|
|
|
SOCIETATEA NATIUNILOR
In urma fiecarui conflict major, de regula, statele invingatoare sau coalitiile au imaginat si au impus lumii o formula de organizare a pacii care, la randul ei, a determinat o arhitectura a granitelor si a generat o suita de institutii politice si politico - militare care sa asigure puterea.
Din aceasta dorinta de pace si securitate a luat nastere si Societatea Natiunilor la finele primului razboi mondial. Desi multe state s-au aratat interesate de o organizatie care sa asigure pacea pe baze durabile, cel care a luat atitudine a fost presedintele american Woodrow Wilson, care din 1916 a devenit unul dintre cei mai activi partizani ai pacii in lume.
La 8 ianuarie 1918 a fost prezentata in sesiune comuna a Congresului declaratia celor 14 puncte. Prin acest discurs Wilson a incercat sa stabileasca un proces viabil pentru restabilirea pacii in Europa dupa incheierea primului razboi mondial. Din declaratia celor 14 puncte doar 4 au fost acceptate complet in reconstructia postbelica a Europei.
Cel mai important punct din cele 14 a fost ultimul, deoarece sustinea crearea unei institutii internationale de mentinere a pacii, o organizatie care sa fie "atat a celor mari cat si a celor mici care vor face parte din Liga Natiunilor". Aceasta Liga a Natiunilor era bazata pe principiul securitatii colective a tuturor statelor, care doreau respectarea conventiilor internationale.
In timpul Conferintei de Pace de la Paris a fost adoptata in umanimitate o rezolutie conform careia Pactul Societatii Natiunilor este parte inegranta a Tratatelor de Pace si a decis crearea unei comisii speciale, al carei presedinte urma sa fie Wilson si in care sa fie reprezentate 14 state. Comisia s-a reunit pentru prima data la 3 februarie. Delegatul francez a propus la Societatea Natiunilor sa fie dotata cu o armata internationala, ideie ce a atras opozitia englezilor, care se temeau probabil ca acest stat major sa nu fie dominat de maresalul francez Foch, a carui atitudine in privinta Germaniei o dezaprobau. La 28 aprilie, conferinta plenara a adoptat in unanimitate textul Pactului Societatii Natinunilor.
Pactul continea 26 de articole si o anexa cu lista celor 32 de state fondatoare si a altor 13 tari invitate sa adere. Prin acest document se definea scopul Societatii Natiunilor, precum respectarea dreptului international, abolirea diplomatiei secrete dar si rezolvarea conflictelor in mod arbitrar. In articolul 8 se prevedea ca, in scopul mentinerii pacii, statele membre recunosteau necesitatea reducerii armamentelor nationale, in functie de "situatia geografica si conditiile speciale ale fiecarei tari pana la minimul necesar apararii ordini interne"² Prin articolul 10 statele membre isi asumau obligativitatea de a respecta si pastra, impotriva oricaror agresiuni externe, integritatea si independenta politica externa. In articolele 11 - 17 sunt indicate mijloacele si procedele aplicabile in cazul unor conflicte: folosirea arbitrajului, respectarea unui termen de 3 luni dupa pronuntarea sentintei date de instanta de arbitraj sau de catre Consiliu, ruperea legaturilor economice, financiare si a oricaror raporturi cu statul vinovat de incalcarea dreptului international.
Sediul Societatii Natiunilor s-a stabilit la Geneva, iar in ceea ce priveste organizarea Societatii, aceasta avea ca organisme principale un consiliu, o adunare generala si un secretariat. Consiliul, organ executiv si decizional, format din cinci mari puteri (SUA, Marea Britanie, Franta, Italia si Japonia) ca membri permanenti si 4 reprezentanti ai celorlalte state, desemnati ca membri nepermanenti, prin rotatie, dupa criteriul geografic. Adunarea generala s-a constituit din cate 3 delegati din fiecare tara, care puteau fi oficiali sau reprezentanti ai opiniei publice. Adunarea avea menirea de-a dezbate toate problemele importante legate de activitatea Ligii si de mentinerea pacii in lume, membrii avand dreptul de a aduce in fata ei orice fapt considerat a ameninta societatea internationala. Consiliul avea obligatia prezentarii unor rapoarte anuale in fata Adunarii, care controla gestiunea financiara a Ligii, modul de exercitare a mandatelor, initia si dezbate conventii si proiecte privind cele mai diverse domenii ale relatiilor internationale. In perioada 1920 - 1939 Consiliul se intalnea de aproximativ 5 ori pe an si de cate ori era cazul in sedinte extraordinare. In aceasta perioada au fost tinute in total 107 sesiuni publice. Secretariatul, ca organ administrativ al Ligii, avea personalul recrutat pe baza reprezentarii statelor conform criteriului geografic si membrii sai erau responsabili numai in fata Ligii nu si a statelor nationale de provenienta. Un alt organism principal a fost Curtea Internationala Permanenta de Justitie, fondata in 1922 si care avea sediul la Haga.
Pe langa aceste organisme principale Societatea Natiunilor mai avea si o serie de comisii si organizatii pe diverse probleme, precum Comisia Dezarmarii, Organizatia Sanatatii, Organizatia Internationala a Muncii, Comitetul pentru Refugiati, Comitetul pentru Sclavi, Permanent Central Opium Board si Mandates Commission.
De-a lungul existentei sale, Societatea Natiunilor a mediat cu succes dispute internationale minore. Au fost adoptate masuri colective pentru reconstructia economico - financiara a Austriei, Ungariei, Bulgariei, Albaniei si a altor tari membre ale Societatii Natiunilor. Prestigiul Societatii Natiunilor a fost intarit de interventia sa in lichidarea unor conflicte militare intre Italia - Grecia (1925), Turcia - Grecia (1926), Grecia - Albania (1928).
Mai semnificativa a fost activitatea Ligii Natiunilor pe taramul dreptului international si al promovarii cooperarii intre state in diferite domenii ale vietii economice, sociale si culturale. Astfel, intreaga existenta a organizatiei a fost dedicata instituirii unor norme de conduita in relatiile interstatale, care sa limiteze si, in final, sa elimine anarhia generata de suveranitatea absoluta a statelor nationale, generatoare, in ultima instanta, de nesfirsite conflicte cu tendinta de generalizare
Organismele specializate ale Ligii Natiunilor in domeniul sanatatii, al comunicatiilor, al protectiei femeilor si copiilor, al muncii, al refugiatilor, au adus contributii importante la extinderea cooperarii internationale, incheindu-se conventii, realizindu-se studii pentru combaterea epidemiilor, educatia sanitara, standardizarea medicamentelor, instituindu-se norme minimale privind legislatia muncii pentru imbunatatirea conditiilor de munca, nivelul corespunzator al salarizarii, prevenirea si limitarea somajului.
Esecul tentativei reprezentate de Liga Natiunilor in directia asigurarii securitatii internationale si a eliminarii pericolului de razboi s-a prefigurat inca de la inceputurile constituirii sale, ca urmare a directiei pe care au luat-o reglementarile noului sistem de organizare a continentului prin tratatele de la Versailles. Ideile fundamentale ale conceptiei wilsoniene aveau in vedere reglementarea universalista a problemelor pacii si razboiului, cu includerea tuturor statelor, invingatoare sau invinse, pe baza principiului autodeterminarii nationale a popoarelor, a egalitatii tuturor statelor indiferent de marimea lor, principii garantate printr-o Liga a Natiunilor, care sa apere pacea mondiala, impiedicind agresiunea celor puternici impotriva celor mai slabi. Marile puteri europene invingatoare in razboi au pus, in schimb, pe prim plan asigurarea securitatii proprii prin pedepsirea si slabirea statelor invinse, in primul rind a Germaniei, prin reglementari teritoariale care sa aiba in vedere interesele lor specifice si ale statelor aflate in sfera lor de influenta. Al doilea obiectiv esential l-a constituit izolarea Rusiei Sovietice si impiedicarea expansiunii spre vest a revolutiei bolsevice. Pacea izvorita din aceste considerente nu a fost rezultatul unui consens european, ceea ce a pus de la inceput sub semnul intrebarii durabilitatea sistemului creat.
Principalul rezultat al noii organizari europene a fost prabusirea marilor imperii multinationale si crearea de state nationale mici, in limitele carora au ramas insemnate minoritati. Impartirea continentului in state invingatoare si invinse, in state puternice si slabe, tendintele de hegemonie, au creat intense divergente, care au facut deosebit de dificila mentinerea pacii si stabilitatii. Practic, Europa s-a divizat in trei tabere opuse: anglo-franceza interesata in mentinerea Germaniei in stare de inferioritate si a Rusiei Sovietice in stare de izolare; germana interesata in revizuirea prevederilor tratatelor de pace considerate nedrepte; sovietica interesata in spargerea 'cordonului sanitar' impus de anglo-francezi si expansiunea ideilor bolsevice spre centrul si apusul continentului.
Autoritatea Ligii a fost pusa la indoiala in mod serios la inceputul anilor `30 cand o serie de evenimente i-au dovedit ineficacitatea. Incapacitatea posibilitatii de a reactiona impotriva reinarmarii Germaniei si contradictiile anglo - franceze au constituit unul dintre factorii care au aratat in mod evident ca Liga era depasita de problemele existente.
Prima criza majora cu care Liga Natiunilor a fost obligata sa se confrunte a fost ocuparea Manciuriei de catre Japonia (1931), care apartinea legal Chinei. China a facut apel la Societatea Natiunilor, insa aceasta nu avea un mecanism de constrangere nici macar pentru sanctiunile economice precizate la articolul 16 din Pact. In ezitarile sale, Societatea Natiunilor a ilustrat dilema fundaentala a securitatii colective: agresiunea trebuia sanctionata, dar nu avea cum sa aplice sanctiunile. Nici o tara nu era pregatita pentru a intra in razboi cu Japonia si nu se dorea nici intreruperea legaturilor comerciale cu Japonia, care erau si in avantajul Europei.
Ceea ce a dat insa lovitura decisiva credibilitatii garantiilor de securitate oferite de Liga Natiunilor a fost criza etiopiana, declansata de atacul Italiei musoliniene. Sanctiunile economice adoptate tardiv si incomplet, ezitarile Angliei si Frantei, care nu voiau sa-si deterioreze decisiv relatiile cu o mare putere considerata importanta in echilibrul de forte europene, au determinat sacrificarea unui stat mic, membru al Ligii, ocupat inainte ca masurile preconizate sa-si faca efectul.
Dupa acest esec, Liga Natiunilor si-a pierdut orice prestigiu, nemaischitand nici macar un gest simbolic in fata agresiunilor repetate ale Germaniei naziste care a parasit organizatia in 1933.
Liga Natiunilor a
reprezentat, deci, fara indoiala, un inceput in procesul de democratizare si
evolutie a vietii internationale in directia instituirii unui sistem in care
toate statele sa-si gaseasca un loc si rol, o tribuna de exprimare a pozitiilor
lor, sub egida unor precepte general valabile ale dreptului international. Au
fost obtinute realizari in diferitele domenii concrete, speciale, ale
cooperarii interstatale, s-au experimentat unele mecanisme de asigurare si
mentinere a pacii, s-au facut eforturi pentru promovarea dezvoltarii economice
in spiritul interdependentelor tot mai evidente pe plan international.
Cu toate aceste elemente pozitive, Liga
Natiunilor a reprezentat, in final, un esec, nereusind in indeplinirea
obiectivelor sale esentiale: prevenirea unui nou razboi prin instituirea unui
sistem de securitate bazat pe garantii colective si obligativitatea rezolvarii
conflictelor prin mijloace pasnice, respectiv eliminarea crizelor economice de
proportii prin promovarea unei deschideri in relatiile de schimb internationale
corespunzator cerintelor procesului de globalizare. Criza generala din
1929-1933, cu efectele sale distrugatoare in plan economic, politic si moral,
ascemsiunea regimurilor totalitare si inaugurarea unei perioade a agresiunilor
ramase fara replica din partea comunitatii internationale, au deschis calea
celui de-al doilea razboi mondial, care incheie totodata destinul istoric al
tentativei pe care a reprezentat-o Liga Natiunilor in cladirea unei lumi a
pacii, securitatii si prosperitatii.
La finele celui de-al doilea razboi mondial Societatea Natiunilor va fi inlocuita cu Organizatia Natiunilor Unite, care va prelua de la aceasta o serie de agentii si organizatii fondate in timpul Ligii.
