|
|
|
PROBLEMA MANCIURIA
Asa cum o afirma lucrarile de specialitate, conflictul din Manciuria a constituit o dovada a ineficientei Societatii Natiunilor deoarece "succesul japonez a pus in evidenta slabiciunea tratatelor scrise, a conventiilor internationale, a promisiunilor de pace atunci cand acestea nu sunt sustinute de forta armelor"[1]. Invazia acestei zone a fost privita cu dezaprobare de catre marile puteri invingatoare in Primul Razboi Mondial, insa ele nu au fost capabile sa restabileasca pacea
Inainte insa de a purcede la prezentarea problemei manciuriene, se impune stabilirea unor repere istorico-geografice, pentru a putea mai usor intelege natura invaziei japoneze in China anului 1931. Asadar, Manciuria este numele istoric al unei vaste regiuni din nord-estul Chinei, care cuprinde provinciile Liaoning, Heilongjiang, Jilin si partea de E a Mongoliei de interior.
Dupa conflictul ruso-japonez din 1904-1905, influenta Japoniei in Manciuria sudica a inlocuit influenta ruseasca, astfel incat japonezii au ajuns sa investeasca niste capitaluri foarte mari dar si sa detina aici numeroase privilegii, cum ar fi tutela asupra peninsulei Liao Toung, administratia zonei de cale ferata "South Manchurian Railways" cu sprijinul unei garnizoane de 25-30000 de soldati, dreptul de exploatare a subsolului si nu in ultimul rand, dreptul de a aduce colonisti.
Nordul regiunii, aflat sub ocarmuirea maresalului Ciang Tso Lin si a fiului sau Ciang Hiue Leang, incerca sa inlature influenta Japoniei si tendintele expansioniste tot mai evidente. Ei au incurajat cresterea imigratiei chineze, investirea de capitaluri, construirea de cai ferate, chiar infiintarea unui oficiu de propaganda patriotica si antijaponeza, insa, dupa cum se va vedea, japonezii au reactionat mai promt si mai violent decat se astepta.
Situatia Japoniei ante si interbelice
In urma revolutiei Meiji (1868), Japonia a devenit o tara moderna, occidentalizata, si cu ambitii imperialiste pe care le scoate la iveala cu ocazia unui razboi-fulger cu China ce se finalizeaza cu anexarea insulei Formosa in 1895, unui razboi victorios cu Rusia ce culmineaza cu anexarea sudului insulei Sahalin in 1905, a anexarii Coreei in 1910.
Ca aliat al Regatului Unit, la 23 august 1914 Japonia declara razboi Germaniei, si sub pretextul operatiunilor militare impotriva posesiunilor gemane din Shandong, Japonia prezinta Chinei douazeci si unu de cereri, reducand aceasta tara la rolul se protectorat. Imperialismul nipon va sfarsi insa prin a nelinisti SUA si Marea Britanie, drept pentru care la conferinta de la Washington (1921-1922), Japonia va fi obligata sa-si limiteze tonajul flotei de razboi si sa renunte la cea mai mare parte a drepturilor sale in Shandong pentru a fi astfel respectata independenta si integritatea statului chinez.
Trebuie remarcat ca o astfel de masura a avut consecinte importante pentru expansiunea japoneza, deoarece tara trecea la acea data printr-o criza economica grava ce a urmat unei perioade de inflorire de dezvoltare rapida a industriei si comertului in anii Marelui Razboi. Japonia a beneficiat de comenzile tarilor aliate, chiar substituindu-se unor tari europene si SUA pe numeroase piete ale Asiei, Pacificului si Americii Latine, obtinand performante remarcabile cum ar fi faptul ca a devenit al doilea producator de textile la nivel mondial, iar flota sa comerciala a devenit a treia ca importanta in lume. Dar, asa cum observa Pierre Milza si Serge Berstein, "aceasta dezvoltare rapida din timpul razboiului a capitalismului japonez a accentuat si mai mult dezechilibrul dintre o economie rurala inapoiata si o economie moderna in plina expansiune"[2]
Incepand cu 1920, in Japonia dificultatile de natura economica se vor permanentiza pana in 1931. Ele se datoreaza insuficientei productii agricole ce nu mai face fata unei populatii in crestere, slabei piete interne datorate nivelului scazut de trai, dependentei de exterior pentru aprovizionarea cu surse de energie si materii prime. Incepand cu 1920, odata cu reaparitia produselor europene si americane pe pietele extremului orient, care pe timpul razboiului fusesera dominate de japonezi, industria nipona va suferi un soc. Scaderea exporturilor va aduce dupa sine cresterea numarului somerilor la doua milioane.
In afara acestor factori, trebuie mentionate "rascoalele orezului" ce izbucnesc in august 1918, depresiunea din anii 1920-1921 (mai ales scaderea pretului matasii), cutremurul din 1923, incendiul ce distruge Tokio si Yokohama, falimentul bancar general din 1927 ce ruineaza numeroase intreprinderi. Aceasta stare de fapt face ca politica Japoniei sa oscileza intre o democratie parlamentara favorabila expansiunii pasnice si un autoritarism militar. Puterea in stat nu este detinuta nici de imparat nici de consiliul sau privat, ci de doua grupuri de presiune foarte puternice: zaibatsu, ce controleaza atat viata economica cat si presa sau partidele politice, si armata de origine rurala si constituind un adevarat stat in stat.
Pana in 1931, guvernele sunt sustinute de cercurile de afaceri, deci moderate si practicand o politica externa concilianta. Ele incurajeaza investitiile in strainatate si cautarea de noi piete comerciale. Politica liberala este atacata insa de extrema dreapta nationalista si militarista, iar problemele interne de natura economica si demografica se vor conjuga pentru a determina adoptarea unei politici de expansiune armata.
Situatia Chinei ante si interbelice
Dupa Primul Razboi Mondial China continua inca sa fie considerata o tara semi-coloniala unde marile puteri detin concesiuni teritoriale, zone de influenta, interese economice. Situatia interna a statului este de anarhie, deoarece in 1911 regimul imperial fusese inlocuit prin revolutie de o republica, apoi de o dictatura militara, iar din 1916 de o adevarata dezmembrare politica si teritoriala. In acest fel, in 1919 doua guverne pretind ca reprezinta China: cel din nord de la Pekin, recunoscut de marile puteri, si cel din sud de la Canton. In fapt, cea mai mare parte a tarii se afla in mainile guvernatorilor quasi-militaric(dujunii). Anarhia guvernamentala si luptele conducatorilor provinciilor vor avea ca rezultat cufundarea tarii in mizerie. Cu toate acestea, in nordul si estul Chinei se devolta industriile prelucratoare si comertul extern care desi depind inca de investitiile straine, vor lasa loc cresterii unui capitalism chinez moderm.
Drept efect, nu va intarzia sa apara o burghezie financiara, industriala si comercianta si o noua "intelighentie" formata din universitari, juristi, medici, ingineri, ziaristi, cu totii atrasi de ideile occidentale si aspirtnd la o prefacere profunda a tarii.
Elementele dinamice ale centrelor urbane si industriale isi vor concentra activitatea in sanul a doua formatiuni politice: Guomindangul, partid nationalist si reformator, si partidul comunist chinez. Initial Guomindang va cauta sa se apropie de tanarul partid comunist in incercarea de a asigura unitatea tarii. Ruptura vine odata cu noul sef al armatei si guvernului, Tchang Kai-chek, care in 1926 lanseaza un atac armat asupra revoltelor muncitoresti din nord si a comunistilor. Consolidandu-si autoritatea asupra armatei nationaliste si Guomindang-ului, el va realizaintr-un an reunificarea celei mai mari parti a tarii, devenind invingator si in fata dujunilor. Tchang Kai-chek va continua urmarirea comunistilor chiar in momente de maxim pericol pentru China, spre examplu la invadarea Maciuriei de catre Japonia.
Japonia ataca China
Expansiunea pasnica a Japoniei ce a caracterizat politica sa externa in deceniul al treilea ia sfarsit atunci cand i se ofera ocazia. Asa cum am aratat, japonezii aveau importante interese economice in zona Manciuriei, deoarece aici erau concentrate mai bine de 60% din totalul investitiilor japoneze in China, iar pe de alta parte China reprezenta pentru Japonia o baza substantiala de materii prime. Una dintre cauzele izbucnirii conflictului chino-japonez a fost criza economica care a cuprins Japonia in 1930, lovind toate sectoarele vietii economice. Productia industriala a cunoscut in anii 1930-1931 o scadere de aproape 40 %. Comertul exterior s-a redus cu aproape 30 % in 1930, fata de 1929 si cu inca 20% in 1931. Impozitele exagerate cadeau in mare parte pe spatele taranului japonez; tarifele vamale afectau de asemenea preturile. Lipsurile in care se zbatea statul nipon s-au agravat. Imperialismul japonez trebuia sa gaseasca solutia iesirii sale din impas. Astfel, atunci cand la 18 septembrie 1931 are loc un atentat chinezesc asupra caii ferate sud-manciuriene provocand pagube minore unei zone in care isi faceau rondul cativa soldati japonezi, armata japoneza ocupa Mukdenul, Ciang Ciun si Kirin, punand guvernul in fata faptului implinit. In trei luni armata cucereste toata Manciuria.
La 19 ianuarie japonezilor li se ofera un nou prilej sa intervina, de data aceasta in Shanghai, atunci cand cinci conationali sunt atacati de catre chinezi, iar un calugar budist moare. Pe 29 ianuarie avioanele japoneze bombardeaza cartierul popular chinez de la Chapei, in ciuda faptului ca partea chineza acceptase lista de revendicari a consului japonez. Armistitiul incheiat nu rezista decat pana la 2 februarie, dupa care japonezii incep cucerirea fortificatiilor din jurul Shanghaiului. In urma armistitiului semnat la 5 mai, japonezii parasesc aceasta zona, reintorcandu-si atentia spre Manciuria.
La 5 februarie niponii cuceresc orasul Harbin, invingand trupele provinciale chineze. In provincia Feng Tien, ei incep propaganda pentru formarea unei miscari de independenta a Manciuriei. In ciuda faptului ca populatia nu agrea o astfel de situatie, un comitet executiv al provinciilor din nord-est condus de Cian Hsin-po, publica la 18 februarie 1932 o declaratie de independenta a Manciuriei, care devine un stat marioneta dominat de Japonia si care se va numi Manciuko. In fruntea sa este pus fostul imparat al Chinei detronat in 1912 cu prilejul revolutiei republicane, Pu Yi. La 24 august 1932, noul guvern nipon condus de amiralul Saito recunoaste independenta statului nou creat, iar la 2 septembrie, printr-un acord nipono-manciurian Japonia isi stabileste dreptul de a mentine aici o garnizoana si de a garanta apararea externa si interna a Manciuko. Desi oficial independent, acest stat era condus de catre Japonia prin secretarii generali ai ministerelor sau prin consilieri, astfel ca in realitate, statutul sau a fost de protectorat japonez.
Incurajata de acest succes si mai ales de lipsa reactiilor internationale, Japonia nu va pregeta sa purceada la cucerirea nord-estului Chinei. In 1933 maresc "imperiul Manciuko" prin anexarea Jeholului, regiune montana cuprinsa intre Manciuria si Marele Zid Chinezesc. Curand pun stapanire pe o parte a Marelui Zid, in luna aprilie ajungand periculos de aproape de Pekin. La 31 mai 1933 China este fortata sa accepte un armistitiu la Tang Kou, care preciza ca 13000 de km din partea chineza a Marelui Zid sa fie demilitarizata, iar guvernul chinez sa adopte o pozitie concilianta, reprimand boicotarea produselor japoneze.
Societatea Natiunilor si Raportul Lytton
Conflictul din Manciuria se caracterizeaza prin aceea ca japonezii au intampinat prea putina rezistenta atat din partea lui Tchang Kai-chek, care isi canalizeaza energiile spre prigonirea comunistilor, cat si din partea Societatii Natiunilor, a carei misiune trebuia sa fie de protejare a Chinei de agresiunea japoneza. In repetate randuri, Societatea Natiunilor cere Japoniei sa-si retraga trupele de pe teritoriul Chinez, insa nu a actionat conform Pactului Societatii Natiunilor.
Tchang Kai-chek pune in fata Societatii Natiunilor starea de fapt, insa aceasta se rezuma la proteste verbale si la crearea unei comisii de ancheta in locul unei interventii armate. Comisia este formata la 9 decembrie 1931, prezidata fiind de lordul Lytton. Raportul a fost finalizat la 4 septembrie 1932 si era ostil existentei statului Manciuko, deoarece era o constructie artificiala, recunoscuta doar de Japonia. Propunea in schimb ca Manciuria sa fie declarata autonoma sub suveranitate chineza
Adunarea extraordinara reunita la Geneva pe 6 decembrie a permis atat delegatilor chinezi cat si celor japonezi sa-si expuna cauza. Partea chineza a militat pentru condamnarea agresorului si disocierea acestuia de statul-marioneta, in vreme ce japonezii au invocat lipsa de organizare si de coeziune a guvernului chinez a carui precaritate a fortat partea nipona sa intervina armat pentru apararea conationalilor sai din Manciuria.
China a primit castig de cauza, insa membrii adunarii s-au ferit sa sanctioneze Japonia ca stat agresor, opunand fortei militare forta morala total ineficienta. Drept urmare Japonia se retrage din Societatea Natiunilor la 27 martie 1933, confirmand prin atitudinea sa sfidatoare, esecul marilor puteri in ceea ce priveste pastrarea pacii mondiale.
Frantiera ruso-chineza
Frontiera cu Rusia a Chinei a fost de nenumarate ori modificata, in 1689, 1858 si 1860. Din 1894 China, dar mai ales Manciuria a devenit o regiune disputata intre Japonia si Rusia. In Manciuria, China dorea sa profite de circumstante pentru a-si recupera suveranitatea asupra zonei Chinese Eastern Railway, aflata pana atunci sub influenta rusa si pentru a pune capat "tratatelor inegale" incheiate cu Rusia. Cu toate acestea, ambasadorul tarist in China, printul Kudaciov, a ramas in functie, exercitandu-si protectia asupra a 300 000 instalati in Manciuria si in China. La 23 septembrie 1920, guvernul de la Pekim se dezice de printul Kudaciov, populatia rusa din China trecand imediat sub jurisdictia chineza. China a preluat evident si concesiunile rusesti de la Tientsin si de la Han Ken, acceptand totusi ca in provinciile respective sa functioneze in continuare primariile ce se aflasera sub control rusesc pana atunci. Situatia atrage nemultumirea Japoniei si a Frantei. China le da satisfactie mai ales in privinta fortelor de politie din fostele concesiuni rusesti.
URSS a restabilit relatii diplomatice cu China la 12 decembrie 1932 si a acceptat trimiterea unui consul manciurian la Vladivostok, fara indoiala pentru a-si putea pastra privilegiile asupra "Cailor Ferate din Estul Chinei".
