Sfarsitul razboiului rece

SFARSITUL RAZBOIULUI RECE

Aceasta rasturnare spectaculoasa intervenita in relatiile internationale a avut ca punct de plecare trei cazuri critice de supraintindere sovietica. In primul rand invazia sovietica in Afganistan (dec. 1979) a fost hotarata pe baza unui calcul gresit al Moscovei in raport cu reactia SUA. Aceasta a pornit de la premiza ca Washingtonul nu va reactiona, ceea ce s-a dovedit fals. Administratia Carter nu numai ca i-a sprijinit imediat pe mujahedini[1] dar a si pus la cale, discret, o coalitie- cuprinzand Pakistanul, China, Arabia Saudita, Egiptul si Marea Britanie- situata de partea rezistentei afgane. Amploarea si calitatea sprijinului american au crescut constant in timpul administratiei Reagan. SUA a reusit sa infunde URSS in ceea ce-a fost echivalentul unui alt Vietnam. Sovieticii n-au stiut sa contracareze strangerea relatiilor chino-americane si s-au vazut confruntati si cu amenintarea unei 'contra incercuiri'.

In al doilea rand Moscova n-a avut 'solutii' pentru contramasurile luate de SUA si principalii sai aliati de a instala rachete cu raza medie de actiune in Europa capabile sa anihileze rachetele 'SS-20'. Uriasul sistem defensiv pus la punct de americani la inceputul anilor '80- inclusiv de a promova S.D.I [2] nu numai ca i-a socat pe sovietici dar le-a epuizat si resursele. Inca inainte de 1985, la Kremlin s-a instalat o adevarata spaima de un razboi considerandu-se ca nu poate fi anihilat avantajul primei lovituri pe care o avea Washingtonul datorita sistemului S.D.I.

Intelegerea acestui fapt s-a conjugat cu cea de-a treia rasturnare, survenita in plan social si imagologic (10; 230). In partea a doua a anilor '70 presedintele Jimmy Carter a declansat campania sa pentru drepturile omului, mai intai in tarile satelite Moscovei si apoi si in URSS.

Lupta pentru drepturile omului s-a extins in Polonia, stimulata de alegerea, la Roma, a primului papa de origine polonez. Spre sfarsitul anilor '70 miscarea de masa Solidaritatea a inceput sa ameninte regimul comunist al celui mai important satelit sovietic- Polonia. Sovieticii au fost pe cale de a interveni militar in Polonia in decembrie 1980 si martie 1981, insa mesajele venite fara echivoc de la Washington care aratau ca SUA nu va mai avea aceeasi reactie ca la invazia din Cehoslovacia i-au determinat sa renunte. Drept urmare criza poloneza s-a extins pe intreg deceniul opt si a contaminat si tarile comuniste din vecinatate.

Ronald Regan a considerat ca drepturile omului trebuie sa fie nu numai un instrument si mijloc de stavilire a comunismului ci/si de inlaturare a sa de democratizare a societatilor supuse regimului comunist. Pentru aceasta Regan a ales si o strategie adecvata. Recompensa pentru statele care promovau democratia si idealurile sociale specific lumii anglo-saxone si pedepsirea celor care nu reuseau chiar daca acestea nu reprezentau nici o provocare sau amenintare vizibila la adresa Americii. Echipa lui Regan a intors pe dos propaganda sovietica: valorile democratice, nu cele cuprinse in Manifestul comunist aveau sa fie curentul viitorului. Si echipa Reagan a fost consecventa. Ea a facut presiuni in directia reformei atat asupra guvernului conservator a lui A. Pinochet din Chile cat si asupra celui autoritar a lui F. Marcos din Filipine. Primul a fost obligat sa accepte alegeri libere care l-au inlocuit, cel de-al doilea a fost rasturnat cu ajutor american, (3; 699)

Presedintele american R.Reagan a imbinat optim presiunile militare cu cele umanitare care au domolit ofensiva sovietica si au provocat adancirea crizei sistemului comunist. Cele mai multe din cuceririle sovietice ale anilor '70 au fost anulate. In 1980 a fost pus capat ocuparii Cambodgiei de catre Vietnam. Pana la sfarsitul anului 1991 trupele cubaneze s-au retras din Angola. Guvernul sprijinit de comunisti in Etiopia s-a prabusit in 1995. In Nicaragua, sandinistii au fost obligati sa accepte alegeri libere, un risc pe care nici un partid comunist nu fusese vreodata dispus sa si-l asume In 1989 au fost retrase trupele din Afganistan. Toate acestea au contribuit la declinul sistemului comunist si la afirmarea prestigiului SUA.

Observand scaderea influentei sovietice in Lumea a Treia dar si declinul ideologiei comuniste, noua echipa de la Moscova in frunte cu Mihail Gorbaciov a hotarat ca este imperios necesara renovarea sistemului comunist cu ajutorul unor reforme politice si economice. Gorbaciov a fixat actiunii sale o dubla directie pe care a definit-o prin cuvintele Glasnosti si Perestroika. Prima definita prin Glasnosti avea ca obiectiv sa trezeasca pe sovietici din letargie printr-un limbaj si metode ale adevarului. A doua cerea un efort de restructurare printr-un set de reforme pentru a se corela socialismul cu democratia.

Pentru a reforma sistemul comunist si a aseza relatiile cu tarile satelite, conducerea de la Moscova avea nevoie de timp. Astfel ca M.Gorbaciov si echipa sa au primit cu bucurie ramura de maslin intinsa de R. Reagan la Conferinta de la Geneva din decembrie 1985. Reformele interne, conduse haotic nu au revitalizat sistemul sovietic ci au adus la lumina slabiciunile acestuia. Cursa inarmarilor a epuizat economia sovietica in asa fel incat acesta n-a mai avut resurse sa se autoreformeze in sensul dorit de Gorbaciov. Disponibilitatea lui Gorbaciov de a tolera ceea ce isi imagina ca vor fi niste schimbari in tarile comuniste satelite nu a condus la aparitia unor conduceri reformiste in Polonia, Ungaria si Cehoslovacia ci a unora care au prabusit regimul comunist.

In aceasta situatie Moscova nu a avut de ales decat intre a-si impune cu un ultim efort si cu pretul unor masive varsari de sange, propria imagine despre reforma sau a accepta reformele in curs. Pentru prima varianta M. Gorbaciov nu numai ca era nepotrivit pentru asemenea rol dar nici nu-l putea juca fara sa se discrediteze. Era confruntat tot mai mult cu alegerea intre sinuciderea politica si erodarea lenta a puterii sale politice.

Conducerea reformista din jurul lui Gorbaciov- flatata, curtata 'chiar mituita de Occident, iar in faza finala, manipulata abil de presedintele Bush si cancelarul german Helmuth Kohl' (12; 232)- a ales varianta a doua. Rezultatul a fost haosul din Europa Centrala si de Est si, apoi, capitularea. Gorbaciov a jucat totul pe doua presupuneri: ca liberalizarea avea sa modernizeze Uniunea Sovietica si ca aceasta va fi atunci in stare sa se mentina ca mare putere pe plan international. Niciuna din aceste asteptari nu s-au realizat si baza interna a lui Gorbaciov s-a prabusit la fel de repede ca si orbita satelitilor. In 1991 democratiile au castigat razboiul rece si confruntarea cu sistemul comunist.

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea Romaniei. Perceptii anglo-americane. Bucuresti,1993,

2. Valentin Berejkov, In umbra lui Stalin. Traducere, Anca Irina Ionescu, Bucuresti, 1994,

3. Henry Kissinger, Diplomatia, Bucuresti, 1999,

4. Constantin Hlihor, Perceptii romanesti asupra confruntarii Est-Vest la inceputul razboiului rece. in 'Dosarele istoriei', nr. 1(6) 1997,

5. Joseph Rethschild, Intoarcerea la diversitate. Istoria politica a Europei Centrale si de Est dupa al doilea razboi mondial, traducere N. Columbescu, Bucuresti, 1997.

6. Herbert Feis, Churchill, Roosevelt, Stalin, Princetown 1957.

7. André Fontaine, Istoria razboiului rece, vol II, Bucuresti, 1992.

8. Wilfried Loth, Istoria razboiului rece, Bucuresti, 1998.

9. Stelian Neagoe, Istoria politica a Romaniei intre anii 1944-1947. Bucuresti, 1996.

10. Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Lumea intre razboi si pace. vol.II, Bucuresti, 1998.

11. 1956. Explozia. Perceptii romane, iugoslave si sovietice asupra evenimentelor din Polonia si Ungaria, Bucuresti, 1996,

12 Zbigniew Brzezinski, Europa Centrala si de Est in Ciclonul tranzitiei, Bucuresti, 1995.

13. Constantin Hlihor, Geopolitica si istorie in Europa secolului XX. Bucuresti, 1999.