|
|
|
ISTORIA RROMILOR
ORIGINEA RROMILOR
De la sfarsitul secolului al XIV-lea si pana in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, s-a crezut in mod eronat ca rromii ar fi venit din Egipt sau din alte locuri, fapt pentru care in tarile europene li s-au spus egiptiacos, pharaons (Transilvania), gypsy (Anglia) sau gitani (Spania) cea ce insemna, de fapt, acelasi lucru: egipteni. In alte locuri acestia apar mentionati si sub denumirea de zingari (Italia), cigani, ciganos, tsiganes (Franta), zigeuner (Germania) sau atigani si tigani, in Tara Romaneasca si in Moldova.
Pentru a se deslusi misterul ce inconjura populatia rroma prezenta in toate tarile europene, pentru a le cunoaste limba si originea lor, a fost nevoie de constatarea facuta de studentul ungur Wali István, constatare potrivit careia limba rromani este de origine indiana. Wali István, fiind student la teologie in Olanda, remarca o asemanare intre limba vorbita de colegii lui indieni (de fapt, malabrezi) si cea vorbita de rromii din Ungaria. Dar mai era inca drum lung pana a se stie cu exactitate cine sunt rromii si de unde vin ei. Exista mai multe legende care vorbesc despre o tara a rromilor. Un rrom cosnitar din Bulgaria, Ali Ceausev, a povestit una dintre ele lingvistului englez Donald Kenrick care a notat-o si ne-a facut-o cunoscuta si noua. Iata ce spune legenda:
Aveam un imparat mare, un Rrom. El era printul nostru. Era padisahul nostru. Rromii locuiau pe-atunci cu totii laolalta intr-o tara, intr-un vilaiet bun. Numele acestui vilaiet era Sindh. aceasta era o tara curata (frumoasa). Gaseai acolo multa fericire si multa bucurie. Toti o duceau bine. Numele imparatului nostru era Maramengro Dev. El mai avea doi frati. Numele lor era Romano si Singan. Toate bune si frumoase, dar se intampla un mare razboi. Musulmanii l-au facut. Soldatii au distrus tara Rromilor. Au parjolit pamantul. Toti Rromii au fugit din tara lor. Cei trei frati si-au purtat oamenii pe drumuri indepartate. Unii au mers in Arabia, unii in Armenia si altii in Bizant.(cf. G. Sarau, Rromii, India si limba rromani, Bucuresti, Ed. Kriterion, 1998, p.13-14)
Alte povesti, de-a dreptul fantastice, spun ca rromii descind din Ham, legendarul fiu al lui Noe, care a ras de tatal sau, sau din preotii lui Isis si chiar ca ar fi supravietuitorii regatului scufundat al Atlantidei. Desigur, in afara acestor legende, cercetarile lingvistice si istorice duc la acelasi rezultat. Tara de origine a rromilor a fost India, iar limba rromani este o limba neo indiana. Momentul plecarii protorrromilor se pare a fi fost, dupa unii lingvisti si istorici, candva, intre secolele al IX-lea si al XI-lea.
Dintre ipotezele care s-au emis in aceasta directie, mai apropiata de realitatea istorica consider ca este cea a lingvistului francez Marcel Courthiade care, construindu-si ipoteza pe un fragment al cronicarului arab Al-Utbi (961-1040 d.Hr.) din "Kitab al-Yamini" (Cartea Yaminilor) - secolul al XI-lea d.Hr. - plaseaza momentul de inceput al migrarii rrome spre vest, la inceputul secolului al XI-lea, mai exact in 21 decembrie 1018.
Fragmentul de cronica, desi scurt, este mult mai explicit decat informatiile de aceeasi natura intalnite in unele cronici partiale, de unde se putea desprinde o apropiere intre expeditiile militare efectuate in India de Mahmoud Ghazni cel Cumplit si exodul rromilor.
Pasajul din Cartea Yaminilor vorbeste de o navalire ce se afunda cu mult mai departe inspre est, in India, pana la Kannauj, la 82 km nord-vest de Kanpur. Kannaujul era cea mai bogata zona si avea populatia cea mai numeroasa dintre toate orasele Indiei de Nord, atingand 53 000 de locuitori.
Razboinicul afgan Mahmoud Ghazni cucerind orasul si luand intreaga populatie in robie, atat barbatii cat si femeile si copiii, ii vinde in Imperiul Persan, la curtea regelui, ca muzicanti, ori ca mestesugari in diferite alte locuri. Este prima etapa in periplul rrom catre lumea vestica (Marcel Courthiade in Mircea Itu, Julieta Moleanu, Cultura si civilizatie indiana, Bucuresti, Credis, 2001).
Donald Kenrick considera ca plecarea rromilor din India s-a produs tot in contextul unei cuceriri a nordului Indiei, dar de catre persi. In secolul III d.Hr., sahul Ardashir (224-241 d.Hr.) cucereste si transforma nordul Indiei intr-o colonie a Persiei (Iranul de astazi). In aceste conditii, stramutarea vechilor rromi nu s-a produs intr-un mod violent, caci mirajul bogatului Imperiu Persan a atras tot felul de lume acolo. Printre noii sositi se aflau si numerosi muzicanti, cunoscuti pentru talentul lor. Exista trei versiuni ale acestei fapte, fiecare pornind de la insuficienta muzicantilor din Imperiul Persan, de unde si necesitatea aducerii lor din India.
In prima varianta, sahul persan, Bahram Gur, dorind pentru supusii sai mai multa odihna, serbari, bautura si divertisment - pentru aceasta nefiind destui muzicanti - i-a scris regelui Indiei, care i-a trimis mii de muzicanti Zott iar Bahram Gur i-a raspandit in orasele imperiului sau.
O alta istorie persana relateaza o legenda similara. Acelasi Bahram Gur "Intr-o seara, intorcandu-se de la vanatoare, a trecut pe langa un grup de oameni care stateau pe iarba si beau, privind apusul de soare. Le-a reprosat ca nu au muzica - pentru ca muzica incanta spiritul. Ei i-au raspuns: O, rege, am cautat un muzicant pentru 100 de drahme, dar nu am gasit nici unul. Atunci Bahram a spus: vom gasi unul!; si a poruncit unui scrib sa-i scrie lui Shankalat Indianul si sa-i ceara sa-i trimita patru mii din cei mai buni muzicanti si cantareti la curtea sa. Dupa ce Shankalat a facut acest lucru, Bahram i-a raspandit pe muzicanti in tot regatul, poruncind oamenilor sa-i angajeze si sa se distreze, ascultandu-le muzica, si sa le plateasca ce li se cuvine. Si, din descendentii lor, au aparut intunecatii Luri, care sunt maestrii in cantul la flaut si lira".
O a treia istorisire despre muzicantii indieni o avem de la persanul Firdusi care la anul 1011, scria:
"Guvernatorii locali ai sahului i-au raportat ca saracii se plang ca cei bogati beau vin si asculta muzica si se uita de sus la saraci, care beau fara muzica.
Sahul a trimis o scrisoare lui Shengil, in care spunea: Alege zece mii de Luri, barbati si femei, maestri in cantul la lira. Cand muzicantii Luri au ajuns, sahul i-a primit, le-a dat la fiecare cate un bou si un magar, pentru ca vroia sa-i faca fermieri. Le-a dat o mie de sarcini de porumb, pentru ca sa-si cultive pamantul cu ajutorul boilor si magarilor, sa foloseasca porumbul ca samanta si sa aiba recolte bogate, si sa cante pentru saraci fara plata. Lurii au plecat, au mancat boii si porumbul. Apoi s-au intors la sfarsitul anului, cu obrajii supti. Sahul le-a zis: Nu ar fi trebuit sa irositi porumbul de samanta. Acum nu mai aveti decat magarii. Incarcati-va lucrurile in spatele lor, pregatiti-va instrumentele si puneti-le corzi de matase. Acesti Luri ratacesc si acum prin lume, cautand sa castige un ban, dormind alaturi de caini si lupi, mereu pe drum, furand zi si noapte" (D. Kenrick, Rromii: din India la Mediterana, p. 18-19).
Prezenta rromilor in Orientul Apropiat, nordul Africii si Imperiul Bizantin
Ce s-a intamplat dupa plecarea stramosilor rromilor din India nu se stie nimic. Cunoscand insa tipul de organizare a familiei si a grupurilor rrome din spatiul romanesc in perioada medievala, putem formula unele ipoteze. Fara indoiala, erau mai multe grupuri de rromi, unite prin legaturi de sange si/sau prin practicarea unor mestesuguri comune. Deplasarea lor catre Persia, si de aici mai departe, nu s-a produs neaparat in forma compacta, ca un singur grup numarand 50.000-100.000 de persoane. O cifra atat de insemnata de oameni nu ar fi putut trece neobservata in deplasarea lor prin teritoriile de azi ale Pakistanului, Afganistanului, Iranului, primele tari intalnite in drumul lor de rromi, dupa cum afirma lingvistii si istoricii care s-au ocupat de aceasta problema, aproape in totalitatea lor. Desigur, trecerea nu a fost una rapida, care sa numere cativa ani, ci s-a petrecut intr-un interval mult mai mare, in decurs de cateva sute de ani. In primul rand, resursele grupurilor de rromi erau limitate, iar deplasarea se producea in functie de locurile unde animalele puteau gasi hrana si unde produsele mestesugaresti confectionate de ei se puteau vinde. Este un fapt bine stiut ca in tarile romane cei mai iscusiti mestesugari erau rromi. Aceasta iscusinta a lor, in prelucrarea fierului in special, dar si in toate celelalte mestesuguri medievale este foarte probabil s-o fi deprins in Imperiul Persan si in Imperiul Bizantin. Deplasarile nu erau in profunzime, ci pe o suprafata scurta de teren, insemnand distanta dintre cateva localitati, dar desfasurarea lor in latime era considerabila. Nu toti plecau in acelasi timp, ci intr-un an se putea declansa plecarea unui grup, dupa un anumit numar de ani il putea urma un al doilea si asa mai departe. Sosirea vechilor rromi in tarile respective s-a realizat progresiv si nu a cauzat un dezechilibru demografic, in locurile unde au ajuns, fapt care ar fi fost imediat notat de istoricii arabi sau bizantini.
Primele aparitii si caile de acces
Se considera ca patrunderea rromilor in Europa s-a realizat pe trei cai, trifurcatia, producandu-se in extremitatea estica a Imperiului Bizantin, mostenitorul de drept al Imperiului Roman de rasarit.
I. Ramura "lom" sau "de nord", II. Ramura "dom" sau de "sud vest" si III. Ramura "rrom" sau de "vest".
Cei mai multi dintre autorii care s-au ocupat de aceasta problema considera ca stramosii rromilor care constituie azi ramura "lom" sau "de nord" si-ar fi continuat drumul spre N-V prin Caucaz si pe latura de N-V a Marii Negre, Peninsula Balcanica si de aici in intreaga Europa.
Ramura "dom" sau de "sud-vest" s-a indreptat spre Siria, Palestina, Egipt si celelalte tari ale Africii de Nord de unde , probabil, mici grupuri de rromi si-au continuat drumul, traversand Mediterana in Spania (in timpul stapanirii arabe).
Cea mai numeroasa, ramura "rrom" sau cea "de vest" si-a continuat drumul in Imperiul Bizantin unde a ramas cateva secole, iar de aici, mai departe, in Europa Centrala si de Vest (vezi G. Sarau, op. cit., p. 11).
Deplasarea rromilor catre si in Imperiul Bizantin a fost, probabil, o consecinta a raidurilor turcilor selgiukizi in Armenia. Intrarea lor pe teritoriul bizantin a fost una graduala, insumand mai multe decenii. Aici ei au primit numele Athinganoi, denumire atribuita initial unei secte eretice prezente in Imperiul Bizantin in secolul al XI-lea si care inseamna de neatins. Este posibil ca prin modul lor de vietuire aparte si prin neamestecul cu alte comunitati, rromii sa se fi asemanat cu adeptii acelei secte religioase si, ca urmare, sa fi primit aceeasi denumire din partea populatiei grecesti.
Privitor la atestarea lor in Bizant, se afirma ca, cea mai veche atestare sigura a rromilor se afla intr-o scrisoare a patriarhului Constantinopolului, Gregorios II Kyprios (1283-1289), unde se vorbeste de taxele care trebuie luate de la asa-numitii egipteni si tigani (V. Achim, op. cit., p. 17). Din Asia Mica, teritoriul Turciei de azi, rromii au trecut in Peninsula Balcanica, fapt petrecut probabil la inceputul secolului al XIV-lea. Exista mai multe mentionari, nesigure cei drept, despre prezenta rromilor in aceasta parte a Europei.
"La anul 1322, in insula Creta, la Iraklion, potrivit calugarului franciscan Simeon Simeonis, se gaseau urmasi din neamul lui Ham, fiul lui Noe, "ce locuiau in corturi si grote, neramanand mai mult de 30 de zile intr-un loc".
1323 - in Istoria Bizantului, Nicefor Gregoras face referiri la o trupa de "tigani acrobati", care a plecat din Constantinopol si a dat reprezentatii la curtile carmuitorilor locali din Macedonia si Serbia.
1355 - "In sintagma lui Matei Vlastar /./ se vorbeste de tiganci care fac magii si despre tigani care poarta serpi la piept si-i etaleaza /./ de asemenea, despre tigani din preajma manastirii Ksiropotamos din Athos si despre vaduva Ana, care are un nou barbat tigan (egiptean).
1340 - Monahul franciscan Simeon Simeonis aminteste de existenta mandopoli-lor, care se indeletniceau cu lecuirea bolilor pe pamanturile Moreei si vorbeau intre ei intr-o limba neinteleasa de altii.
1346 - Cu incepere din anul 1346, dupa altii din 1386, sau in a doua jumatate a secolului al XIV-lea, s-a creat in insula Corfu (Kerkira) o feuda "tiganeasca", "feudum acinganorum", care a fiintat pana in secolul al XIX-lea si in care membrii sai, in mare parte fierari si caldarari, nu depindeau decat de bulibasa lor.
1348 - Stefan Dusan, tarul Serbiei, legifereaza darile in potcoave pe care trebuie sa le achite "cingarie" (potcovari si selari).
1348 - Dupa unii cercetatori, in anul 1348, dupa altii in anii 1350 sau 1384, venetianul Nicolo Frescobaldi a vizitat localitatea Modon, in partea de vest a Peloponezului, in depresiunea Messenia, unde a constatat prezenta "tiganilor fierari" a "mandopolinilor".
1350 - Intr-un document, datat 5 XI 1362 si pastrat in Arhiva din Dubrovnik, se semnaleaza existenta curelarilor (mentionati cu denumirea dubla "egipteni/tigani").
1368 - Mentionarea la Zagreb a "tiganilor".
1373 - Sunt mentionati "tiganii - mestesugari" la Zagreb.
1378 - In orasul Nauplia, pe coasta Peloponezului de Est, guvernatorul venetian reconfirma capeteniei "atinganilor", pe nume Ian, privilegiile dobandite de inaintasii lui..
1378 - Cu unele rezerve, anul 1378 este considerat ca fiind anul primei atestari documentare a prezentei rromilor pe teritoriul de azi al Bulgariei. Ultimul conducator al Taratului de Vidin, Ivan Sisman, intr-o diploma data manastirii Rila se afla mentionate si "bordeiele egiptenilor", referindu-se foarte probabil la rromi (Datele au fost preluate din lucrarea lui G. Sarau, p. 26-27).
Asezarea rromilor in spatiul romanesc
Pe teritoriul de azi al Romaniei, prima atestare documentara dateaza de la 1385 cand domnul Tarii Romanesti, Dan I, intre altele daruieste manastirii Tismana posesiunile care apartinusera anterior manastirii Vodita. Intre aceste bunuri mobile si imobile, donatia lui Vladislav I catre manastirea Vodita, ctitoria sa candva intre 1370-1371, se aflau si 40 de salase de tigani (atigani, in document). Textul donatiei lui Vladislav I, mentioneaza posesiunile donatiei ulterioare a lui Dan I, mai putin cele "40 salase de tigani". Este foarte posibil ca ei sa fi fost donati manastirii fie printr-un act ulterior, fie au fost omisi din prima donatie (Achim, 1998, 21).
In deceniile urmatoare, atestarile documentare devin mai numeroase. Robii tigani ai manastirii Tismana sunt amintiti in toate confirmarile ulterioare ale posesiunilor acesteia, din 1387, 1391-1392, 1439. In 1388 domnul Mircea cel Batran doneaza ctitoriei sale, manastirea Cozia "300 de salase de tigani", iar situatia nu este singulara, in secolul al XV-lea, toti marii stapanitori de pamanturi avand "robi tigani", atat domnul tarii cat si marile manastiri si boierii.
Pe teritoriul de azi al Romaniei, prima atestare documentara dateaza de la 1385 cand domnul Tarii Romanesti, Dan I, intre altele daruieste manastirii Tismana posesiunile care apartinusera anterior manastirii Vodita. Intre aceste bunuri mobile si imobile, donatia lui Vladislav I catre manastirea Vodita, ctitoria sa candva intre 1370-1371, se aflau si 40 de salase de tigani (atigani, in document) (). Textul donatiei lui Vladislav I, mentioneaza posesiunile donatiei ulterioare a lui Dan I, mai putin cele "40 salase de tigani". Este foarte posibil ca ei sa fi fost donati manastirii fie printr-un act ulterior, fie au fost omisi din prima donatie.
In deceniile urmatoare, atestarile documentare devin mai numeroase. Robii tigani ai manastirii Tismana sunt amintiti in toate confirmarile ulterioare ale posesiunilor acesteia, din 1387, 1391-1392, 1439. In 1388 domnul Mircea cel Batran doneaza ctitoriei sale, manastirea Cozia "300 de salase de tigani", iar situatia nu este singulara, in secolul al XV-lea, toti marii stapanitori de pamanturi avand "robi tigani", atat domnul tarii cat si marile manastiri si boierii.
In Moldova, la 1414, un act din 2 august de la Suceava il aminteste pe Alexandru cel Bun care daruieste lui pan Toader Pitic pentru "credincioasa lui slujba" trei sate: "un sat la Cobala, unde este casa lui, unde [este] a fost Veris Stanislav, iar alt sat la gura Jeravatului, unde cade in Barlad, anume unde au fost cneji Lie si Tiganestii (sublinierea n.s.), iar al treilea sat pe Barlad, unde este alta casa a lui, unde sunt cneji Tamas si Ivan" (DIR, A, XIV-XV, I, p. 33; DRH, A, I, p. 52, doc. 37). Istoriografia actuala nu a luat in consideratie acest document atunci cand a stabilit cea mai veche mentionare documentara a rromilor in Moldova ci a fost acceptat, drept prima atestare, documentul din 8 iulie 1428, in care domnitorul Alexandru cel Bun inzestra manastirea Bistritei ce poarta hramul Adormirea Maicii Domnului, cu 31 de salase de "tigani" : "cneazul Coman, Marco, Sinata, Cotora, Ivasco, Curchea, Costea, Vlad, Nan, Ehava, Mircea, Sofultea, Cernat, Ivan, Danciul, alt Nan, Giurgiu, Herman, fii lui Toma, Zavid, Matasa, Coman, Beal (rupt si sters) .a, Cernat" (DRH, A, I, p. 109-110, doc. 75) Documentul din 1414 a fost folosit de V. Costachel in 1957 pentru a atesta vechimea denumirii de "cneji de tigani" in Moldova (Costachel, Panaitescu, Cazacu, 1957, 155) iar P. P. Panaitescu in 1964 argumenta cu documentul respectiv in problema existentei obstilor care fusesera stapanite de cnezi si apoi date cu uric boierilor: "unde au fost cneji Lie si Tiganestii" (Panaitescu, 1964, 68). Au fost rromii prezenti in Moldova inca de la 1414? Documentul, daca este sa ii dam crezare lui Costachel, atesta existenta comunitatilor de rromi peste care erau cneji familia Tiganescu (la plural Tiganestii). In Evul Mediu romanesc, atat in Moldova cat si in Tara Romaneasca "cnejii de tigani" erau etnici rromi si aveau rol de intermediari intre comunitate si stat. Totusi, consideram ca este prea devreme sa fi fost deja organizati astfel, situatie care este atestata documentar mai tarziu, si nici nu suntem pe deplin convinsi ca la aceea data, rromii erau robi. Daca este vorba in document despre o familie de cneji moldoveni care, avand pe pamanturile lor rromi, primisera numele de Tiganescu (Tiganestii) din partea celorlalti membrii ai obstii peste care stapaneau, acest fapt nu schimba cu nimic atestarea prezentei rromilor la aceea data in Moldova si chiar se poate pune intrebarea cu cat timp inainte se asezasera rromii acolo pentru ca un pamantean sa accepte sa i se spuna Tiganu sau Tiganescu de catre ceilalti sateni. Semnificativ este si textul documentului care poarta data de 1414 dar se refera la o situatie existenta in trecut ("unde au fost cneji Lie si Tiganestii", s.n.).
In Transilvania rromii sunt prezenti la Brasov, conform documentelor, in anul 1416.
4) Originea robiei
O problema deosebit de importanta o reprezinta originea acestei robii pentru intreaga populatie rroma. Desigur, existau sclavi in evul mediu timpuriu pe intreg cuprinsul Europei, precum si in Asia, dar acestia erau in principal prizonieri de razboi sau victime nevinovate ale actiunilor pirateresti din Mediterana care nu aveau posibilitatea sa se rascumpere. In Tarile Romane situatia sta diferit. Daca erai tigan erai automat rob. Deoarece exceptiile erau foarte rare, in scurt timp tigan a ajuns sa insemne rob si astfel, in documentele vremii, sunt putine cazurile cand apare in aceste situatii cuvantul rob in dreptul tiganilor, ci se mentioneaza simplu tigan.
Conform lui V.Achim, romanii ar fi preluat institutia robiei de la vecinii lor din rasarit, tatarii (Achim, 1998, 32). Acestia obisnuiau sa-si transforme prinsii de razboi in robi. Pentru documentele moldovene de secol XV avem mai multe mentionari ale robilor tatari, prima data intr-un document din 1402 al lui Alexandru cel Bun prin care daruieste manastirii Moldovita patru case de tatari (DRH, A, I, p. 23). Tiganii apar, dupa cum am mai spus, in actul de inzestrare al aceluiasi domnitor catre manastirea Bistrita din 1428 dar nu este vorba despre robi ci despre "cneji". In istoriografia romaneasca, termenul de "cneaz" desemneaza initial stapani de sate sau de parti de sate iar dupa cuprinderea stapanirii lor de catre boieri ajung sa desemneze pe oamenii liberi. Daca provenienta rromilor in Moldova este sud-dunareana, via Tara Romaneasca, si exista dovezi documentare in acest sens din sec. XV pana catre sec. XIX, atunci inseamna ca initial nici in Tara Romaneasca rromii nu au fost robi. Documentul din 1385 al lui Dan I nu specifica statutul lor juridic anterior donatiei. Cea mai probabila ni se pare ipoteza ca la venirea lor in Tarile Romane, rromii sa fi avut statut de oameni liberi si suntem indreptatiti sa credem asta in virtutea documentului emis in Moldova la 1428 (rromii sunt numiti cnezi), a statutului lor de oameni liberi in Transilvania si a nespecificarii situatiei lor din Tara Romaneasca anterioara donatiei lui Vladislav I catre Vodita. Stiuta fiind ca in perioada de inceput a statului muntean domnia se afla in incapacitate de a putea exercita o autoritate eficienta asupra intregului teritoriu al Tarii Romanesti (vezi situatia in care Mircea cel batran da porunca locuitorilor satului......sa dea la cap tuturor celor care vor incerca sa-I ia cu forta servi), putem considera ca la venirea lor in nordul Dunarii rromii erau liberi dar, incetul cu incetul, clasa dominanta i-a robit cu forta. Un model este si aservirea obstilor libere din Tara Romaneasca si Moldova. Taranii au devenit servi iar elementul strain, fie ca era tatar, fie ca era rrom a fost adus in situatia robiei. Acest lucru apare cu atat mai mult posibil luand in calcul si caracterul pasnic al noilor veniti care se deosebeau fundamental de firea razboinica si organizarea militara a migratorilor anteriori iar perceptia romanilor despre tigani era aceea a unor fiinte mai mult apropiate de animale decat de oameni. biserica ortodoxa nu-i considera fii ai lui Dumnezeu ci pagani si suboameni, ca atare ii vrea ca robi. Aceasta patrundere la nordul Dunarii este atestata documentar pana catre secolul XIX, rromii intrati in tara devenind automat robi ai domnului, dar in a doua jumatate a secolului XIV si la inceput de secol XV, cand autoritatea domneasca era inca slaba, boierii puteau usor inrobii micile grupuri de nomazi pasnici asezati pe mosiile lor. Mai tarziu domnul nu poate decat sa confirme o stare de lucruri deja existenta si in virtutea lui dominium eminens sa dispuna de romii stabiliti in tara (dar nu de cei de pe mosiile boieresti sau manastiresti) dupa buna credinta . Credem ca un element important care sa confirme ipoteza libertatii initiale a rromilor ar fi o serie de libertati acordate de stapani robilor intre care cele mai importante ar fi libertatea de miscare in tara, robii seminomazi platind doar o dare anuala catre stapani si autonomia comunitatii, indiferent daca era nomada sau sedentara, in exercitarea dreptului de judecata intern
Atestarea rromilor in celelalte tari europene
Pentru restul Europei, prezenta rroma este atestata de documente dupa cum urmeaza: 1387 - in Slovenia; 1399, 1416 - in Cehia; in Germania, 1407 - Hildesheim, 1414 - Essen, iun. 1418 - Frankfurt pe Main, 1 nov. 1419 - Augsburg, 1424 - Regensburg; in Elvetia la: 1414 - Basel, 30 aug. 1417 - Zurich; in Franta la 1418; in Belgia la 1419; in Olanda la 1420; in Italia la 1422; in Slovacia la 1423; in Spania la 1425; in Danemarca la 1433; in Bosnia la 1443, in Polonia la 1501; in Rusia la 1501; in Scotia la 1505; in Suedia la 1512, in Anglia la 1513, in Albania la 1522; in Portugalia la 1526; in Norvegia la 1540; in Finlanda la 1559; in Tara Galilor la 1579 (G. Sarau, op. cit., p. 29).
Statutul social-economic si politic al comunitatilor de rromi
Vechimea robiei rromilor in tarile romane coboara pana la momentul aparitiei lor in Tara Romaneasca si in Moldova, documentul din 1385 al domnului muntean Dan I si cel din 1428 al domnului moldovean Alexandru cel Bun amintindu-i in postura de robi ai domnului tarii, urmare a daniei, ei devenind robi ai manastirilor.
O problema deosebit de importanta o reprezinta originea acestei robii pentru intreaga populatie rroma. Desigur, existau sclavi in evul mediu timpuriu pe intreg cuprinsul Europei, precum si in Asia, dar acestia erau, in principal, prizonieri de razboi sau victime nevinovate ale actiunilor pirateresti din Mediterana, care nu aveau posibilitatea sa se rascumpere. In tarile romane situatia sta diferit. Daca erai tigan erai automat rob. Deoarece exceptiile erau foarte rare, in scurt timp tigan a ajuns sa insemne rob si, astfel, in documentele vremii, sunt putine cazurile cand apare in aceste situatii cuvantul rob in dreptul tiganilor, ci se mentioneaza simplu tigan.
Romanii au preluat institutia robiei de la vecinii lor din rasarit, tatarii (V. Achim, 1998, 32). Acestia obisnuiau sa-si transforme prinsii de razboi in robi. Pentru documentele moldovene de secol XV avem mai multe mentionari ale robilor tatari, prima data intr-un document din 1402 al lui Alexandru cel Bun, prin care daruieste manastirii Moldovita patru case de tatari (DRH, A, I, p. 23). Robii tigani apar, deci, in actul de inzestrare al aceluiasi domnitor catre manastirea Bistrita, din anul 1428. Este vorba despre categorii de robi diferite. Provenienta rromilor in cele doua tari romane este sud-dunareana, existand dovezi documentare in acest sens din sec. XV pana catre sec. XIX. Este posibil ca si in Bulgaria si Serbia sa existe robia in cadrul populatiei rrome in secolele XIV-XV, migrarea lor peste Dunare neschimbandu-le situatia juridica. In Imperiul Bizantin a existat o sclavie de tip medieval, rromii fiind robi ai statului care plateau o taxa speciala si erau trecuti intr-un registru special (V. Achim, op. cit., p. 33). Interesanta cred ca s-ar dovedi si analiza codurilor bisericesti din Bizant, anume, de ce a acceptat biserica ortodoxa robia unor oameni care potrivit dogmei erau egalii lor.
Din Tara Romaneasca romii se deplaseaza constant pana la sfarsitul Evului Mediu in Moldova, existand numeroase documente in acest sens (N. Grigoras, Robia in Moldova (De la intemeierea statului pana la mijlocul secolului al XVIII-lea) (I) in "Anuarul Institutului de istorie si arheologie <<A. D. Xenopol>>", IV, 1967, p. 34-36). Cronica moldo-germana arata ca Stefan cel Mare, cu ocazia expeditiei in Tara Romaneasca din 1471 a luat "17 000 de tigani cu dansul in robie".
Pe teritoriul Tarii Romanesti si al Moldovei, in Evul Mediu, o parte insemnata dintre "robii tigani" si-au continuat pe mai departe modul de viata semi-nomad, in special cei aflati in "tigania" domneasca, in timp ce ceilalti robi au fost sedentarizati (vatrasii) pe mosiile domnesti, manastiresti si boieresti unde vor lucra in conditii grele pamantul. Dintre acestia, o parte vor ramane la curtea stapanilor indeletnicindu-se cu diferite ocupatii casnice, situatie intrucatva mai buna decat a robilor "de ogor". Cel mai folosit criteriu de diferentiere pentru robi este cel legat de stapanii de care depindeau. In cadrul acestui criteriu ii diferentiem pe meserii. Astfel:
I. Rromii domnesti, adica toti robii din tara care nu apartineau manastirilor sau boierilor, cu ocupatiile lor specifice dupa cum urmeaza.
a) Aurarii (rudarii), cei mai numerosi dintre robii domnesti, care plateau domnului o anumita cantitate de aur scoasa din raurile ce strabat Moldova si Tara Romaneasca. Procedeul de lucru era spalarea nisipului si pietrisului adus de ape din munti. Alaturi de acestia erau baiesii si aurarii valahi, care se deosebeau de primii prin aceea ca scoteau aurul din pietrele muntilor, din locurile numite bai, avand un anumit procedeu pentru curatirea lui.
b) Dupa disparitia acestei ocupatii, datorita epuizarii resurselor de nisip aurifer, aurarii au inceput sa lucreze vase de lemn, in special linguri, blide si albii, primind astfel denumirea de lingurari. Ei depindeau, in continuare, de domn si obisnuiau sa se aseze prin locurile impadurite, cu copaci buni, din care isi lucrau obiectele casnice. O parte dintre ei, din secolul al XIX-lea, au inceput sa faca caramizi data fiind cererea existenta de atunci, consacrandu-li-se denumirea existenta si astazi de caramidari. O categorie marginala o reprezentau netotii sau rromii baiesi, care duceau un mod de viata salbatic, exceland in hotii si consumand mortaciuni.
c) Laesii (laetii), care erau de meserie fierari. Ei erau in acele vremuri mesterii cei mai iscusiti in lucrarea fierului. Vechile hrisoave si documente ii pomenesc cand erau chemati adesea de catre domn si boieri pentru a fauri unelte si arme.
d) Caldararii, care prelucreaza arama si confectioneaza caldari si vase de bucatarie, cazane pentru tuica etc.
e) Pieptanarii confectioneaza din oase piepteni.
f) Zlatarii sau inelarii care confectioneaza inele si alte bijuterii din aur si din argint.
g) Ursarii sau zavragiii, veniti din sudul Dunarii, si care se indeletniceau cu purtarea prin sate si mahalalele targurilor a ursilor imblanziti unde ii jucau tot anul. Erau nomazi si locuiau in corturi. Se mai indeletniceau si cu cresterea catarilor si confectionarea ciururilor si a altor obiecte marunte din fier.
h) Spoitorii se ocupa cu spoitul caldarilor facute de caldarari.
i) Geambasii, ocupatia lor caracteristica fiind vanzarea-cumpararea cailor sau chiar ti furtul acestora.
j) Clopotarii confectionau clopote pentru biserici si tot ei le si trageau.
k) Florarese si lustrangii de ghete, aceste doua categorii aparand mai tarziu.
II. Rromii manastiresti, se ocupau cu treburile marunte de la manastire si lucrarea mosiilor. Numarul lor era relativ ridicat, mosiile constituindu-se in cei mai mari proprietari de robi tigani. Acestia proveneau indeosebi din inzestrari din partea domniei, testamente, donatii, schimburi, cumparari. Conditiile lor de viata erau grele, fugind de pe domeniile manastirilor de cate ori aveau ocazia.
III. Rromii boieresti cuprindeau "tigani" de curte si "tigani" de ogor. Robii de ogor munceau mosiile boierilor, iar cei de curte aveau ocupatii precum: slujnice sau feciori in casa, bucatarese, spalatorese, cusutorese, pitari, sacagii, vizitii, birjari, cizmari, lautari etc. O categorie aparte o formau argatii, ingrijitorii si crescatorii de animale: vacari, porcari, bivolari, herghelegii, gainarese etc. Robii de la curte erau condusi de catre un vataf rrom, care era raspunzator fata de stapan.
Robii erau valorosi pentru boier dar care, totusi, nu le facea viata mai usoara. Cand un rob fugea de pe mosie in Tara Ungureasca (cum era numita in Evul Mediu Transilvania) sau in Moldova, erau depuse toate eforturile pentru a-i aduce inapoi. O alta destinatie pentru fugari o reprezenta Imperiul Otoman unde, odata ajunsi, se intampla uneori sa se turceasca, trecand asadar la religia musulmana. La 15 februarie 1634, Patrasco din Bucsani si jupaneasa sa Maria vand lui Tudor fost mare sluger un rob tigan fugit in Tara Turceasca cu 22 ughi. Urma ca acesta sa fie adus inapoi, altfel Patrasco trebuia sa returneze galbenii (DRH, XXIV, doc. 200). In documentul din 14 noiembrie 1644 se specifica foarte clar care este obiceiul din vechime al Tarii Romanesti in privinta dreptului de stapanire asupra robilor. Chiar si dupa 20 de ani, fiind aflati in stapanirea lui Mihai, judele Brasovului, Matei Basarab cere reintoarcerea lor la vataful lui Luca logofat, stapanul de drept (Catalogul documentelor Tarii Romanesti, V, p. 618).
Lamurirea pricinilor, in special clarificarea apartenentei la un stapan se faceau prin delegarea unor boieri de incredere care sa cerceteze cazul si aducerea martorilor (boieri sau oameni buni) care marturiseau in cazul respectiv, iar marturia lor era hotaratoare in aceste intamplari. De asemenea, domnul consulta cartile scrise de inaintasii sai si ce hotarasera ei in aceasta privinta.
Legislatia privitoare la rromi
Carte romaneasca de invatatura stabilea la 1646, pentru Moldova, cateva repere in privinta drepturilor si obligatiilor robilor rromi. Astfel, robul cumparat era dator sa-si ajute stapanul (p. 105, glava 12/21), iar robul care se face vinovat de ceva in fata stapanului trebuie sa-i suporte pedeapsa, administrata cu "masura" cu "toiag sau cu biciu" putandu-se impotrivi doar daca stapanul foloseste "arme goale" si el este in pericol de a fi omorat. In acest caz robul isi poate chiar ucide stapanul, fara a suporta vreo pedeapsa (p. 101, glava 11/14).
In fapt, stapanii robilor puteau sa le faca orice acestora, numai sa nu-i omoare. Legea era ca daca un rob era omorat, ucigasul trebuia sa-l plateasca (DRH, B, XXIII, doc. 190) sau putea sa plateasca cu viata aceasta crima. La 28 mai 1634, jupanita Marica este chemata in fata domnului Radu voda care vrea s-o omoare pentru ca jupanita sugrumase doi copii de tigan cu mainile ei. Mutilarile se practicau pentru amuzamentul stapanilor dupa cum ne-a lasat scris Del Chiaro (in Revolutiile Valahiei, Iasi, 1929, p. 29-30). Se punea o lumanare aprinsa in mijlocul unei gramezi de faina, in care erau ascunsi bani si pe care tiganul trebuia sa-i scoata cu dintii, stingand flacara cu narile. Flacara suflata aprindea faina si aprindea si parul tiganului.
Rapirea roabei reprezinta aceiasi vina ca si rapirea unei fecioare, femei maritate, vaduve etc. (p. 130, glava 32/12).
Robul care va silui fata stapanului va fi ars de viu iar daca si fata a fost de acord, s-o omoare si pe ea (p. 138, glava 36/4).
Ocara (sudalma) asupra robului adresata de catre altul in afara stapanului sau, este ocara asupra stapanului si necesita pedeapsa dar ocara numai pentru vina robului nu este ocara si pentru stapan (p. 154, glava 46/5).
In privinta casatoriei, actele judiciare stabileau ca doi robi se puteau casatorii insa cu acceptul stapanului. In cadrul casatoriei, intre robii "tigani" care apartineau unor stapani diferiti, era nevoie de aprobarea ambilor stapani. In mod obisnuit, se ajungea la o reglementare de plati intre acestia; fie ca un stapan cumpara de la celalalt pe robul care urma ca prin casatoria cu celalalt sa vina pe mosia sa, fie ca se facea un schimb compensator, stapanul dand pentru robul pe care-l obtinea un alt rob, de o valoare egala sau apropiata. Pentru aceasta situatie, majoritatea documentelor secolului al XVII-lea specifica "tigan pentru tigan, dupa cum este legea". In documentul din 29 iunie 1634 apare faptul ca "tiganul" Radu Guze din tigania manastirii Bistrita era casatorit cu o "tiganca" a capitanului Razvan. Stapanii nu-i despart, dar Radu Guze da dajdia separat (DRH, XXIV, p. 415). Dar erau frecvente si casatoriile fara voia stapanilor. Un act din 18 iulie 1777 ne semnaleaza fuga unui "tigan boieresc" din Moldova in Tara Romaneasca, unde se casatoreste cu o "tiganca" boiereasca. Partea din Moldova este despagubita de partea din Tara Romaneasca, care ii pastreaza pe rob si pe copiii lui.
Casatoriile intre robi si oamenii liberi, atat in Muntenia cat si in Moldova, pana in prima jumatate a secolului al XVIII-lea se faceau dupa normele prevazute in "obiceiul pamantului", ius valahicus, ceea ce inseamna, dupa vechile cutume si traditii ale tarii. Legiuirile ca Asezamantul Tarii Moldovei al lui Constantin Mavrocordat (1741), Anafora marilor boieri din Moldova (1766), Hrisovul sobornicesc (1785) si Pravilniceasca Condica a lui Alexandru Ipsilanti din 1780 consfintesc principiile vechiului obicei al pamantului, aducand si lucruri noi.
Casatoriile facute de "tigani" dupa obiceiul lor, nu erau luate in seama, femeia si copiii ei revenind stapanului ei. Se impunea juzilor rromi sa supravegheze ca astfel de casatorii sa nu se faca, in caz contrar erau pedepsiti atat ei cat si robii in cauza (Scurtulescu Th. Boris, Situatia juridico-economica a tiganilor din principatele romane, teza pentru doctorat, Iasi, 1938, p. 21).
Se intampla, uneori, ca un stapan sa indemne chiar el pe robul sau sa fure o fata de "tigan". In cazul acesta, stapanul "tiganului" isi pierdea robul in favoarea stapanului fetei si era obligat sa scoata pentru noul proprietar o carte domneasca de stapanire (Scurtulescu Th. Boris, op. cit., p. 21).
Un "tigan" sau o "tiganca", iertati de robie, nu aveau drept de a se cununa cu partea moldoveneasca; numai copiii lor erau slobozi de robie, bucurandu-se de toate drepturile unei persoane libere (Scurtulescu Th. Boris, op. cit., p. 23).
In Muntenia, in anul 1714, mitropolitul Antim Ivireanul in "Capetele de porunca" , interzice preotilor sa mai dea binecuvantarea la cununie in situatia in care legea prevedea ca un om liber casatorit cu un rob devenea rob.
In anul 1780, Alexandru Ipsilanti, in Pravilniceasca Condica, poruncea ca tiganii domnesti - ca sa se poata cununa - trebuiau sa aiba adeverinta de la vel armas. Robii care se casatoreau cu o femeie sloboda erau despartiti de indata iar copiii care se nasteau intre timp deveneau slobozi. Copiii de robi nascuti dintr-o casatorie nelegitima urmau soarta mamei lor (Scurtulescu Th. Boris, op. cit., p. 26).
In Asezamantul Tarii Moldovei al lui Constantin Mavrocordat din martie 1743 se interzice stapanilor sa-i desparta pe sotii "tigani" care apartineau unor proprietari diferiti. In astfel de situatii, nu se permitea stapanilor decat, fie sa-si imparta copiii rezultati din aceasta casatorie, fie sa procedeze la schimb compensator pentru "tigan" ("tiganca") si copiii ce reveneau partii respective.
Aceasta reglementare s-a aplicat in ambele principate. Sobornicescul hrisov din 1785, in Moldova, a reglementat modul in care proprietarii trebuiau sa realizeze transferul de robi. S-a fixat pentru aceasta un pret fix de 50 de lei pentru "tiganca" si 70 lei pentru "tigan". Insa cei care stapaneau un mestesug trebuiau sa fie platiti mai bine, intrucat la pretul pentru suflet se adauga pretul "pentru mestesugul tiganului sau al tigancii". Totodata, copiii nu mai puteau fi luati de la parintii lor. Partea de copii, care, teoretic, revenea unui stapan, trebuia rascumparata de stapanul care pastra salasul. Copiii peste 16 ani erau platiti ca adulti, iar cei sub aceasta varsta - la jumatate din pret. In aceasta epoca s-a stabilit principiul ca salasul sa ramana intreg, robii rromi capatand dreptul de a nu li se desparti familia, adica de a nu fi daruiti sau vanduti copiii separat de parinti sau fratii separat.
In secolul al XVIII-lea au loc schimbari in ceea ce priveste casatoriile mixte (rrom cu romanca sau roman cu rromnie). Pana acum, regula era ca sotul liber, prin casatoria cu robul, intra in conditia sociala a acestuia din urma, ca si copiii nascuti din aceasta legatura.
Asezamantul lui Constantin Mavrocordat stabilea ca "romanul (sau romanca) ce se insotea" cu "tigan" nu mai poate fi transformat in rob. Copiii care se vor naste vor fi liberi. Se pare ca in epoca imediat anterioara adoptarii acestei masuri, casatoriile mixte erau frecvente. Pentru boieri ele erau un mijloc de a-si spori numarul robilor, dar pentru stat ele insemnau insa o pierdere, taranul transformat in rob particular fiind scutit de bir si de celelalte obligatii publice. De aceea, este posibil ca renuntarea la cutuma care facea posibila inrobirea romanilor sa se fi facut si din considerente fiscale. In Tara Romaneasca masura a fost respectata. In Moldova, insa, opozitia marilor boieri la aceasta inovatie a dus treptat la restrangerea ariei sale de aplicare si in final la abandonarea ei. In anul 1766 legea a interzis aceste casatorii, oprindu-i pe preoti sa cunune in astfel de situatii. Daca s-a produs totusi, casatoria, sotii trebuiau sa fie despartiti, dar copiii ramaneau in partea "moldoveneasca" adica liberi. Sobornicescul hrisov din 1785 interzice cu desavarsire casatoriile intre moldovean si tigan si declara nevalabile aceste casatorii. Copiii nascuti din asemenea casatorii sunt considerati tigani deci robi. Aceasta a insemnat intoarcerea la "obiceiul ce s-au urmat din vechi", adica anularea reformei. In Moldova, fenomenul de inrobire prin casatorie a fost prezent pana tarziu.
In Tara Romaneasca, Pravilniceasca Condica din 1780 prevedea ca robii care se casatoreau cu o femeie sloboda erau despartiti de indata iar copiii care se nasteau de aici deveneau slobozi. In situatia inrobirii prin intermediul casatoriei, oamenii liberi dadeau scrisori la mana egumenilor ca accepta de buna voie noua situatie, ca vor munci la fel ca ceilalti robi, ca nu vor umbla niciodata sa-si recapete libertatea, facand apel la justitie.
Proprietatea
"Tiganii" posedau proprietati imobiliare, asupra carora dispuneau dupa vointa. Astfel, le puteau vinde, schimba, dona sau lasa prin testament. Exista in acest sens un act de vanzare-cumparare din 1 iunie 1760, prin care Chiriac tiganul cu sotia sa Ioana au vandut cu suma de 25 lei un loc al lor din targul Barladului (Scurtulescu Th. Boris, op. cit., p. 28).
Tot in anul 1670, de asta data in Tara Romaneasca, aflam ca Antonie voievod intareste pitarului Radu Tiganescu stapanirea unui loc de pe care sa goneasca pe rumanii si tiganii care au acolo case (sa-si faca altele unde vor putea), si sa-i oblige sa-si plateasca chiria pana la aceea data.
Actele de vanzare-cumparare a robilor se faceau ca si pentru vanzarea oricarui alt bun, respectandu-se regulile de protimisis. Adica, primul drept in cumpararea lor il aveau ceilalti membri ai familiei, copiii, fratii, apoi rudele de gradul doi, rudele mai indepartate, urmau vecinii si, pe urma, strainii de familie si de locurile respective. La redactarea actului trebuia sa fie de fata si un oarecare numar de martori. Dupa incheierea actului urma si confirmarea domneasca, necesara pentru ca actul sa fie opozabil tertilor si sa aiba tarie si sub alt domn.
Preturile variau dupa numarul de robi vanduti si de calitatea lor ca muncitori. Uneori "tiganul" domnesc, sau asa - zis slobod, silit de lipsa hranei sau din cauza datoriilor, se vindea pe sine pe un pret de nimic. Alteori, parintii isi vindeau copiii din cauza foametei (Scurtulescu Th. Boris, op. cit., p. 31). La 29 iulie 1627, Bajan se vinde ca rob popii Iane clisiarul pe 17 ughi si 1000 de aspri, iar popa Iane se angajeaza sa nu-l vanda ci ca sa-i fie tagan de mosie lui si copiilor lui (DRH, XXI, doc. 263).
Organizarea sociala a rromilor
Rromii traiau in grupuri, cel mai mic grup fiind familia. Pentru Tara Romaneasca si Moldova, familia se regaseste in documente sub denumirea de salas, in Transilvania vorbindu-se uneori si de cort. Tipul de familie nu diferea de cel al taranimii romane majoritare, fiind o familie nucleara formata din barbat, femeie si copii, in cazuri foarte rare copiii aparand in documente alaturi de neveste, deci, fiind si ei casatoriti.
La moartea sefului de salas - barbatul - conducerea familiei revenea feciorului cel mare sau ginerelui caruia trebuiau sa-i dea ascultare ceilalti membri ai familiei. Mai multe familii de rromi alcatuiau o ceata. In Transilvania ea era numita de obicei companie (V. Achim, op. cit., p. 59). In general, numarul familiilor care alcatuiau o ceata era mic, in a doua jumatate a sec. al XVIII-lea si prima jumatate a sec. al XIX-lea el ridicandu-se la 30-40 de familii. Cetele erau alcatuite pe baze profesionale: aurari, lingurari, ursari etc. in deplasarea prin tara pornea de regula toata ceata.
In fruntea cetei de rromi statea un sef propriu care purta numele de jude sau giude, in Tara Romaneasca si Moldova, si de voievod in Transilvania. Sefii cetelor erau alesi de membrii comunitatii , in cadrul unei adunari la care participa tot grupul si care se desfasura dupa un anumit ritual. Acestia erau alesi dintre barbatii considerati a fi cei mai puternici si cei mai intelepti. Functia era detinuta pe viata dar nu era ereditara. Aceste capetenii constituiau un fel de aristocratie a rromilor.
Peste un numar oarecare de juzi exista bulibasa care, in afara de incasarea dijmei, judeca toate diferendele dintre salasele unei cete sau chiar neintelegerile membrilor dintr-acelasi salas. Judeca adulterele, inselaciunile, bataile, avand si dreptul de aplicare a pedepselor (G. Potra, Contributiuni la istoricul tiganilor din Romania, p. 68). Cateva diplome date de regii Ungariei si principii transilvaneni in secolul al XV-lea si al XVI-lea unor cete de rromi in frunte cu voievodul lor ne arata acest aspect. In diploma din anul 1422, regele Sigismund confirma voievodului Ladislau dreptul de judecata asupra supusilor lui rromi.
In scriptul din anul 1476 al regelui Matias Corvin, in legatura cu rromii de la marginea orasului Sibiu, voievodului si vicevoievodului Transilvaniei le este interzis in mod expres sa se ocupe de impartirea dreptatii intre rromi, orasul Sibiu exercitand in mod exclusiv jurisdictia asupra acestor oameni. Rescriptul intervine in urma unei plangeri din partea cetatenilor orasului.
Tot regele Matias da o noua ordonanta, in anul 1487, cu referire la rromii orasului Sibiu, care trebuie sa faca anumite lucrari pentru apararea orasului. Aceasta indatorire pe seama rromilor este compensata de anumite prerogative si anume: nici un voievod sau vicevoievod, nici familiile lor nu au voie de a-i constrange sa plateasca anumite taxe sau impozite. Regele vrea cu aceasta ocazie sa conserve libertatea si prerogativele rromilor si sa le faca posibila o viata linistita si in conformitate cu obiceiurile lor (A. Gebora, op. cit., p. 14).
O confirmare a acestui document o avem si de la urmasul sau, regele Wladislaw, la 1492. Rromii din Ardeal se aflau sub jurisdictia oraselor.
Dieta Transilvaniei hotaraste la 1588 desfiintarea "voievodatului tiganilor". Consecinta - desfiintarea impozitului platit de catre rromi voievodului lor. Decizia Dietei este executata in anul 1607 (A. Gebora, op. cit., p. 28)
In perioada 1685-1686, izvoarele istorice ale Brasovului consemneaza ca nu mai exista libertatea meseriilor in favoarea tiganilor. Se interzice tiganilor de a tine oi si li se ia dreptul de a face comert. Singurele mijloace de a castiga painea sunt comertul cu cai, obisnuita lor ocupatie, confectionatul cuielor si executarea de mici reparatii, probabil la ghete.
Cand rromii se aflau in litigiu cu cineva din afara cetei, cazul era de competenta justitiei statului. Acesta este aspectul cel mai important al autonomiei de care se bucurau comunitatile de rromi nomazi in Transilvania si in Ungaria, ca si in Tara Romaneasca si in Moldova.
Cea de-a doua atributie importanta care revenea sefului rrom era strangerea taxelor pe care comunitatea in ansamblu sau fiecare in parte le datorau statului, autoritatilor locale sau, in unele cazuri, stapanului feudal pe a carui mosie se aflau. Pentru aceasta capetenia era scutita de dajdie si de celelalte obligatii. Judele sau voievodul indeplinea in acest fel rolul de intermediar intre comunitate si autoritati.
In paralel, in Tara Romaneasca si in Moldova, a fost creata o retea de slujbasi ai statului pentru a-i supraveghea pe "tiganii domnesti" dintr-o regiune sau pe toti "tiganii" de un anumit neam din toata tara sau dintr-o parte a ei. In primul document, care ii atesta in 1458, in Tara Romaneasca ei poarta numele de "cnezi de tigani" (DRH, B, I, p. 201-202). Ulterior, acesti slujbasi se numesc "vatafi de tigani" sau "vornici de tigani".
Supravegherea tuturor "tiganilor domnesti" din tara era de competenta unui inalt dregator. In Tara Romaneasca aceasta functie revenea marelui armas, iar in Moldova, din secolul al XVII-lea, hatmanului, din care cauza tiganii domnesti s-au numit si tigani hatmanesti.
O descriere de la 1892 (D. Dan, Tiganii din Bucovina, p. 23-24) ne infatiseaza urmatoarele: "Tiganul are o statura mijlocie, este slab si nicicand gras la trup, capul lui este bine proportionat, fata lui joasa, lata si de culoarea bronzului, nasul lui e mai ridicat decat la Europeni, gura e cam mare, grumazul scurt si tare, bratele sunt scurte, parul capului este cret si negru ca pana corbului, are ochii ca scanteia de sclipitori si in regula de culoare neagra, dar, cateodata, suri sau albastrii, dinti albi ca zapada si sanatosi.
Femeile de Tigan si mai ales cele batrane se ocupa cu cautarea in carti, bobi, in palma etc. cu descantecele, fermecatoria etc. tot arte aduse din India. Desi ei isi conformeaza portul dupa portul tarii in care traiesc, poarta pretutindeni cu mare placere peste camasa o curea lata impodobita cu bumbi galbeni sau albi de metal, apoi o traista de piele tot astfel decorata cu bumbi lucitori, lantisoare si cruciuliti etc. si astfel de obiecte lucitoare le place a-si anina unde numai se poate, astfel mai poarta cu mare placere multime de inele, verigi, ba chiar si cercei in urechi, ca sa aiba noroc si sa nu fie deocheti. Femeile, care, nu arareori, si mai ales in tinerete sunt de-o frumusete rara, arata la alegerea toaletei lor mult gust; capul si-l leaga, mai ales in Bucovina, cu un sal mare galben sau rosu de lana, au predilectiune pentru culori intense, fuste de lana cumparate de la oras si un cojoc mare din piei de oaie.
Atat fetele cat si nevestele poarta la gat salbe pretioase de monede vechi de argint si de aur in valoare de mai multi galbeni. Copiii de Tigan insa nu se imbraca, ci alearga pe drumurile satelor in costumul stramosului Adam."
In secolul XVIII, Fr. Griselini in Istoria Banatului Timisan (p. 147) ne lasa urmatoarea descriere a rromilor intalniti: "infatisarea lor extraordinara este intru toate uniforma. Au ochii negri stralucitori, de care culoare este si parul lor lung si cret; culoarea fetei maslinie, buze rosii, dinti foarte albi; fata lor mai mult ovala, obraji putin umflati, barbia ascutita si fruntea ingusta; la statura bine facuti, nici unul pantecos."
In Transilvania, daca pana la mijlocul secolului al XVIII-lea rromii interesau autoritatile statului mai ales din punct de vedere fiscal, avandu-se grija unei evidente cat mai stricte a numarului lor si a darilor care trebuiau sa le plateasca, dupa aceasta data, in timpul imparatesei Maria Tereza (1740-1780) si a fiului ei Iosif al II-lea (1780-1790), s-a incercat o politica generala, cu caracter gradual, referitoare la sedentarizarea si asimilarea rromilor.
In timpul Mariei Tereza, s-au dat patru decrete in aceasta directie. In anul 1758 s-a decretat legarea de un anumit loc a rromilor, care trebuiau sa plateasca impozite la stat si aveau un numar de obligatii fata de stapanul feudal; nu puteau detine cai si carute, iar pentru parasirea satului aveau nevoie de autorizatie speciala. In anul 1761, printr-un decret, li se da numele de "tarani noi" sau "unguri noi". Tinerii de peste 16 ani puteau fi supusi serviciului militar. Decretul din anul 1767, al treilea la numar, desfiinteaza jurisdictia voievodului asupra rromilor, ei fiind supusi sistemului administrativ obisnuit. Este interzisa folosirea limbii rromani, ca si portul si ocupatiile specifice rrome. Ultimul decret, din anul 1773, interzice casatoriile intre rromi, iar casatoriile mixte sunt reglementate strict. Copiii rromi de peste 5 ani urmau a fi ridicati si incredintati unor familii nerrome. Toate aceste oranduiri i-au vizat pe rromii din regatul Ungariei, incluzand deci si regiunile din vestul Romaniei de azi.
Principatul Transilvaniei cunoaste extinderea acestor legi asupra sa in timpul lui Iosif al II-lea care continua politica promovata de mama sa in privinta rromilor. O ordonanta cuprinzatoare in 59 de puncte data la 9 oct. 1783 vine sa reglementeze statutul rromilor din Ungaria si Transilvania in toate componentele sale.
"se interzice rromilor sa mai locuiasca in corturi;
de acum incolo rromii se supun judelui satesc;
copiii rromi de la 4 ani in sus urmeaza ca, cel putin tot la al doilea an, sa fie repartizati in asezarile vecine;
nomadismul este interzis; rromii sedentari au voie sa mearga la targ sau in alta parte numai in cazuri de necesitate si cu aprobare speciala;
rromii nu mai pot detine cai cu scopul de a-i vinde; rromii iobagi au voie sa aiba cai doar pentru a-i folosi la muncile agricole.
obligativitatea adoptarii imbracamintii si a limbii locuitorilor majoritari;
folosirea limbii rromani se pedepseste cu 24 de lovituri de bata;
se interzice rromilor sa-si schimbe numele;
casele trebuie numerotate;
se interzic casatoriile intre rromi;
autoritatile judiciare locale inainteaza lunar rapoarte asupra modului de viata a rromilor din district;
limitarea pe cat posibil a numarului de rromi muzicanti;
cersitul este interzis;
copiii rromi trebuie sa mearga la scoala, sub raspunderea preotului;
in vederea sedentarizarii rromilor, feudalii trebuiau sa le puna la dispozitie o bucata de pamant;
cei care isi vor parasi locuintele si slujbele vor fi tratati ca vagabonzi si readusi la locurile lor.
Desigur ca aceste dispozitii nu s-au aplicat in totalitatea lor in nici o parte din teritoriile amintite mai sus, existand diferentieri de amplitudine de la o provincie la alta" (V. Achim, op. cit., p. 70-71).
Din punct de vedere fiscal, existau in Transilvania trei categorii de tigani:
1) tigani fiscali spalatori de aur, care, in baza unei autorizatii, se ocupau cu culesul aurului din nisipul unor rauri. Activitatea lor era supravegheata de oficiile montanistice si ei se aflau sub jurisdictia acestora. Indeletnicirea era sezoniera , rromii acestia fiind nomazi, la 1781 numarand 1291 familii.
2) Tigani fiscali taxalisti, plateau erariului o taxa anuala. Erau nomazi, organizati in cete conduse de voievozi. In 1781 numarau 1239 de corturi cu 26 voievozi.
3) Tigani care tineau de marii proprietari de pamant si de orase. Erau iobagi sau jeleri pe mosiile nobiliare, in principal ocupandu-se cu diferite mestesuguri. La 1781 erau 12686 capi de familie impreuna cu sotiile lor (V. Achim, op. cit., p. 74).
Dezrobirea
O mare parte a populatiei rrome se afla intr-un avansat proces de sedentarizare sau era deja sedentarizata inainte de epoca dezrobirii. Mihail Kogalniceanu, la anul 1837 (in Esquisse sur l'histoire, les mours et la langue des Cigains connus en France sous le nom de Bohémiens, Berlin, 1837; reprodusa in Opere, I, ed A.Otetea, Bucuresti, 1946, p. 575), remarca faptul ca vatrasii aveau locuinte stabile, ca si-au uitat cu totul limba, si-au pierdut moravurile si obiceiurile pe care le aveau ceilalti rromi nomazi, astfel incat nu mai puteau fi deosebiti de munteni si de moldoveni. Pana la dezrobire nu au existat masuri speciale din partea statului in vederea sedentarizarii lor, aceasta producandu-se intr-un mod natural. Statul si particularii incep sa-si arendeze robii pentru sume insemnate de bani. Acestia incep sa fie tot mai mult folositi in agricultura, odata cu transformarea economiei romanesti dupa modelul capitalist. In contrast cu dinamica pe care o cunoaste societatea romaneasca in prima jumatate a secolului al XIX-lea, robia ramane aceeasi institutie medievala.
In Tara Romaneasca, statistica intocmita de Ministerul de Finante in anul 1857 ii inregistreaza pe toti rromii emancipati, pe categorii de provenienta. Exista un numar de 33 267 familii de emancipati, din care 6 241 ale statului, 12 081 ale manastirilor si 14945 ale particularilor. Avand in vedere ca in tara existau conform aceleiasi statistici 466 152 familii ( x 5 = 2 330 760 suflete), inseamna ca robii emancipati reprezentau 7,13% din populatia tarii. (I. C. Filitti, Populatia Munteniei la 1857, in "Analele economice si statistice", XIV, 1931, nr. 9-12, p. 123)
In Moldova, incepand cu anul 1856, cand au fost eliberati robii particulari, rromii nu mai figureaza in statistici, fiind asimilati romanilor. Estimarile din epoca ne dau cifre care se situeaza in jurul valorii de 100 000 - 120 000 romi, ceea ce dintr-un total al populatiei Moldovei de 1 463 927 (recenzate la 1859) reprezinta tot cam 7%.
Per total, in Tara Romaneasca si in Moldova, traiau cam 200 000 - 250 000 de rromi, dupa estimarile din epoca insemnand o treime din numarul rromilor din Europa.
Educarea tinerilor boieri in apusul Europei si valul revolutionar care a cuprins batranul continent la mijlocul secolului al XIX-lea au determinat patrunderea ideilor novatoare si in Principate, creandu-se astfel premisele necesare schimbarii.
La 1841, Dimitrie Filipescu, intr-un memoriu in care reclama necesitatea reformelor sociale, culturale etc., cere si eliminarea "leprei sociale" - care era robia - iar in programele Revolutiei de la 1848, dezrobirea rromilor figureaza ca una dintre principalele revendicari sociale. Intelectualii liberali considera robia ca pe o rusine a tarii in raport cu statele civilizate si depun eforturi intense pentru a schimba optica clasei politice conservatoare si a domnului in acest sens.
In deceniul patru erau cateva voci care cereau eliberarea robilor, in deceniul cinci toata generatia romanilor scoliti imbratiseaza aceasta idee iar dupa Revolutia de la 1848, in afara de unii boieri conservatori, devine o dorinta pentru intreaga opinie publica romaneasca; in deceniul sase exista o dezbatere publica pe tema robiei. Argumentele abolitionistilor cunosc exprimari din cele mai variate: de la mizeria materiala si umana a robiei, la argumente de ordin economic, filozofic si ale dreptului natural. Cu timpul cvasitotalitatea societatii romanesti era pentru abolirea robiei. Dupa eliberarea robilor domnesti si a celor manastiresti, era doar o chestiune de timp pana ce si robii particularilor ar fi fost eliberati.
Cronologic, dezrobirea rromilor fost prima mare reforma sociala si a durat aproximativ doua decenii. In anul 1839, este abolita interdictia de casatorie cu romani, respectiv cu romance, iar in anul 1844 se interzice desfacerea cununiei dintre rob si liber. In aceste cazuri, cel aflat in robie devine om liber, el fiind obligat sa se rascumpere, platind stapanului pentru persoana sa; daca nu are acesti bani, ei vor fi dati cu imprumut din fondul veniturilor bisericesti. Copiii rezultati din casatoriile intre persoane slobode si robi sunt liberi.
Prima lege care a desfiintat robia unei categorii de rromi a fost adoptata in Tara Romaneasca in anul 1843. Este vorba de legea "pentru desfiintarea dajnicilor de sub administratia Vorniciei temnitelor si trecerea lor sub administratia ocarmuirilor de judete", votata de Adunarea Obsteasca la 16 martie si promulgata domn la 22 martie 1843. La 11 februarie 1847, la propunerea domnitorului Gheorghe Bibescu, Adunarea voteaza o lege prin care sunt eliberati din robie toti rromii mitropoliei, ai episcopiilor, ai manastirilor si metocurilor, ai bisericilor si ai oricarui alt asezamant public. Legea nu prevede nici o despagubire. Capitatia pe care Vistieria urma sa o incaseze de la acesti dezrobiti, intrati in randurile dajnicilor urma sa serveasca la rascumpararea robilor pe care particularii ii vor vinde.
In Moldova, la 31 ianuarie 1844, la propunerea domnitorului Mihail Sturza, a fost adoptata legea "pentru regularisirea tiganilor mitropoliei, a episcopiilor si manastirilor in deobste". In baza ei, rromii apartinand bisericii si manastirilor deveneau liberi. Darile adunate de la ei formau un fond special destinat rascumpararii robilor pe care particularii ii scot la vanzare. La 14 februarie 1844, a fost votata legea prin care robii statului, atat cei asezati cat si cei nomazi, deveneau liberi, dobandind aceleasi drepturi ca si ceilalti locuitori ai tarii.
Barbu Stirbei (1849-1856), noul domnitor al Tarii Romanesti de dupa Revolutie, este interesat de problema robilor rromi. La 22 noiembrie 1850, a fost dat un ofis domnesc prin care se interzicea ca familiile de rromi sa mai fie despartite prin vanzare sau donatie. Sunt interzise si vanzarile de rromi intre particulari, atunci cand este vorba de una pana la trei familii; proprietarul trebuia sa se adreseze Vistieriei care ii rascumpara si ii punea imediat in libertate. In anul urmator, se ia hotararea ca statul sa-i rascumpere pe robii care sufera maltratari si alte neajunsuri din partea stapanilor.
"Legiuirea pentru emanciparea tuturor tiganilor din Principatul Tarii Romanesti" a fost promulgata la 8/20 februarie 1856. Prin lege se desfiinteaza robia rromilor particularilor, care primeau esalonat despagubire 10 galbeni pentru fiecare individ.
In Moldova, domnitorul Grigore Alexandru Ghica (1849-1856) are o initiativa in acest sens. Proiectul de lege a fost redactat de Petre Mavrogheni si Mihail Kogalniceanu. La 10/22 decembrie 1855 Divanul Obstesc a votat "legiuirea pentru desfiintarea sclaviei, regularea despagubirei si trecerea emancipatilor la dare", rromii care se aflau in proprietate privata devenind liberi. Proprietarii urmau sa incaseze o despagubire de 8 galbeni pentru lingurari si vatrasi si 4 galbeni pentru laiesi (pentru o expunere mai detaliata, vezi V. Achim, op. cit., p. 90-97).
Inconvenientul major a fost ca statul nu a luat toate masurile necesare pentru inzestrarea rromilor cu pamant si uneltele necesare lucrarii lui, cu toate ca din punct de vedere juridic au fost asimilati clacasilor si plateau impozit la stat.
Reforma agrara din 1864 a fost importanta pentru rromi nu numai prin noua conditie sociala pe care a asigurat-o multora dintre ei, ci si prin aceea ca ea a pus capat miscarilor de populatie din deceniul care a precedat-o. prin aplicarea legii rurale, o parte dintre emancipati devenind tarani mici proprietari de pamant.
Dupa dezrobire si pana la inceputul secolului XX se constata un proces demografic, de emigrare a unor grupuri mici de rromi, actionand independent si avand ca tari de destinatie tarile Europei centrale si de vest si Rusia. Rromologii considera ca la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX s-a produs cea de-a doua migratie rroma catre vestul Europei, cele doua Americi, Australia, Africa de Sud.
Perioada interbelica
Dupa realizarea marii Uniri si formarea statului Romania, numarul populatiei de rromi a crescut simtitor, dar la recensamantul general din 1930 s-au declarat tigani 262 501 persoane, adica 1,5% din populatia tarii. 221 726 rromi (84,5% din total) locuiau in sate, iar 40 775 (15,5%) in orase. O simpla comparatie intre cifrele anterioare, care numai pentru Tara Romaneasca si Moldova dadeau aceasta cifra, si rezultatele recensamantului din 1930 denota ca rezultatele lui nu redau exact numarul rromilor care traiau in Romania. Ion Chelcea in Tiganii din Romania. Monografie etnografica, Bucuresti, 1944, p. 63-88, inainta cifra de 525 000 de rromi.
Multe ocupatii, monopol exclusiv rrom, sunt abandonate ca urmare a concurentei care isi face aparitia pe piata, determinand in acest fel o reorientare care duce la practicarea unui comert ambulant mai ales cu produse textile.
Perioada interbelica se remarca prin inceputul miscarii rrome de emancipare si aparitia unei elite de tip nou care nu si-a pierdut odata cu ascensiunea sociala identitatea etnica. Au fost infiintate organizatii socio-profesionale proprii.
In martie 1933, la Bucuresti, Calinic I. Popp-Serboianu a infiintat Asociatia Generala a Tiganilor din Romania. Se aveu in vedere: alfabetizarea, publicarea de carti privind istoria rromilor, infiintarea unei universitati populare rrome, a unui "muzeu national" rrom, infiintarea de ateliere unde sa lucreze rromi, colonizarea tuturor rromilor nomazi, infiintarea de "sfaturi judetene" si a unui "sfat suprem al batranilor" pentru rezolvarea unor litigii intre rromi etc.
G. A. Lazarescu-Lazurica, scriitor si gazetar rrom, initial colaborator al lui Serboianu, a parasit asociatia si a pus bazele Uniunii Generale a Rromilor din Romania al carei prim congres (8 octombrie 1933) a ales comitetul de conducere si ca presedinte activ pe Lazurica, iar presedinte onorific pe muziccianul Grigoras Dinicu. Sub urmatorul presedinte Gheorghe Niculescu, U.G.R.R. s-a dovedit activa in relatiile rromilor cu autoritatile si a editat organe de presa proprii: O Róm la Craiova (septembrie-octombrie 1934) si Glasul Romilor la Bucuresti (1934-1941).
"Problema" rromilor in timpul regimului Antonescu
Aparitia "problemei" rromilor este, pe de-o parte, consecinta evolutiei nationalismului romanesc, iar pe de alta parte a modificarii regimului politic romanesc survenita in contextul politic european din vara anului 1940. Politica de "romanizare" care a dus la deportarea rromilor in Transnistria in vara si la inceputul toamnei lui 1942 a fost, asa cum a declarat maresalul Ion Antonescu la procesul sau din 1946, propria hotarare. Nici unul din ordinele lui Antonescu privitoare la rromi nu poarta semnatura sa si nici nu au fost publicate in "Monitorul Oficial" sau in alta parte, ci au fost date verbal ministrilor. Au fost deportati cca. 25 000 de rromi (V. Achim, op. cit. p. 147, dar aceasta cifra trebuie luata cu prudenta), si anume, toti nomazii, precum si o parte dintre rromii stabili. Au fost asezati in hotarul sau in vatra unor sate situate pe malul Bugului si tinand de judetele Golta, Oceakov, Balta si Berezovka. Unii rromi au fost cazati in bordeie de pamant, iar altii in case. Masura a vizat elementele considerate "problema", a celor considerati in limbajul oficial al epocii drept "periculosi" si "indezirabili". Datorita unor conditii de trai extreme, in Transnistria au murit de foame, frig, boli si mizerie o mare parte din rromii deportati, estimativ, jumatate sau chiar mai mult dintre ei gasindu-si moartea acolo.
Regimul comunist
Dupa reintoarcerea rromilor din Transnistria in satele lor, odata cu retragerea armatei germane si a armatei romane, U.G.R.R. si-a reluat activitatea sub conducerea lui Gheorghe Niculescu, iar la 1948 a fost desfiintata de autoritatile comuniste, existenta rromilor pe mai departe fiind ignorata.
Problema rroma devine acuta la inceputul anilor 60 pe masura ce partidul comunist cauta sa consolideze unitatea nationala si sa omogenizeze societatea romaneasca. Se avea in vedere crearea unei natiuni omogene din punct de vedere etnic prin asimilarea diverselor minoritati etnice din Romania. Tensiunile nationaliste trebuiau sa dispara odata cu instaurarea socialismului, care ar fi suprimat orice forma de opresiune, inclusiv cea nationalista, si ar fi antrenat disparitia treptata a minoritatilor nationale si a natiunii. Privite asa lucrurile, rromii erau considerati elemente alogene care trebuie romanizate, identitatea rroma fiind asimilata unei culturi a saraciei si subdezvoltarii. Problema rroma era perceputa in termeni de progres social.
Transformarile de orice natura suferite de societatea romaneasca, modernizarea oraselor prin punerea in aplicare a unor vaste planuri de sistematizare a modificat substantial habitatul rrom, destramand comunitatile traditionale, veritabile cartiere rrome la marginea oraselor. In locul lor s-au construit blocuri, unde relatiile de familie si de neam nu au mai rezistat. Comertul cu maruntisuri le este interzis iar activitatile traditionale rrome legate de comert devin ilegale. In pofida acestui fapt, meseriile specifice, greu controlabile, reusesc sa se mentina.
Comunitatile traditionale nu s-au putut adapta suficient de rapid si nu au beneficiat de un ajutor special din partea statului, ceea ce a dus la o marginalizare din partea populatiei majoritare si la o automarginalizare, ele inchizandu-se in fata schimbarilor.
Scoala devine obligatorie, la nivelul anului 1966, aproape toti rromii avand o educatie corespunzatoare nivelului primar dar saracia franeaza scolarizarea copiilor iar adesea familiile nu le pot cumpara rechizite si tot ce este nevoie pentru a-si putea trimite copii la scoala, care, de cele mai mult ori sunt de cele mai multe ori tratati diferentiat de profesori cu toate ca, teoretic, in scoli nu exista discriminare.
Politica pro-natalista a lui Ceausescu si sistemul de ajutoare sociale a ajutat efectiv familiile sarace rrome totusi dificultatile financiare si morale vor impinge multe familii sa-si abandoneze copiii in institutiile statului.
Situatia rromilor incepand cu anul 1990.
Democratizarea institutionala realizata in Romania cu incepere din 1990 a permis manifestarea in plan cultural, politic, educational si nu numai a minoritatii rrome, care cu exceptia perioadei interbelice, nu se putuse organiza politic sau cultural datorita sistemului comunist de guvernamant. Sunt aproape 12 ani de la Revolutie si in toata aceasta perioada s-a scris mai mult, s-a incercat mai mult si s-a facut mai mult decat in tot restul istoriei Romaniei pentru etnia rroma, pentru dezvoltarea ei viguroasa si promovarea intereselor rromilor pe toate planurile.
Partida Romilor, principalul instrument rrom de expresie politica, editeaza cu incepere din 1993 revista "Asul de Trefla". Din anul 2001 Partida Rromilor devine Partida Romilor Social Democrata din Romania, iar la 1 noiembrie 2001 la Hotel Parc in Bucuresti s-a constituit Cartelul RO 430/2001, adunand laolalta majoritatea O.N.G.-urilor rrome.
Principalele realizari se inscriu insa in domeniul educational, Ministerul Educatiei si Cercetarii (MEC) prin Directia Minoritati Nationale deruland numeroase proiecte de alfabetizare, recuperare scolara, introducerea studierii limbii rromani si a istoriei rromilor in scoli, majoritatea organizate in parteneriat cu O.N.G.-uri.
Organizarea sociala
In privinta organizarii rromilor, Angus Fraser in The Gypsies (Oxford, UK, 1992, p. 235) arata ca cea mai mare diviziune o constituie triburile in cadrul carora rromii prezinta deosebiri d.p.d.v. al dialectului, obiceiurilor, infatisarii, dar se inrudesc prin casatorie. Triburile sunt alcatuite din mai multe viti (clanuri). Este posibil ca membrii unei singure vite sa nu se stranga niciodata laolalta sau sa actioneze ca grup, si, de aceea, principala subdiviziune este familia, sau familia largita, in care se includ: fiii casatoriti, nevestele lor, copiii si nepotii. Fiecare locuinta sau gospodarie (cuprinzand poate trei generatii) este cunoscuta drept tera. Spre deosebire, intovarasirea (kumpania) nu este in mod obligatoriu o grupare pe baza de rudenie ea putand fi formata din indivizi apartinand mai multor triburi, clanuri sau familii largite. Este o alianta bazata pe necesitati economice cu scop lucrativ, de exploatare a unei anumite zone, veniturile fiind impartite in mod egal intre toti membrii.
In fruntea unei kumpania compusa dintr-un anumit numar de gospodarii se afla adesea un rrom barό, care asigura sefia si legatura cu gadзe. Kumpania este, de asemenea, si unitatea politica de baza, membrii acesteia putand lua decizii in probleme de ordin moral, social, politic si economic care sunt mai degraba considerate chestiuni publice decat de familie. In acest sens, se incearca rezolvarea problemelor litigioase in cadrul unui divano sau daca este necesar se convoaca kris rromani (judecata tiganeasca). Kris-ul este un tribunal in toata regula, alcatuit din diferite viti si este monopolizat de catre barbati. El consta dintr-un sfat al batranilor plus unul sau mai multi judecatori - cu totii barbati. Judecatorii pot fi chemati si de la distante mai mari, prestigiul lor fiind deosebit. In timpul sederii in comunitatea respectiva, judecatorii nu au voie sa ia legatura cu vreuna dintre partile aflate in litigiu, iar dupa pronuntarea verdictului, partile putand solicita aducerea altor judecatori. Femeile vorbesc foarte rar in cadrul kris-ului, dar pot sa o faca daca sunt implicate direct in conflict. Juramantul are valoare probatoare suprema, daca cineva jura stramb rusinea este imensa iar pedeapsa exemplara, mergand de la amenzi pana la excluderea din comunitate. Procedura kris-ului poate fi dificila si adesea tergiversata.
Membrii aceleiasi vite sunt rude si se asteapta de la acestia ca la nevoie sa se ajute si sa se protejeze reciproc. Vita are, de asemenea, si importante legaturi cu caracter ritual, de exemplu barbatul are obligatia de a participa la inmormantarea si pomana organizata pentru membrii vitei din care face parte. Rudenia reprezinta astfel o forta puternica de cooperare si asistenta, fiind adesea intarita si prin casatorie.
Delia Grigore in Romanipen-ul (rromani dharma) si mistica familiei (lucrare aparuta la initiativa organizatiei "Salvati copiii") pune semnul egalitatii intre familia extinsa, vita, si neamul ca familie mare, descriind-o prin opozitie cu familia nucleara, de patern gadзikano. Aceasta din urma se constituie ca o celula inchisa, pe cat posibil independenta economic, autonoma fata de societate, vecini cu care se afla in raport de parteneriat dar ducand o continua lupta pentru resurse cu acestea. Familia extinsa tip rromano este un "organism social, alcatuita din celule interdependente, in care relatiile de rudenie - fie ele consangvine sau afine - sunt generalizat fraterne, de egalitate si cooperare pe toate planurile: diviziunea muncii, raportarea la elementele externe, filiatia si schimbul matrimonial, modul de socializare, impartirea resurselor economice" (Delia Grigore, op. cit., p. 23).
In cultura traditionala a rromilor, "totul graviteaza in jurul familiei, unitatea primordiala a organizarii sociale, sistem de grupuri familiale, unitate economica, in cadrul careia se manifesta solidaritatea si controlul factorilor lucrativi, structura educationala, care asigura reproducerea si siguranta sociala si protectia individului. In situatii de dificultate, familia reprezinta permanenta, este sinonima cu stabilitatea.(J. P. Liégeois, Mutation tsigane, Bruxelles, 1976, p. 33, in D. Grigore, op. cit., p. 22)"
Casatoria se practica la o varsta destul de timpurie (fetele la 12-13 ani, baietii la 14-15 ani) si reprezinta recunoasterea de facto si binecuvantarea parentala a unor tendinte sexuale firesti pentru varsta respectiva. A te casatori inseamna a intra in randul lumii, a obtine un statut deplin in societate, iar celibatul este considerat un handicap fizic, psihic sau economic atat pentru baiat cat si pentru fata.
Exista traditia ca cele doua familii care se vor incuscri sa hotarasca casatoria copiilor lor inca inainte de nasterea acestora. Acest angajament poarta numele de "juruirea copiilor" si este urmat de o strangere a legaturilor dintre cele doua familii, in special la aniversarile fiului si fiicei, pentru ca cei promisi sa se poata cunoaste si imprieteni cu mult timp inainte de varsta casatoriei (D. Grigore, op. cit., p. 39).
Pregatirea unei nunti pentru unul dintre fii este o obligatie deosebit de importanta pentru un parinte si aceasta se face impreuna cu tatal miresei si cu un alt barbat din cadrul propriei vite. Negocierile in vederea unei casatorii pot dura si sunt, intr-adevar, o chestiune a colectivitatii, cu interventii din partea celorlalti rromi prezenti: existenta tovarasiei lor fiind in joc, se cauta o reglementare fara disensiuni bazata pe reciprocitate. Pana a se ajunge la casatorie sunt anumite etape de parcurs catre viitorul statut: "ritul de prag/elaborarea, care cuprinde cererea de casatorie/petitul - mangimos si logodna; ritul de separare/consacrarea comunitara, avand si reminiscente ale casatoriei prin rapt (fuga, ritualul de rapire), care reprezinta nunta - abav - ritul de agregare individuala/confirmarea prin juramantul din noaptea nuntii - solaxadimos si ritul de integrare definitiva/de primire in noul statut/de agregare comunitara prin masa de celebrare a virginitatii miresei - pakiv.
