de un copil cu varsta sub 14 ani?

1.     DA                   2. NU 99. NȘ/NR

3.     Din informațiile dvs. credeți ca varsta savarșirii infracțiunilor a coborat in ultimii ani?

1.     DA                   2. NU 99. NȘ/NR

4.     Sunteți de acord cu inceperea raspunderii penale la varsta de 14 ani?

1.     DA                   2. NU 99. NȘ/NR

5.     Va rog sa argumentați raspunsul dvs.

6.     Sunteți de acord cu inceperea raspunderii penale la varsta de 13 ani?

1.     DA                   2. NU 99. NȘ/NR

7.     Va rog sa argumentați raspunsul dvs.

8.     Cunoașteți personal copii care au savarșit infracțiuni?

1.     DA                   2. NU 99. NȘ/NR

9.     Cunoașteți cre este varsta de raspundere penala in alte state?

1.     DA                   2. NU 99. NȘ/NR

10.  Scaderea varstei responsabilitații penale repreyinta, in opinia dvs., o forma de prevenire a infracțiunii juvenile?

1.     DA                   2. NU 99. NȘ/NR

11.  Din cunoștiințele dvs., care sunt tipurile de infracțiuni savarșite de minori?

1.     99. NȘ/NR

2.    

3.    

Gen:___________

Varsta:_________

Facultate:__________ ______ ____ _____________

Specializare: __________ ______ ____ __________ ______ ____ _____