|
|
|
Primul veritabil istoric roman, influentat de modelul elen al istoriei bine documentate, dar cu vocatie moralizatoare, a fost Fabius Pictor (cca 254-200 i.Cr), care in contextul gloriosului sfarsit de secol al III-lea i.Cr dorea sa faca mai bine cunoscut trecutul Romei. Ambitioasa sa istoria scrisa in limba greaca porneste de la legendarul timp al lui Aeneas si trateaza inclusiv evenimente contemporane. Lucrarea, care a servit drept sursa de informatii pentru Polybios si pentru Titus Livius, s-a pastrat doar fragmentar.
Alti istorici vor urma exemplul lui Fabius Pictor. Primul care scrie in latina a fost Cato cel Batran (234-149 i.Cr). Intre lucrarile sale, dintre care s-a pastrat doar De agricultura, figureaza si o istorie, in 7 carti, Origines. Lucrarea, din pacate pierduta, este o istorie de la fondarea Romei, nu numai o istorie a cetatii, ci a Peninsulei Italice, pana in ultimele luni ale vietii autorului ei. Din putinele fragmente care ne-au parvenit se poate constata ca era o lucrare bine documentata in care Cato a urmarit nu doar sa transmita informatii politice, ci acorda importanta si prezentarii elementelor de cultura (lucrarea cuprinde si date privind geografia, legile, obiceiurile, limba, religia) si incearca sa ii dea istoriei un scop patriotic si moral. Lucrarea transmite si dorinta autorului de a afirma ca este dreptul romanilor de a scrie ei insisi, in limba lor, propria istorie.
Modelul istoriei lui Cato cel Batran nu s-a impus imediat in lumea romana, urmasii I-au fost mediocri si operele lor doar simple expuneri cronologice, doar arareori intrerupte de sumare interpretari. Caius Iulius Caesar ( 101-44 i.Cr.) prin cele doua lucrari De bello gallico si De bello civili va renaste modelul grecesc intrand perfect in canonul polibian potrivit caruia istoria autentica este doar cea care emana de la responsabilii politici. In cazul sau se adauga si misiunea de glorificare si modelatoare pe care o impune istoriei. De bello gallico, in 8 carti , este relatarea campaniilor intreprinse de el in Galia, cu accent asupra caracterului patriotic si necesar al razboiului si o glorificare a propriilor sale fapte de arme. De bello civili, in 3 carti, prezinta perioada imediat urmatoare, luptele civile din anii 49-45 i.Cr. incheiate cu victoria lui Caesar, si prin evenimentele narate este si mai subiectiva decat precedenta. Cele doua lucrari se vor a fi comentarii, adica note, urmarind curgerea cronologica a evenimentelor, in care autorul este si protagonist si istoric. El isi este siesi uneori principala sursa de informare, la baza documentara stau rapoartele pe care le trimisese Senatului imediat dupa evenimente, notele, propriile amintiri, rapoartele celor apropiati trimisi in diverse misiuni (Brutus, Fabius, Marc- Antoniu etc.), informatiile spionilor si agentilor sai. Comentariile nu sunt memoriile unui general, ci cea mai puternica opera de propaganda.
Intr-un registru asemanator creeaza si Sallustius (87-35 i.Cr.), dar spre deosebire de lucrarile lui Caesar, in acest caz, cadrul cronologic este mai suplu, autorul alege sa trateze si evenimentele mai indepartate daca prin incarcatura lor simbolica meritau sa fie tratate. Cele doua lucrari ce s-au pastrat, De conjuratione Catiliae (evenimentele anilor 63-62 i.Hr) si De bello Jugurthino (razboiul purtat impotriva regelui Numidiei, infrant si facut prizonier de romani in 106 i.Cr.), sunt bine documentate. Analiza este completa, se porneste de la studierea contextului in care s-a produs evenimentul, apoi sunt supuse investigatiei motivatiile si consecintele. De la Thucydides este imprumutata procedura discursului fictiv ca mijloc de exprimare a sentimentelor sau ca modalitate de a explica si caracteriza o situatie. Sallustius a exercitat o influenta importanta asupra istoriografiei latine ulterioare, iar lucrarile lui Tacitus sunt un foarte bun exemplu pentru a sustine afirmatia.
