STRABON - CARTEA I

NOTITA INTRODUCTIVA LA CARTILE I SI II

Primele doua carti ale Geografiei lui Strabon alcatuiesc prelimi­nariile la intreaga opera sau, in expresia anticilor, acele Προλεγόμενα menite sa familiarizeze pe cititor cu o serie de probleme de geografie generala. Diversele teme implicate sint abordate cu prilejul unui expozeu lung si anevoios in care istoricul geografiei, schitat sumar si incomplet, se impleteste cu critica precursorilor. La finele acestui examen critic, Strabon ofera o serie de notiuni necesare pentru intele­gerea descrierii regionale care se desfasoara in urmatoarele cincispre­zece carti. In felul acesta, prolegomenele, dupa marturia lui Strabon in­susi, cuprind in fapt doua introduceri: prima, de la inceputul cartii I pina la finele capitolului al patrulea din cartea a II‑a, este rezervata precursorilor; a doua, de la inceputul capitolului 5 al cartii a II‑a pina la sfirsitul ei, contine concluziile autorului asupra discutiilor pre­cedente si planul general al operei sale.

Deoarece in Studiul introductiv am rezervat un capitol intreg (3) istoriei geografiei pe care am infatisat‑o prin prisma criticii lui Strabon, ne rezumam sa elucidam in aceasta notita doar citeva pro­bleme asupra carora autorul Geografiei straruie mai mult. Acestea graviteaza in jurul lui Homer, a geografiei matematice si a geografiei fizice, care dezvaluie printre altele si limitele geografiei.

Apararea lui Homer care ocupa o buna parte a cartii I si revine mereu in restul operei constituie ecoul unei vechi dispute dintre gramatici si filozofi, mai cu seama din jurul bibliotecii din Alexan­dria in legatura cu valoarea stiintifica a datelor homerice. Inca de pe la sfirsitul secolului al V‑lea, cind Methrodoros din Lampsacos a in­cercat sa extraga doctrinele "fizice' din alegoriile homerice, o serie de filozofi, filologi si gramatici din cursul epocilor urmatoare, antre‑nindu‑se in acest curent de interpretare homerica, s‑au straduit sa descopere sensul stiintific ascuns sub diversele exprimari figurate ale poemelor.

In timpurile mai apropiate de Strabon, disputa s‑a angajat intre stoicii lui Zenon, care credeau in atotstiinta homerica, si Eratosthenes, care reducea poezia in general si poemele homerice in special la un simplu divertisment pentru incintarea inimii. De la acestia discutia a fost preluata de gramaticii Crates din Mallos si Aristarchos din Samothrake, sefii a doua scoli rivale, ceea ce a dat o mare amploare problemei. Crates, filozof stoic aflat in fruntea scolii din Pergam, sustinea teza omnistiintei homerice. Acesta a imprumutat poetului Homer propria sa viziune asupra lumii populate pe care si‑o imagina taiata in doua de ocean de la apus la rasarit, pe la ecuator, apoi in patru, de golfurile oceanului prelungite unul inspre miazazi si altul spre miazanoapte. In consecinta, el a interpretat calatoriile lui Odysseus si ale lui Menelaos potrivit cu aceasta reprezentare a lumii pe care i‑o atribuia lui Homer. Aristarchos din Samothrake, seful bibliotecii din Alexandria, a refuzat, la fel ca Eratosthenes, orice valoare stiintifica poeziei homerice. Disputa a atras si marile perso­nalitati ale acelor vremuri, ca Hipparchos, Poseidonios si altii. Hipparchos, admirator al lui Crates, considera pe Homer parintele stiintei geografice, fara ca totusi sa‑i acorde o stiinta universala. Poseidonios apara de asemenea pe Homer si credea in realitatea istorica a pere­grinarilor eroilor acestuia. Dimpotriva Apollodoros din Atena, elevul lui Aristarchos, ca si gramaticul Aristonicos, contemporan cu Strabon, fideli scolii din Alexandria, imbratisara teza ignorantei homerice, spre marea indignare a geografului nostru. Polybios, mai presus decit altii, s‑a inscris pe linia unei interpretari care‑l satisfacea intru totul pe Strabon; el sustinea ca exista un simbure de adevar istoric ca punct de plecare al poemelor homerice si acesta a fost imbracat apoi in fabulatia poetica; de aceea el recomanda ca in tot cursul poemelor sa se distinga fondul real de nascocirea poetica. De retinut faptul ca atit sustinatorii atotstiintei homerice cit si detractorii ei erau deo­potriva de mari admiratori ai poeziei homerice.

A doua mare problema dezbatuta in preliminarii este geografia matematica, reprezentata in esenta de opera lui Eratosthenes.

Postulatele fundamentale ale geografiei matematice, procurate de fizica, sint: forma sferica a pamintului cu cerul dimpreuna, avind acelasi centru, si miscarea circulara a cerului impreuna cu stelele fixe (II, 5, 2).

Temele fundamentale ale acestei discipline sint climatele sau dis­tantele latitudinale, circumferinta terestra si harta lumii populate.

Observatiile astronomice care au sesizat deplasarea soarelui pe ecliptica, au fixat ecuatorul si tropicele ceresti si au determinat durata si succesiunea anotimpurilor. Calculul eclipselor a servit la determi­narea longitudinilor. Raportul umbrei la gnomon, durata celei mai lungi zile, calota de stele circumpolare care ating orizontul, inaltimea polului deasupra orizontului servesc la fixarea latitudinilor. Pe baza acestor puncte de reper se fixeaza tabloul climatelor sau al latitudi­nilor indispensabil in studiul geografiei. Un astfel de tablou a fost intocmit partial si de Strabon la sfirsitul preliminariilor.

Pentru ca liniile paralele si meridiane de pe bolta cereasca se reflecta exact pe sfera pamintului, geometrii se servesc de instrumen­tele si metodele astronomiei pentru a determina circumferinta terestra. Pe vremea lui Strabon si inca multa vreme dupa el, calculul lui Eratosthenes s‑a bucurat de cea mai mare autoritate. Cu ajutorul gnomonului, invatatul alexandrin a stabilit drept a 50‑a parte din circumferinta terestra distanta dintre latitudinea Syenei (azi Assuan), situata, dupa afirmatia lui Strabon (XVII, 1, 48), sub tropic, si Alexan­dria, ambele fiind considerate pe atunci aproape pe acelasi meri­dian. Evaluind aceasta distanta la 5000 de stadii, circumferinta terestra insuma 250.000 de stadii. De fapt Eratosthenes, pentru a obtine multiplul lui 60 (potrivit diviziunii ecuatorului prin meridiane) da cifra 252.000 de stadii. Desi calculul lui Eratosthenes s‑a bucurat de mult credit, antichitatea dispunea si de alte ipoteze. Astfel, cu mult inaintea savantului alexandrin, Aristotel a evaluat aceasta cir­cumferinta la 400.000 de stadii, apoi Archimedes la 300.000. Posei­donios insusi a propus doua cifre pentru acelasi obiectiv: 240.000 de stadii sau 180.000. Problema raminea deci deschisa. Strabon prefera calculul lui Eratosthenes deoarece era mai larg acceptat.

Pe temeiul datelor astronomice si geometrice geograful fixeaza harta lumii populate. Reprezentarea ei pe un glob ca cel construit de Crates (II, 5, 10) este mai exacta, dar mai incomoda de aceea se recurge la transcrierea ei pe o suprafata plana. Pe aceasta harta se traseaza liniile latitudinale in nordul si in sudul paralelei fundamentale din Rodos, 36°N, si liniile longitudinale raportate la meridianul central din Rodos; apoi se delimiteaza hotarele insulei terestre ce ia forma unei chlamyde (sau mantii macedonene) (II, 5, 6). Potrivit parerilor lui Strabon, insula terestra este situata in intregime in emisfera nordica; ea este cuprinsa intre meridianul Promontoriului Sacru (azi capul S. Vincentiu din Spania) in vest, si meridianul ce trece pe la capatul dinspre ocea­nul oriental al lantului muntilor Taurus (Imaos‑Himalaia) in est, intre paralela Cinnamomophorei, adica a tinutului producator de scortisoara (azi coasta Somalis) in sud, si paralela Iernei (azi Irlanda) in nord. Acestea sint marginile lumii populate admise si de Polybios si de Poseidonios. Pytheas si Eratosthenes largesc granitele ei spre nord pina la paralela Thulei (probabil Islanda), ceea ce corespunde cercu­lui polar de nord In aceeasi ordine de idei, Strabon consemneaza fara sa adopte ideea existentei unei lumi populate sub ecuator ca ipoteza sustinuta de Eratosthenes, Polybios si Poseidonios (vezi II, 3, 2; II, 5, 34), de asemenea, ideea celor patru lumi populate situate simetric in zona temperata din fiecare patrar al globului pamintesc, ipoteza lansata de Crates (I, 2, 24; I, 4,6 ). Strabon se abtine sa imbratiseze aceste presupuneri, motivind ca geograful are menirea sa elucideze numai partea populata si cunoscuta a sferei terestre; regiunile ei ne­locuite din pricina excesului de caldura si de frig sau neexplorate cad in afara preocuparilor lui.

Geografia fizica avea ca reprezentanti de seama pe Poseidonios si pe Athenodoros (II, 3, 12; II, 3, 6); Eratosthenes insusi a rezervat problemelor de fizica o buna parte din cartea a II‑a a Geografiei sale. Acesti invatati recurg, la rindul lor, la ipotezele fizicienilor, cum a fost Xanthos din Lydia (I, 3, 4) acest contemporan al lui Herodot si autor al unei opere Lydiaca, si poate si Aristotel, au avansat ipo­teza unor lungi perioade de seceta care au facut sa scada nivelul mari­lor si sa se retraga apele de pe multe terenuri acoperite anterior. Un alt fizician, Straton (I, 3, 4), a presupus ca Pontul Euxin si Mediterana au fost la origine mari inchise, dar aluviunile si debitul fluviilor care se varsa in ele au ridicat fundul marii, si, in consecinta, si nivelul apelor, care s‑au revarsat mai intii din Pont in Mediterana, apoi din aceasta in Oceanul Exterior, provocind ruperea istmurilor de la Bizant si de la Coloanele lui Heracles. Aceasta teorie adoptata de Eratosthenes este respinsa de Strabon care prefera, impreuna cu Poseidonios, ipoteza cutremurelor, vulcanismului, a ridicarilor de teren, drept cauza a acestor fenomene (I, 3, 10; I, 3, 16; II, 3, 6). In special in domeniul fenomenelor vulcanice, Poseidonios a excelat. El se sprijina in aceasta privinta pe teoriile lui Aristotel si Theophrast si pe exemplele furni­zate, printre altii, de Demetrios din Skepsis, Democles din Pygela si Demetrios din Callatis[1]

O alta tema a geografiei fizice o constituie mareele pentru a caror aprofundare Strabon recomanda cititorului pe Poseidonios si Athenorodos (I, 1, 9; I, 3, 12). Eratosthenes, de asemenea, a dat o explicatie stiintifica acestui fenomen pe care il leaga de revolutia lunii in miscarea sa diurna (I, 3,1 1). Hipparchos, combatind ipoteza continuitatii apelor oceanului (I, 1, 9), se sprijina pe explicatia mareelor data de Seleucos din Babilon (secolul al II‑lea i.e.n.) care, la rindul sau, a observat fenomenul in Marea Erythree, unde se comporta dife­rit decit in apusul Europei.

In sfirsit, curentii din strimtori constituie un alt fenomen care intereseaza geografia fizica. Eratosthenes ii explica prin denivelarea produsa de maree de cele doua parti ale strimtorii (I, 3, 11). Strabon, probabil dupa Poseidonios, nu admite existenta unei diferente de nivel in strimtori (II, 3, 8) si invoca in sprijin legea lui Archimedes care spune ca orice lichid in echilibru ia forma unei sfere care are acelasi centru ca pamintul (I, 3, 11).

Pe parcursul examinarii acestor probleme, Strabon, in repetate rin­duri, face distinctie intre domeniul geografiei si cel al stiintelor "ma­tematice' sau exacte, cum sint astronomia, geometria, fizica. In primul rind, geografia, chiar in partea sa matematica, nu poate oferi, in conditiile din vremea aceea, decit date aproximative. De aceea Strabon il dezaproba pe Hipparchos in critica sa prea riguros geometrica facuta datelor lui Eratosthenes exprimate in termeni geografici (II, 1, 23). Apoi, in vreme ce stiintele exacte, cum este de pilda astronomia, deter­mina legi universal valabile, geografia defineste legi si reguli limitate la lumea noastra populata (II, 5, 34; I, 4, 6).

Pentru redactarea preliminariilor, Strabon a avut la dispozitia sa citeva lucrari fundamentale pe care le citeaza si le examineaza in detaliu. Acestea sint in primul rind Geografia lui Eratosthenes, Comen­tariul contra lui Eratosthenes al lui Hipparchos, lucrarile Despre Ocean si Istoriile lui Poseidonios, Descrierea Europei in cartea a XXXIV‑a a Istoriilor lui Polybios. Pentru probleme mai restrinse, Strabon a con­sultat Catalogul corabiilor lui Apollodoros, Catalogul troienilor al lui Demetrios din Skepsis, Comentariul asupra Odiseei al lui Aristonicos, lucrarea Despre Ocean a lui Athenodoros.

Prin intermediul acestor autori, Strabon a cunoscut si a utilizat si lucrarile altora pe care ii citeaza. Astfel prin Eratosthenes, autorul Geografiei a beneficiat de informatiile lui Timosthenes din Rodos, ale lui Deimachos, Megasthenes, Onesicritos, Patrocles; prin Polybios si prin Hipparchos a cunoscut ideile lui Pytheas; prin Poseidonios sau poate prin Aristonicos il citeaza pe Crates si pe Aristarchos; prin Poseidonios si Hipparchos a obtinut informatiile lui Seleucos din Babilon; prin Poseidonios si mai ales prin Eratosthenes, s‑a edificat asupra datelor furnizate de Xanthos si Straton. Toate aceste filiere sint insa simple supozitii, care nu exclud posibilitatea cunoasterii directe, cel putin in cazul unora din aceste izvoare presupuse de mina a doua.

Data redactarii prolegomenelor este greu de precizat. Strabon men­tioneaza in cursul lor doua evenimente care nu pot servi insa ca punct de reper, fiind mult prea imprecise. Acestea sint informatia despre aspectul Libyei primita de Strabon de la proconsulul Africei Cn. Piso (II, 5, 33) si campaniile romanilor pina la Elba (I, 2, 1). In primul caz nu se poate preciza daca Strabon l‑a intilnit pe Piso la Roma, sau poate in Syria, unde acesta a fost legatus in anul 17 e.n. In cel de al doilea, dificultatea rezida in faptul ca romanii au facut mai multe expeditii pina la Elba si la date diferite (intre 9 i.e.n. - 16 e.n.). S‑au exprimat pareri ca preliminariile au fost redactate dupa incheierea descrierii regionale sau cel putin ca ele au fost revizuite la urma, dupa ce a fost elaborata in intregime Geografia, ceea ce ar insemna cu aproximatie anul 17 e.n.

Ultima parte a acestei notite o consacram citorva lamuriri pri­vind stadiasmul, traducerea numelor proprii si bibliografia.

Majoritatea distantelor semnalate in cursul Geografiei sint exprimate de Strabon in stadii. Transpunerea lor in unitatile noastre de masura ridica probleme, deoarece valoarea stadiului variaza de la un scriitor la altul, ba chiar la acelasi autor. Astfel, pentru Eratosthenes, stadiul valoreaza 300 de coti egipteni, ceea ce inseamna 157,5 m. Acelasi Eratosthenes, de data aceasta in acord cu Hipparchos, foloseste si stadiul de 158,7 m mai ales in calculul circumferintei terestre. Stadiul lui Polybios valoreaza 177,7 m, iar al lui Poseidonios, 222,2 m. Sta­diul roman, cel mai larg utilizat in epoca lui Strabon, este de 185 m. Dificultatea conversiunii rezida in faptul ca Strabon imprumuta stadiile de la diversi autori fara sa le unifice si fara sa semnaleze despre a cui masuratoare este vorba. De aceea, aflindu‑ne in imposibilitatea de a cunoaste exact valoarea stadiului din fiecare pasaj, am gene­ralizat stadiul de 185 m, ca fiind cel mai obisnuit, pentru a da totusi o idee aproximativa asupra distantelor in discutie. Cel intere­sat poate sa refaca socoteala dupa indicatiile de mai sus, pentru a obtine echivalentul cel mai exact din fiecare pasaj.

Transcrierea numelor proprii ridica de asemenea suficiente difi­cultati. In general am dat terminatie romaneasca numelor de popoare, fiind forme adjectivale, cit si numelor de persoane cunoscute la noi; am pastrat pe cit posibil forma greaca in rest, cu exceptia numelor latine pe care le‑am transcris ca atare. Numai ca gradul de cunoastere a unor nume este un criteriu foarte arbitrar. Neajunsul este suplinit de indicele de la finele volumului care comporta atit forma din traducere cit si originalul grec.

Fragmentele de baza au fost citate astfel: din Eratosthenes, H. Ber­ger, Die Geographiscben Fragmente des Eratosthenes, Leipzig, 1880; din Hipparchos, H. Berger, Die geographischen Fragmente des Hip­parch, Leipzig, 1869 si D. R. Dicks, The Geographical Fragments of Hipparchus, Londra, 1960; Poseidonios, Apollodoros si alti istorici, dupa F. Jacoby, Die Fragmente der griechischen Historiker, Berlin, 1926; Pytheas, dupa H. J. Mette, Pytheas von Massalia, Berlin, 1952; Crates, dupa H. J. Mette, Sphairopoiia, M nchen, 1936; Demetrios din Skepsis, dupa R. Gaede, Demetrii Scepsii quae supersunt, Greifswald, 1880; filozofii presocratici, dupa H. Diek, Die Fragmente der Vor­sokratiker (V S), Berlin 1922, sau F. Wehrli, Die Scbule des Aristoteles, Bale, 1944, sau dupa J. von Arnim, Stoicorum Veterum Fragmenta; (S V F) 3 vol., Leipzig, 1903-1905[2]

REZUMAT

Geografia nu se afla in afara filozofiei. Este limpede ca si Homer s‑a slujit de ea pretutindeni in poemele sale. Cei care au folosit‑o mai intii au lasat in urma lor com­pozitii pline de lacune si de incoerente, precum si cu gre­seli, cu denaturari si contradictii. Probe si demonstratii ca o astfel de parere a autorului este corecta. Expuneri sumare care infatiseaza pe scurt dispozitia generala a lumii locuite. Garantia dovezilor probabile si sigure ca in multe parti pamintul si marea s‑au deplasat si si‑au schimbat intre ele locurile.

CAPITOLUL I

1. Socotim ca, daca intra in atributiile filozofului vreo alta disciplina, atunci negresit in sarcina lui cade si geo­grafia, pe care ne‑am propus acum s‑o cercetam. Multe fapte dovedesc ca nu judecam gresit. In primul rind, cei care s‑au incumetat sa faca primii pasi pe tarimul geogra­fiei au fost unii ca Homer si Anaximandros din Milet[3], apoi Hecataios[4], compatriotul acestuia din urma - dupa cite afirma si Eratosthenes[5] - de asemenea Democrit[6], Eudoxos[7], Dicaiarchos[8], Ephoros[9] si multi altii; ba inca si urmasii acestora, Eratoschenes, Polybios[10] si Poseidonios[11], toti filozofi. De altfel, cunostintele numeroase, care, singure, pot fauri o lucrare de acest fel, nu‑i sint date altcuiva decit aceluia care scruteaza lucrurile divine si pe cele omenesti, a caror cunoastere este prin definitie filozofia. De asemenea, profitul atit de divers ce se poate trage din ea, deoarece priveste atit viata politica si practica guver­narii, cit si cunoasterea fenomenelor ceresti si a vietuitoare­lor de pe pamint si din mare, a plantelor, a roadelor si a altor particularitati cite se pot vedea in fiecare parte a hunii, reclama pe acelasi gen de barbat in a carui preocu­pare se afla arta de a trai si fericirea.

2. Reluind acum de la inceput, sa examinam rind pe rind cele spuse mai sus. In primul rind, sa aratam ca, pe buna dreptate, am socotit atit noi, cit si inaintasii nostri - printre care se numara si Hipparchos[12] - ca intemeie­torul geografiei a fost Homer; acesta i‑a intrecut pe toti, pe cei vechi si pe urmasi, nu numai in maiestria poeziei, ci aproape si in cunoasterea vietii politice; pornind de la aceasta, interesul lui s‑a indreptat nu numai spre ispravi ale armelor, ca sa afle cit mai multe cu putinta si sa le transmita urmasilor - ci si spre locuri, privite atit in individualitatea lor regionala, cit si in raport cu ansamblul pamintului populat si al marii. Altfel el nu ar fi ajuns pina la hotarele uscatului, facindu‑i ocolul cu povestirea.

3. In primul rind, Homer a infatisat pamintul populat scaldat de jur imprejur de ocean. Cit priveste regiunile lui, pe unele le‑a pomenit numindu‑le, in vreme ce la altele a facut doar aluzie mentionind unele din semnele lor distinctive. Astfel, el a desemnat prin propriul lor nume Libya[13] si Etiopia[14], pe sidoni[15] si pe erembi[16] - acestora din urma pe drept cuvint li s‑ar putea spune trogloditi arabi[17]; dar neamurile de la rasarit si de la asfin­tit le‑a pomenit numai indirect (zicind) ca ele sint udate de valurile oceanului, pentru ca - zice Homer - din ocean rasare soarele si in el apune, la fel ca celelalte stele:

Soarele - abia apucase pe ump sa reverse lumina

Si sa se inalte in slava din apele lui Okeanos

Line si‑afunde[18]

Si in alta parte:

Soarele - atunci luminos in Ocean asfintea, dupa dinsul

(Peste pamintul manos) se lasa intunericul noptii[19]

si (in alt loc) adauga ca si astrele sint udate de ocean[20]

4 Homer apoi scoate in lumina bunastarea oamenilor de la asfintit, cit si clima lor placuta, deoarece a auzit, pesemne, vorbindu‑se despre bogatiile Iberiei[21], pentru care insusi Heracles[22] a pornit o expeditie si, mai tirziu, fenicienii[23]; acestia au si pus stapinire pe o buna parte a ei; pina la urma, au cucerit‑o romanii[24]

Intr‑adevar, in acea parte a lumii se ingina adierile zefirului si pe acele meleaguri situeaza poetul Cimpiile Elyzee[25], spre care spune ca‑l vor trimite zeii pe Menelaos:

Trimis vei fi de zei la capatul lumii

Pe Cimpii Elizei unde sade

Balanul Radamante[26], unde omul

Traieste mai ferice, ca nu‑i ploaie

Si nici ninsoare nu‑i, nici iarna lunga,

Ci pururea suflare lina‑adie

Din Ocean[27]

5. Si tot acolo, la capatul dinspre asfintit al Maurita­niei[28], se afla Insulele Fericitilor, unde, de altfel, se gasesc si marginile apusene ale Iberiei. Numele insusi ne lamu­reste ca si insulele au fost socotite fericite numai pentru ca se invecineaza cu acele lacuri.

6. Homer mai adauga ca etiopienii sint ultimii locui­tori spre ocean[29]. Iata cum se exprima (poetul) in legatura cu asezarea lor la capatul pamintului:

Etiopienii ce stau la capul lumii

Si‑n doua‑s impartiti[30]

fara sa spuna aberatii "ca‑n doua‑s impartiti', asa cum se va adeveri din cele ce urmeaza. Cit despre situarea lor la ocean, iata‑i versurile:

Zeus de ieri a purces si s‑a dus la ospete cu zeii

Spre‑Okeanos, departe, la bunul popor etiopic[31]

Iar despre faptul ca si capatul dinspre miazanoapte al pamintului este marginit de ocean, Homer s‑a pronuntat ocolit, vorbind despre Ursa astfel:

Singura ea nu are parte de apele oceanului[32]

Prin Ursa si prin Carul Mare Homer desemneaza cercul polar. Intr‑alt chip el n‑ar fi putut sa afirme ca, dintre atitea stele care se rotesc pe aceeasi bolta a cerului mereu la vedere, singura Ursa nu are parte de apele oceanului. In felul acesta, pe nedrept i se aduce poetului invinuirea de ignoranta sub pretextul ca n‑a cunoscut decit o sin­gura Ursa in loc de doua; negresit, este putin probabil ca pe vremea aceea sa nu[33] fi fost reperata constelatia celeilalte Urse; dar locul ei pe cer a ajuns sa fie cunoscut si la eleni abia de cind fenicienii au desemnat‑o cu numele si s‑au orientat dupa ea in navigatie, dupa cum si Cosita Berenicei[34] si Canobos[35] si‑au primit numele abia de ieri alaltaieri, deoarece mai sint inca si astazi multe stele fara nume, dupa cum sustine Aratos. Deci nici Crates[36] nu scrie corect (cind vrea sa modifice versul astfel:)

Singur el e scutit de‑a Oceanului baie[37]

deoarece respinge o lectie care nu era de respins. Mai bine se exprima Heraclit[38] si mai potrivit cu vorbele lui Homer, cind numeste Ursa cercul polar: "Ursa este hotarul comun al Aurorei si al Seriissi in fata Ursei este vazduhul etericu­lui Zeus'. Negresit, cercul polar si nu Ursa este granita dintre asfintit si rasarit. Asadar Homer prin Ursa - pe care o numeste si Carul Mare si despre care spune ca pin‑deste Orionul[39] - desemneaza cercul polar; pe de alta parte, vorbind de Ocean, in care si din care face (sa aiba loc) apusul si rasaritul soarelui[40], el are in vedere de fapt orizontul. Iar cind afirma ca Ursa se roteste in acele parti, fara a se impartasi din apele Oceanului, el stie, pe­semne, ca cel mai nordic punct al orizontului coincide cu cercul polar. Interpretind acum textul poetului potrivit cu explicatiile de mai sus, trebuie sa admitem mai intii ca orizontul este punctui de pe pamint care se uneste cu ocea­nul[41], apoi ca cercul arctic (desemnat prin numele Arctos sau Ursa) este cercul care, in iluzia noastra optica, atinge pamintul in punctul cel mai nordic al lumii populate; astfel ca, dupa Homer, si aceasta parte a pamintului ar putea sa fie udata de ocean. De asemenea, poetul a avut cunostinta in mod foarte precis despre oamenii cei mai departati inspre miazanoapte, pe care, ce‑i drept, nu‑i numeste (caci nici pina astazi, ei nu au toti un nume gene­ric) dar ii desemneaza prin felul lor de viata, spunind ca sint nomazi si "straluciti mulgatori de iepe, bautori de lapte cu trai mizer'[42]

7. Homer mai arata, de altfel, ca oceanul incinge pa­mintul ca intr‑un inel, cind pune pe Hera sa vorbeasca asa:

Pina la hotarul pamintului a toate hranitor vreau sa ma duc spre vederea

Lui Okeanos, al zeilor tata[43]

ceea ce va sa insemne ca oceanul se imbina cu toate mar­ginile "pamintului', iar (aceste) margini sint dispuse in forma de cerc. Si in episodul Hoplopeei[44], poetul prezinta oceanul in forma de cerc in jurul marginilor scutului lui Ahile.

Aceeasi rivna de a cunoaste explica si faptul ca el nu a ignorat fenomenele de flux si de reflux ale Oceanului, dovada ca‑l numeste "oceanul, riul virtelnic'[45], si (despre Charybda):

De trei ori pe zi sloboade ea apa

Si de trei ori o inghite groaznic[46]

Iar daca de fapt (fenomenul) nu se intimpla de trei ori, ci numai de doua, fie ca s‑a inselat in observatia sa, fie ca textul este corupt, intentia insa aceasta i‑a fost. Si epitetul "cu apele line'[47] face o oarecare aluzie la flux, deoarece cresterea apelor este lina si nu tumultuoasa. Poseidonios[48], dimpotriva, presupune ca Homer, vorbind de stinci cind acoperite de ape, cind dezvelite si numind oceanul fluviu[49], are de fapt in vedere curentul impetuos al oceanului cu prilejul fluxului. Primul argument este bun, cel de‑al doilea nu are insa nici o noima: caci cresterea fluxului nu seamana de loc cu curentul unui fluviu, si cu atit mai putin refluxul. Explicatia lui Crates ne dezvaluie o latura intrucitva mai vrednica de crezare; dupa el, Ho­mer vorbeste de "curent adinc' si de "curent invers' ca si de "fluviu', cind se refera la intregul ocean[50]. Numai ca Homer numeste fluviu si curs de fluviu si o parte a oceanului, deci nu numai oceanul intreg, ci numai o por­tiune a lui, in versurile ce urmeaza:

Cind de pe riul Ocean cu vasul trecuram

Pe valurile marii larg deschise[51]

Aici, Homer nu se refera la intregul ocean, ci numai la fluviul care isi are cursul in ocean si este o parte a ocea­nului. Despre acest fluviu Crates zice ca ar fi un fel de estuar sau de golf care se intinde de la tropicul de iarna pina la aurora australa[52]. Intr‑adevar, daca vreun vas ar iesi din acest estaur, el ar putea sa se afle inca in ocean; dar daca ar parasi in intregime oceanul, ar fi cu neputinta ca el sa se mai gaseasca in ocean. Iata vorbele lui Homer: "parasi cursul oceanului, ajunse pe valurile marii', iar marea nu este alta decit oceanul. Asadar, daca se da o alta interpretare pasajului, se ajunge la expresia absurda "iesind din ocean, a intrat in ocean'. Dar toate acestea merita o discutie mult mai ampla.

8. Faptul ca lumea locuita este o insula trebuie dedus, in primul rind, din marturia simturilor si din experienta, pentru ca pretutindeni unde oamenii au avut vreodata putinta sa atinga capatul pamintului, ei au dat de mare, pe care noi o numim ocean. Iar acolo unde acest lucru nu a putut fi probat cu simturile, dovada o face ratiunea. Intr‑adevar, in jurul coastei de rasarit a pamintului, locuita de indieni, si a coastei de asfintit, populata de iberi si mauritani, ocolul cu vasele s‑a facut pina departe, atit spre miazazi cit si spre miazanoapte. Restul intervalului care a ramas pina astazi neparcurs pe apa, din pricina ca niciodata nu s‑au intilnit vase care ocolesc uscatul pe partea potrivnica noua, (acest spatiu) nu este intins, daca‑l judecam dupa distantele paralele strabatute de noi[53]. Asa stind lucrurile, nu pare adevarat ca Oceanul Atlantic sa fie o mare cu doua albii despartite prin istmuri[54] atit de strimte incit sa impiedice circulatia vaselor de jur impre­jurul uscatului, ci mai degraba apele lui sint confluente si continui. Intr‑adevar, navigatorii care s‑au incumetat sa porneasca o calatorie in jurul pamintului, iar apoi s‑au intors din drum, nu spun ca i‑a impiedicat vreun tarim al uscatului, care le‑a aparut in cale si le‑a inchis trece­rea, ci numai lipsa de provizii si teama necunoscutului si a pustietatii, drumul fiind pe mai departe maritim. Aceas­ta stare de lucruri se potriveste in mai mare masura cu regimul oceanic al fluxului si al refluxului: intr‑adevar, pretutindeni, prefacerile care au loc cu prilejul cresterii apelor, cit si cu scaderea lor, se vadesc aceleasi, sau cu deosebiri mici, ca si cum miscarea a fost produsa de o singura mare si datorita aceleiasi pricini[55]

9. Hipparchos[56] nu merita incredere cind respinge aceasta opinie[57], sustinind, pe de o parte, ca regimul oceanului nu este pretutindeni uniform si, pe de alta, ca, si de s‑ar admite acest lucru, n‑ar rezulta neaparat ca Oceanul Atlan­tic formeaza o singura albie continua, de forma circulara. Pentru afirmatia ca oceanul nu are peste tot acelasi regim, el ia drept sprijin marturia lui Seleucos din Babylon[58]. Noi insa, in buna parte, referim discutia despre ocean si de­spre maree la Poseidonios[59] si la Athenodoros[60], care au dobindit o deosebita maiestrie in studiul acestor fenomene. Pentru chestiunea pusa acum in discutie, noi ne marginim doar la afirmatia ca e mai verosimil sa admitem uniformi­tatea fenomenelor oceanului, daca tinem seama de faptul ca, pe masura ce umiditatea raspindita in jurul pamin­tului va fi mai mare, cu atit corpurile ceresti vor putea fi mai bine sustinute de vaporii emanati din ocean[61]

10. Mai departe, asa cum poetul cunoaste si enunta raspicat marginile si rotocolul lumii populate, tot astfel procedeaza si cu Marea Interioara[62]. Intr‑adevar, aceasta mare, incepind de la Coloanele lui Heracles, este imprej­muita de Libya, Egipt si de Fenicia, in continuare, de tarmul care ocoleste Ciprul, apoi de solymi, de lycieni[63] si de carieni[64], iar dincolo de acestia, de tarmul dintre Mycale si Troada[65] impreuna cu insulele din fata lui. Pe toate aceste locuri, Homer le pomeneste si, in continuare, pe cele din imprejurimile Propontidei si ale Pontului Euxin pina in Colchida[66], la limita expeditiei lui Iason. Ba si Bosforul Cimmerian[67] l‑a cunoscut, avind stiinta de cim­merieni. De buna seama, el n‑ar fi cunoscut numele cim­merienilor, daca n‑ar fi avut stire despre ei, care pe vremea sa, ori cu putin inainte[68], au parcurs intregul teri­toriu din Bosfor pina in Ionia[69]. Intr‑adevar, Homer la ei se refera cind descrie climatul posomorit al tinuturilor acestora.

Cimmerienii invaluiti in ceata si‑ntuneric

Ca‑n veci nu‑i vede luminosul soare,

Ci bezna urgisita‑i cotropeste[70]

Homer cunoaste si Istrul, de vreme ce pomeneste pe mysieni[71], o semintie traca asezata pe malurile lui. Ba el are stire si de tarmul marii din continuare apartinind Traciei[72], pina la Peneu[73], de vreme ce mentioneaza pe peoni[74], muntele Athos[75], riul Axios[76] si insulele insirate in fata acestora. Urmeaza in continuare tarmul Greciei pina la thesproti[77], pe care Homer il pomeneste in intre­gime. Chiar si coastele Italiei le‑a cunoscut, deoarece a desemnat pe nume Temesa[78] si pe sikeli[79]; la fel, el vor­beste si despre coastele Iberiei si de bunastarea oamenilor de acolo, lucruri despre care am vorbit de curind[80]. Iar daca uneori apar la Homer unele lacune, s‑ar putea trece (usor) cu vederea, pentru ca, de fapt, geograful insusi lasa adesea la o parte din amanunte intr‑o descriere regio­nala. Homer poate fi scuzat chiar daca a impletit unele povesti in naratiunea sa care are valoarea informativa si instructiva, si negresit nu trebuie sa i se aduca imputari. Caci nu este adevarat, cum pretinde Eratosthenes, ca orice poet are in vedere desfatarea si nu educatia. Dimpotriva, cei mai competenti autori care s‑au pronuntat in legatura cu arta poetica spun ca ea este inceputul filozofiei. Dar asupra acestor aprecieri ale lui Eratosthenes vom reveni mai pe larg acolo unde va veni vorba iarasi despre poet.

11. Iar acum, in legatura cu socotirea lui Homer drept parinte al geografiei, sa ne multumim cu cele spuse mai sus. Ε limpede ca si urmasii lui au fost barbati eminenti si deprinsi cu filozofia. Printre acestia, mai ales pe doi ii trece Eratosthenes in primele rinduri dupa Homer, pe Anaximanidros, discipolul si compatriotul lui Thales[81], si pe Hecataios din Milet. Anaximandros a faurit cel dintii o harta geografica, iar Hecataios a lasat un tratat de geo­grafie, despre care se crede ca‑i apartine prin comparatie cu restul operei sale.

12. Ideea ca studiul geografiei are nevoie de multe cunos­tinte au exprimat‑o multi (inaintea noastra). Bine preci­zeaza si Hipparchos, in criticile pe care le face lui Era­tosthenes, ca studiul geografiei, care prezinta interes pentru orice om, fie el simplu particular sau iubitor de stiinta, este cu neputinta sa‑l imbratisezi, fara sa stii mai intii sa determini fenomenele ceresti si sa calculezi eclipsele. De pilda, e cu neputinta sa afli daca Alexandria[82] Egip­tului este situata la miazanoapte sau la miazazi de Baby­lon[83], nici cu cit anume, fara cercetarea climei; de aseme­nea, in cazul determinarii distantelor relative spre est sau spre vest, acestea nu s‑ar putea face cu precizie, fara o comparatie a eclipselor soarelui si ale lunii. Iata deci cele sustinute de Hipparchos.

13. Toti citi isi iau sarcina sa descrie particularitatile regionale trebuie sa tina seama de fenomenele ceresti si de geometrie, determinind astfel figura, dimensiunile, distan­tele relative, climatul acelor regiuni, cit si temperatura lor si, cu un cuvint, conditiile atmosferice. De vreme ce si con­structorul, cind zideste o casa, si arhitectul, cind pune temeliile unei cetati, va examina mai intii toate aceste con­ditii, se poate oare dispensa de ele geograful care cerce­teaza intreaga lume locuita? Dimpotriva, lui ii revine aceasta datorie cu atit mai mult, pentru ca pe intinderi mici nu inseamna mare deosebire a fi situat la miazanoapte sau la miazazi, dar daca avem in vedere intregul rotocol al lumii populate, Nordul va cuprinde regiunea ce se in­tinde pina la marginile Scitiei si ale Celtiei[84], iar Sudul, tinuturile pina la cei mai departati etiopieni; de buna seama, aceste distante prezinta deosebiri uriase. La fel, nu este tot una sa locuiesti la indieni sau la iberi. Intr‑adevar, noi stim ca primii dintre acestia sint asezati la capatul din­spre rasarit al pamintului, iar ultimii, la marginile lui din­spre asfintit si, intr‑un anumit fel, unii la antipodul[85] ce­lorlalti.

1. Cum toate aceste caracteristici izvorasc din miscarea soarelui si a celorlalte astre, cit si din tendinta centripeta a corpurilor ceresti, sintem nevoiti sa privim in sus spre cer si spre fenomenele ceresti proprii fiecareia din regiunile noastre; in acestea se vadesc deosebiri considerabile ale ase­zarilor de pe pamint. Cine, asadar, explicind caracteristicile regionale, ar putea sa ne dea informatii corecte si indes­tulatoare, fara sa se fi preocupat, macar cit de putin, de vreunul din aceste fenomene? Si, intr‑adevar, daca, datorita caracterului aparte al lucrarii noastre, este cu neputinta sa se aprofundeze totul cu exactitate, deoarece este vorba mai mult de o lucrare politica, s‑ar cuveni cel putin sa o dezvoltam atit cit sa ofere unui cetatean preocupat de treburile publice putinta de a ne urmari.

15. Dar cel care si‑a inaltat astfel gindirea (spre bolta cereasca), acela nu se va abtine (sa nu descrie) intregul pamint. Intr‑adevar, ar fi ridicol daca cineva, in dorinta de a infatisa mai bine lumea populata, va indrazni sa atinga problemele fenomenelor ceresti si se va servi de ele in scop instructiv, dar nu se va preocupa de globul pa­mintesc a carui parte este lumea locuita, neinteresindu‑se nici de dimensiunile, nici de caracteristicile acestuia, in sfir­sit nici de situarea lui in ansamblul universului; de ase­menea, nu se va preocupa, daca se afla oameni pe unul singur din tarimurile lui, pe al nostru, sau pe mai multe si ce intindere au, si iarasi, nici cit este de mare partea nepopulata a pamintului, care este infatisarea ei si care cauza. Studiul geografiei apare deci intr‑o oarecare lega­tura cu cosmografia si cu geometria, deoarece geografia uneste intr‑un singur tot fenomenele terestre cu cele ce­resti, devenite intr‑un fel domenii foarte apropiate, si nu intr‑atit de departate,

Cit este cerul de pamint[86]

Sa mai adaugam apoi la aceste cunostinte atit de diverse informatii asupra celor de pe pamint, asupra animalelor, a plantelor si a celorlalte produse, folositoare sau dauna­toare, cite le cuprinde pamintul si marea. Intr‑adevar, in felul acesta va fi mult mai clar, cred, ceea ce afirm.

16. Ca si folosul este mare pentru oricine poseda acest gen de informatii se intelege atit din marturia celor vechi, cit si din propria judecata. Intr‑adevar, poetii prezinta ca cei mai intelepti eroi pe cei care au calatorit mult si au pribegit prin lume; ei pun mare pret pe faptul "de a fi vazut cetati ale multor oameni si de a le fi cunoscut ideile'[87]; astfel, Nestor[88] se faleste ca a trait printre lapiti[89] pe care i‑a vizitat la chemarea lor:

Din tara‑mi

Cea de departe de tot; ma poftisera ei de la sine[90]

Si tot asa face Menelaos:

Intorcindu‑ma din pribegie

Din Chipros, din Fenicia, din Egipt,

Sosii la etiopi, la cei din Sidon

Si la erembi, si‑n Libya, pe unde

Mieluseii se nasc cu cornite[91]

adaugind si o trasatura proprie a tinutului din urma,

Si oile pe an de trei ori fata[92]

Iar despre Theba Egiptului[93], zice

Pe unde tarna darnica‑n bucate

Da din belsug roade bogate[94]

si iarasi

Theba cu‑o suta de porti[95], pe care barbati doua sute

Ies dintr‑o data cu cai, cu telegi osebit pe oricare[96]

Toate aceste descrieri sint pregatiri temeinice in vederea formarii unei judecati intelepte, (pentru ca se sprijina pe) cunoasterea naturii unui tinut si a trasaturilor particulare ale animalelor si ale plantelor lui; la acestea se mai poate adauga si firea vietatilor marii. Caci intr‑un anumit fel noi sintem amfibii, fara sa fim in mai mare masura fiinte de uscat decit de apa. Si, de buna seama si Heracles, da­torita experientei si cunostintelor sale intinse, s‑a numit

Viteazul marilor ispravi[97]

Astfel, marturia celor vechi, cit si dreapta judecata dovedesc cele spuse de noi la inceput[98]. Credem ca pentru proiectul nostru de fata, o deosebita importanta prezinta acea afirmatie, ca geografia are in vedere mai cu seama viata politica. Intr‑adevar, terenul actiunilor omenesti este pamintul si marea unde locuim: pentru actiuni marunte, scena mica, pentru actiuni mari, mare scena, cea mai mare fiind scena totala, pe care o numim indeosebi "lumea lo­cuita'[99], astfel ca ea constituie terenul celor mai marete ispravi. Cei mai mari conducatori de osti sint aceia care pot sa stapineasca pamintul si marea, adunind neamuri si cetati in acelasi imperiu si sub una si aceeasi forma de gu­vernamint[100]. Ε limpede, asadar, ca geografia in intregimea sa, este orientata spre practica guvernamentala, deoarece ea distribuie continentele si marile pe unele in interiorul, pe altele in exteriorul intregii lumi populate. Iar aceasta dis­tinctie este tocmai spre folosul acelora pentru care conteaza ca diferenta, daca anumite locuri se afla intr‑o situatie sau in alta si daca sint cunoscute sau neexplorate inca. Intr‑ade­var, mai usor vor lua in miini cirma unor regiuni acei care cunosc intinderea terenului, situatia relativa a locului si toate particularitatile de clima si de sol ce le poate el prezenta.

Dar cum unii sint stapini peste o parte a lumii, altii, peste alta parte, si pornesc din diferite patrii si impara­tii sa ia in miini situatia si sa‑si intinda hotarele autori­tatii, le este cu neputinta atit lor, cit si geografilor, sa cunoasca toate ungherele pamintului in aceeasi masura. Dimpotriva, cunostintele atit ale unora cit si alte altora se vadesc mai mult sau mai putin profunde. Intr‑adevar, ar fi greu sa fie deopotriva elucidate toate partile lumii locuite, doar daca ea ar fi supusa in intregime unei singure domnii si ocirmuiri, dar nici macar atunci n‑ar fi cunos­cute in amanunt decit locurile mai apropiate. Si asa se si cuvine, ca tinuturile invecinate sa fie descrise cu mai multe detalii, ca sa poata fi (mai bine) cunoscute, de­oarece si folosul lor este mai apropiat. Astfel, n‑ar fi de loc de mirare daca unul ar fi interesat sa descrie tara in­dienilor, altul pe a etiopienilor, altul pe a elenilor si pe a romanilor. Caci, ce interes are geograful indienilor, ca si starea lucrurilor din Beotia sa o infatiseze la fel ca Homer:

Unii din Ilyria[101], altii erau din Aulida[102] stincoasa

Din delurosul oras Eteonos[103], din Schoinos[104] si Scolos[105]

Acestea ne privesc doar pe noi. In schimb, stirile despre indieni nu ne preocupa asa de in amanunt, pentru ca nu ne imboldeste folosul lor. Iar folosul este masura suprema a unui astfel de studiu[106]

17. Acest adevar se vede limpede chiar in situatii ma­runte, asa cum se intimpla, de pilda, la vinatoare. Caci, mai bun vinator va fi acela care cunoaste caracteristicile si intinderea padurii. Si, in general, numai cine cunoaste locurile are putinta sa‑si incartiruieze in bune conditiuni ostirea intr‑un anumit tinut, sa intinda curse sau sa ca­latoreasca pe acolo. Dar in situatii importante este cu atit mai limpede acest adevar, cu cit si beneficiile cunoasterii, ca si pierderile datorate ignorantei sint mai mari. Intr‑ade­var, si flota lui Agamemnon[107], cind a cotropit Mysia[108] luind‑o drept Troada, a facut cale‑ntoarsa in chip rusinos. Persii si libyenii, presupunind ca strimtorile sint golfuri inchise, au intrat in mari primejdii si au lasat in urma‑le ca trofee ale nestiintei lor, persii, mormintul lui Salga­neus[109], linga Euripul Chalcidic[110]: - este vorba de acel Salganeus care a fost ucis de persi, sub acuzatia de tradator, pentru ca ar fi condus la pierzanie ostirea lor, de la tar­murile golfului Maliac[111] pina in Eurip -; libyenii, mor­mintul lui Peloros[112] care, la fel, si‑a gasit moartea dintr‑o pricina asemanatoare. Si pe vremea expeditiei lui Xerxes[113], Elada a fost plina de epave de navi; si (mai inainte) colo­nizarea eolienilor[114] si a ionienilor[115] a provocat multe dezastre de acest fel. Tot astfel si izbinzile, cind s‑a con­semnat vreo reusita, s‑au infaptuit multumita cunoasterii locurilor; asa, de pilda, in trecatorile de la Thermopile[116] se spune ca Ephialtes, aratindu‑le persilor cararea prin munti, i‑a facut pe oamenii lui Leonidas[117] sa cada in mii­nile acestora si i‑a introdus pe barbari dincoace de Porti. Dar, lasind la o parte cele vechi, socot ca actuala expe­ditie a romanilor impotriva partilor[118] este destula dovada, precum si campania impotriva germanilor si a celtilor[119], cind barbarii, bizuindu‑se pe strategia locurilor, luptau prin mlastinile si padurile lor nebatatorite si pustii si profitau de nestiinta potrivnicilor, facindu‑i sa creada ca locurile invecinate se afla undeva departe, si uneltind sa le ascunda drumurile si mijloacele de aprovizionare cu hrana si cu alte provizii.

18. In general deci, asa dupa cum s‑a aratat, geografia se adreseaza regimurilor guvernamentale si nevoilor aces­tora; ba inca si filozofia morala si politica priveste in esenta tot regimul guvernamental. Ceea ce dovedeste acest lucru este faptul ca noi distingem deosebirile dintre regi­murile politice dupa tipul cirmuirii lor, constatind o for­ma de guvernamint monarhica pe care o numim si regat, alta aristocratica, iar a treia, democratia[120]. La fel socotim acelasi numar de regimuri politice, pe care le desemnam cu aceleasi nume ca si cum de la acele forme de guverna­mint isi trag principiul existentei lor, cit si caracterul lor specific. Caci legea este deosebita dupa cum emana din autoritatea regelui, din autoritatea aristocratiei sau din cea a poporului. Tipul si forma unui regim politic este legea. Din aceasta cauza si dreptul l‑au definit unii ca "interesul celui mai tare'[121]. Daca, prin urmare, filozofia politica se adreseaza indeosebi guvernatorilor si daca si geografia ras­punde nevoilor guvernarii, se poate spune ca geografia are un fel de superioritate [asupra altei stiinte], superioritate negresit practica.

19. Cu toate acestea, geografia are si o parte teoretica de loc neglijabila - fie de natura tehnica, matematica si fizica, fie izvorita din istorie si din mituri care, de buna seama, nu au nici o valoare practica. De pilda, descrierea intimplarilor legate de pribegia lui Odysseus, a lui Menelaos, a lui Iason ar parea sa nu contribuie cu nimic la faurirea acelui spirit prevazator pe care il cauta omul practic, doar daca nu se amesteca in poveste si pilde folo­sitoare in situatii anevoioase. Cu toate acestea, o desfatare, nu dintre cele mai marunte, ar dobindi acela care s‑ar avinta prin locurile ce au zamislit miturile. Si, intr‑adevar, oamenii pusi pe ispravi se intereseaza de ele, datorita celebritatii lor si desfatarii pe care o pricinuiesc, binein­teles fara sa zaboveasca asupra lor prea multa vreme, deoarece toata stradania lor tinteste, se pare, folosul. De aceea si geograful trebuie sa se ingrijeasca de latura folo­sitoare a informatiilor sale mai mult decit de cea placuta. Asa stau lucrurile si cu istoria, si cu matematicile, caci si din aceste discipline trebuie sa se extraga mereu si de preferinta partea folositoare si vrednica de crezare.

20. Se vede foarte bine, asa dupa cum am spus[122], ca un astfel de plan al geografiei are nevoie de geometrie si de astronomie. Si acestea sint intr‑adevar indispensabile. Caci, configuratia terenului, climatul, dimensiunile si celelalte aspecte legate de acestea e cu neputinta sa fie corect sesi­zate fara calauza acestor stiinte. Dar pentru ca datele re­feritoare la masuratorile intregului pamint sint prezen­tate in alte tratate, in lucrarea de fata noi trebuie sa le presupunem adevarate si sa dam crezare celor demonstrate acolo. Astfel, la temelia studiului nostru trebuie sa punem presupunerea ca universul este sferic si ca tot sferica este si suprafata Pamintului si, chiar inaintea acestor prin­cipii, tendinta centripeta a corpurilor. Acestea sint sin­gurele adevaruri ce stau la indemina simturilor si a notiu­nilor comune si care, la nevoie, pot fi demonstrate in esenta prin realitati marunte. Astfel, in privinta sfericitatii Pamintului, dovada indirecta o constituie caderea corpu­rilor spre centru, in general, si, in particular, legea care afirma ca fiecare corp inclina spre centrul sau de gravi­tatie[123]

Proba directa o duc fenomenele marilor si ale cerului. Caci despre ele si simturile pot depune marturie si judecata comuna. Intr‑adevar, pentru navigatori constituie o piedica serioasa curbura marii, intrucit cu luminile ochilor ei nu ating obiectele aflate la aceeasi inaltime cu ochii lor, dar daca sint ridicate mai sus decit raza ochilor, ele sint zarite chiar daca se afla la o distanta mai mare; tot astfel si daca se inalta privirea, ea descopera obiectele inainte vreme acoperite. Fapt pe care il lamureste si poetul, pen­tru ca o astfel de idee exprima si versurile

Saltat putin pe‑o creasta de talazuri,

C‑o repede cautatura in fata,

Vazu atunci apropiat pamintul[124]

Iar celor care se apropie pe mare de tarm, mereu si treptat, li se dezvaluie partile dinspre uscat, iar locurile care au aparut la inceput joase se inalta din ce in ce mai mult. Miscarea de rotatie a corpurilor ceresti se vede si altfel, dar si cu ajutorul cadranelor solare[125]; pornind de la acestea, mintea insasi sugereaza ideea ca, daca pa­mintul si‑ar avea radacinile infipte in adincul nesfirsit[126], o astfel de rotatie n‑ar fi cu putinta. Datele privitoare la climat[127] sint prezentate amanuntit in tratatele despre po­zitia asezarilor omenesti[128]

21. Pentru moment, asadar, trebuie sa adoptam fara ezi­tare citeva notiuni, si anume numai acelea care sint folo­sitoare cetateanului luminat si comandantului de osti. Un astfel de om, pe de o parte, nu trebuie sa nesocoteasca astronomia si pozitia pamintului in asa masura incit, de se va nimeri vreodata pe meleaguri in care unele fenomene ceresti se deosebesc mult de cele ale tarii sale, sa se tul­bure si sa rosteasca vorbe ca acestea:

Iubitii mei tovarasi, noi nu mai stim, iata,

Intunericul noptii de unde se arata,

Nici ale‑aurorei prea sfinte izvoare,

Nici unde apune luminatorul soare

Cind telegarii sai pe sub pamint coboara

St nici de unde vine cind se intoarce iara[129]

Dar, pe de alta parte, nu este nevoie nici sa se scruteze totul cu atita minutiozitate, incit sa se cunoasca pina si cind rasar si apun simultan corpurile ceresti din fiecare loc si cind ating concomitent meridianul ceresc, de asemenea inaltimea polilor si semnele ceresti de la zenit si altele de acest fel care, la fiecare schimbare a orizontului si a cercului arctic, se prezinta diferit fie in aspectul lor exte­rior, fie in insasi natura lor[130]. Ba chiar mai degraba de unele lucruri de acest fel sa nu se preocupe absolut de loc, in afara de cazul cind ar face‑o din pura speculatie filozofica, iar altora sa le dea crezare chiar daca nu le intrezares­te cauza. Caci cunoasterea cauzelor este de com­petenta filozofului; omul preocupat de viata politica nu are ragazul de trebuinta sau nu‑l are mereu. Dar, bine­inte­les, cititorul acestei lucrari nu trebuie sa fie nici atit de simplu si de incult incit sa nu fi vazut niciodata o sfera, nici cercuri circumscrise in ea, unele paralele, altele perpen­diculare pe cele dintii, altele oblice; nici sa nu cunoasca pozitia tropicelor, a ecuatorului si a zodiacului[131], de‑a lungul caruia soarele se roteste in drumul sau incit produce deosebirile de clima si de vinturi. Caci numai cel care in­telege corect aceste fenomene si cele privitoare la orizon­turi, la cercurile polare si cite altele care se predau in faza elementara a matematicilor ar putea urmari intr‑un fel sau altul cele discutate de noi aici. Iar cel care nu stie ce este nici macar o linie dreapta sau o curba, nici un cerc si nici o suprafata sferica sau plana, nici nu recu­noaste pe cer cele sapte stele ale Ursei mari, nici vreo alta constelatie asemanatoare, acela fie ca nu are ce cauta intr‑o astfel de lucrare ca a noastra sau cel putin nu imediat, ci numai dupa ce isi va insusi mai intii acele notiuni pre­liminare fara de care nu este apt pentru geografie. Tot astfel si autorii care s‑au ocupat de porturi si de asa‑zisele ocoluri[132] pe mare in jurul pamintului fac o tratare in­completa, daca nu introduc in descrierile lor cunostinte stiintifice si date astronomice care se cuvine sa fie luate in seama in legatura cu acele probleme.

22. Intr‑un cuvint, lucrarea de fata trebuie sa fie la indemina oricui, atit a celui preocupat de viata politica, cit si a unui simplu particular, la fel ca opera noastra de istorie, scrisa anterior. Iar aici, numim om politic, prin opozitie cu cel lipsit de invatatura, pe acela care si‑a insusit studiile ciclului elementar[133] si ale etapei nu­mite obisnuit "educatia liberala si filozofica'. Caci altfel, acela n‑ar fi in stare sa faca o critica corecta, nici sa aduca laude potrivite, nici sa aleaga intimplarile vrednice de po­menit, daca nu l‑au preocupat niciodata chestiunile de vir­tute si de intelepciune, nici sistemele care se refera la ele.

23. De aceea noi, dupa ce am compus "Comentarii Is­torice'[134] folositoare - credem - pentru filozofia morala si politica, am luat hotarirea sa le completam prin tratatul de fata; caci si acesta are acelasi plan si are in vedere pe aceiasi barbati, mai cu seama pe cei sus pusi; ba mai mult, asa cum in prima noastra lucrare sint pomenite numai fap­tele oamenilor ilustri si viata lor, in vreme ce lucrurile marunte si fara insemnatate sint lasate la o parte, tot ast­fel si in cea de fata trebuie ca intimplarile marunte si ne­insemnate sa le trecem cu vederea, dar sa zabovim asupra ispravilor vestite si importante, cit si asupra acelora in care exista o farima de folos, vrednica de pomenit si placuta. Dupa cum in faurirea unor lucrari gigantice[135] nu cautam precizia in detaliu, ci ne interesam mai mult de ansamblu, anume daca intregul este reusit, tot astfel trebuie sa pro­cedam si in aceste probleme, pentru ca si lucrarea de fata este un fel de colos, care oglindeste lucrurile mari si intre­gul; in afara doar de cazul cind vreun om, insetat de cu­nostinte si pornit pe infaptuiri, este interesat si de unele din intimplarile marunte. Dar in legatura cu afirmatia ca lucrarea de fata este o stradanie si este de competenta filo­zofului, sa ne multumim cu cele spuse pina aici.

CAPITOLUL II

1. In cazul ca noi sintem pe cale sa prezentam aceleasi fapte pe care le‑au istorisit multi altii inaintea noastra, sarcina ce ne‑am asumat‑o inca nu este de dispretuit daca se dovedeste ca noi nu am mers intru totul pe urmele lor. Socotim apoi ca daca unii autori au indreptat un aspect al subiectului, iar altii, un alt aspect, neaparat au mai ramas parti netratate inca. Iar daca in lucrarea noastra am putea aduce unele contributii cit de marunte, acest mic adaos ar constitui o justificare indestulatoare a ostenelii ce ne‑am asumat. Intr‑adevar, multe cunostinte de acest fel le‑a ofe­rit contemporanilor imparatia romanilor si a partilor, asa cum a oferit expeditia lui Alexandru urmasilor ei cel putin dupa cite sustine Eratosthenes. Alexandru ne‑a descoperit[136] o mare parte din Asia, cit si toate regiunile de miazanoapte ale Europei pina la Istru; romanii[137] au dezvaluit toate tinuturile apusene ale Europei pina la Albis[138], fluviu care imparte Germania in doua, precum si regiunile de dincolo de Istru pina la Tyras[139]. Iar meleagurile de dincolo de aceste ape, pina la hotarele maeotilor[140] si pina la acel tarm al marii care se termina in Colchida[141], le‑a facut cunoscute Mithridates, denumit Eupator[142], si generalii sai. Partii[143] ne‑au inmultit cunostintele despre tinuturile Hyrcaniei[144] si ale Bactrianei[145], cit si despre scitii asezati mai sus de acele locuri mai putin cunoscute de premergatori, astfel ca avem ce spune mai mult decit inaintasii nostri[146]. Dar acest lucru se va putea vedea mai cu seama in criticile adresate precursorilor nostri, mai putin in referintele la cei vechi, cit mai ales la urmasii lui Eratosthenes[147] si la Eratosthenes insusi. Ε drept ca acestia, cu cit au fost mai invatati fata de oamenii de rind, cu atit sint mai greu de combatut de urmasi cincl afirma ceva gresit. Iar daca vom fi siliti pe alocuri sa contrazicem pe acei a caror parere o imbratisam in alte privinte intru totul, trebuie sa avem iertare; intr‑adevar, noi nu ne‑am propus sa‑i contrazi­cem pe toti geografii premergatori, ci mai degraba sa trecem cu vederea peste multi, mai ales peste acei care nu sint vrednici de urmat, dar, dimpotriva, sa‑i cintarim cu judecata pe cei care stim ca au scris cele mai multe lucruri corect. Nici nu merita osteneala sa pornim dezbateri filo­zofice impotriva tuturor, dar impotriva lui Eratosthenes, Poseidonios, Hipparchos, Polybios si a altora de seama lor este o munca frumoasa.

2. Se cuvine sa incepem examinarea cu Eratosthenes, a­vind mereu in vedere criticile ce i le‑a adus Hipparchos. Eratosthenes[148], negresit, nu este atit de vulnerabil incit sa se spuna despre el ca nici macar Atena n‑a vazut‑o, cum incearca Polemon[149] sa insinueze; dar el nu merita nici o incredere atit de oarba cum ii acorda unii, cu toate ca, dupa propria sa marturisire, el a fost in legatura cu foarte multi oameni de vaza. 'Pe vremea aceea - afirma el - s‑au adunat ca niciodata, in aceeasi incinta si intr‑unul si acelasi oras, filozofi vestiti, Ariston[150], Arkesilaos[151] si dis­cipolii lor'. Dar, dupa credinta mea, acest lucru inca nu este un motiv plauzibil, ci e nevoie de o judecata dreapta in alegerea propriilor dascali. El insa considera pe Arke­silaos si pe Ariston corifei ai filozofilor care au fost in floare pe vremea sa; de mare trecere se bucura in ochii lui si Apelles[152] si Bion[153]; cit despre ultimul, sustine ca, pentru prima oara, acesta ar fi impodobit cu flori filozofia, in ciuda acestor laude, cineva se pare ca a spus despre Bion, impreuna cu poetul, urmatoarele

Ce fel printre zdrente Bion [isi arata)[154]

Intr‑adevar, chiar in aceste aprecieri, Eratosthenes da dovada de multa slabiciune in judecata sa. Caci, desi l‑a cunoscut la Atena pe Zenon din Kition[155], el nu pomeneste pe nici unul dintre continuatorii acestuia, dar despre po­trivnicii lui, care n‑au lasat nici un urmas, tocmai despre ei afirma ca au fost in floare pe vremea aceea. Edifica­toare in acest sens sint si tratatul sau Despre bunuri, pre­cum si Exercitiile oratorice si alte lucrari de acest gen; caci el sta in cumpana intre cel care vrea sa imbratiseze filo­zofia si cel care nu indrazneste sa se daruiasca cu totul ei, ci se angajeaza numai in masura de a salva aparentele sau poate cu dorinta de a‑si fauri din celelalte discipline circulare un divertisment ca o distractie sau joaca. In­tr‑un anumit fel, asa priveste el si celelalte domenii. Dar sa trecem peste acelea.

Pentru moment, sa ne apucam, pe cit ne sta in putinta, sa corectam Geografia lui Eratosthenes si, in primul rind, acea tema pe care am parasit‑o cu putin mai sus.

3. Eratosthenes zicea[156] asadar, ca poetul are in vedere desfatarea sufletului si nu instruirea. Cei vechi sustin, tocmai dimpotriva, ca poezia[157] este intr‑un anumit fel prima treapta a filozofiei care ne introduce din copilarie in viata si care ne invata in chip placut tot ce priveste moravurile, sentimentele si actiunile omului[158]. Iar ai nos­tri[159] spun ca numai inteleptul este poet. De aceea, ceta­tile elenilor isi educa copiii mai intii in ale poeziei, fara indoiala nu pentru simpla desfatare a inimii, ci pentru a‑i face cuminti. Si muzicienii cind invata pe altii sa puna in vibratie o coarda, sa cinte din lira si din flaut, isi re­vendica aceeasi virtute, pretinzind ca ei educa si indreapta moravurile. Acestea pot fi auzite vorbindu‑se nu numai la pitagoreici[160], ci si Aristoxenos[161] se pronunta la fel. Si Homer i‑a numit pe aezi supraveghetori ai cuminteniei, ca de pilda pe paznicul Clytemnestrei:

"pe care‑Atrid

Plecind la Troia, dinadins il puse

Sa‑i strajuie nevasta'[162]

Si Egist[163] nu s‑a bucurat de ea pina ce

[Egist) pe cintaret il duce

Intr‑un ostrov pustiu si‑l lasa‑acolo

Apoi, voios ca se‑nvoi cu dinsa,

O ia cu sine acasa'[164]

In afara de acestea, Eratosthenes[165] se contrazice pe sine insusi, pentru ca putin mai inainte de a‑si arata aceasta parere, chiar la inceputul tratarii problemelor de geo­grafie, afirma ca toti se straduiesc sa‑si etaleze cu tot di­nadinsul cunostintelor lor geografice. Astfel, de pilda Ho­mer a introdus in poezia sa stirile pe care le‑a aflat de­spre etiopieni si despre locuitorii Egiptului si ai Libyei; cit priveste Elada si regiunile invecinate cu ea, el s‑a lasat antrenat in amanunte excesive, pomenind de Thisbe[166] bogata‑n porumb[167] despre Haliartul ierbos[168] despre An­thedon[169], orasul de linga hotare, despre Lilaia[170], de la iz­voarele Kephisului[171] fara sa‑i scope vreun epitet in van. Dar oare cine face astfel de precizari seamana cu unul care urmareste desfatarea sau cu cel care instruieste? Pe Zeus, intr‑adevar in privinta acestor epitete, el s‑a com­portat ca cel din urma, dar descrierile regiunilor aflate in afara putintei noastre de a le verifica cu simturile, atit Homer cit si altii le‑au incarcat cu miracolele mitologiei. In acest caz, Eratosthenes ar fi trebuit sa spuna ca orice poet are in vedere in unele privinte desfatarea, in altele, instruirea. El insa sustine[172] cu tarie ca [acesta urmareste] numai sa captiveze[173], nu si sa educe. Mai mult decit atit, el se intreaba, in ce masura ajuta la valoarea poetului cunostintele topografice, sau de strategie, de agricultura, de retorica sau din alte domenii, pe care unii[174] au vrut sa i le atribuie lui Homer cu tot dinadinsul. Intr‑adevar, a cauta sa‑l inzestrezi pe poet cu toate cunostintele in­seamna a intrece cu totul masura, cel care i‑ar revendica poetului tot soiul de cunostinte teoretice sau practice, acela ar semana - sustine Hipparchos[175] - cu cel care ar sus­tine ca o ramura de maslin[176] din Attica poarta mere si pere, ceea ce este cu neputinta. Aceasta observatie, o Era­tosthenes, ai facut‑o bine: incorect insa pe celelalte, cind ii tagaduiesti poetului acea cunoastere adinca a lucrurilor si cind numesti poezia o baba buna doar sa spuna po­vesti, careia, zici[177], i s‑a ingaduit sa nascoceasca tot ce i se nazare ei nimerit pentru desfatarea inimii. Oare, in­tr‑adevar, audierea poetilor nu contribuie la dobindirea virtutii? Ma refer la faptul de‑a avea experienta multor locuri, de‑a fi priceput in treburile militare, in agricul­tura sau in retorica, insusiri pe care le formeaza, negresit, audierea poetilor.

4. Cu toate aceste cunostinte l‑a coplesit poetul pe Odysseus pe care il inzestreaza cu toate virtutile[178] mai presus de toti ceilalti eroi ai sai. Iata ce spune despre el:

Si cunoscu pe drumul lui tot felul

De oameni, de orase si de datini[179]

El este acela care‑i

Mare la sfatu‑ntelept si la maiestrii de tot felul[180]

El este acela pe care‑l numeste mereu "distrugatorul cetatii' si "cuceritorul Ilionului'[181]

Pentru a sale sfaturi, povesti si iscusinta

Neintrecuta[182]

Daca‑nsoti‑ma‑va el, prin foc si potop de vom trece,

Teferi venim inapoi [ca‑i prea cumpanit si cuminte][183]

zice despre el Diomedes[184]. Odysseus se lauda cu cunos­tintele in agricultura; in legatura cu cositul, iata ce spune:

[Hei, Evrimah, ca nu e sfada noastra

Pe la cositul ierbii primavara,

Cind ziua‑t lunga], eu sa am o coasa

Cu sart incovoiata si tu alta[185]

Si vorbind despre arat:

Sa fi vazut Muncea

De pot sa trag eu brazde necurmate[186]

Si nu numai Homer cugeta astfel despre aceste lucruri, ci toti invatatii il iau ca martor pe poet ca pe unul ce spune adevarul, anume ca astfel de cunostinte inlesnesc in chip deosebit dobindirea intelepciunii.

5. Retorica, apoi, constituie negresit o intelepciune in arta vorbirii, de care Odysseus da dovada in cursul in­tregului poem, ca de pilda in episoadele "Incercarea'[187], in "Rugaminti'[188], in "Solie'[189], unde poetul vorbeste astfel:

Cum insa prinse din pieptu‑i puternicul glas sa rasune,

Vorbele‑i line sa curga din rostu‑i ca fulgi de zapada,

Nimenea n‑ar fi putut sa se‑ntreaca din grai cu Ulise[190]

Cine, asadar, ar putea sa nutreasca banuiala ca poetul care este in stare sa faca pe altii sa tina cuvintari, sa conduca osti sau sa dea dovada de alte fapte de virtute, ar putea fi unul dintre flecarii de rind si dintre plas­muitorii de minuni, in masura doar sa insele si sa ama­geasca pe ascultatori, dar neputincios sa‑i ajute cu ceva? Oare am putea numi maiestria poetica altceva decit imi­tatia cu ajutorul cuvintelor, a vietii omenesti[191]. In acest caz. cum ar putea poetul sa imite, daca el insusi ar fi un necunoscator al ei si un om lipsit de judecata? Maies­tria poetica n‑o pretuim insa in acelasi fel ca mestesugul unor lucratori in lemn sau in metale; in vreme ce me­seria acestora din urma nu contine nici o farima de frumusete vrednica de veneratie, maiestria poetului atirna de talentul omului; si nu poate sa fie poet de valoare acela care nu este, inainte de toate, un om adevarat[192]

6. In afara de acestea, a tagadui poetului maiestria retorica[193] inseamna o totala dispretuire a propriei noastre pareri. Caci, ce poate fi mai retoric decit elocinta? De asemenea, ce este mai poetic decit ea? Cine este apoi superior lui Homer in arta vorbirii? Dar, pe Zeus, [s‑ar putea replica], una este arta poetica si alta cea oratorica. Negresit, ele se deosebesc, dar numai cit specia de alta specie de acelasi gen, asa dupa cum si in interiorul poe­ticii exista o forma tragica si alta comica; in proza, o forma istorica si alta juridica. Caci nu este oare gen literar vorbirea ale carei specii sint versificatia si proza? Sau nu cumva vorbirea poate forma un gen literar, dar discursul retoric nu poate, nici elocinta si maiestria discur­sului? Dimpotriva, ca sa ne exprimam astfel, proza, cel putin proza prelucrata, este o imitatie a limbajului poetic. Caci, in primul rind, aparatul tehnic al poeziei s‑a plasat de timpuriu in centrul atentiei si si‑a cistigat un bun re­nume. Apoi, imitind acest aparat si dizolvind metrul, dar mentinind celelalte elemente poetice, adeptii lui Cadmos[194], Pherekydes[195] si Hecataios[196], si‑au alcatuit astfel compo­zitiile lor. Urmasii acestora, eliminind treptat cite putin din aceasta aparatura poetica, au coborit [proza] de pe o treapta oarecum sublima[197] la aspectul ei de azi. De pilda, s‑ar putea afirma despre comedie ca a luat fiinta din tragedie, dupa ce a fost coborita de la inaltimea ace­leia la o forma care se confunda cu un soi de proza. Caci si cuvintul a cinta, folosit de cei vechi pentru a vorbi cu arta[198] aduce aceeasi marturie, anume ca izvorul si in­ceputul stilului prelucrat si al retoricii a fost poezia. Iar aceasta s‑a servit de muzica pentru recitari. Asa a fost de pilda oda sau limbajul insotit de muzica; de aici si‑au tras numele rapsodia, tragedia si comedia[199]. Astfel ca, la inceput, cind cuvintul a vorbi cu arta a fost folosit in acceptie poetica, iar poezia era legata de oda cintata, pe atunci cuvintul a cinta a echivalat la cei vechi cu a vorbi cu arta. Dar cind unul dintre acesti doi termeni a fost aplicat prin abuz la discursul in proza, sensul abuziv al unuia s‑a extins si asupra celuilalt termen. Insasi denumi­rea de proza a limbajului lipsit de metri arata ca a coborit de la o anumita inaltime si din propriul sau car pe pamint[200]

7. De asemenea, Homer a infatisat nu numai regiuni din apropiere - cum sustine Eratosthenes[201] - si nu nu­mai tinuturile Eladei, ci si numeroase meleaguri indepar­tate si inca cu precizie[202]. Intr‑adevar, el prezinta miturile mai bine decit urmasii sai, pentru ca nu le plasmuieste pe toate miraculoase, ci in interesul stiintei se exprima in ale­gorii, isi impodobeste stilul sau incearca sa captiveze mul­timea; asa sint, de pilda, printre altele, si povestirile legate de ratacirile lui Odysseus, in privinta carora se inseala mult Eratosthenes cind face flecari atit pe Homer, cit si pe interpretii[203] lui. Dar aceste probleme merita discutii mai ample.

8. In primul rind, sa precizam ca miturile le‑au preluat nu numai poetii, ci si cetatile inca binisor inaintea poetilor, tot astfel si legiuitorii[204], datorita folosului pe care‑l aduc, tinind seama de alcatuirea firii animalului logic; intr‑ade­var, omul este insetat de cunostinte; prima manifestare a acestei aviditati este dragostea de povesti. Negresit, por­nind de aici, copiii incep sa asculte povesti si apoi sa ia parte la ele din ce in ce mai mult. Pricina este faptul ca mitul este o poveste a unei lumi noi, un basm care nu vorbeste despre fapte care s‑au petrecut vreodata, ci de cu totul altceva. Iar noul si necunoscutul sint, fara indo­iala, placute. Si tocmai acest imbold da nastere dorului de cunostinte. Cind se mai adauga si miraculosul si fabulosul, placerea e indoita, iar ea este un adevarat filtru al stiintei. La inceput trebuie sa atragem copiii prin astfel de momeli, iar apoi, cind ei mai inainteaza in virsta, sa‑i indrumam spre cunoasterea lucrurilor care exista aievea, deoarece si puterea lor de intelegere se intareste si nu mai are nevoie de inselaciuni. Si apoi orice ins, chiar lipsit de invatatura, este intr‑un anumit fel copil, si tocmai de aceea ii plac si lui povestile; la fel este si el pe jumatate instruit; caci nici acesta nu are tarie in judecata sa si mai staruie inca in el deprinderile din copilarie. Iar pentru ca miraculosul nu este numai placut, ci si infricosator, s‑au folosit pentru copii ca si pentru cei virstnici amindoua laturile lui; intr‑adevar, noi daruim copiilor povesti placute pentru a‑i stimula, si infricosatoare, pentru a‑i abate [de la rau]. Intr‑adevar Lamia, Gorgo, Ephialtes si Scheletul[205] sint curate povesti. Multi dintre cei care locuiesc la oras sint imbolditi spre fapte de curaj, ascultind istorioare placute, deoarece aud pe poeti declamind despre ispravi fabuloase savirsite de oameni, cum sint, de pilda, muncile lui Heracles sau ale lui Theseus[206]; ei mai afla despre cinstirile daruite acestora de catre zei; de asemenea, pe Zeus, ace­lasi imbold il simt copiii cind vad picturi, statui sau alte figurine care reprezinta vreun episod fabulos. Pentru a‑i impiedica de la rau este destul sa vada ca cei rai primesc de la zei pedepse sau sint inspaimintati, sau amenintati, fie prin cuvinte, fie prin fantome monstruoase, sau sint incredintati ca unii au patit aceste rele. Intr‑adevar, nu orice pilc de femei si nici orice alta multime pestrita este in stare sa fie induplecata de logica filozofului si nici sa fie chemata prin acest mijloc la evlavie, la dreptate si la buna‑credinta, ci este nevoie si de unele superstitii. Iar acestea nu sint cu putinta fara creatii legendare si fara miraculos. Intr‑adevar, fulgerul, egida, tridentul, tortele, balaurii si thyrsul - aceste arme ale zeilor[207], precum si intreaga teologie veche sint povesti curate. De ele s‑au folosit intemeietorii cetatilor ca de niste sperietori ca sa inspaiminte inimile slabe. Dat fiind ca plasmuirile mito­logiei se prezinta astfel si au ca tel viata sociala si poli­tica, si pentru ca ele recurg totodata si la istoria lucruri­lor aievea, cei vechi au pus aceasta institutie a copilariei si la indemina virstnicilor si au socotit ca poezia dispune de suficiente resurse pentru a face inteleapta orice virsta; dar mai tirziu, cu scurgerea vremii, si‑au facut aparitia istoriografia si filozofia de azi. Numai ca istoriografia si filozofia apartin celor putini, in vreme ce poezia este mai la indemina poporului, fiind in stare sa umple teatrele si mai presus de toate poemele homerice. De altfel, primii istorici si cei dintii filozofi, numiti fizicieni[208], au fost ei insisi mitografi.

9 Astfel, poetul Homer, tintind prin legende un scop instructiv, a acordat o mare atentie adevarului. Negresit, el introduce in poezie si nascociri, dar adevarul il pune la temelia lor, in vreme ce plasmuirile nu formeaza, in cre­dinta lui, decit o momeala si un mijloc de a conduce multimile.

Intocmai cum turnind argint si aur

Un mester mare[209]

Astfel, Homer impleteste in intimplarile adevarate si unele povesti, pentru a indulci si a impodobi exprimarea. El urmareste de fapt acelasi tel ca istoricul si ca cel care povesteste fapte petrecute aievea. Astfel, luind ca subiect razboiul troian care s‑a intimplat cu adevarat, Homer l‑a infrumusetat cu legende; la fel si ratacirile lui Odysseus. Intr‑adevar, a tese povesti goale fara sa pornesti de la un simbure de adevar nu intra in obiceiul lui Homer. Pe linga acestea si fictiunile prezentate par mult mai apropiate de adevar, daca sint combinate cu unele adevaruri, fapt pe care‑l sustine si Polybios[210], cind vorbeste despre rata­cirile lui Odysseus; o idee asemanatoare exprima si ver­surile:

Asa scornea el basme cite toate Asemeni cu‑adevarat[211]

Intr‑adevar, nu toate cite le‑a insirat poetul, ci doar multe dintre ele, au fost curate plasmuiri, altfel ele n‑ar fi semanat atit de bine cu adevarul. Homer si‑a procurat deci punctele de plecare din informatia sa [intinsa]; astfel, el precizeaza ca Eol a domnit peste insulele din jurul Liparei[212], iar peste tinuturile din preajma Etnei si ale Leontinei[213], stapini au fost ciclopii si laestrigonii[214] cei inospitalieri; de aceea si locurile din imprejurimile strim­torii erau pe vremea aceea cu neputinta sa fie trecute de corabii, [deoarece] Gharybda si Scyllaeum[215] erau stapinite de pirati. Astfel aflam din informatii, ca unele neamuri pomenite de Homer au locuit intr‑adevar in cutare parte a lumii, altele, in alta parte. Astfel, stiind ca cimmerienii[216] s‑au statornicit linga Bosforul Cimmerian, spre miazanoapte si spre intuneric, poetul i‑a asezat corespunza­tor pe un tarim intunecos, linga Hades, fiind un mijloc potrivit de a da pribegiei [eroului] un caracter fabulos. Ca Homer i‑a cunoscut pe cimmerieni, o afirma logografii, care fixeaza invazia cimmerienilor fie cu putin inainte de Homer, fie chiar pe vremea lui.

10. Tot astfel, pentru ca avea cunostinta de colchidieni si de expeditia lui Iason in Aia[217] si cum, de asemenea, cunostea povestile si istorisirile despre Circe[218] si Medeea[219], cu formulele [lor magice] si cu celelalte trasaturi comune ale lor, Homer le‑a plasmuit ca eroine inrudite; cu toate ca ele isi aveau atit de departate lacasurile, una intr‑o infundatura a Pontului, alta in Italia, el le‑a stramutat pe amindoua in afara oceanului; poate ca si Iason a cala­torit pina in Italia[220], pentru ca se vad unele semne ale expeditiei argonautilor si prin partile muntilor Kerauni[221] si ale Marii Adriatice, prin golful Pasidoniates[222] si prin insulele din fata Etruriei; au contribuit intrucitva [la fau­rirea episodului argonautilor] si insulele Cyanee[223] numite si Symplegade; ele sint niste stinci ce fac anevoioasa tre­cerea corabiilor prin Strimtorile Bizantine. Intr‑adevar, din apropierea ce‑o face intre Aia si Aiaia[224], intre Symple­gade si Planctai, calatoria lui Iason printre insulele Planc­tai[225] pare mai adevarata, dupa cum si apropierea de cele ce se stiau despre Scylla si Charybda a facut mai veridic episodul trecerii lui Ulise printre stincile acelea[226]. Pe scurt, oamenii de pe vremea aceea socoteau Marea Pontica un alt Ocean, iar despre cei care calatoreau pe mare inspre acele tarimuri credeau ca s‑au indepartat [de pamintul populat] la fel ca cei care inaintau binisor dincolo de Coloanele lui Heracles. Si, intr‑adevar, ea era socotita cea mai intinsa din marile noastre, si de aceea ei ί s‑a daruit cu osebire numele de Pont[227] ca nume propriu cu care o desemneaza poetul Homer. La fel, tot din aceasta pricina, el a stramutat in ocean asezarile din Pont, soco­tind ca va fi usor de admis datorita opiniei curente. Eu mai cred ca, de vreme ce solymii stapineau crestele cele mai inalte ale muntelui Taurus[228], din preajma Lyciei pina in Pisidia[229] si pentru ca principalele piscuri dinspre miazazi [ale muntelui] ocupate de ei se aflau la vederea celor din interiorul muntelui Taurus si mai cu seama a riveranilor Pontului, tocmai datorita unei oarecare asema­nari dintre locuri, si pe acestia i‑a stramutat in ocean, intr‑adevar, iata ce spune despre Odysseus, care se afla pe pluta:

Neptun care venea de la poporul Etiopean, zarindu‑l de departe.

Din munti de la solymi[230]

Poate ca si pe ciclopii cu un singur ochi i‑a trans­plantat Homer din istoria Scitiei, pentru ca se spune ca astfel de fiinte au fost arimaspii[231] pe care i‑a dat in vileag Aristeas din Procones[232], in poemul "Arimaspeia'.

11. Dupa ce am precizat mai intii aceste amanunte, tre­buie sa vedem acum ce spun cei care, potrivit vorbelor lui Homer, declara ca peregrinarile lui Odysseus au avut loc sau nu prin partile Siciliei si ale Italiei. Negresit, acest episod poate suscita doua interpretari: una buna si alta rea[233]. Interpretarea este buna daca vom vedea in Homer un om care, convins ca ratacirile lui Odysseus au atins acele meleaguri, a luat aceasta temelie reala pe care a prelucrat‑o doar poetic. Intr‑adevar, aceasta teorie este cea mai potrivita in acest caz si pentru ca nu numai in imprejurimile Italiei, ci chiar pina la hotarele Iberiei se pot gasi urme ale ratacirilor lui Odysseu si ale unui mare numar din tovarasii sai[234]. Interpretarea se face in sens rau, daca si prelucrarea poetica se ia drept istorie, ca de pilda, oceanul homeric, Hadesul, boii Soarelui, popasurile lui Odysseus pe la zeite[235], metamorfozele, trupurile uriase ale ciclopilor si ale laestrigonilor, forma hidoasa a Scyllei, distantele imense ale calatoriei pe mare a eroului si mai multe altele de acest fel care, in chip limpede, apartin unui plasmuitor de situatii miraculoase. Nici nu merita osteneala sa‑l contrazici pe acela care il falsifica pe poet intr‑un chip atit de vadit, dupa cum nici pe acela care ar sustine ca tocmai asa cum povesteste poetul s‑a petrecut intoarcerea lui Odyssesus in Ithaca[236], uciderea petitorilor si incaierarea care s‑a incins pe ogor intre locuitorii Ithacai si el: pe de alta parte, e nedrept sa cauti pricina acelora care inteleg pe poet asa cum se cuvine.

12. Eratosthenes[237] totusi osindeste amindoua modurile de interpretare, intr‑un fel cu totul incorect; el respinge a doua teza cind incearca sa contrazica prin argumente mari date vadit fictive, ce nu merita sa fie combatute. Contrazice prima teza, cind prezinta pe orice poet ca pe un scornitor de basme si socoate ca nici cunostintele geo­grafice, nici cele tehnice nu contribuie cu nimic la valoa­rea acestuia. Si pentru ca, unele dintre mituri sint situate in locuri aievea, ca de pilda in Ilion, pe Ida si pe Pelion[238], in vreme ce altele se desfasoara in locuri nascocite, ca acelea unde traiesc Gorgonele[239] sau Geryon[240], Eratosthe­nes afirma ca de genul acestora din urma sint si basmele povestite in legatura cu peregrinarea lui Odysseus; cei care sustin - continua el - ca aceste intimplari nu au fost plasmuite, ci s‑au petrecut aievea, dovedesc greseala lor prin insasi disensiunea dintre ei. De pilda - Sirenele, unii[241] le situeaza la capul Pelorias[242], altii la o distanta de peste 2 000 de stadii (370 km) in Sirenusse[243], care sint o stinca cu trei capete ce desparte golful Kymaion[244] de Posidonia. Dar de fapt nici stinca cu pricina nu este propriu‑zis cu trei capete si nici nu se inalta virful ei in intregime spre cer, ci din partile Syrrhentului[245] pina la strimtoarea de la Capreae[246] se intinde un fel de pinten lung si ingust pe care se afla, pe o coasta de munte, sanctuarul Sirenelor, iar la poalele celuilalt versant, spre golful Posidoniates, trei insulite situate in fata coastei pustii si stincoase, care se cheama Sirene; chiar pe tarmul acestei strimtori se ridica templul Athenei[247], de la care isi trage numele acest pinten.

13. Adevarul este ca nu trebuie sa lepadam informatia in intregimea sa, numai pentru ca cei care ne transmit date topografice sint in dezacord. Sint imprejurari cind acesta este chiar un motiv in plus de‑a acorda mai mare incredere exactitatii intregului. Ma refer, de pilda, la chestiunea de‑a afla daca peregrinarea lui Odysseus s‑a desfasurat prin Sicilia si Italia, si daca Sirenele sint pre­zente prin acele parti; fara indoiala, cel care le aseaza pe capul Pelorias este in contradictie cu cel care le situeaza in Sirenusse, dar nici unul, nici celalalt nu sint in dezacord cu cel de‑al treilea, care le localizeaza in preajma Siciliei si a Italiei, dimpotriva amindoi confera mai mult credit punctului de vedere al acestuia din urma; intr‑adevar, desi primii nu indica acelasi loc, ei nu au iesit totusi din impre­jurimile Siciliei si ale Italiei. Iar daca altcineva ar mai adauga ca la Neapolis se poate vedea mormintul Parthe­nopei[248], una din Sirene, ar aduce o incredintare mai mult, desi acesta ar fi al treilea loc desemnat. Iar pentru ca. Neapolis este situat tocmai in golful format de Sirenusse, pe care Eratosthenes il numeste golful Cumae, credem cu mai multa convingere ca Sirenele au trait pe aceste melea­guri. Caci nu pretindem ca poetul sa se fi informat exact despre fiecare in parte din aceste locuri, nici noi, la rin­du‑ne, nu cautam la el o precizie desavirsita. Pe de alta. parte, noi nu mergem atit de departe, incit sa‑l banuim pe poet ca a compus cinturile fara sa fi cules informatii adevarate despre drumetiile lui Odysseus si fara sa stie unde si cum s‑au petrecut ele.

14. Dupa presupunerea lui Eratosthenes[249], Hesiod[250] a stiut ca ratacirile lui Odysseus au avut loc prin partile Siciliei si ale Italiei, bizuindu‑se cu incredere in parerea lui pe faptul ca Hesiod nu numai ca a pomenit despre locu­rile descrise de Homer, ci a si adaugat stiri noi despre Etna si despre Ortygia[251], o insulita din fata Siracuzei, precum si despre etrusci; in schimb, Homer, in credinta lui Eratosthenes, n‑a cunoscut aceste locuri si n‑a voit sa situeze pribegia lui Odysseus prin locuri cunoscute. Dar putem oare sa admitem ca Homer sa fi cunoscut Etna si Etruria, dar de Scylla[252], Charybda[253], Circaeum[254] si Sire­nusse sa nu fi avut stire? Sau poate ar fi mai potrivit [sa admitem] ca Hesiod nu flecareste, ci urmeaza pareri curente, in schimb Homer "da rasunet la toate nepotrivi­rile ce i‑au venit pe buze'?[255] Caci, in afara celor spuse de noi mai sus in legatura cu caracterul aparte al fabula­tiei homerice, numarul mare al scriitorilor care au inaltat in slava acele ispravi, precum si renumele de care se bu­cura pina azi locurile cu pricina pot aduce [destule] mar­turii ca acestea nu sint plasmuiri de poet, nici de scriitor, ci urme de oameni si de fapte care au fost odata cu ade­varat.

15. Polyibios[256] interpreteaza corect datele homerice de­spre ratacirile lui Odysseus. Eol, zice acesta, pentru ca a relevat caile prin care se poate face trecerea vaselor prin locurile din strimtoare supuse fluxului si refluxului si greu de strabatut cu corabiile din pricina bulboanei ape­lor, a fost numit stapinul vinturilor[257], si socotit rege; tot astfel si Danaos[258], pentru ca a aratat locul potrivit pentru puturi in Argos[259], si Atreus, deoarece a spus ca drumul Soarelui[260] este potrivnic miscarii de rotatie a cerului, au fost socotiti profeti si regi, ca unii care iscodesc tainele sfinte. Iar preotii egiptenilor, ai Chaldeii[261] si magii, care se deosebesc de alti oameni prin destoinicia lor intr‑o ra­mura a stiintei, au avut parte, la inaintasii nostri, de slujbe in conducerea cetatii si de mari cinstiri. Tot astfel, fiecare dintre zei este adorat ca descoperitor al unui mestesug folo­sitor. Dupa ce a precizat toate acestea, Polybios refuza sa socoteasca in intregime de domeniul legendei pe Eol ca si toata drumetia lui Odysseus; negresit s‑au adaugat aici si citeva plasmuiri mitice, cum s‑a intimplat in ca­zul razboiului troian, dar ca esentialul s‑a petrecut in preajma Siciliei, a aratat‑o atit poetul cit si ceilalti scriitori care descriu locurile din preajma Italiei si a Siciliei[262]. Acest istoriograf[263] nu aproba nici acea parere a lui Eratosthe­nes, prin care acesta din urma sustine ca "atunci va gasi cineva urmele pe unde a ratacit Odysseus, cind va desco­peri selarul care a cusut burduful vinturilor'[264]. El adauga ca, ceea ce se practica linga Scyllaeum cu prilejul vinatorii pestilor‑sabii se potriveste cu cuvintele poetului despre Scylla[265]

Din fiorosul hau si‑n jurul stincii

Ea lacomind tot pescuieste‑acolo

Delfini si ciini‑de‑mare si tot soiul

De pesti mai mari ce cresc in sinul marii[266]

Intr‑adevar, lacherdele care trec in bancuri pe linga Italia, cind cad in strimtoare si sint impiedicate de bul­boana sa se apropie de Sicilia, dau peste animale mai mari, ca delfini si ciini‑de‑mare si alte cetacee. Din vinatul de lacherde se ingrasa pestii‑sabii care se mai numesc - zice Polybios[267] - si pesti‑spada si ciini. Si aici ca si cu prilejul revarsarii Nilului si a altor ape, se intimpla acelasi lucru ca in caz de incendiu sau cind o padure este mistuita de flacari: atunci animalele, adunindu‑se gramada la un Ioc, fug de foc sau de apa si cad astfel prada jivinelor mai puternice.

16. Dupa aceste informatii, Polybios descrie vinatoarea pestilor‑sabii, care are loc in preajma regiunii Scyllaeum: in postul de observatie se pune un singur pindas, comun pentru mai multi vinatori, care stau pititi mai la o parte in niste barcute cu doua visle, cite doi oameni de fiecare barca. Indata ce pindarul indica prin semne ivirea pesti­lor‑sabii, unul conduce intr‑acolo barca, iar celalalt sta gata la prora cu harponul in mina; pestele isi tine dea­supra apei o treime din corp. Cind luntrea aproape a ajuns pestele, vinatorul infige in el harponul din mina apoi il smulge din nou din trupul pestelui, dar fara virful de fier care este ca un cirlig de undita: acesta este prins usor de harpon cu anume viclesug si este legat de o funie lunga, pe care ei o lasa sloboda animalului ranit pina cind acesta osteneste tot zbatindu‑se si cautind scapare. Atunci il trag pe uscat sau il urca in barca, daca nu are cumva un corp peste masura de mare. Harponul, chiar daca il scapa in mare, nu se pierde, pentru ca este mestesugit din lemn de stejar si de brad, astfel ca, in vreme ce partea de stejar, din pricina greutatii, se scufunda in apa, restul ramine deasupra si poate fi pescuit usor[268]. Se intimpla uneori sa fie ranit prin barca insusi luntrasul, din pricina marimii sabiei pestilor, iar datorita fortei animalului, vina‑rea lui seamana cu vinatoarea de mistreti. Din fapte de acest fel - zice Polybios - oricine ar putea sa‑si dea seama ca Odysseus a ratacit prin partile Siciliei, potrivit vorbelor lui Homer, deoarece poetul leaga de Scylla o ast­fel de vinatoare care este foarte nimerita pentru Scyllaeum. Iar in ce priveste vorbele lui Homer despre Charybda[269], ele se potrivesc intru totul cu fenomenele din strimtoare. Cit priveste versul homeric:

De trei ori sloboade ea apa[270]

In loc sa spuna "de doua ori', este vorba, dupa Polybios, de o greseala fie de grafie, fie de observatie.

17. Si fenomenele din insula Meninx[271] [- continua Polybios -] se potrivesc cu relatarile poetului despre lotofagi. Iar daca se ivesc unele nepotriviri, vina o poarta modificarile suferite [de poeme] cu vremea, lipsa de cu­nostinte precise sau licenta poetica care a alcatuit poemul din informatie, organizare de material si legenda. Scopul istoriei este adevarul. Iata, de pilda, in Catalogul Cora­biilor[272], poetul descrie particularitatile fiecarui loc, aratind ca un oras este stincos, altul asezat la capatul pamintului, ca unul este plin de porumbei, iar altul se inalta pe tar­mul marii[273]. Scopul organizarii materialului este puterea de inriurire, ca de pilda cind poetul introduce razboaie in descrieri. Scopul legendei este placerea si uimirea. Dar daca totul ar fi numai plasmuire, el n‑ar avea nici putere de convingere, nici n‑ar fi un procedeu homeric. Toti vad in opera lui Homer o adevarata meditatie filozofica, contrar vorbelor lui Eratosthenes[274] care ne recomanda sa nu judecam poemele homerice dupa principiile ratiunii si sa nu cautam in ele date cu adevarat istorice. Mai potri­vit este [de pilda] ca versul

De aici turbate vinturi ma purtara

Pe marea cea pescoasa noua zile[275]

sa fie inteles mai degraba ca o referire la o distanta mica (pentru ca vinturile primejdi­oa­se nu bat in linie dreapta) decit ca o aluzie la o departare excesiva a lui Odysseus in ocean sprijinit de vinturi prielnice care bat fara ince­tare. Polybios[276], care calculeaza distante de la capul Maleai pina la Coloanele lui Heracles la 22.500 de stadii [4.162 km], zice ca, daca am aprecia acest interval la noua zile de drum, mentinind aceeasi viteza, vasul ar strabate zilnic 2.500 de stadii [462,50 km]. Dar cine a putut pretinde vreodata ca un om, pornind din Lycia sau din Rodos sa ajunga a doua zi la Alexandria, distanta fiind de 4.000 de stadii [739,90 km]? Iar celor care se intreaba cum [se poate ca] Odysseus, care a venit de trei ori in Sicilia, sa nu fi trecut prin strimtoare nici ma­car o data, Polybios le raspunde, aparind pe Homer, ca toti navigatorii, chiar si generatiile de mai tirziu au oco­lit aceasta cale.

18. Iata deci faptele aratate de Polybios. Indeobste mai sint [multe] altele bine infatisa­te de el. Cind insa respinge presupunerea trecerii lui Odysseus din Marea Interioara in Ocean si raporteaza navigatia fiecarei zile la masura­tori si la distante exacte, el atinge culmea incoerentei. Iata si urmatoarele versuri ale poetului pe care el le aduce in sprijin:

De aici turbate vinturi ma purtara

Pe marea cea pescoasa noua zile[277]

si, in acelasi timp, suprima alte versuri ca:

Ale‑Oceanului ape vasul cind le lasa[278]

si versul:

'N insula Ogygia[279], unde mijlocul marii se afla[280]

si unde locuieste si fiica lui Atlas[281], la fel versul despre feaci[282]

Locuim noi doara departe, cei din urma, pe noianul

Batut de valuri, si la noi nu vine

Din alta parte nimeni[283]

Intr‑adevar, se vede limpede ca toate acestea au fost plasmuite in plin Atlantic. Dar Polybios, trecindu‑le sub tacere, respinge cele spuse limpede de poet. Aceasta ati­tudine negresit nu este buna. Parerea sa, ca ratacirile lui Odysseus s‑au abatut prin partile Siciliei si ale Italiei, este corecta si o confirma si numele locurilor. Intr‑adevar, ce poet sau ce scrii­tor i‑a convins pe napolitani sa se socoteasca posesorii mormintului sirenei Parthenope, iar cei din Cumae[284], din Dicaiarchia[285] si de la Vezuviu, sa localizeze pe meleagurile lor Pyriph­legethonul[286], lacul Acheronului[287], oracolul mortilor din Aornos[288], numele lui Baios si Misenos[289], acei tovarasi ai lui Odysseus? La fel stau lucrurile cu istorioarele despre Sirenusse, despre strimtoarea Siciliei, despre Scylla si Charybda si despre Eol; toate acestea nu trebuiesc despicate [in patru] cu strictete, dar nici nesocotite ca simple nascociri fara rada­cini si fara temei, ca unele ce nu au nimic comun nici cu adevarul, nici cu interesul istoric.

19. Eratosthenes insusi pare sa fi banuit toate acestea cind presupune ca poetul voia sa localizeze drumetiile lui Odysseus pe meleagurile de la asfintit. Daca insa el s‑a abatut de la hotaririle luate, aceasta se datoreste faptului ca in unele cazuri n‑a dispus de informatii exacte, iar in altele, nu voia sa le ia asa [cum erau], ci sa le infatiseze in amanuntime mai ingrozitoare si mai mon­struoase. In acest ultim punct, Eratosthenes are dreptate. Dar pricina pentru care Homer a procedat astfel a inte­les‑o gresit. Intr‑adevar aceasta nu a fost flecareala, ci folosul. Negresit, Eratosthenes este indrituit sa fie criticat si din acest motiv si pentru ca sustine ca Homer a situat la mari departari plasmuirile lui fantastice, deoarece acolo i‑a fost mai la indemina sa‑si disimuleze minciunile. Dar, de fapt, numarul nascocirilor miraculoase situate in locuri indepartate formeaza o foarte mica particica fata de cele din Elada si din apropierea Eladei. Asa sint, de pilda, povestile legate de muncile lui Heracles si ale lui Theseus, cit si miturile ce se desfasoara in Creta, in Sicilia si in alte insule, ca si cele din jurul muntilor Citeron, Helicon, Parnas, Pelion[290], si in sfirsit in Attica intreaga si in Pelo­pones. Nimeni nu invinuieste pe poetii mitografi de ne­stiinta din pricina miturilor pe care le creeaza. Mai mult, pentru ca poetii nu plasmuiesc totul, ci mai des adauga povesti la o traditie istorica, si mai presus decit altii asa procedeaza Homer, cel care ar incerca sa afle ce adaosuri fabuloase fac cei vechi, acela nu se intereseaza daca aceste amanunte mitice au existat sau mai exista, ci mai degraba incearca sa caute adevarul ascuns sub numele locurilor si a personajelor astfel create, de pilda, sa afle daca rataci­rile lui Odysseus au avut ele loc vreodata si unde anume.

20. Dar, indeobste, Eratosthenes procedeaza gresit cind pune poezia Iui Homer pe aceeasi treapta cu a celorlalti poeti, atit in alte privinte, cit si in problemele ce ne preocupa acum in ale geografiei, si nu‑i acorda nici o superioritate fata de ei. Caci, in afara altor considerente, daca ai parcurge numai drama Triptolemos[291] a lui Sofocle sau prologul Bacantelor[292] lui Euripide si le‑ai compara cu preocuparile lui Homer pentru asemenea probleme de geografie, mai usor ti‑ai putea da seama de superioritatea lui Homer sau de deosebirea dintre acesti poeti. Caci acolo unde este nevoie de ordine in insirarea locurilor pome­nite, Homer respecta ordinea geografica atit a tinuturilor elene, cit si a celor departate.

Catau pe‑Olimp s‑aseze plaiul Ossa[293]

Si peste Ossa muntele Pelion[294]

si aiurea:

Hera Olimpul lasind si sarind de pe culme la vale

Trece‑n Pieria[295] si prin Emathia[296] cea desfatata

Peste‑naltimile muntilor plini de ninsoare din plaiul

Tracilor, buni calareti: ea nici nu atinge pamintul

Iar de pe muntele Athos da fuga pe undele marii[297]

Si in Catalogul corabiilor el nu insira la rind orasele, pentru ca nu e nevoie, dar neamurile le prezinta la rind. La fel [face] si cu popoarele indepartate.

In Cipru, in Fenicia si‑n Egipet

Fusei, la etiopi, la cei din Sidon

Si la erembi si‑n Libya[298]

ceea ce subliniaza, de altfel, si Hipparchos[299]. Dimpotriva, ceilalti [doi poeti], in privinta locurilor, unde este stricta nevoie de ordine geografica, prezinta unul pe Dionysos Bacchus colindind pe la diferite neamuri, celalalt[300], pe Triptolemos, cutreierind tarinele insamintate de el, si apropie tinuturi mult departate, iar pe cele invecinate le indeparteaza unul de altul.

Paminturi lydiene cu‑aur mult lasind

Si sesuri insorite la frigi si la persani

Si‑a Bactrei mindre ziduri, pe plaiuri reci la mezi

Si‑n fericita tara a arabilor venii[301]

La fel face si Triptolemos[302]

Si in privinta climei si a vinturilor[303] dovedeste Homer cunostinte geografice intinse, pentru ca adeseori, in de­scrierea locurilor, da amanunte ca acestea:

Ithaca‑i cea mai departata‑η mare

Si scunda spre apus, iar celelalte

Sint mai spre rasarit[304]

Si:

Iar pestera‑i cu doua porti: una inspre Borean

Alta spre Notos[305]

Nu‑mi pasa de zboara la dreapta‑n intuneric

Spre rasarit, ori la stinga spre apus[306]

Iar necunoasterea unor amanunte ce acestea trec in ochii lui Homer ca cea mai desavirsita confuzie:

lubitii mei, noi nu stim unde e lacasul

In care intuneric si‑n care Aurora si soarele adasta[307]

Si apoi exprimindu‑se bine, poetul zice:

Borean si Zefir sint doua vinturi ce din

Tracia vin[308]

Intelegind gresit pasajul, Eratosthenes[309] ii imputa lui Homer ca ar sustine indeobste ca Zefirul sufla din Tracia. Dar departe de‑a vorbi in general, poetul se refera aici numai la momentul cind aceste doua vinturi se intilnesc, in preajma golfului Melas[310], in Marea Traciei, care este o parte a Marii Egee. Intr‑adevar, coasta Traciei, in locu­rile unde se invecineaza cu Macedonia, face o cotitura spre sud, formind un promontoriu si inaintind in mare, astfel ca pentru cei care locuiesc in Thasos[311], in Lem­nos[312], in Imbros[313], in Samothrake[314] si, cu un cuvint, in marea din jurul acestor insule, Zefirii bat in aparenta dinspre Tracia, asa dupa cum pentru Attica ei se simt dinspre Stincile Skironiene[315], de unde zefirii mai poarta si numele de Skironi, dar si Argestai[316]. Eratosthenes[317] nu a inteles aceasta stare de lucruri, poate doar sa fi intre­zarit ceva, pentru ca el descrie aceasta brusca cotitura a tarmului Traciei, despre care vorbesc eu acuma. Dar cum el ia vorbele poetului in sens general, il mai si invinuieste de ignoranta, deoarece zefirul sufla dinspre apus si dinspre Iberia, iar Tracia nu se gaseste in acele parti. Oare [- in­trebam noi -] intr‑adevar Homer sa nu fi stiut ca zefirul sufla dinspre asfintit? Tocmai el, care ii pastreaza locul sau propriu in insirare, rostind vorbele ce urmeaza:

Impreuna bateau Euros fi Notos[318]

Zefirul cel cu rece suflu si Boreanul[319]

Sau poate Homer n‑a stiut ca Tracia nu se intinde din­coace de muntii Peoniei si ai Thessaliei[320]? Dimpotriva, el, care a cunoscut tinuturile din continuarea tracilor si care a delimitat litoralul de inima uscatului, ii desemneaza pe unii magneti[321], pe altii malieni[322], si pe grecii din con­tinuarea lor pina la thesproti[323], la fel si pe dolopii[324] din vecinatatea peonilor, pe selii[325] din jurul Dodonei pina la Acheloos[326]; dar pe traci nu‑i pomeneste dincoace de aceste limite. In schimb este inclinat sa numeasca mereu marea cea mai apropiata [de traci] si cea mai cunoscuta de el, ca atunci cind zice:

Gloatele strinse s‑au pu·, in miscare ca niste talazuri,

Namile ce le rascoala pe Marea Icarica[327]

21. Sint unii autori[328] care pretind ca numai doua sint vinturile mai de seama, Boreanul si Notosul, ca celelalte se deosebesc de acestea doar printr‑o mica deviere de la directia acestora: astfel vintul care bate dinspre regiunea rasaritului de vara este Euros; cel dinspre rasaritul de iarna, Apeliotes[329]; dinspre regiunea cerului in care asfin­teste soarele vara sufla zefirul, iar de unde apune el iarna, Argestes[330]

In sprijinul teoriei celor doua vinturi [principale] ei aduc marturia lui Thrasyalkes[331] si a poetului Homer insusi care pune vintul argestes alaturi de notos. Notosul argestes ["vijelios][332] iar pe zefir, de borean:

Cu Boreanul Zefirul sufla dinspre‑a tracilor tara[333]

Dar Poseidonios spune[334] ca nici unul dintre specialistii in materie, ca Aristotel, Timosthenes[335] si Bion[336] astro­nomul, n‑a infatisat o astfel de teorie despre vinturi. Dim­potriva, ei numesc Caikias[337], vintul ce sufla vara dinspre rasarit, iar pe cel potrivnic lui, Libs[338]; ultimul bate dinspre apusul de iarna; iarasi apoi ei numesc pe Euros vintul dinspre rasaritul de iarna si Argestes vintul potrivnic aces­tuia; ca vinturi intermediare ei desemneaza pe Apeliotes si pe zefir[339]. Poetul numeste "Zefir ce sufla aspru' vintul numit de noi Argestes, si "Zefir ce sufla lin', vintul ce se cheama obisnuit la noi zefir, iar Notos‑argestes pe Leuco‑notos[340] al nostru, pentru ca acesta produce putini nori, in opozitie cu celalalt Notos care e insotit mereu de nori negri si grei.

Asprul Zefir ca atunci cind norii pe cer risipeste

Aprig batind cu a vijeliosului Notos suflare[341]

Intr‑adevar, poetul vorbeste aici despre zefirul aspru care obisnuieste sa imprastie norii slabi adunati de Leuco‑notos, pe ultimul numindu‑l Notos insotit de epitetul Argestes "Vijelios'. Iata, deci, acestea sint indreptarile ce le‑am socotit de cuviinta sa le facem teoriilor sustinute de Eratosthenes la inceputul cartii intii a Geografiei sale.

22. Staruind in parerile sale gresite despre Homer, Era­tosthenes mai sustine[342] ca poetul n‑a stiut ca Nilul are mai multe guri si nici macar numele acestui fluviu, in vreme ce Hesiod[343] l‑a cunoscut pentru ca‑l mentioneaza. Dar s‑ar putea ca numele Nilului sa nu fi fost fixat inca pe vremea lui Homer. Iar in privinta gurilor, dat fiind ca pe atunci ele erau inca neexplorate si doar putini stiau ca erau mai multe la numar si nu una singura, se poate admite ca el n‑a auzit nimic despre ele; iar daca printre minunatiile Egiptului cea mai vestita si mai minunata si cea mai vrednica de pomenit si de vazut a fost si este fluviul, cu revarsarile si cu gurile sale[344], cine ar putea banui ca cei care l‑au informat pe Homer despre fluviul egiptean si despre tara aceea, despre Theba Egiptului si despre insula Pharos[345], n‑au cunoscut aceste guri sau, cunoscindu‑le, sa nu‑i fi vorbit lui Homer despre ele, in afara de cazul ca au ocolit un lucru tocmai prea cunoscut? Dar e inca si mai de necrezut ca Homer, care a pomenit Etiopia, pe sidoni, pe erembi si Marea Exterioara, el care a vorbit despre impartirea in doua a etiopienilor, sa nu fi prezentat nimic despre locurile invecinate si de toata lumea cunoscute. Iar daca despre aceste guri ale Nilului n‑a adus de loc vorba, aceasta nu constituie o dovada a necunoasterii lor (caci Homer n‑a suflat o vorba nici de­spre patria sa, nici despre multe altele), ci mai degraba i s‑a parut ca nu merita sa fie pomenite lucruri prea obis­nuite unor cunoscatori.

23. De asemenea, pe nedrept i se reproseaza[346] lui Homer ca vorbeste ca un necunoscator, cind spune despre Pharos ca este o insula din largul marii[347]. Caci tocmai aceasta parere ar putea sluji ca marturie a faptului ca poetul nu a nesocotit nimic din particularitatile semnalate de noi mai sus, mai ales in legatura cu Egiptul. Iata dovada: oricine ar fi cel care isi povesteste propria pribegie este un laudaros; unul dintre acestia a fost si Menelaos care mergind pina la etiopieni, a aflat de buna seama despre revarsarile Nilului si despre cit mil lasa el peste tarini si cum depunerile fluviului inaintea gurilor prelungesc tarmul, ingramadind pamint in fata revarsarii sale incit, pe drept cuvint, spune Herodot[348] ca intreg Egiptul este un dar al fluviului; si intr‑adevar [asa si este Egiptul] chiar daca nu in intregimea lui, cel putin regiunea Deltei, asa‑numita Tara de Jos[349]. Menelaos a primit negresit si informatia ca insula Pharos era incinsa de mare in vechime. A exagerat insa ca ea mai este si astazi maritima, cind de fapt nu mai este. Cel care le‑a ticluit acestea astfel a fost insusi poetul. Prin urmare, din cele de mai sus se poate deduce ca poetul cunostea si revarsarile Nilului si gurile lui.

24. Aceeasi greseala rezida si in invinuirea adusa[350] poe­tului ca n‑a cunoscut istmul dintre Marea Egiptului si Golful Arabic si ca a comis o greseala zicind ca

Etiopienii‑n doua‑mpartiti sint ultimii oameni[351]

Dar, de fapt, in vreme ce poetul prezinta corect acest adevar, autorii de mai tirziu[352] il acuza, dar pe nedrept. Parerea ca Homer nu cunostea istmul cu pricina este atit de departe de‑a fi adevarata, incit eu declar deschis ca poetul nu numai ca l‑a cunoscut, dar il si descrie limpede, doar gramaticii, incepind cu Aristarchos si cu Crates[353], corifei in ale criticii, n‑au inteles sensul cuvintelor lui.

Intr‑adevar, dupa ce poetul spune:

Etiopienii, ce‑n doua‑s impartiti, sint ultimii oameni[354]

o data cu versul urmator apare intre ei divergenta, Aris­tarchos[355] scriind:

Unii unde apune Hyperion, altii unde rasare

iar Crates[356]

Atit, unde apune Hyperion[357], cit si unde rasare,

fara sa existe vreo deosebire pentru ipotezele lor, daca se adopta una sau alta dintre variante. Crates, urmind pe cei care par sa utilizeze un limbaj stiintific, sustine ca zona torida e inconjurata de ocean; de cele doua parti ale ei se afla zona temperata, una, de la noi, iar cealalta din emisfera potrivnica. El conchide ca, dupa cum la noi se numesc etiopieni acei oameni care, asezati in partea de miazazi de‑a lungul intregii lumi populate, sint, dintre toti ceilalti oameni, ultimii locuitori la ocean, tot astfel, crede el, si dincolo de ocean trebuie sa traiasca alti etiopieni, ultimii dintre locuitorii celeilalte zone temperate, si care populeaza malurile aceluiasi ocean. In felul acesta, ei sint dubli si impartiti in doua de ocean, iar poetul adauga versul

Atit unde apune Hyperion, cit si unde rasare,

pentru ca - zice Crates - zodiacul ceresc aflindu‑se mereu la zenitul zodiacului terestru, iar acesta nedepasind in oblicitatea sa niciodata teritoriul celor doua Etiopii, este necesar ca si drumul Soarelui sa fie conceput in intregime in aceasta zona, si fiecare rasarit si apus al astrului sa aiba loc in acest interval, sub diversele lor aspecte si sub dife­ritele semne ale cerului[358]. Crates a dat aceasta explicatie, intemeindu‑se mai mult pe astronomie. De fapt, el putea sa se exprime si mai simplu, pastrind totusi ideea in sine a impartirii in doua a etiopienilor, asa cum s‑a aratat mai inainte, si anume ca de la rasarit pina la asfintit, pe amin­doua malurile oceanului, locuiesc etiopienii. Prin urmare, ce deosebire exista ca sens daca se adopta versul in varianta data de Crates sau in cea a lui Aristarchos de mai jos:

Unii, unde apune Hyperion, altii unde rasare?

Caci si aceasta versiune inseamna ca etiopienii locuiesc pe amindoua tarmurile oceanului, si pe cel de apus, si pe cel de rasarit. Dar Aristarchos, respinge interpretarea lui Crates. El crede ca impartirea in doua se refera numai la etiopienii din emisfera noastra, cei mai departati spre mia­zazi fata de eleni. Dar, dupa parerea lui, acestia astfel des­partiti nu formeaza doua Etiopii, una spre rasarit, alta spre apus, ci doar una singura, cea situata la miazazi de eleni si vecina cu Egiptul. Poetul, necunoscind acest lucru, atit in acest loc ca si in atitea altele semnalate de Apollodoros in cartea a doua a tratatului sau Despre Catalogul corabiilor[359] a dat indicatii geografice false care n‑au avut niciodata o existenta reala.

25. Pentru a combate pe Crates, ar fi nevoie de o dis­cutie mai lunga, care insa, la fel, nu are contingente cu subiectul lucrarii prezente. Cit despre Aristarchos, apreciem ca un merit al lui faptul de a fi respins interpretarea lui Crates care de altfel este susceptibila de multe obiectii, si de a fi presupus ca la Homer a fost vorba de Etiopia de la noi. Dar celelalte pareri ale lui Aristarchos sa le su­punem criticii si in primul rind faptul ca si el despica fara rost firul in patru in legatura cu textul poemelor homerice. Caci oricare dintre cele doua lectiuni se adopta, ea se poate adapta interpretarilor lui. Intr‑adevar, ce deosebire exista daca spui: "Exista doua grupari ale etiopienilor de la noi, unii spre rasarit, altii spre apus'; sau: "Sint doua grupari, si spre rasarit, si spre apus'? In al doilea rind, i se poate imputa lui Aristarchos faptul ca se sprijina pe anumite date gresite. Sa admitem ca poetul n‑a stiut ca exista istmul si ca se refera la Etiopia de linga Egipt cind spune

Etiopienii, ce‑n doua‑s impartiti.

Cum stau lucrurile asadar? Nu cumva etiopienii nu sint impartiti in doua, ci din nestiinta i‑a infatisat astfel poe­tul? Poate nici Egiptul, nici egiptenii, situati de la Delta pina la Syene[360], nu sint despartiti in doua de Nil,

Unii la apusul Hyperionului, altii la rasaritul lui?

Dar ce altceva este Egiptul decit o insula fluviala[361], pe care o inunda apele? Aceasta insula se intinde pe amin‑doua malurile fluviului, pe cel de rasarit si pe cel de apus. Iar Etiopia este o prelungire directa a Egiptului si este foarte asemanatoare cu el, atit prin prezenta Nilului, cit si prin natura celorlalte locuri. Caci si Etiopia [la fel ca Egiptul], este ingusta, alungita si inundata de ape. Partile ei neinundate sint desarte, sterpe si prielnice doar unor rare asezari omenesti, care se afla unele spre rasarit, altele spre apus. Prin urmare, cum sa nu fie impartita in doua si Etiopia? Sau poate, pentru unii Nilul a aparut ca hotar destul de potrivit intre Asia si Libya[362], acest fluviu ce se prelungeste spre miazazi pe o lungime mai mare de 10 000 de stadii [1850 km], iar in latime, fiind atit de intins, incit cuprinde insule cu mii de oameni, dintre care cea mai mare este insula Meroe[363], resedinta regelui si metropola etiopienilor, dar n‑ar fi in stare sa desparta in doua Etiopia insasi? Doar si atunci cind se critica diviziunea in doua a continentelor prin fluviu, se aduce drept suprema invi­nuire tocmai faptul ca se taie in doua Egiptul si Etiopia si ca se trece in Libya o parte a fiecareia dintre cele doua tari, o alta parte in Asia: sau daca se ocoleste acest neajuns, ori nu se fixeaza granita intre continente, ori nu se mar­cheaza hotarul lor prin fluviu.

26. Pe linga acestea, se poate concepe impartirea Etiopiei si altfel. Caci toti navigatorii care au calatorit in ocean pe linga tarmurile Libyei, unii pornind de la Marea Erythree, altii de la Coloane[364], dupa ce au inaintat citva, s‑au intors din drum, impiedicati de numeroase greutati stranii, incit multora le‑au lasat impresia ca drumul acela ar fi stavilit printr‑un istm. De fapt, intreaga Mare Atlan­tica isi are undele continui de jur imprejur si mai ales partea ei dinspre miazazi. Toti acesti navigatori au numit etiopiene ultimele tinuturi pina la care au ajuns si sub aceasta denumire le‑au facut cunoscute. Ce‑ar fi, deci, de mirare daca si Homer, indemnat de o astfel de informatie, a impartit in doua pe etiopieni, numindu‑i pe unii de rasa­rit, pe altii de apus, rara sa mai stie daca ei ocupau sau nu si tot spatiul intermediar? Dar Ephoros[365] a transmis si o alta stire veche, pe care nu‑i cu neputinta s‑o fi aflat Homer. El arata ca, dupa spusele locuitorilor din Tar­tessos[366], niste etiopieni care au navalit in Libya pina la apus au ramas o parte acolo in interiorul tinutului, in timp ce restul s‑a raspindit de‑a lungul tarmului. Ephoros aduce in sprijin urmatorul vers homeric:

Etiopienii‑n doua‑mpartiti sint ultimii oameni[367]

27. Aceste replici i s‑ar putea da[368] lui Aristarchos si adeptilor sai, precum si altele mai convingatoare inca decit acestea, prin care se va inlatura invinuirea de grava nestiinta a poetului. In ce ma priveste, eu ma declar in favoarea opiniei vechilor eleni[369]; asa cum semintiile de pe meleagurile nordice, cunoscute pe atunci, se numeau cu un singur nume sciti sau - ca la Homer nomazi -, iar mai tirziu cind s‑au cunoscut popoarele de la asfintit, li s‑a dat numele de celti si de iberi, sau, combinat, de celt­iberi si celtosciti, desemnindu‑se astfel cu un singur nume, din ignoranta, neamuri deosebite, tot astfel toate tinuturile de miazazi, scaldate de ocean, poarta numele de Etiopia. Iata ce fel de marturii se pot aduce [in sprijin] - Eschil in Prometeu dezlegat vorbeste dupa cum urmeaza:

Acolo vei vedea

A Erythreei unda purpurie si sfinta

Si lacul cu reflexe aramii de linga

Ocean, care pentru etiopieni e‑a belsugului izvor.

Acolo unde soarele[370] atotvazator

Trupul sau nemuritor si‑l reconforteaza

Si oboseala cailor se‑ndeparteaza,

In undele lui calde si moi[371]

Pentru ca oceanul, pe intreaga traiectorie a zonei sudice face acest serviciu soarelui si se afla in aceasta pozitie fata de el, e limpede ca si poetul i‑a asezat pe etiopieni pe toata lungimea acelui climat meridional[372]. Si Euripide in tragedia Phaethon[373] zice despre Clymene ca i‑a fost data:

Lui Merops[374], craiul acestui tinut peste care, atunci

Cind soare rasare, arunca cu flacari de aur prima data

Pe pamint, din caruta‑i la patru cai inhamata,

Vecinii de rasa neagra le zic statiuni luminoase

Ale cailor Soarelui si‑ai Aurorei.

In acest pasaj, Euripide fixeaza in acelasi loc popasurile cailor Aurorei si ai Soarelui, dar in versurile ce urmeaza imediat in continuare el precizeaza ca acestea se afla doar in apropiere de locuinta lui Merops; si iata ca in toata drama este impletit in text acest amanunt geografic care nu este propriu Etiopiei din partile Egiptului, ci mai de­graba tarmului de‑a lungul intregii clime meridionale.

28. O veche parere despre Etiopia semnaleaza si Ephoros prezentind‑o in lucrarea sa intitulata Descrierea Euro­pei[375] cum regiunile de pe bolta cereasca, ca si de pe pa­mint, au fost impartite in patru parti, portiunea rasari­teana de unde sufla apeliotes o populeaza indienii, cea de miazazi de unde sufla notosul, etiopienii, cea de asfin­tit, celtii, iar cea de miazanoapte scitii. El mai adauga ca Etiopia si Scitia cuprind o intindere mai mare decit ce­lelalte doua; intr‑adevar, se pare - zice el - ca neamul etiopienilor se intinde de la rasaritul de iarna pina la apu­sul de iarna, in vreme ce Scitia ocupa tocmai partea po­trivnica. Concordanta poetului cu aceste idei reiese lim­pede si din cele ce urmeaza, cind situeaza Ithaca:

Catre‑ntuneric, care se afla spre Ursa: iar alte

Insule cata spre soare rasare si aurora[376]

desemnind in acest fel intreaga latura sudica. Si tot astfel, cind zice:

Nu vreau sa stiu de zboara la dreapta spre soare‑rasare

Si aurora sau poate la stinga spre sumbru‑ntuneric[377]

si iarasi:

Iubitii mei, noi nu stim unde‑apune

Luminatorul soare, cind coboara

Pe sub pamint, si nici de unde vine

La rasarirea lui[378]

Asupra acestor pasaje vom reveni cu prilejul descrierii insulei Ithaca[379], unde le vom lamuri mai bine. Cind poe­tul spune, asadar:

Zeus de ieri a purces si s‑a dus la ospete cu zeii

Spre‑Okeanos, departe la bunul norod etiopic[380]

trebuie sa intelegem expresia in sens mai larg, anume ca oceanul se intinde pe toata traiectoria sudica si etiopienii la fel. Caci spre orice punct al acestei traiectorii ti‑ai in­drepta privirea in gind, tot de ocean vei da si de Etio­pia. Asa suna si versurile:

[Neptun], care venea de la poporul

Etiopian, zarindu‑l de departe,

Din munti de la solymi.. [381]

ceea ce are aidoma intelesul cuvintelor "din tinuturile de miazazi'. Poetul nu vorbeste aici despre solymii din Pisi­dia ci, asa cum am precizat mai inainte[382], el a plasmuit altii cu acelasi nume; acestia se aflau fata de Odysseus care plutea in luntre si fata de cei care locuiesc la miazazi, cum sint etiopienii - in acelasi raport in care se gasesc solymii din Pisidia fata de Pont si fata de etiopienii din sus de Egipt. Tot astfel trebuie luate in sens mai larg cuvintele lui Homer despre cocori:

Care de iarna fugind [speriati] si de ploaia tomnie

Zboara cu strigate peste ocean si se lasa departe

Unde ameninta pe oameni pitici cu omor si pietre'[383]

Caci nu numai in tinuturile din Elada se vede cocorul calatorind spre miazazi, ci si in regiunile Italiei si ale Ibe­riei sau pe meleagurile Marii Caspice si din Bactriana. De­oarece oceanul scalda intreg tarmul de miazazi si deci spre intreg [acest tarm] fug de iarna [cocorii], trebuie sa ad­mitem ca si pigmeii[384] au fost localizati de plasmuirea poe­tului de‑a lungul intregului tarm. Iar daca autorii de mai tirziu au restrins pe etiopieni numai la cei de linga Egipt si tot acolo [au fixat] si povestea cu pigmeii, aceasta s‑ar putea sa nu aiba nici o legatura cu cele vechi. Si, intr‑ade­var, noi stim astazi ca numele de ahei si de argieni nu cuprinde pe toti cei care au luat parte la razboiul pur­tat impotriva Ilionului, dar Homer pe toti ii numeste ast­fel. Aceasta argumentare seamana cu lamuririle mele despre impartirea in doua a etiopienilor, anume ca trebuie sa intelegem sub acest nume toata populatia insirata de‑a lun­gul intregului litoral [sudic] al oceanului, de la rasarit pina la asfintit. Intr‑adevar, intelegind lucrurile astfel, asa‑numitii etiopieni sint impartiti in doua printr‑un hotar natural de Golful Arabic, ca de un segment apreciabil al arcului unui meridian care, asemenea unui riu, s‑ar intinde pe o lungime cam de 15.000 de stadii [2,775 km] si pe o latime cu mult mai mare de 1.000 de stadii [185 km] in locul cel mai lat: la lungimea sa se mai adauga si fap­tul ca distanta dintre fundul zisului golf si marea de linga Pelusion este de trei sau patru zile de drum, cit tine ist­mul. Deci, asa dupa cum cei mai versati dintre invatatii care au despartit Asia de Libya socotesc acest golf un hotar mai firesc intre cele doua continente decit Nilul[385] (pentru ca golful strabate aproape in intregime intinderea de la o mare la alta, in vreme ce Nilul se afla la o departare atit de mare de ocean, incit nu desparte decit incomplet in­treaga Asie de Libya), in acelasi fel - dupa socotinta mea - poetul a considerat ca toate partile meridionale ale intregii lumi populate sint impartite in doua de Golful Arabic. Prin urmare, cum sa nu fi cunoscut Homer istmul, pe care acest golf il creeaza impreuna cu Marea Egiptului?

29. Mai mult decit atit, este cu desavirsire absurd sa crezi ca poetul, care a stiut cu precizie ca Theba Egip­tului[386] este situata la o departare de aproape 5.000 de stadii [925 km][387] de la marea noastra, sa nu fi cunoscut infundatura Golfului Arabic, nici istmul din continuarea lui, a carui latime nu depaseste 1.000 de stadii [185 km]. Dar inca si mai ciudata ni se pare presupunerea ca poetul a stiut ca Nilul purta acelasi nume ca pamintul intins al tarii, dar n‑a vazut pricina acestei potriviri. Caci negresit i‑ar fi putut veni in minte ceea ce spune Herodot, ca tara Egiptului este un dar al fluviului, pricina pentru care ea s‑a si invrednicit de acelasi nume. De altfel, dintre parti­cularitatile fiecarui loc acelea sint cele mai cunoscute care au vreo latura neobisnuita si tuturor batatoare la ochi. Negresit, o particularitate iesita din comun prezinta cres­terea Nilului si terasamentele facute de el la mare. Si asa dupa cum cei care se duc in Egipt nu incearca sa afle ni­mic altceva despre acea tara mai inainte de a se informa asupra naturii Nilului pentru ca nici bastinasii nu au de povestit strainilor lucruri mai extraordinare decit acestea nici mai evidente dintre ciudateniile din tara lor (caci cel care primeste informatii despre fluviu se iamureste deo­potriva despre natura intregii tari), tot astfel si cei care primesc stiri din auzite, sosite de departe, nu afla nimic altceva inainte de fluviu. La aceasta se adauga si curio­zitatea poetului [Homer] si dragostea lui de calatorii peste granitele patriei sale, despre care vorbesc toti biografii[388] lui, si poemele insesi ofera numeroase exemple. Din mai multe dovezi reiese deci ca poetul a cunoscut si a spus ras­picat cele ce erau de spus, dar a trecut sub tacere lucruri prea cunoscute sau a facut doar unele aluzii la ele prin anumite epitete[389]

30. Se cuvine deci sa ne miram de egipteni si de sirieni[390] - impotriva carora se indreapta acum criticile noastre - ca nu inteleg nici macar stirile date de poet despre pro­pria lor tara, ci il invinuiesc de nestiinta, de care [dreapta] judecata ii arata vinovati pe ei insisi. Cu un cuvint, ta­cerea nu‑i un semn de ignoranta. Caci Homer nu pome­neste nici despre curentii contrari ai Euripului[391], nici de­spre Thermopyle, nici despre mai multe alte lucruri ce­lebre de la eleni, totusi nu inseamna ca el nu le‑a cu­noscut. Dar, chiar in cazul ca le mentioneaza, cei de bunavoie surzi nu aud, incit toata vina le revine numai si numai lor. Poetul, de pilda, numeste "cazuti din cer'[392] nu numai torentii de ploaie, ci indeobste toate cursurile de apa, pentru ca toate se implinesc din apa ploilor. Dar ceea ce este o trasatura generala devine o particularitate in cazul celor iesite din comun. Caci alt sens ar avea epi­tetul "cazut din cer', aplicat unui curent de apa cazut cu ploaia din cer, si altul daca i se atribuie unui riu ce curge mereu; in cazul din urma, scoaterea in relief a par­ticularitatii este indoita oarecum. Si, dupa cum exista unele exagerari la exagerari, ca de pilda "a fi mai usor decit umbra barcii', "mai fricos decit iepurele frigian'[393], "a avea un ogor mai mic decit o scrisoare laconiana'[394], tot astfel si aici se inregistreaza o scoatere in relief de gradul doi cind se spune "Nilul cazut din cer'[395]. Caci daca torentul are dreptul la atributul "cazut din cer' mai pre­sus de alte riuri, Nilul are acest drept mai mult chiar decit torentii, intr‑atit ii intrece pe toti ca debit de apa si ca durata. Astfel, pentru faptul ca poetul a cunoscut regimul fluviului, asa cum am aratat, si ca i‑a atribuit fluviului acest epitet, nu trebuie cautata alta interpretare decit cea pe care am dat‑o. Revarsarea prin mai multe guri este un fenomen comun mai multor riuri, de aceea Homer a socotit ca nu merita sa‑l pomeneasca, mai ales unor cunoscatori, asa cum face de altfel si Alceu[396], desi spune ca el a fost personal in Egipt. Cit priveste tera­samentele, ele pot fi concepute si din cresterile de nivel ale apelor fluviului si din stirile pe care le da Homer despre insula Pharos. Caci cel care l‑a informat pe poet despre Pharos[397], sau poate mai degraba insusi renumele insulei, n‑ar fi putut sa vinture o veste atit de mincinoasa ca pe atunci ea se afla la atita departare de uscat, cit spune poetul, anume cale de o zi de navigatie. In schimb, cres­terea apelor si terasamentele de acest fel erau negresit mult mai cunoscute. De aici Homer, conchizind ca insula, pe vremea sosirii lui Menelaos, a fost si mai departata de con­tinent decit pe vremea sa[398], a marit de la el distanta de dragul povestii. Iar creatiile mitice ca, de pilda, in­timplarile cu Proteus[399], miturile privitoare la pigmei[400], puterea farmecelor, in sfirsit, orice alta plasmuire asema­natoare creata de poeti nu constituie nicidecum semne de ignoranta; intr‑adevar, nu din necunoasterea locurilor se spun acele povesti, ci pentru placere si desfatare. Dar de ce afirma poetul ca insula Pharos, care de fapt este lipsita de apa, are totusi apa?

Acolo‑i un liman tihnit, pe unde‑s

Corabieri ce scot din apa neagra

Si dau pe mare drumul la corabii[401]

In primul rind, nu‑i cu neputinta ca vinele de apa din insula sa fi secat cu timpul; in al doilea rind, poetul nu afirma raspicat ca apa se scoate neaparat din insula, ci numai lansarea in larg a corabiilor [avea loc de aici] da­torita comoditatii portului; apa se putea procura si de la celalalt tarm din fata insulei; prin acest fel de a se ex­prima, poetul marturiseste, se pare, ca infatisind insula in­conjurata de mare n‑a avut in vedere purul adevar, ci a exagerat lucrurile potrivit fabulatiei poetice.

31. Deoarece cuvintele lui Homer despre pribegia lui Menelaos[402] adeveresc, chipurile, ignoranta poetului in geo­grafia acelor locuri, ar fi bine, poate, ca noi sa infatisam pasajele criticate din versurile cu pricina, sa le examinam si sa facem totodata mai vadita apararea poetului. Me­nelaos ii grai lui Telemah, care admira luxul palatului sau, cele ce urmeaza:

Ci multe‑am patimit si multa vreme

Pe lume‑am ratacit pina ce‑adus‑am

Averea pe corabii. Tocma‑n anul

Al optulea venii din pribegia

Din Chipros, din Fenicia, din Egipet.

Fusei la etiopi, la cei din Sidon

Si la erembi si‑n Libya[403]

Se pune mai intii intrebarea: la ce etiopieni a venit Menelaos, calatorind pe mare din Egipt, caci la marea noas­tra nu s‑a statornicit nici o semintie de etiopieni, nici nu pot fi trecute cu corabiile cataractele Nilului. La fel, apoi, despre ce sidoni este vorba? Negresit nu despre cei din Fenicia, altfel Homer nu le‑ar fi indicat mai intii genul, pentru a le adauga apoi specia. De asemenea, cine sint erembii? Numele lor este pomenit pentru prima oara aici. Aristonicos[404], gramaticul timpurilor noastre, in lucrarea sa Asupra pribegiei lui Menelaos, a adunat [diverse] interpre­tari ale mai multora asupra fiecaruia din punctele prin­cipale; pentru noi va fi de ajuns sa le reproducem chiar in rezumat. Printre cei care afirma ca Menelaos a ajuns in Etiopia pe mare unii strecoara ideea ca el a facut in­conjurul continentului pe apa, din Gadeira[405] pina in India si aceasta, fara indoiala, pentru a potrivi lungimea dru­mului cu absenta atit de indelungata a eroului, despre care Menelaos insusi marturiseste ca a tinut sapte ani. Altii sus­tin ca drumul pe apa s‑a facut trecindu‑se peste istmul de la Golful Arabic, iar altii, pe vreunul dintre canalele[406] (Nilului). Dar, pe de o parte, nici ocolul pe care‑l intro­duce aici Crates[407] nu este de trebuinta, nu pentru ca ar fi cu neputinta (doar nici ratacirile lui Odysseus nu‑s peste putinta), ci pentru ca nu adauga nici un adevar mai mult nici la ipotezele stiintifice ale autorului, nici la lamurirea duratei pribegiei. De fapt, intirzieri nevoite l‑au retinut [pe erou] din pricina greutatilor calatoriei, dupa cum lamureste el insusi ca din 60 de corabii[408] numai cinci[409] i‑au mai ramas, ca si zaboviri voite, de dragul inavutirii. Intr‑adevar Nestor spune:

Cind Menelaos dup'averi si hrana

Cu flota colinda strainatatea[410]

(si Menelaos insusi):

Pribegind prin Cipru, Fenicia si‑Egipet[411]

Daca poetul ar fi prezentat trecerea eroului prin istm si prin canale, lumea ar fi ascultat‑o ca pe o poveste, dar cum el nu o infatiseaza astfel, ar insemna sa i se atri­buie o vina de prisos, potrivnica bunei‑credinte. Spun im­potriva bunei‑credinte, deoarece inainte de razboiul troian nu era construit inca nici un canal, iar Sesostris[412], care s‑a apucat sa sape unul, a intrerupt lucrarea, banuind - se spune - ca este mai inalt nivelul marii decit cel al uscatului. Dar, de fapt, pe atunci nici istmul nu era inca navigabil, iar Eratosthenes[413] si‑l inchipuie gresit astfel. Intr‑adevar el crede ca inca nu se surpase limba de pa­mint[414] de la Coloanele lui Heracles; astfel ca aici Marea Interioara nu comunica cu cea Exterioara si, pentru ca Marea Interioara avea nivelul mai inalt, ea acoperea istmul, iar cind s‑a rupt acea fisie de pamint, nivelul Marii Inte­rioare a scazut si a descoperit pamintul de linga muntele Casios[415] si pe linga Pelusion[416] din Egipt pina la Marea Erythree. Dar ce siguranta avem ca aceasta surpare nu s‑a petrecut inca inainte de razboiul troian? Se poate [admite] ca poetul l‑a facut pe Odysseus sa iasa pe aici in ocean, ca si cum surparea limbii de pamint se intimplase, in ace­lasi timp, pe Menelaos il duce cu corabia in Marea Erythree din Egipt, ca si cum taierea istmului de care vor­bim n‑a fost inca infaptuita? Dar introduce [in aceasta disputa] si cuvintele lui Proteus adresate lui Menelaos:

Trimis vei fi de zei la capul lumii

Pe cimpul Elysion[417]

Dar care capat al lumii este acesta? Ca se refera la un loc din apus, anume la unul care se afla la capatul lumii, o dovedeste zefirul pomenit alaturi de el:

Ci pururea suflare de zefir

Dinspre Ocean adie[418]

De buna seama, toate aceste interpretari [ale lui Eratos­thenes] sint pline de enigme.

32. Daca, asadar, poetul a aflat ca istmul [Arabic] a fost odinioara acoperit cu apa, cu atit mai mult am putea sa dam crezare impartirii in doua a etiopienilor separati printr‑un brat de mare de‑o asemenea importanta. Altfel, ce bogatii ar fi putut aduce Menelaos de la etiopienii asezati la Marea Exterioara si la tarmurile oceanului? Tot­odata Telemah si tovarasii sai se minuneaza de cantitatea podoabelor palatului regal [al lui Menelaos] care erau:

De‑argint, de aur,

De‑arama si de chihlimbar si fildes[419]

Doar nici una dintre aceste bogatii, in afara de fildes, nu prisosea la etiopieni, care, in marea lor parte, erau lipsiti de orice mijloace de trai si totodata nomazi. Cu adevarat, pe Zeus - s‑ar putea replica - dar linga Etio­pia se afla Arabia si regiunile care tin pina in India. [Este adevadat si aceasta] numai ca din toate tinuturile pome­nite, singura Arabia a fost numita Fericita. De buna seama si India, chiar daca nu i s‑a spus anume fericita, totusi reiese acest lucru, iar in carti ea este infatisata ca cea mai infloritoare tara. In primul rind, India n‑a cunoscut‑o Homer; daca ar fi avut cunostinta de ea, ar fi pomenit‑o. Cit priveste Arabia, pe care contemporanii nostri o numesc fericita, pe vremea aceea ea nu era bogata ci, dimpotriva, o tara saraca, si cea mai mare parte a ei era populata de oameni nomazi ce traiau in corturi. Cealalta parte, care cultiva plante aromate, datorita careia insasi tara si‑a primit numele ce‑l poarta[420], era mica, deoarece si negotul cu aromate in partile noastre era rar si costisitor. In prezent insa, arabii traiesc in prosperitate si belsug, pentru ca si schimburile comerciale s‑au intetit si s‑au intins; dar pe vremea aceea se pare ca lucrurile nu stateau astfel. Din aromate si negustorul cu ridicata, cit si cel cu amanuntul, puteau sa‑si incropeasca o oarecare bunastare, tinind seama de astfel de marfuri, dar Menelaos cauta prazi si daruri la regi si la domnitori care aveau ce sa daruiasca si care voiau (sa‑i faca daruri) pe masura neamului si a gloriei numelui sau. Iar egiptenii si vecinii lor, etiopienii si ara­bii nu erau intr‑atit de complet lipsiti de mijloace de trai, nici atit de neinformati in privinta renumelui Atrizilor[421] - si aceasta mai cu seama datorita izbinzii razboiului troian -, incit Menelaos sa nu poata trage nadejdea unui folos din partea lor, dupa cum graieste si inscriptia de pe platosa lui Agamemnon:

Pe care

I‑o daruise odata din prietenie Kinyras[422]

Caci si in Cipru Atrid cistigase un mare renume[423]

Si, pe deasupra, trebuie sa precizam ca cel mai mult timp al pribegiei lui Menelaos s‑a scurs prin partile Feni­ciei, ale Syriei, ale Egiptului si ale Libyei si prin preajma Ciprului si, cu un cuvint, pe tarmul marii noastre si prin insule; iar de aici, el si‑a putut aduna atit daruri de prie­tenie, cit si [prazi] luate in parte cu sila, in parte prin piraterie, mai cu seama de la aliatii troienilor. Dimpotriva, barbarii de pe tarmul marii Exterioare si din regiuni in­departate nu‑i trezira o astfel de nadejde. Intr‑adevar, se spune ca Menelaos a ajuns in Etiopia, poate nu chiar pina acolo, ci numai pina la hotarele ei dinspre Egipt. Caci poa­te erau mai apropiate de Theba granitele de atunci ale Etio­piei decit cele de astazi, dar, de fapt, si hotarele de acuma sint destul de apropiate la Syene si Philai[424]. Dintre aces­tea doua, prima apartine Egiptului, iar Philai este o ase­zare comuna a etiopienilor si a egiptenilor. Prin urmare, n‑ar fi de loc absurd ca Menelaos, cind a sosit la Theba, sa fi ajuns pina la hotarele Etiopiei, sau si ceva mai de­parte, si toate acestea numai multumita ospitalitatii rege­lui. Tot astfel si Odysseus declara ca a ajuns pe pamintul ciclopilor[425], inaintind de la mare pina la pestera situata, zice el[426], undeva pe tarmul insulei. Si in insula lui Eol zice ca a ajuns si pe la laestrigoni[427] si pe la alte neamuri, pre­tutindeni pe unde a aruncat ancora vreodata. In felul acesta deci a fost si Menelaos in Etiopia, precum si in Libya, acostind in citeva puncte ale tarmului acestora. De la tre­cerea lui pe acolo si portul de la Ardania[428], cel din sus de Paraitonion[429], poarta numele de Menelaos.

33. Iar daca, vorbind de fenicieni, Homer pomeneste si pe sidoni, al caror oras era de fapt capitala Feniciei, el foloseste o figura de stil obisnuita, ca de pilda:

Dupa ce duce pe Hector si pe troieni asa spre corabii[430]

si

Nu mai traiau acum fiii viteazului mare Oineus[431]

Nu mai era nici Oineus insusi, muri si balan Meleagru[432]

(si)

La Ida sosi si la Gargaros[433]

si

Ei stapineau Eubeea[434] - si

Chalkisul si Eretria[435]

si Sappho[436]

Fie ca te‑are Ciprul, sau Paphos[437], fie Panormos[438]

[Ca fiu al patriei]

De fapt, alta este pricina care l‑a facut pe Homer, dupa ce a pomenit Fenicia, sa numeasca deosebit si Sidonul. Caci pentru insirarea semintiilor pe la care a trecut Menelaos, era de ajuns sa fi spus

Cipru, Fenicia, Egipt strabatind, in Etiopia‑ajunsei[439]

Iar ca sa vorbeasca si de pribegia lui pe la sidoni, care a tinut ceva mai multa vreme, a socotit de bine fie sa aduca din nou vorba de ea fie sa o rezume. Astfel el in­dica prin elogii prosperitatea lor, dezvoltarea mestesuguri­lor acelora si ospitalitatea acordata mai inainte Elenei de catre oamenii din Sidon, cind a sosit la ei cu Alexandru; de aceea, poetul pomeneste multe lucrari de mina sidoniene puse la pastrare in palatul lui Alexandru:

Pinze‑o gramada pe‑acolo erau inflorate‑n tot felul

Lucrul de min‑al femeilor sidoniene, pe care

Paris ca zeii la chip din Sidon le‑adusese

Cum adusese‑nainte pe mare la fel pe Elena[440]

La fel si in palatul lui Menelaos; intr‑adevar, iata cum ii vorbeste acesta lui Telemah:

Ti‑oi face darul cel mai scump si mindru:

Acest ulcior mestesugit ce este

Intreg de‑argint cu buzele‑aurite,

Lucrat de Hephaistos - Mi‑l dete mie

Razboinicul cel mult vestit si craiul

Sidonului, cind eu trecui pe‑acolo

La‑ntorsul meu acasa[441]

Trebuie sa acordam o valoare hiperbolica expresiei "ope­ra lui Hephaistos', tot asa dupa cum lucrarile frumoase se cheama "opera Athenei' sau "opera Gratiilor'[442], sau "a Muzelor'[443]. Pentru ca oamenii din Sidon erau mari mes­teri in artele manuale, Homer scoate in lumina [talentul lor] cind lauda vasul crater[444], pe care fiul lui Euneos[445] l‑a daruit pentru rascumpararea lui Lycaon[446]. Iata ce spune despre vas:

Scula ce n‑avea pereche de mestesugita pe lume

O‑mpodobisera mesterii mari de podoabe din Sidon

Fenicienii apoi o purtara [pe vinata mare)[447]

34. Despre erembii lui Homer multe s‑au spus pina acum: cei mai vrednici de crezare in aceasta privinta sint cei care socot ca este vorba de arabi. Zenon al nostru chiar asa si scrie:

La etiopi am sosit, la sidoni si la arabi[448]

Dar nu trebuie schimbata grafia, fiind foarte veche: mai degraba sa se condamne stilcirea atit de raspindita si de obisnuita la toate neamurile a acestui nume. Fara indoiala, o astfel de deformare cauta si unii gramatici, care schimba literele unui cuvint. Cel mai bine s‑ar parea ca procedeaza Poseidonios[449] care, si in cazul de fata, cauta obirsia nu­melui in inrudirea neamurilor si in interpenetratia lor. Intr‑adevar, se constata ca neamul armenilor, al sirienilor si al arabilor au intre ele o mare afinitate si aceeasi ramura de rudenie oglindita in limba, in felul de viata si in trasaturile lor fizice; aceasta se vede mai cu seama acolo unde ei sint invecinati: dovada o poate da Mesopotamia, care este formata din trei semintii. Intr‑adevar, mai cu seama intre aceste neamuri, asemanarea apare clar. Iar daca cumva se iveste vreo deosebire, datorita climei, intre regiunile de miazanoapte si cele de la miazazi, precum si intre acestea din urma si cele din zona de mijloc, aceste deosebiri sint dominate de trasaturile lor comune. Iar asirienii si arianii seamana intr‑un fel si cu cei de mai sus si intre ei. Poseido­nios conchide ca de aceea si denumirile acestor neamuri sea­mana intre ele. Intr‑adevar, cei pe care noi ii numim sirieni ei insisi isi zic (armeni si) arammei[450]; iar cu acest nume se potriveste cel al armenilor, al arabilor si al erembilor: de fapt, cu acesta din urma ii desemnau vechii eleni pe arabi, negresit pentru ca si radacina numelui sugera aceasta apro­piere. Caci cei mai multi deduc numele de erembi de la eran embainein[451] ("a intra sub pamint'), pe care urmasii, schimbindu‑l, le‑au zis mai limpede trogloditi. Acestia sint acei arabi care s‑au asezat pe malul dinspre Egipt si din­spre Etiopia al Golfului Arabic. De buna seama ca pe aces­tia i‑a mentionat poetul si la acestia spune ca a sosit Me­nelaos, exprimindu‑se la fel ca atunci, cind a spus [ca a venit] la etiopieni; caci si erembii, [ca si etiopienii], sint vecini cu Thebaida[452], de asemenea, aceste tinuturi au fost pomenite nu pentru calitatea lucrarilor nici pentru foloasele negotului, si cu atit mai putin pentru darurile lor bogate (caci negresit nu au fost mari acele daruri), ci pentru depar­tarea pribegiei si pentru renume, intr‑atita este de mare gloria de‑a fi iesit din hotarele patriei.

Dovada si versul:

Si cunoscu pe drumul lui tot felul

Pe oameni, de orase si de datini[453]

si urmatoarele:

Ci multe‑am patimit si multa vreme

Pe lume‑am ratacit pina ce‑adus‑am

Averea pe corabii[454]

Iar Hesiod in "Catalog'[455] spune:

Fiica lui Arabos[456] cel pe care nascutu‑l‑a Hermes

Bin(e)voitorul si Thronia[457], fiica craiului Belos[458]

Tot asa se exprima si Stesichoros[459]. Se poate deduce de aici ca si tara Arabiei si‑a luat numele inca de atunci de la Arabos; pe vremea eroilor poate ca inca nu se numea astfel.

35. Cei care isi imagineaza ca erembii sint un neam aparte - mai intii, al etiopienilor, apoi al kephenilor[460], si, in al treilea rind, al pigmeilor, si sute de alte presupu­neri asemanatoare - acestia merita mai putina crezare, deoarece, pe linga un argument lipsit de temei, ei dau dovada si de o confuzie intre mit si istorie. Cu acestia se potrivesc in pareri si cei care ii situeaza pe sidoni la Marea Persiei sau pe vreo alta coasta a oceanului si care stramuta pribegia lui Menelaos in ocean. In aceeasi situatie se afla interpretarile[461] privitoare la fenicieni. Pricina neincrederii ce si‑o atrag nu este dintre cele mai marunte, ci tocmai faptul ca, in momentul in care isi expun teoriile, se con­trazic intre ei; intr‑adevar, unii sustin ca fenicienii si sidonii de la noi sint colonisti ai celor de la ocean[462], aratind si pricina pentru care se numeau fenicieni[463], anume pen­tru ca si Marea Exterioara este rosie: altii, dimpotriva, ca cei de la ocean sint colonii acestora de la noi. Mai sint insa unii care muta si Etiopia in Fenicia din partile noastre si sustin ca intimplarile legate de Andromeda[464] s‑au pe­trecut in Iope[465]. Negresit, nu din necunoasterea locurilor povestirea lor face astfel de stramutari, ci mai degraba ca sa‑i dea o forma legendara, cum este cazul cu povestile gasite la Hesiod si la alti autori, pe care ii pomeneste Apollodoros[466] fara sa cunoasca modul in care se compara acestea cu creatiile lui Homer. Caci Apollodoros, punind alaturi datele homerice despre Pont si despre Egipt, con­damna nestiinta poetului, ca si cum acesta ar fi vrut sa povesteasca lucruri aievea, dar n‑a izbutit ci, din ignoranta, a prezentat date imaginare ca si cum ar fi existat cu adevarat. Dar (replicam noi) nimeni n‑a invinuit pe Hesiod de nestiinta, cu toate ca a vorbit[467] despre capcauni, despre macrocefali si despre pigmei; intr‑adevar, nici lui Homer nu i se fac imputari cind prezinta astfel de povesti, cum sint si cele cu pigmeii[468]. Nici Alcman[469] nu este in­vinuit de nestiinta, cind povesteste despre "piciorongi'[470] nici Eshil, cind vorbeste despre capcauni, despre "ochi‑in‑piept' si de "unochila'[471], dupa cum nu criticam nici pe cei care scriu opere in proza, in genul istoriei, cu toate ca, fara s‑o mar­turiseasca, ei compun mitologii. Se vede limpede ca acesti autori de bunavoie impletesc in povestirile lor mituri, nu din necunoasterea lucrurilor de fapt, ci, prin plasmuirea unor intimplari peste putinta, ei urmaresc nemaipomenitul si desfatarea. Ceea ce lasa impresia unei anumite ignorante este mai ales faptul ca ei infatiseaza aceste plasmuiri sub haina adevarului, si in domenii obscure si nestiute. Theo­pompos[472] face singur aceasta marturisire, spunind ca el va strecura in istoriile sale si mituri mai bine insa decit o fac unii istorici ca Herodot[473], Ctesias[474], Hellanicos[475] si cei care au compus Indica[476]

36. Homer si‑a imbracat povestirea in haina mitului si in legatura cu fenomenele oceanului, deoarece indeobste poetul trebuie sa recurga la aceasta forma a povestirii. Intr‑adevar, din fenomenul fluxului si al refluxului, Homer a plasmuit legenda Charybdei care nu este scoasa pe de‑a‑ntregul din imaginatia poetului, ci a fost ticluita din intimplarile ce se spune ca se petreceau in strimtoarea Sici­liei. Daca fluxul are loc de doua ori in rastimp de o zi si o noapte, iar poetul a scris de trei ori,

De trei ori pe zi sloboade ea apa

Si de trei ori o‑nghite groaznic[477]

poate sa se exprime astfel. De fapt, nu trebuie sa inte­legem ca poetul a infatisat in acest fel fenomenul, din ne­cunoasterea versiunii adevarate, ci de dragul tragicului si al spaimei pe care Circe o strecoara din plin in cuvintele ei, ca sa‑l intoarca din drum pe Odysseus, astfel ca ea adauga si neadevaruri. Iata, asadar, cum s‑a exprimat Circe insasi in versurile privitoare la Charybda:

Ea de trei ori

Pe zi sloboade apa si de trei ori

O‑nghite groaznic. Dar vai si‑amar

Sa fii acolo cind ea soarbe valul

Nu poate sa te mintuie nici insusi

Poseidon de rau [478]

Si Odysseus s‑a nimerit acolo, tocmai in timpul resorb­tiei si n‑a pierit, dupa cum marturiseste singur:

Ma pomenii din nou la stinca Scyllei

La groaznica Charybda, care lacom

Sorbi din unda cea sarat‑a marii.

Dar eu ma salt in sus, m'agat de'naltul

Smochin si ma‑nclestez de el acolo,

Intocmai cu un liliac[479]

Apoi, asteptind ramasitele vasului sau naufragiat si prinzindu‑se iarasi de ele, se salveaza, astfel ca Circe s‑a do­vedit mincinoasa. Comparabil cu acest pasaj este si acela care spune: "de trei ori pe zi sloboade ea apa' in loc de doua, negresit pentru ca tuturor le era obisnuita aceasta hiperbola, deoarece se obisnuieste sa se spuna 'de trei ori fericiti, de trei ori nefericiti'. Iata si poetul:

De trei ori fericitii danai[480]

si

Noaptea de trei ori dorita[481]

(si)

[Spada sfarme‑se] in trei si in patru[482]

De asemenea, chiar din aprecierea timpului s‑ar putea scoate unele dovezi ca Homer se sprijina intr‑un anumit fel pe adevar; astfel, de pilda, faptul ca epava a ramas atita vreme inghitita de genune si abia intr‑un tirziu i‑a fost aruncata inapoi lui Odysseus, care o astepta cu infrigurare si care se inclestase strins de niste crengi de smochin, s‑ar potrivi mai bine cu parerea ca fluxul si refluxul au avut loc de doua ori - in cele doua unitati de timp, de o zi si o noapte - decit de trei ori.

Iata vorbele lui Odysseus:

Ma tot tinui asa, pina ce dinsa

Napoi sa voama talpa si catargul;

La voia mea tirziu ele venira.

Abia in ceasul cind judecatorul

Se scoala pentru cina de la sfatul

La care el descurca‑atitea pricini

De‑a tinerilor, cele doua lemne

Ivira‑se din pintecul Charibdei[483]

Toate acestea si mai cu seama faptul ca resorbtia a tinut pina seara dovedesc ca este vorba de un timp apreciabil; intr‑adevar, Homer nu spune simplu: "Cind se scoala ju­decatorul', ci "cind se scoala dupa ce a judecat multe pricini', incit se vede ca el a zabovit ceva mai mult. Intr‑alt chip, Homer nu i‑ar fi oferit naufragiatului o scapare vrednica de crezare daca, inainte de‑a‑l fi smuls departe din viitoare, refluxul l‑ar fi aruncat imediat inapoi.

37. Apollodoros[484], pledind in favoarea opiniilor lui Era­tosthenes[485], ii face imputari lui Callimachos[486] ca, desi este gramatic, impotriva planului lui Homer si a fixarii dincolo de ocean a locurilor pe unde a pribegit Odysseus, el a identificat aceste locuri cu Gaudos[487] si Corcyra[488]. Dar daca pribegia nu s‑a intimplat nicaieri, ci ea este in intre­gime o simpla plasmuire a lui Homer, imputarea este in­dreptatita; dar daca, dimpotriva, ea a avut loc doar prin alte parti (ale lumii), este nevoie sa se precizeze indata si prin ce locuri anume, pentru a corecta o greseala din igno­ranta. Iar daca este de necrezut ca totul sa fie socotit o nascocire - asa dupa cum am aratat - si cum nu pot fi indicate nici alte locuri mai probabile, Callimachos ar tre­bui achitat de invinuirea ce i se aduce.

38. Pe de alta parte, nici Demetrios din Skepsis[489] nu are mai multa dreptate in criticile sale, ci si el poarta vina unora din greselile lui Apollodoros[490]; caci respingind cu mai multa impotrivire pe Neanthes din Kyzicos[491] (care afirma ca Argonautii cind au calatorit cu corabia pina la Phasis - navigatie cunoscuta de Homer si de altii[492] - au fundat templele zeitei Idaia‑Mater[493] in preajma orasu­lui Kyzicos), el sustine ca Homer nici macar n‑a stiut despre expeditia lui Iason pina la riul Pihasis. Dar aceasta afir­matie este in dezacord nu numai cu cuvintele lui Homer, ci chiar si cu ale sale proprii. Caci el sustine ca Ahile a cotropit insula Lesbos si alte tinuturi, dar nu s‑a atins de Lemnos si de insulele invecinate, datorita inrudirii lui Ahile cu Iason si cu fiul acestuia, Euneos, care stapinea pe atunci insula [Lemnos]. Prin urmare, cum de a stiut poetul ca Ahile si Iason erau rude, din acelasi neam, vecini sau intr‑un anumit fel inruditi (inrudirea restringindu‑se de altfel la faptul ca s‑au nimerit sa fie amindoi din Thessalia, si anume unul din Iolcos[494], celalalt din Ahaia Phthiotida)[495], dar sa fi nesocotit pricina pentru care Iason, care era thessalian si din Iolcos, n‑a lasat nici un urmas la tron in patria sa, dar a asezat pe fiul sau stapin in Lemnos? Si cum de a avut Homer cunostinta de Pelias[496], de fiicele lui Pelias si de cea mai aleasa dintre ele, ca si de fiul acesteia:

De Eumela, nascut la Admet de divina Alcesta,

Fiica lui Pelias, mindra la chip si frumoasa femeie[497]

dar n‑a auzit vorbindu‑se despre peripetiile lui Iason, ale corabiei Argo si ale Argonautilor pomenite de toti scriitorii, ci [intreg] drumul lui Iason prin ocean, dupa despartirea lui de Aietes, sa‑l fi dat ca simpla plasmuire poetica, fara sa‑i puna nici un temei istoric?

39. Intr‑adevar, asa dupa cum afirma toti ca, de la bun inceput, calatoria pe mare intreprinsa din porunca lui Pe­lias, pina la riul Phasis, contine un simbure de adevar vrednic de crezare, tot astfel stau lucrurile si cu intoar­cerea Argonautilor si cu vremelnica ocupare a unor insule in cursul calatoriei lor; ba, pe Zeus, pribegia prelungita a lui Iason, la fel ca si a lui Odysseus si a lui Menelaos, merita toata increderea pentru urmele locale ce se vad si astazi si pentru asigurarile date de cuvintul lui Homer[498]

Intr‑adevar, orasul Aia se mai vede inca pe malul riului Phasis, iar Aietes e sigur ca a fost regele Colchidei si numele lui le‑a ramas familiar oamenilor de pe acele meleaguri. Se povesteste mereu si despre vrajitoarea Medeea, iar bogatia in aur, argint si fier a acelui tinut marturisesti adevarata pricina a expeditiei Argonautilor pentru care si Phrixos a pus la cale, mai inainte, o astfel de calatorie. De altfel se si gasesc destule monumente comemorative ale ambelor expeditii: templul lui Phrixos pina la hotarele din­tre Colchida si Iberia, si templele lui Iason, ce se vad in mai multe parti ale Armeniei, ale Mediei si ale tinuturilor invecinate[499] cu acestea; indeosebi prin imprejurimile Sino­pei si pe tarmul maritim al ei, prin regiunile Propontidei si ale Hellespontului pina prin partile insulei Lemnos se semnaleaza, se spune, numeroase urme ale expeditiei lui Iason si a lui Phrixos; de asemenea, semne ale expeditiei lui Iason si a colchidienilor care l‑au urmarit se mai ga­sesc pina in Creta si in Italia si in Marea Adriatica, pe care, cel putin in parte, le vizeaza Callimachos, cind spune:

Aigletes[500] si Anaphe, vecine cu Thera[501] lacona[502]

adaugind:

Incepind cum eroi de la Kyteanul Aietes[503]

Iar s‑au inapoiat pe mare la vechea Haimonie[504]

totodata si despre colchidieni:

In marea Ilyriei o data ajunsi, ei vislele lasa

Linga piatra mormintului blondei Armonii[505] si‑acolo

Intemeiara o mica cetate pe care elenul

Ar putea‑o numi asezarea Fugarilor, iar in

Limba de bastina Polai[506] se cheama.

Unii mai sustin ca tovarasii lui Iason au calatorit cu corabia pe Istru in sus pina departe, iar altii pretind ca aceia ar fi ajuns chiar pina la Marea Adriatica; primii vor­besc astfel din necunoasterea locurilor, ultimii, presupunind ca fluviul Istru izvoraste din marele Istru[507], sustin ca el se varsa in Adriatica, fara sa afirme lucruri de ne­crezut sau de neconceput.

40. Folosind astfel de date, poetul, in unele privinte, se potriveste intru totul cu istoria, iar in altele, el adauga is­toriei si plasmuiri de‑ale sale, potrivit metodei generale a poetilor si a sa indeosebi. El nu iese din marginile isto­riei, cind pomeneste, de pilda, numele lui Aietes, cind vor­beste de Iason si de corabia Argo, cind plasmuieste Aiaia, dupa insula adevarata Aia, de asemenea cind inscauneaza pe Euneos si Lemnos si faureste din aceasta insula o aliata a lui Ahile si, in sfirsit, cind, dupa chipul Medeei, el creeaza pe vrajitoarea Circe.

Propria sora a omucigasu(lui) Aietes[508]

Pe de alta parte, el adauga plasmuiri la istorie, cind stramuta in mijlocul oceanului ratacirile care au urmat ex­peditiei Argonautilor. Tinind seama de precizarile de mai sus, si acea expresie

"Argo, tuturor cunoscuta'[509]

este foarte nimerita, deoarece expeditia corabiei Argo s‑a desfasurat pe meleaguri cunoscute si bine populate. Dar daca lucrurile ar sta asa cum afirma Demetrios din Skepsis[510], dupa marturia lui Mimnermos[511], care, fixind resedinta lui Aietes pe tarmurile oceanului, sustine ca Iason a fost trimis de Pelias in Marea Exterioara undeva in rasarit si de acolo a adus el lina de aur, atunci povestirea expeditiei [de cuce­rire a] linei de aur indreptata spre soare rasare, spre locuri necunoscute si nemaiumblate, nici n‑ar capata crezare, de asemenea nici calatoria in sine, pe ape pustiii si prin locuri nepopulate, socotite pina in vremea noastra cele mai de­partate, n‑ar fi insemnat o fala si nici n‑ar fi stirnit inte­resul lumii intregi.

Niciodata Iason lina de aur n‑ar fi adus

Din Aia, calatoria spinoasa la‑ndeplinire ducind,

Din silnicia lui Pelias, savirsind expeditia grea

Niciodata pe‑ale‑Oceanului unde frumoase n‑ar fi ajuns.

Si mai jos:

Oracol lui Aietes, unde Soarele rapid

Isi odihneste razele pe un pat daurit

De la marginea Oceanului, unde a plecat divinul

Iason[512]

CAPITOLUL III

1. Nici in urmatoarea privinta nu procedeaza bine Eratosthenes[513] cind pomeneste prea des, fie pentru a le respinge afirmatiile, fie pentru a le primi si a se folosi de marturia lor, pe unii scriitori ce nu indreptatesc aducerea noastra aminte, ca, de pilda, pe un oarecare Damastes[514] si pe altii ca el. Acestia, chiar daca prezinta cite un adevar, nu trebuia nici citati in acea problema, nici crezuti numai din aceasta pricina. Dimpotriva, un astfel de tratament trebuie folosit numai fata de oamenii vrednici de crezare care au infa­tisat multe lucruri corect, pe multe le‑au si trecut cu ve­derea sau nu le‑au dat destula dezvoltare, dar n‑au pre­zentat nimic fals. Dimpotriva, cel care se foloseste de marturia lui Damastes nu se deosebeste intru nimic de acela care invoca marturia Bergeanului[515] sau a lui Euhe­meros Messenianul[516] si pe‑a altora pe care de altfel insusi Eratosthenes i‑a dat in vileag, biciuindu‑le flecareala. Eratosthenes reda una dintre povestile lui Damastes, aratind cum acesta presupune ca Golful Arabic este un lac si ca Diotimos[517], fiul lui Strombichos, in fruntea unei solii ate­niene, a urcat pe Kydnos[518], din Cilicia[519] pina la riul Choaspes[520] - ce curge pe linga Susa - si a ajuns astfel in 40 de zile la Susa; aceste fapte (ne asigura Eratos­thenes) i le‑ar fi povestit [lui Damastes] insusi Diotimos. Apoi tot Eratosthenes se minuneaza cum de a putut riul Kydnos sa taie in doua Eufratul si Tigrul pentru a se varsa in Ghoaspes.

2. Dar nu numai aceste critici i se pot aduce lui Eratos­thenes, ci si faptul ca afirma despre anumite locuri ca pe vremea sa inca nu erau cunoscute cu precizie unele detalii de geografie regionala. Si in timp ce pe noi ne indeamna sa nu dam usor crezare primilor veniti, ba ne si infatiseaza pe larg pricinile pentru care nu trebuie sa le daruim in­crederea noastra, - ca, de pilda, in legatura cu povestile vinturate despre Pont si despre Adriatica -, tocmai el s‑a increzut in primul venit. Caci negresit, punind temei pe buna‑credinta a altora, pretinde[521] el ca golful Issos[522] ar fi locul cel mai departat spre rasarait din marea noastra, cind de fapt golful Dioscurias[523] din fundul Pontului este aproape cu 3.000 de stadii [555 km] mai spre rasarit, po­trivit cu lamuririle lui insusi si cu distantele in stadii indicate[524] chiar de el. De asemenea, cind parcurge in descrierea sa regiunile din extremitatea nordica a Adria­ticei, el nu se da in laturi de la nici o poveste. Tot astfel, el a dat crezare[525] multor plasmuiri create despre tinutu­rile de dincolo de Coloanele lui Heracles, semnalind in acele parti o insula cu numele Kerne[526] si alte locuri, care nu se vad astazi nicaieri, date despre care vom mai vorbi si mai tirziu. Zicind[527] apoi ca generatiile din tim­puri stravechi strabateau marile pentru piraterie sau pentru negot, dar nu se avintau in plina mare, ci se tineau pe linga coaste, asa cum a facut, de pilda, Iason care, pa­rasindu‑si corabiile, a pus la cale o expeditie din Colchida, pina in Armenia si in Media, in cele din urma, el spune ca, in vechime, nimeni nu s‑a incumetat sa treaca cu corabiile in Pontul Euxin si nici pe linga tarmurile Li­byei, ale Syriei si ale Ciliciei. Dar daca Eratosthenes de­semneaza cu numele de stravechi pe cei dinaintea aducerii noastre aminte, pe mine prea putin ma intereseaza sa stiu ce se spune in legatura cu aceia, daca au umblat sau nu pe mare.

Dar daca el vorbeste despre aceia de care noi ne mai aducem aminte, atunci nimeni n‑ar sovai sa afirme ca cei vechi se pare ca au savirsit calatorii, atit pe uscat, cit si pe apa, mai lungi decit urmasii lor, daca tinem seama de cele transmise de traditie, de pilda, despre Dionysos Bacchus, despre Heracles si despre insusi Iason, ba inca si despre cei cintati de marele poet, anume despre Odys­seus si Menelaos. De asemenea, se cuvine sa credem ca Theseus si Peirithous, pentru ca au dus la bun sfirsit ex­peditii indepartate, au lasat in urma lor faima ca au cobo­rit in Hades, iar Dioscurii au fost porecliti "paznicii ma­rii' si "scaparea marinarilor'[528]. Toata lumea cunoaste dominatia pe mare a lui Minos, precum si calatoriile pe apa ale fenicienilor care, cu putin dupa razboiul troian, au ajuns pina dincolo de Coloanele lui Heracles si au intemeiat colonii si in acele parti pina pe la jumatate coas­ta Lybiei. Dar pe Aeneas, pe Antenor si pe eneti[529] si, cu un cuvint, pe toti cei care, in urma razboiului troian s‑au risipit pe toata fata pamintului se cuvine oare sa nu‑i treci printre cei vechi? Caci elenilor de pe acele vre­muri, la fel ca si barbarilor, li s‑a intimplat, din pricina zabavei cu razboiul, sa‑si piarda averile de acasa ca si pe cele dobindite in razboi, astfel ca, dupa prabusirea Troiei, in­vingatorii, coplesiti de lipsuri, s‑au indreptat spre piraterie si cu atit mai mult inca invinsii care au supravietuit raz­boiului. Pina si cetati, chiar foarte numeroase, se zice[530] ca au intemeiat acestia pe intreg tarmul marii, in afara Eladei; ba pe alocuri si in inima uscatului.

3. Dupa ce a aratat el insusi cit a propasit generatia de dupa Alexandru si cea de pe vremea lui, pe tarimurile cunoasterii pamintului locuit, Eratosthenes[531] a trecut la discutarea configuratiei pamintului, dar nu a pamintului locuit, ceea ce era de fapt mai potrivit intr‑un studiu in­chinat acestuia, ci a intregului pamint. Negresit se cuvine ca si acesta din urma sa fie pomenit, dar nicidecum la nimereala. Eratosthenes, spunind ca pamintul, in intregi­mea sa, are forma unei sfere, fara ca aceasta sa fie ima­ginata ca un obiect strunjit[532], ci cu unele inegalitati de nivel, se sprijina[533] pe numeroasele transformari partiale ale pamintului, survenite din cauza apei, a focului, a cu­tremurelor, a eruptiilor vulcanice si a altor fenomene de acest fel; dar nici aici el nu respecta ordinea logica, caci forma sferica a intregului pamint provine din structura intregului univers, iar prefacerile de mai sus nu schimba pamintul in intregimea lui, pentru ca, la dimensiuni mari, dispar cu totul modificari atit de mici; ele afecteaza doar unele sau altele din dispozitiile pamintului locuit si au la temelie unele sau altele din cauzele pur locale.

4. Ceea ce - zice el[534] - a stirnit o vasta investigatie a fost curiozitatea de‑a afla de ce la doua [370 km] si la trei mii de stadii [555 km] departare de mare, spre inima uscatului, se vad in multe parti o multime de scoici, de stridii si de cheramyde[535], cit si lacuri sarate, ca, de pilda, in preajma templului lui Ammon si a drumului[536] ce duce la acest templu pe o lungime de 3.000 de stadii [555 km]; intr‑adevar, acolo se afla un mare depozit de scoici; sarea se gaseste inca si astazi in blocuri mari, iar emanarile marii tisnesc prin izvoare in sus; pe linga aceasta, se vad si epave de corabii din mare adinca, despre care oamenii spun ca au fost vomate din strafunduri prin vreo crapatura a pamintului, si pe catarge sint desenate figuri de delfini purtind inscriptia theorilor cyrenieni[537]. Cind vorbeste despre aceste lucruri, Eratosthenes apreciaza[538] pa­rerea lui Straton[539] fizicianul, si pe a lui Xanthos[540] din Lydia. Xanthos sustinea[541] ca, pe vremea lui Artaxerxes[542], a bintuit o mare seceta de au secat riurile, lacurile si pu­turile. Chiar el a vazut, in multe parti mai departate de mare, pietre care pastrau urme lasate de scoici si de chenode, ca si amprente de cheramyde, precum si lacuri de mare la armeni, la matieni[543] si in Frigia de Jos; din aceste fenomene, el deduce ca pe locul cimpiilor de astazi s‑a intins odinioara marea. Cit priveste pe Straton, acesta, dupa parerea lui Eratosthenes, s‑a dedicat si mai mult explicarii cauzelor fenomenelor; el afirma[544] ca Pontul Euxin n‑a avut inainte vreme gura de linga Bizant, ci ca riurile care se varsa in el au fortat si au produs deschi­zatura prin care apoi apele Pontului au navalit in Pro­pontida si in Hellespont. Acelasi fenomen s‑a petrecut si in marea noastra; negresit, si aici trecatoarea de la Co­loane a fost creata fortat, cind bazinul marii a fost supraumplut de debitul fluviilor, apoi, ca urmare a scur­gerii apelor, partile bazinului care mai inainte erau mlas­tinoase, au ramas descoperite. Straton prezinta drept cauza a acestui fenomen, in primul rind, presupunerea ca fun­dul Marii Exterioare si cel al Marii Interioare au nivel di­ferit, in al doilea rind, faptul ca si astazi o limba de pa­mint submarina leaga Europa de Libya[545], drept marturie ca Marea Interioara si cea Exterioara n‑au format inainte un singur bazin. El mai adauga ca sint parti in Pont foarte putin adinci, in vreme ce marile Cretei, a Siciliei si a Sardiniei sint foarte adinci[546]; deoarece riuri foarte numeroase si foarte mari se varsa in Pont, curgind dinspre miazanoapte si dinspre rasarit, acele funduri ale Pontului se umplu de mil, in vreme ce alte funduri ramin mereu la fel de adinci. De aceea este chiar mai dulce apa Marii Pontului, iar curentii ei se indreapta spre partile in care inclina fundul. El mai crede ca, pina la urma urmei, Pontul intreg va fi umplut de mil, daca riurile tributare vor raminea asa cum sint: caci pina si astazi sint mlasti­noase partile de stinga ale Pontului, ca Salmydessos si asa‑numitele Stethe "piepturi' din limbajul marinarilor, gasite in preajma Istrului si a pustei scitilor[547]. Poate ca si templul lui Ammon - presupune el - a fost situat odi­nioara la mare, apoi, datorita retragerii apelor, acesta a ajuns sa fie astazi in mijlocul uscatului. Straton isi explica faptul ca oracolul lui Ammon a devenit atit de celebru si de cunoscut tocmai datorita situarii lui la mare; la de­partarea lui serioasa de mare asa cum se afla astazi, ar fi fost inexplicabile renumele si faima de care se bucura astazi. Egiptul a fost odinioara acoperit de apa marii pina la mlastinile din preajma Pelusionului, a muntelui Casios si a lacului Sirbonis[548], intr‑adevar, si astazi, in Egipt, cind se deschid ocne de sare, sapaturile subterane scot me­reu la iveala nisip si scoici, ca si cum tinutul ar fi fost odinioara fund de mare si intreaga regiune din jurul mun­telui Casios si al locurilor asa‑numite Gerrha[549] ar fi fost o mlastina cu ochiuri de apa ce se unea cu Golful Marii Erythree: prin retragerea marii, aceste locuri si‑au aratat fata, doar lacul Sirbonis a mai ramas, dar cu timpul si acesta s‑a surpat si s‑a preschimbat in mlastini. La fel si tarmurile lacului Moeris[550] aduceau mai degraba a coaste de mare decit de riu. Ideea ca marea a inundat odinioara, pentru anumite perioade de timp, o buna parte din conti­nente si apoi din nou le‑a lasat descoperite, oricine ar pu­tea‑o admite, de asemenea si faptul ca intreaga suprafata a pamintului acoperita de apele marii prezinta anomalii de nivel, la fel, pe Zeus, ca fata pamintului pe care o vedem si o populam noi, suferind deopotriva toate pre­facerile pe care le semnaleaza Eratosthenes insusi. In felul acesta, nimeni n‑ar putea releva nimic absurd in rationa­mentul lui Xanthos.

5. In schimb impotriva lui Straton s‑ar putea ridica unele obiectii, anume ca in timp ce avea la indemina multe cauze reale, trecindu‑le cu vederea, el invoca altele lipsite de temei real. Prima cauza pe care o prezinta[551] el este faptul ca marile Interioara si Exterioara nu au ace­lasi nivel si aceeasi adincime. Cind marea se ridica si apoi scade, cind inunda anumite locuri si iar se retrage de pe ele, cauza nu este faptul ca unele portiuni ale fun­dului sau sint mai joase, iar altele mai ridicate, ci pentru ca aceleasi funduri de mare uneori se inalta, alteori coboara din nou si astfel apa marii creste impreuna cu fundul sau scade odata cu el: astfel, cind apa marii creste, provoaca inundatii, iar cind scade, ea se retrage in vechea sa albie. Caci daca lucrurile nu ar sta astfel, ar trebui ca oricarei cresteri subite a marii sa‑i urmeze neaparat o inundatie, ca de pilda in cazul mareelor si al cresterii fluviilor, fie prin deplasarea apei dintr‑un loc intr‑altul, fie prin cresterea volumului sau. Dar asemenea cresteri de volum nu vin gramada unele peste altele, nici subit, iar mareele nu tin prea multa vreme si nu sint neregulate; de altfel, nici nu se intimpla inundatii la marea noastra, nici in alta parte ori unde ar fi. Ramine, asadar, sa socotim drept pricina a fe­nomenului solul insusi, fie cel aflat pe fundul marii, fie cel inundat, dar mai degraba cel din adincime. De fapt, ceea ce este umed este mult mai mobil si este susceptibil la pre­faceri mai rapide; caci actiunea vinturilor[552], care este cauza tuturor fenomenelor de acest fel, se exercita aici in mai rnare masura. Dar, dupa cum am spus, ceea ce produce fenomenele mai sus pomenite este faptul ca aceleasi fun­duri de mare uneori se inalta, alteori coboara, si nu faptul ca unele funduri sint inalte, altele mai joase; Straton[553] imbra­tiseaza ultima cauza, deoarece socoteste ca ceea ce se petrece cu fluviile se intimpla si cu marile, unde curentul depinde de panta terenurilor. Altfel el n‑ar fi pus pe seama fun­dului marii curentul din strimtoarea Bizantului, pretin­zind ca fundul Pontului Euxin este mai ridicat decit al Propontidei si al marii din continuarea acesteia si adaugind totodata si cauza: albia Euxinului se umple treptat cu milul carat de fluvii si devine astfel o mare putin adin­ca, iar din aceasta pricina apele sale ies din matca lor. Aceeasi explicatie o transfera ei si asupra marii noastre, in intregimea ei, in comparatie cu Marea Exterioara, de­oarece si ea si‑a ridicat fundul fata de cel din marea Atlan­ticului; intr‑adevar, si marea noastra se umple din debitul multor riuri si primeste la fel depuneri de mil. Ar fi tre­buit, prin urmare, ca si curentul de la Coloanele lui Hera­cles si de la Calpe[554] sa fie asemanator cu cel de la Bi­zant. Dar sa las la o parte aceasta disputa pentru ca mi se va spune ca si acolo se produce la fel curentul, doar ca el este risipit de flux si reflux si [cu un cuvint] de maree si in felul acesta ramine neobservat.

6. Dar iata intrebarea la care astept acum raspuns: inainte de‑a se fi deschis strimtoarea Bizantului, ce a im­piedicat bazinul Euxinului, care era pe atunci mai scazut decit al Propontidei si al marii din continuarea ei, sa nu se umple cu aluviunile fluviilor, fie ca Euxinul forma si inainte vreme o mare, fie ca era doar un lac ceva mai intins decit Macotis? Iar daca mi se va accepta aceasta prima obiectie, voi adauga si intrebarea urmatoare: oare nu cumva suprafata apei acelei mari si a Propontidei se comporta astfel incit, atita vreme cit avea acelasi ni­vel, nu era silita sa erupa dintr‑un bazin in altul, datorita rezistentei si presiunii provocate de [doua] forte aidoma; dar de indata ce apa din bazinul interior s‑a ridicat fata de a celorlalte, ea a fortat stavila si a evacuat matca mai plina? Si nu s‑a ajuns de aici ca Marea Exterioara sa co­munice intr‑un singur curent cu cea Interioara si sa ia aceeasi suprafata ca ea, fie ca aceasta din urma a fost mai inainte mare, fie ca a fost lac, in orice caz mare a fost pina in cele din urma, datorita amestecului si preponderentei Marii Exterioare [mai covirsitoare]? Iar daca mi se va accepta si aceasta explicatie, nu‑i asa ca actuala scurgere nu putea fi impiedicata, dar fara sa fi fost provocata nici de un sol submarin mai ridicat, nici de panta, cum sustine Straton?

7. Aceste explicatii pot fi transpuse si la marea noastra, in intregimea ei, precum si la Marea Exterioara, fara sa luam drept cauza a eruperii unui bazin intr‑altul fundul marilor si panta lor, ci fluviile tributare; de fapt, dupa parerea acestor autori[555], nu este neverosimila nici ideea ca intreaga noastra mare a fost odinioara lac, apoi, um­pluta de fluvii, ea a debordat, dind navala prin strimto­rile Coloanelor lui Heracles, ca o cataracta; ca apoi Marea Exterioara, marita mereu si din ce in ce mai mult, s‑a preschimbat de la sine, ou vremea, in mare confluenta cu a noastra si si‑a unificat cu ea suprafata; iar lacul s‑a schimbat atunci in mare, datorita dominatiei [Marii Ex­terioare].

Dar este cu totul impotriva legilor fizicii sa compari marea cu riurile, caci acestea curg in directia inclinarii al­biei lor, cita vreme marea nu are panta. Strimtorile apoi sint strabatute de curenti supusi altor principii si sint pro­vocati de aluviunile pe care le depun fluviile pe fundul marii. Caci depunerile de mil se ingramadesc numai la gura fluviilor, cum sint, de pilda, pomenitele stethe de la gurile Istrului, pusta scitilor si Salmydessos, la formarea carora au contribuit si alti torenti: la fel [s‑au format] portiunea din preajma gurilor riului Phasis, tarmul Col­chidei, care este nisipos, jos si moale, imprejurimile Ther­modontului[556] si ale Irisului[557], intreaga Themis­kyra[558], sau Cimpie a Amazoanelor, si cea mai mare parte a Sidenei[559], precum si regiunile de la gura altor riuri. Intr‑adevar, toate riurile, la fel ca Nilul, prefac in uscat portiunea marii din fata gurii lor, unele in mai mare masura, altele in mai mica; mai putin izbutesc riurile care nu cara la vale mult mil, mai mult, cele care stra­bat un teritoriu intins, cu pamint sfarimicios, si care primesc multi afluenti; asa este de pilda Pyramos[560] care a marit mult teritoriul Ciliciei, fapt pentru care s‑a fau­rit chiar un oracol:

Dat va fi celor de miine, cind Pyramos c‑unde‑argintii in

Cipru v‑ajunge‑oferind intindere‑uscatului sacru[561]

Caci iesind din mijlocul cimpiilor Cataoniei[562], unde acest riu este navigabil, el se rostogoleste in salturi prin trecatorile muntelui Taurus[563], pina in Cilicia si se varsa in bratul de mare[564] din fata acesteia si a Ciprului.

8. Pricina[565] pentru care aluviunile carate de fluvii nu ajung de la bun inceput in largul marii este faptul ca marea, in miscarea ei de inaintare si de retragere ce‑i este proprie, le respinge mereu; intr‑adevar, marea seamana cu fiintele vii si, dupa cum acelea aspira si expira incon­tinuu, in acelasi fel si ca savirseste o miscare alternativa dinspre sine si inspre sine[566]. Acest fenomen apare lim­pede pentru oricine care sta pe tarm in timpul ridicarii valurilor; caci deodata picioarele‑i sint scaldate de apa si apoi dezvelite si iarasi acoperite, si asa mereu; acestei usoare oscilatii i se suprapune talazul care, chiar daca este mai domol, capata totusi putere mai mare si azvirle pe tarm orice corp strain:

Maldur'i de ierburi afara zvirlind peste maluri.. [567]

Acest fenomen se observa mai bine pe vint, dar si pe vreme linistita si chiar in timpul vinturilor ce bat din­spre uscat; caci valul chiar si atunci este impins spre tarm impotriva vintului, ca si cum o miscare proprie a marii l‑ar sili sa se miste o data cu ea.

La aceasta se refera si versurile:

Cum rascolite de vintul de‑apus ale marii talazuri

Repezi si dese spre mal cu vuiet pornesc dup‑olalta

Ele‑nainte se‑ncreasta venind si apoi cu putere

Gem sfarimate de stinci si se‑ncovoaie‑nalte la maluri

Si pe uscat risipindu‑se‑mproasca saratele spume[568]

la fel si versul:

.Rasuna pe‑alaturi

Tarmul inalt peste care se‑mproasca talazul in spume[569]

9. Inaintarea valului capata o oarecare putere, incit azvirle din sinul sau orice corp strain. Acest fenomen se numeste si purificarea marii[570], prin care lesurile si epa­vele sint aruncate de valuri la tarm. Dar inaintarea marii nu are atita putere, incit valul sa arunce pe tarm vreun les sau lemn sau, ceea ce este mai usor, vreo pluta, dar, in acelasi fel sa le readuca in larg, cind paraseste locu­rile din apropierea marii. Tot astfel si aluviunile, ca si apa innamolita care le cuprinde, sint respinse de valuri, in timp ce propria lor greutate le ajuta sa cada mai grab­nic la fund chiar linga tarm, inainte de‑a fi carate in larg. De altfel si forta riului inceteaza indata ce inain­teaza [in mare] doar putin de la gura sa. In felul acesta, asadar, se poate admite [presupunerea] ca, intr‑o buna zi, intreg bazinul marii va fi umplut cu milul depus, in­cepind de la tarmuri [inainte], daca va primi continuu aluviuni din riuri. Acest fenomen s‑ar intimpla, chiar daca am presupune ca Pontul este mai adinc decit Marea Sar­diniei, despre care se spune ca este cea mai adinca din marile masurate pina acuma, anume de 1.000 de orgyi[571], dupa cite pretinde Poseidonios.

10. Numai ca o astfel de cercetare a cauzelor mai greu se poate accepta; mai potrivit este sa se adopte un ratio­nament intemeiat pe fapte mai evidente, care pot fi va­zute, intr‑un fel sau altul, zilnic; caci, de fapt, inunda­tiile, cutremurele, eruptiile vulcanice, ridicarile fundului marii fac sa se inalte si marea, in vreme ce surparile lui o fac sa coboare; negresit, nu e cu putinta ca numai blocu­rile de lava si insulele mici sa fie ridicate astfel, in vreme ce insulele mari nu; de asemenea, ca insulele sa fie, dar continentele nu. Tot astfel se pot produce si surparile, mici sau mari, de vreme ce se vorbeste despre crapari ale scoar­tei pamintului si despre inghitirea unor regiuni si a unor asezari intregi, sub forta cutremurelor, cum s‑a intimplat cu Bura si Bizone[572], si cu alte mai multe locuri. Si Sicilia poate fi la fel de bine reprezentata ca o bucata rupta din Italia, cit si ca rezultatul unei mase aruncate la suprafata din strafunduri de focul Etnei; la fel stau lucrurile si cu insulele Lipari si Pithecusse[573]

11. Eratosthenes[574] insa este atit de nostim, incit, desi este matematician, nu ratifica nici macar principiul lui Ar­chimedes[575] care in lucrarea Despre corpurile plutitoare spu­ne ca suprafata oricarui lichid in echilibru si in stare de repaus ia forma unei sfere, daca are acelasi centru cu pa­mintul. Acest principiu il admit toti aceia care au cit de cit contingente cu matematicile. Eratosthenes insa consi­dera ca Marea Interioara, desi este unica, dupa cum afir­ma el insusi, nu este dispusa sub o suprafata unitara, nici macar in partile ei invecinate. El ia ca martori ai unei ast­fel de pareri gresite pe arhitecti, cu toate ca matematicienii au declarat arhitectura o ramura a matematicii. El citeaza [in sprijinul sau] pe Demetrios[576] care a incercat sa taie istmul Peloponesului ca sa ofere o noua trecere navelor, dar a fost oprit de arhitectii care, efectuind masuratorile i‑au adus la cunostinta ca marea din golful Corinthului are nivelul mai inalt decit cea din partile orasului Kenchreai[577], astfel ca, daca va taia limba de pamint dintre ele, inunda­tia ar acoperi toate regiunile dinspre strimtoarea Eginei[578], Egina insasi ca si insulele vecine, si nici macar traversarea vaselor n‑ar trage prea mari foloase. Din aceasta pricina si euripii sint impetuosi si indeosebi curentul din strim­toarea Siciliei, despre care spune ca se comporta la fel ca fluxul si refluxul Oceanului; intr‑adevar, curentul de aici isi schimba de doua ori directia in fiecare rastimp de o zi si o noapte, la fel ca oceanul care produce de doua ori fluxul si refluxul. Fluxului ii corespunde curentul ce inainteaza din Marea Tyrrheniana spre Marea Siciliei, ca si cum ar proveni de la o suprafata mai ridicata; pe acesta il numeste curent descendent; il asimileaza cu flu­xul, pentru ca incepe si inceteaza in acelasi timp: anume incepe la rasaritul lunii si la apusul ei; inceteaza, cind lu­na se afla pe meridianul ceresc de pe amindoua laturile sferei deasupra pamintului, si de sub pamint. Refluxului ii corespunde curentul invers, numit curent de iesire, care incepe o data cu trecerea lunii pe unul sau altul din meri­diane, la fel ca refluxul, incepind o data cu atingerea punctelor de pe [bolta] cerului de la rasaritul si de la apusul ei[579]

12. Despre fluxuri si refluxuri au tratat indeajuns Poseidonios si Athenodoros[580]. Cit priveste curentul alternativ al strimtorilor, cum explicatia pe care acestia o dau face apel la fizica mai mult decit se cere pentru lucrarea noas­tra, este de ajuns sa spunem doar atit, ca nu exista numai un singur fel de curenti in strimtori, cel putin specifici; (altfel, curentul din strimtoarea Siciliei nu si‑ar schimba directia de doua ori in fiecare zi, cum spune Eratosthenes, iar la Chalkis de sapte ori[581], in vreme ce curentul de linga Bizant nu‑si schimba niciodata directia, ci curge pastrindu‑si mereu acelasi sens dinspre Marea Pontului spre Propontida - dupa cite spune Hipparchos[582] - si uneori se si opreste in loc). Dar chiar daca comportarea lor n‑ar fi decit una si aceeasi, n‑ar putea avea cauza pe care o indica Eratosthenes, si anume faptul ca marea, de cele doua parti ale strimtorii, are nivel diferit; acest fenomen nu este cu putinta nici macar in cazul riurilor, decit daca au cataracte; dar chiar si in acest caz, curentul lor nu ia directii contrare, ci este antrenat mereu spre nivelul inferior; si acest fenomen se intimpla numai pentru ca albia riurilor este in panta, la fel si suprafata apei. In acest caz, strimtorile nu numai ca nu au curenti alterna­tivi, dar le lipseste si starea de repaus si de echilibru, de vreme ce in ele are loc confluenta apelor, dar suprafata apei nu este uniforma, ci de o parte, ea este mai ridicata, de cealalta mai coborita. Cine, asadar, ar putea afirma ca suprafata marii este inclinata? Si aceasta, mai ales de cind cu ipoteza sfericitatii celor patru corpuri pe care le nu­mim "elemente'[583]

Intr‑adevar, lucrurile nu se petrec cu apa la fel ca si cu pamintul care, datorita constitutiei sale solide, are de­presiuni si proeminente permanente; dimpotriva, apa se varsa peste pamint potrivit principiului gravitatii si adop­ta acea suprafata pe care o indica Archimedes.

13. Dupa ce a vorbit[584] despre Ammon si despre Egipt, Eratosthenes adauga[585] ca si muntele Casios pare sa fi fost odinioara udat imprejur de mare, si ca intreg terito­riul in care acuma se afla regiunea asa‑numita Gerrha, a fost acoperit de ape cu nivel scazut, care atingeau gol­ful Marii Erythree, iar cind marea si‑a retras apele, aces­ta a ramas descoperit.

A spune ca regiunea in discutie a fost acoperita de ape cu nivel scazut care atingeau golful Marii Erythree este o expresie echivoca, deoarece notiunea de "a atinge' are si sensul de vecinatate si de contiguitate, astfel ca, in cazul apelor, ar insemna o confluenta a unei ape cu alta. Eu ne­gresit inteleg expresia in sensul ca apele cu nivel scazut se aflau in vecinatatea Marii Erythree [ceea ce a durat] cita vreme a fost inchisa strimtoarea Coloanelor lui Heracles; dar cind limba de pamint din strimtoare s‑a surpat, apele s‑au retras, scazind nivelul marii noastre, datorita scurgerii apelor ei prin Coloanele lui Heracles. Dimpotriva, Hippar­chos[586], intelegind termenul "a atinge' in sensul de con­fluenta a marii noastre (Mediterane) cu Marea Erythree, datorita cresterii apelor, ataca pe Eratosthenes, intrebin­du‑se de ce marea noastra, antrenata de scurgerea apelor ei dincolo de strimtoarea Coloanelor, nu a atras cu sine intr‑acolo si Marea Erythree cu care forma o singura con­fluenta, ci aceasta din urma a ramas la acelasi nivel, fara sa scada. Caci - adauga Hipparchos - potrivit afirma­tiilor lui Eratosthenes, intreaga mare exterioara formeaza o singura confluenta, astfel ca si Marea Apuseana[587] si Marea Erythree sint o singura, mare. Zicind acestea, el adauga si consecinta anume ca marea din afara Coloanelor si Marea Erythree, precum si marea care este confluenta cu aceasta din urma, au acelasi nivel.

14. Dar Eratosthenes [poate] pretinde, mai intii, ca el n‑a afirmat acest lucru, anume ca marea noastra, pe vre­mea cind avea debitul crescut, era confluenta cu Marea Erythree, ci numai ca cele doua mari erau apropiate una de alta; apoi, unitatea si continuitatea marii nu implica neaparat acelasi nivel si aceeasi suprafata, cum nu au nici marea noastra nici, pe Zeus, cea de linga Lechaion[588], nici cea din jur de Kenchreai. Aceasta obiectie o aduce insusi Hipparchos in tratatul sau impotriva lui Eratosthenes. Dar, de vreme ce el a cunoscut parerea lui Eratosthenes, sa‑l atace prin argumente adecvate cazului in speta si sa nu ia imediat lucrurile in sensul ca, daca sustine cineva ca Marea Exterioara este unica, acela recunoaste implicit ca supra­fata ei este unitara.

15. Cind Hipparchos[589] declara apocrifa inscriptia theo­rilor cyrenieni de pe figurile de delfini, el nu aduce dovezi convingatoare, anume ca intemeierea Cyrenei[590] e fixata de traditie in timpuri istorice, in vreme ce nimeni nu pome­neste despre existenta vreunui oracol pe tarmul marii. Ce‑ar fi totusi daca, printre dovezile din care aflam ca acel loc s‑a aflat odinioara la tarmul marii, au figurat si ofranda delfinilor ca si inscriptia theorilor cyrenieni, chiar daca nimeni nu istoriseste acest lucru? In vreme ce admite[591] ca, o data cu ridicarea fundului, marea s‑a inaltat si ea de a inundat tinutul pina la templu, pe o distanta de peste 3.000 de stadii [555 km] de la marea actuala, el respinge presupunerea ca ea a crescut intr‑atit, incit sa poata aco­peri sub ape si insula Pharos in intregime, precum si multe parti ale Egiptului, ca si cum nivelul apelor n‑a fost atit de ridicat, incit sa le acopere si pe acestea. El mai pretinde ca, daca, inainte de deschiderea strimtorii Co­loanelor, bazinul marii noastre s‑ar fi umplut atit cit a pretins Eratosthenes[592], neaparat ar fi trebuit sa fie inundate mai intii intreaga Libye ca si cele mai multe parti ale Europei si ale Asiei; la acestea, el mai adauga ca si Pontul ar fi fost confluent pe atunci cu Adriatica in anu­mite parti, deoarece Istrul, de prin partile Pontului, se imparte in doua brate[593], fiecare varsindu‑se intr‑una din­tre cele doua mari, datorita inclinarii locului. Dar, pe de o parte, Istrul nu‑si are izvoarele in partile Pontului, ci, tocmai dimpotriva, in muntii situati mai sus de Marea Adriatica, pe de alta parte, el nu se varsa in amindoua marile, ci numai in Pont, iar in brate se desparte numai spre gura de revarsare. In rest, Hipparchos a imparta­sit o astfel de ignoranta cu unii dintre inaintasii[594] sai care au presupus ca mai exista un fluviu cu acelasi nume ca Istrul, doar ca acela se varsa in Adriatica, desprinzindu‑se din fluviul Istru; de aceea si neamul pe la care trece si‑a imprumutat numele Istrului; tot pe aici si‑a croit drum de navigatie si Iason la intoarcerea de la colchidieni.

16. Pentru a ne intari impotriva uimirii in fata prefa­cerilor de acest fel pe care le‑am infatisat drept cauze ale inundatiilor si ale unor fenomene ca cele semnalate in preajma Siciliei, a insulelor lui Eol[595] si a Pithecusse­lor, se cuvine sa infatisam si alte numeroase cazuri ase­manatoare cu acestea, din cele care se petrec ori s‑au pe­trecut cindva in alte parti. Aceste pilde, adunate la un loc, si infatisate inaintea ochilor nostri, vor pune capat uimirii. In prezent, neobisnuitul ne mai tulbura simtirea si ne scoate in vileag lipsa de experienta pe tarimul feno­menelor naturii si al vietii in general; aceasta s‑ar in­timpla, de pilda, daca cineva ne‑ar povesti cele petrecute in preajma insulelor Thera si Therasia[596], insule situate in portiunea marii dintre Creta si Cirenaica - una dintre ele, Thera, este metropola[597] Cyrenei - precum si feno­menele din Egipt si din multe parti ale Eladei.

Intre Thera si Therasia, flacarile ce [au inceput deodata sa] tisneasca din sinul marii vreme de patru zile, incit toata marea fierbea si ardea in vilvatai, au dat nastere peste putin timp unei insule[598] ridicate la suprafata parca cu pirghii, fiind formata din roca vulcanica si cu un peri­metru de 12 stadii [2,126 km]. Dupa incetarea erup­tiei, rodienii care stapineau[599] pe acele vremuri mare?. In­draznira, cei dintii, sa se apropie cu corabiile de acel loc si sa inalte in insula un templu al lui Poseidon Asfalianul. In Fenicia, povesteste Poseidonios[600], cu prilejul unui cu­tremur, a fost inghitit un oras intreg situat mai sus de Sidon, in acelasi timp s‑au darimat aproape doua treimi chiar din Sidon, dar nu dintr‑o data, incit nu s‑a intim­plat o pierdere de oameni din cale‑afara de mare. Acelasi cutremur s‑a intins si in Siria intreaga, doar ceva mai slabit. El s‑a raspindit apoi si in citeva din insulele Cyclade si in Eubeea, astfel ca izvoarele Arethusei[601] (un izvor din Chalkis) s‑au astupat subit, iar dupa mai multe zile ele au tisnit din nou prin alta vina; in tot acest rastimp, insula nu a incetat sa fie zguduita de cutremure intr‑un punct sau in altul pina ce in cimpia Lelantos[602] scoarta pamintului s‑a despicat si a aruncat din strafunduri un riu de lava in flacari.

17. Cu toate ca multi au adunat date despre fenomene de acest fel, noi ne vom multumi cu culegerile lui Demetrios din Skepsis[603], deoarece sint prezentate asa cum se cuvine. Intr‑adevar, cind citeaza versurile poetului:

Trec pe la apa cea limpede a doua fintini curgatoare

Unde izvoare tisnesc si de unde purcede Scamandrul[604]

Suruie apa‑ncropita dintr‑unul si iese de‑acolo

Aburi‑ntocmai ca fumul ce iese cind focul s‑aprinde;

Chiar peste vara celalt e intocmai ca grindina rece

Ori ca omatul pe munte, ba chiar si ca apa‑nghetata[605]

el nu ne ingaduie sa ne miram pentru ca astazi numai izvorul cu apa rece mai dainuie, in schimb cel cu apa calda nu se mai vede. Intr‑adevar - zice el -, trebuie sa vedem cauza acestui fenomen in secarea izvorului cu apa calda. In sprijinul acestor afirmatii, el mentioneaza intimplarile istorisite de Democles[606], care povesteste cum, in vechime, s‑au produs niste cutremure puternice de pa­mint in partile Lydiei si ale Ioniei pina in Troada, sub violenta carora sate intregi au fost inghitite si muntele Sipylos[607] s‑a prabusit - acestea [s‑au petrecut] pe vre­mea domniei lui Tantalos[608] - iar din mlastini au aparut lacuri, iar valul marii a inundat atunci Troia. Insula Pha­ros a Egiptului se afla odinioara in largul marii, acuma insa ea este lipita de continent; tot astfel si Tyrul[609] si Clazomenai[610]. In timpul sederii noastre[611] la Alexandria Egiptului, marea din preajma Pelusionului si a muntelui Casios, inaltindu‑se, a inundat pamintul si a facut o insula din munte, incit a putut fi strabatut in barca drumul ce duce pe linga muntele Casios in Fenicia. N‑ar fi, asadar, de loc de mirare, daca intr‑o buna zi istmul, care separa marea Egiptului de marea Erythree, surpindu‑se sau spar­gindu‑se, va da la iveala o strimtoare si va uni apele Marii Exterioare cu ale Marii Interioare, cum s‑a intimplat cu strimtoarea de la Coloanele lui Heracles. Am dat citeva date despre fenomene de acest fel si la inceputul lucrarii noastre; ele trebuiesc adunate la un loc, ca sa pregatim astfel o convingere puternica in actiunile naturii si in diver­sele prefaceri care au loc.

18. Despre Pireu[612] se spune ca, la inceput, a fost o insula si pentru ca era situata dincolo de tarm si‑a primit numele ce‑l poarta. Dimpotriva, Leucade[613], care era inainte vreme o peninsula, s‑a schimbat in insula cind corintienii au taiat istmul; se spune ca despre ea vorbeste Laertes[614] in versurile:

De‑ar fi sa fiu cum eu am fost odata,

Cind peste chefaleni domnind luat‑am

Temeinica cetate de pe malul

Uscatului de dincolo, Neriton[615]

Au fost deci in aceste locuri canale taiate de mina omu­lui, iar in alte parti, s‑au depus aluviuni ori s‑au ridicat poduri, asa cum si astazi, in insula[616] din fata Siracuzei se afla un pod care o leaga de uscat, pe locul unde inainte vreme, dupa spusele lui Ibycus[617], se afla un dig ridicat din pietre ingramadite, numit "eclect'. Un alt exemplu este Bura si Helike[618], care au disparut una ingropata intr‑o prapastie, alta sub valurile marii. In preajma Methonei[619] din Golful Hermionic[620], dupa o eruptie de flacari s‑a ri­dicat un deal de 7 stadii [129,50 m] care in timpul zilei era inaccesibil din pricina caldurii si a duhorii de sulf, noaptea insa raspindea un miros placut, luminind in jur pina departe si raspindind caldura de clocotea apa marii pe o intindere de 5 stadii [0,925 km]; marea era tulbure chiar pe 20 de stadii [3,700 km] si era acoperita cu gra­mezi de stinci piezise ca turnurile de inalte. Lacul Copais a inghitit atunci orasele Arne si Mideia[621], pomenite de poet in Catalogul corabiilor.

Din Midea, din Arne manoasa in struguri[622]

De asemenea, apele lacului Bistonis[623] si ale actualului lac Aphnitis[624] par sa fi inundat citeva din orasele tracilor, dupa altii si de‑ale trerilor[625], care au convietuit cu tracii. Una din Echinade[626], numita mai inainte Artemita, s‑a unit cu continentul; acelasi fenomen se spune ca s‑a petrecut si cu alte insulite de la gura riului Acheloos, prin depune­rea aluviunilor fluviului la malul marii, si celelalte s‑au le­gat la fel, dupa cite spune Herodot[627]. Unele promontorii ale Etoliei[628] au fost insule mai inainte; o astfel de schim­bare a suferit si Asteria[629], pe care poetul o numeste Asteris:

Se afla‑ntre Ithaca

Si Sama cea cu mal stincos la mijloc

Un mic ostrov ce Asteria se cheama

Si‑are el limanuri cu intrare

Din doua parti, de‑adapostit corabii[630]

Acum ea nu prezinta nici macar un singur loc de an­corat convenabil. Tot astfel in Ithaca nu se mai gaseste pestera si sanctuarul Nimfelor, de care vorbeste Homer[631]. Ε mai bine sa pun aceasta nepotrivire pe seama schim­barii produse de natura decit pe a nestiintei poetului sau a intentiei lui de a da date false asupra locurilor, de dragul miraculosului. Pe de alta parte insa, fiind vorba de ceva obscur, las fiecaruia libertatea de apreciere.

19. Antissa[632] a fost odinioara o insula, dupa cite afirma Myrsilos[633]. Dupa insula Lesbos, numita mai inainte Issa[634], s‑a intimplat ca si insula din fata ei sa‑si primeasca nu­mele Antissa. Azi Antissa este un oras al insulei Lesbos. Unii au crezut ca si insula Lesbos s‑a rupt din promonto­riul Idei, asa cum si Prochyta si Pithecussa s‑au desprins din capul Misenum[635], iar Capreae[636] din capul Athe­naion[637], Sicilia, din coasta de linga Rhegium[638], si Ossa, din Olimp[639]. Si in jurul acestor regiuni s‑au petrecut pre­schimbari ca cele de mai sus. De pilda, riul Ladon[640] din Arcadia, la un moment dat, si‑a incetat cursul. Duris[641] sustine ca orasul Rhagai[642] din Media si‑a primit acest nume ca urmare a surparii[643] pamintului datorita cutre­murelor din regiunea Portilor Caspiene[644], astfel ca nume­roase orase si sate au fost darimate si multe riuri au suferit tot felul de schimbari. Ion[645], in drama satirica Omphale[646], spune despre Eubeea urmatoarele:

Usorul val din Eurip a despartit

Pamint eubean de cel beotian,

Prin stinci spre mare‑ntinse cale el taind.

20. Demetrios din Callatis[647], insirind cutremurele de pa­mint care s‑au resimtit odinioara in toata Elada, spune ca cea mai mare parte din insulele Lichade[648] ca si din Kenaion[649] s‑a scufundat atunci si ca apele calde din Aidep­sos[650] si de la Thermopyle, incetindu‑si trei zile cursul, au pornit din nou sa curga, doar ca cele din Aidepsos au tisnit atunci prin alte izvoare. Zidul dinspre mare al orasu­lui Oreos[651] si vreo 700 de case s‑au surpat, iar la Echi­nos[652], la Phalara[653], la Heraclea din Thrachis[654], s‑a darimat o buna parte a cladirilor, ba orasul Phalara a fost distrus chiar din temelii. Catastrofe asemanatoare au sufe­rit si locuitorii din Lamia[655] si din Larisa[656]; Scarpheia[657] a fost rasa din temelii si nu mai putine de 1.700 de per­soane au fost inghitite (de pamint si apa), iar la Thro­nion[658], mai bine de o jumatate din aceasta cifra. Dupa ce valul s‑a despicat in trei curente, unul a inaintat spre Tarphe[659] si spre Thronion, al doilea spre Thermopyle, iar al treilea spre cimpie pina la Daphnus[660] in Phocida. Izvoarele riurilor au secat atunci pentru citeva zile, iar Spercheios[661] si‑a schimbat cursul si a facut navigabile drumurile de uscat; Boagrios[662] a inceput sa curga printr‑o alta vale, si multe cartiere ale oraselor Alope[663], Kynos[664] si Opunt[665] au fost avariate: fortareata Oion[666], situata mai sus de Opunt, s‑a darimat in intregime, iar o parte a zidului Elateei[667] s‑a surpat: la Alponos[668], pe cind sarba­toreau Thesmophoriile[669], douazeci si cinci de fecioare, care se urcasera intr‑unul din turnurile portului ca sa priveasca marea, cum turnul se prabusi, cazura si ele in mare. Se spune ca insula Atalante[670] de linga Eubeea, crapindu‑se in doua, a lasat pe aici loc de trecere pentru vase, in timp ce unele cimpii au fost inundate pe o distanta de 20 de stadii [3,700 km], si [tot atunci] o trirema, luata pe sus din hangar, fu aruncata peste zid.

21. Unii mai adauga la acestea si prefacerile provocate de migratiunea popoarelor, vrind sa cimenteze si mai mult in noi acea rezistenta fata de uimire - pe care o sla­veste Democrit[671] si toti ceilalti filozofi[672]; caci aceasta virtute este tovarasa unei inimi neinfricate, netulburate si senine. [Astfel de prefaceri s‑au petrecut], de pilda, pe vremea migratiunii iberilor din apus care s‑au stramutat in regiunile de peste Pont si de Colchida (locuri pe care, dupa afirmatia lui Apollodoros[673], le desparte de Armenia nu Araxes[674], ci mai degraba riul Kyros[675] si muntii Mos­hici[676]), ca si pe vremea migratiunii egiptenilor spre Etiopia si spre Colohida, a enetilor din Paflagonia[677], pe ma­lurile Adriaticii. Aceste fenomene s‑au intimplat si cu se­mintiile elene, cu ionienii, dorienii, cu aheii si eolienii. De asemenea ainianii, in prezent vecini cu etolienii, locuiau odinioara in imprejurimea Dotionului[678] si la poalele Ossei, impreuna cu perrhaibii; iar pernhaibii insisi erau emigranti. Plina este de astfel de pilde lucrarea noastra de fata. Unele dintre ele se afla la indemina multora; dar migratiunile carienilor, ale trerilor, ale teucrilor si ale galatilor[679], pre­cum si expeditiile indepartate ale unor capetenii, ca Madyes Scitul[680], Tearco Etiopianul[681] si Cobos Trerul[682], de ase­menea ca egiptenii Sesostris[683] si Psamrnetichos[684], si ca regii Persiei de la Cyrus pina la Xerxes[685], nu le sint tuturor la fel de cunoscute. Cimmerienii, care se numesc si treri, sau poate numai vreo semintie de‑a lor, au facut de multe ori incursiuni in regiunile din dreapta Pontului si in cele din continuarea acestora, atacind cind pe paflagoni, cind pe frigieni, pe vremea cind Midas[686], bind, dupa cite se spune, din singele taurului, a plecat la cele vesnice. Lygdamis[687], in fruntea oamenilor sai, a marsaluit pina in Lydia si in Ionia si a cucerit Sardesul[688], apoi a pierit in Cilicia. In mai multe rinduri si cimmerienii si trerii[689] au facut astfel de incursiuni. Pina in cele din urma se spune ca trerii si Cobos au fost pusi pe fuga de Madyes, regele scitilor. Acestea fie spuse la descrierea generala a intregului rotocol al pamintului, avind la baza o informatie proprie.

22. Ne intoarcem acum la prezentarea in continuare a faptelor de la care ne‑am abatut din drum. Cum Herodot[690] a spus ca n‑au fost niciodata hyperborei pentru ca nu exista hypernotieni, Eratosthenes[691] socoteste vrednic de ris argumentul si asemanator cu urmatorul sofism care ar zice ca nu exista oameni fericiti de raul altuia, pentru faptul ca nu se gasesc oameni fericiti de fericirea altora. Din in­timplare insa exista si hypernotieni; dar Notosul nu sufla in Etiopia, ci ceva mai jos de ea [spre nord]. De fapt, dat fiind ca vintul bate in fiecare climat (si ca cel care sufla dinspre miazazi se numeste pretutindeni Notos, de mirare ar fi daca s‑ar afla vreo asezare in care acest fe­nomen sa nu se intimple. Dimpotriva, nu numai Etiopia s‑ar putea sa simta Notosul din partile noastre, ci chiar intreaga regiunea din sus de ea pina la ecuator. Prin ur­mare, lui Herodot trebuia sa i se reproseze faptul ca el a inteles sa numeasca hyperborei pe cei la care nu sufla Boreanul. Caci daca poetii se exprima astfel intr‑o formula mai legendara, comentatorii lor ar putea da dovada de bun simt si sa inteleaga prin hyperborei populatiile cele mai nordice. Hotarul semintiilor de la miazanoapte este po­lul, al celor de la miazazi, ecuatorul; aceeasi este si limita vinturilor.

23. In continuare, Eratosthenes[692] critica pe cei care pre­zinta fapte vadit nascocite si peste putinta fie sub forma de povesti, fie sub forma de istorie, dar care, toate, nu merita sa fie pomenite; numai ca, pe temeiul aceleiasi pa­reri, nici el nu trebuia sa cerceteze scornituri.

Aceasta este prima carte a Comentariilor sale[693]

CAPITOLUL IV

1. In cartea a doua, Eratosthenes[694] incearca sa faca o revizuire a geografiei si cu acest prilej infatiseaza si pro­priile sale pareri, la care, daca e nevoie de vreo indreptare, trebuie sa incercam sa o realizam. Introducerea in studiul geografiei a postulatelor matematice si fizice este binevenita, precum si presupunerea ca, daca pamintul este sferic, asa cum este universul, el este locuit de jur imprejur, si alte idei asemanatoare. Dar ca pamintul are marimea pe care a aratat‑o el, geografii ce i‑au urmat nu sint de aceeasi parere, nici nu‑i aproba procedeul de ma­suratori. Cu toate acestea, pentru semnele ceresti care se vad in fiecare regiune, Hipparchos[695] se foloseste de acele masuratori ale lui Eratosthenes, facute pe meridianul ce trece prin Meroe, Alexandria si fluviul Borysthenes[696], pre­cizind doar ca ele se abat putin de la adevar. Si cind Era­tosthenes vorbeste pe larg despre figura pamintului si arata ca el are forma sferica, impreuna cu elementul sau lichid, dupa cum are si cerul, s‑ar parea ca dezvolta teme straine de subiect. Intr‑adevar, ar fi fost destule aici doar citeva cuvinte.

2. In continuare, determinind latimea pamintului locuit, Eratosthenes[697] spune ca de la Meroe, pe meridianul aces­tui oras, pina la Alexandria, sint 10.000 de stadii [1.850 km], iar de aici pina in Hellespont in jur de 8.100 de stadii [1 498 km], apoi pina la Borysthenes 5.000 de stadii [925 km], iar pina la paralela ce trece prin Thule[698] (despre care Pytheas[699] zice ca se afla la sase zile de navi­gatie spre miazanoapte de Britannia, tocmai in apropierea Marii Inghetate[700]), alte 11.500 de stadii [2.127 km]. Daca, asadar, vom mai adauga, de la Meroe in sus, alte 3 400 de stadii [629 km], astfel ca sa cuprindem si insula egip­tenilor[701], si regiunea Cinnamomophora[702] si a Taproba­nei[703], in total vor fi 38.000 de stadii [7.035 km].

3. Treaca de la noi celelalte masuratori ale lui Eratos­thenes, caci sint suficient recunoscute. Dar oare care om cu mintea intreaga i‑ar putea admite distanta de la Borysthenes la paralela Thule? Caci cel care informeaza despre Thule este Pytheas, omul cel mai mincinos [din lume]. Iar cei care au vazut Britannia si Ierne[704] nu vorbesc nimic despre Thule, cu toate ca pomenesc de alte insule mici din jurul Britanniei. Britannia insasi are aproape aceeasi lungime ca Celtica, in fata careia se intinde, fara sa fie mai mare de 5.000 de stadii [925 km], fiind delimitata de extremita­tile regiunii din fata ei. Caci extremitatile rasaritene [ale Britanniei] se afla fata in fata cu extremitatile rasaritene [ale Celticei], cele apusene se opun celor apusene; iar cele de la rasarit sint atit de apropiate intre ele incit se vad dintr‑o parte intr‑alta; este vorba de Cantium[705] si de gurile Rinului; Pytheas sustine ca lungimea insulei este mai mare [decit Celtica] cu 20.000 stadii [3.700 km], iar Can­tium se afla la citeva zile drum pe apa de Celtica. De asemenea, relatarile lui despre ostimi[706] ca si despre popu­latiile de peste Rin pina la sciti si tot ce a povestit de­spre tinuturile lor sint doar minciuna. Iar cel care a rostit atitea minciuni in legatura cu locuri cunoscute cu greu s‑ar putea crede sa fi spus adevarul despre regiuni pe care ni­meni nu le cunoaste.

4. Paralela fluviului Borysthenes este aceeasi cu cea care traverseaza Britannia, presupun Hipparchos[707] si altii, din faptul ca aceeasi paralela trece si prin Bizant si prin Massa­lia; caci raportul pe care l‑a gasit (Pytheas) la Massalia intre gnomon si umbra sa, Hipparchos sustine ca l‑a gasit identic[708] la Bizant. Iar din Massalia pina in inima Bri­tanniei nu este mai mult de 5.000 de stadii [925 km]. Dar daca s‑ar inainta din mijlocul Britanniei nu mai mult de 4.000 de stadii [740 km], s‑ar gasi un pamint greu de locuit (acesta ar putea fi cel din imprejurimile Iernei), astfel ca acele parti ale pamintului, in care fixeaza Eratosthenes insula Thule, negresit nu mai sint prielnice ase­zarilor omenesti. Pe ce temei poate spune el atunci ca dis­tanta de la paralela Thule pina la cea a Borysthenelui ar fi de 11.500 de stadii [2.127 km], eu nu vad.

5. Gresind in privinta latimii pamintului locuit, Erato­sthenes[709] a fost silit sa se insele si in privinta lungimii lui. Ca lungimea cunoscuta a pamintului este ceva mai mare decit de doua ori latimea lui cunoscuta, sint de parere si urmasii lui si, printre altii, si cei mai valorosi [geografi][710]; eu adaug doar ca aceste dimensiuni se socotesc de la coastele Indiei pina la coastele Iberiei si de la paralela etiopienilor pina la paralela Iernei. Determinind latimea in discutie de la hotarele cele mai departate ale Etiopiei pina la paralela Thule, el intinde peste masura lungimea pamintului, ca s‑o faca mai mult decit indoita fata de zisa latime. El sustine, asadar, ca partea cea mai ingusta a Indiei pina la fluviul Indus numara 16.000 de stadii [2.960 km] (caci restul Indiei care se intinde pina la coastele ei are cu 3.000 de stadii [555 km] mai mult); de aici pina la Portile Cas­piene el socoteste 14.000 de stadii [2.590 km] apoi pina la Eufrat 10.000 de stadii [1.850 km]; de la Eufrat pina la Nil, 5.000 de stadii [925 km]; alte 1.300 de stadii [240,50 km] pina la Gura Canobica, apoi de aici la Carthagina, 13.500 de stadii [2.497,50 km], iar de la Cartha­gina la Coloane, 8.000 de stadii [1.480 km] cel putin; toate masuratorile la un loc fac 70.800 de stadii [13.098 km][711]. La acestea ar trebui sa se mai adauge curbura coastei Eu­ropei, din afara Coloanelor lui Heracles si din fata ibe­rilor, care inainteaza spre asfintit, pe o intindere nu mai mica de 3.000 de stadii [555 km], cuprinzind si capurile geografice [din continuare], printre altele, cel al ostimilor. numit Cabaion[712], ca si insulele vecine: cea mai departata dintre aceste insule, Uxisama[713] se afla [de la acel cap], zice Pytheas, la o departare de trei zile de navigatie. Dar cind a pomenit aceste locuri, adica tinuturile cele mai departate, anume coasta cu promontorii, tarmurile ostimilor si tinuturile Uxisamei, si ale insulelor insirate in fata lor, el nu a adaugat nimic la lungimea in discutie, pentru ca toate acestea, recunoaste el, sint tinuturi de miazanoapte si celtice, nu iberice, poate chiar mai degraba plasmuiri de ale lui Pytheas. La dimensiunile lungimii pomenite, el mai adauga alte 2.000 de stadii [370 km] spre asfintit si 2.000 de stadii [370 km] spre rasarit, ca sa scoata latimea mai mica decit jumatatea lungimii.

6. Insistind asupra faptului ca este conform cu legile fizicii sa se atribuie o lungime mai mare distantei de la rasarit pina la asfintit, Eratosthenes sustine[714] ca este po­trivit naturii ca pamintul populat sa fie mai intins de la rasarit la apus, cum am aratat; la fel ca matematicienii, el afirma ca intinderea acestuia descrie un arc de cerc, ce‑si uneste capetele; in felul acesta, daca intinderea ne­marginita a oceanului Atlantic n‑ar sta ca piedica, am putea calatori pe mare din Iberia pina in India pe aceeasi paralela, partea ramasa in afara acestui interval cuprinzind mai mult de o treime din cercul total, daca intr‑adevar paralela Atenei pe care s‑au facut masuratorile de mai sus, din India pina in Iberia, este ceva mai mica de 200.000 de stadii [27.000 km].

Prin urmare nici aceste date nu le prezinta corect Eratos­thenes[715]. Intr‑adevar, acest argument ar putea fi, mate­matic vorbind, potrivit pentru zona temperata sau a noas­tra, din care face parte si pamintul locuit, dar [in ce pri­veste] pamintul locuit Caci noi numim "pamint popu­lat' pamintul pe care‑l locuim si pe care‑l cunoastem. Ε cu neputinta ca in aceeasi zona temperata sa se afle doua paminturi locuite sau chiar si mai multe, si indeosebi in preajma paralelei Atenei, pe traiectoria ei din oceanul Atlan­tic. Cind revine staruitor asupra demonstratiei sfericitatii pamintului, el ar merita aceleasi imputari. Tot astfel, in discutiile sale impotriva lui Homer, el nu inceteaza sa infatiseze in aceste probleme pareri diferite.

7. In continuare, el spune[716] ca s‑au purtat multe discutii despre continente. Unii geografi le‑au despartit pe acestea prin fluvii, ca Nilul si Tanais[717], creind din ele adevarate insule, in timp ce altii le‑au hotarnicit prin istmuri, ca cel dintre Marea Caspica si Marea Pontului sau ca istmul dintre Erythree si Ecregma[718], privindu‑le ca pe niste pe­ninsule. Eratosthenes spune ca el nu vede ce rezultat prac­tic poate avea o astfel de cercetare, ci este doar o pricina de disputa in maniera adeptilor lui Democrit[719]. Deoarece, ca in cazul oraselor Colyttos si Melite[720], nu exista hotare precise intre ele, cum ar fi anumiti stilpi sau imprejmuiri, astfel ca sa putem spune hotarit ca acesta este Colyttos si aceasta Melite, ci este cu neputinta sa le indicam granitele, din aceasta pricina s‑au ivit deseori controverse pentru anumite locuri. Astfel, de pilda, s‑au certat intre ei argie­nii si lacedemonienii pentru Thyrea[721], atenienii si beotienii pentru Oropos[722]. De altfel, elenii au dat nume celor trei continente, fara sa aiba in vedere pamintul locuit, ci numai partea ocupata de ei si cea din fata lor, care era populata atunci de carieni si locuita acum de ionieni si de neamurile din continuarea lor. Cu timpul insa, ei au inain­tat tot mai departe pe tarimul cunoasterii si au desco­perit din ce in ce mai multe regiuni, astfel ca au trans­format vechea impartire in cea actuala. Dar oare primii care au fixat granitele celor trei continente - (ca sa incep cu sfirsitul, ducind discutia nu in maniera lui Democrit, ci in maniera lui Eratosthenes insusi) - oare acestia au fost cei dintii care au cautat sa traga linia de hotar intre pamintul lor si pamintul carienilor situat in fata lor? Sau poate acestia au avut in vedere numai Elada si Caria si o mica parte din vecinatatea acesteia, dar nu au vizat nici Europa, nici Asia, dupa cum nici Libya, in vreme ce ur­masii lor, in stare sa consemneze in scris o anumita concep­tie despre lumea locuita in masura in care si‑au putut‑o forma, au fost cei care l‑au impartit in trei continente? De altfel, cum s‑ar si putea presupune ca impartirea lor nu s‑a aplicat pamintului locuit? Cine ar putea fi oare acela care, fixind cele trei parti ale pamintului populat si de­semnind‑o pe fiecare in parte cu numele de continent, sa nu fi conceput mai inainte intregul a carui impartire o face? Dar daca acela nu ar avea in vedere intregul pamint locuit, ci ar imparti numai una dintre regiunile lui, atunci in care din subimpartirile pamintului populat, ar spune el ca intra Asia sau Europa sau, indeobste, un continent oa­recare? Negresit, toate aceste teze ale lui Eratosthenes sint greoaie.

8. Inca si mai grosolana este declaratia lui Eratosthenes ca nu vede ce folos practic prezinta cercetarea granitelor si citeaza in sprijin Colyttos si Melite, ca dupa aceea sa faca tocmai pe dos. Caci daca razboaiele pentru Thyrea si Oropos au pornit din necunoasterea hotarelor dintre ele, se dovedeste de‑un folos cu totul practic delimitarea teri­toriala. Sau poate acest lucru inseamna numai ca, pentru teritorii mici si, pe Zeus, pentru fiecare neam in parte, o demarcatie precisa este folositoare, dar pentru continente, ea este de prisos? Dimpotriva, nici in ultimul caz utilitatea practica nu este inferioara. Intr‑adevar, chiar in privinta continentelor, s‑ar putea naste neintelegeri intre marii su­verani, de pilda, intre cel care stapineste Asia si cel care poseda Libya [pentru a hotari] caruia dintre ei doi ii revine Egiptul, se intelege partea Egiptului numita Tara de Jos? Dar, lasind la o parte aceasta chestiune, pentru ca se iveste rar, trebuie sa precizam doar ca altfel se traseaza hotarele continentelor, potrivit marilor diviziuni, care tin seama de intregul pamint locuit. In acest caz nu trebuie sa fie pricina de ingrijorare faptul ca cei care desemneaza granitele continentelor prin fluvii lasa unele portiuni fara sa le contureze prin hotare, din cauza ca fluviile nu se intind pina la ocean, si astfel nu conscriu continentele cu adevarat ca pe niste insule.

9. La sfirsitul Comentariilor sale, Eratosthenes[723], neapro­bind pe cei care impart in doua intreg efectivul neamului omenesc, anume in eleni si in barbari, nici pe cei care l‑au sfatuit pe Alexandru sa‑i trateze pe eleni ca prieteni, iar pe barbari ca dusmani[724], spune ca ar fi mult mai bine daca oamenii ar fi impartiti dupa virtute si dupa viciu. Caci multi si dintre eleni sint netrebnici, iar dintre barbari multi sint civilizati, ca de pilda indienii si arianii[725], precum si romanii si cartaginezii care sint atit de minunat organizati in stat. De aceea si Alexandru, zice el, neluind in seama sfatul ce i s‑a dat, a strins in jurul sau cit mai multi oa­meni ilustri cu putinta si i‑a coplesit cu binefacerile sale; apoi, cum aceste diviziuni, care au calificat pe unii drept oameni vrednici de dispret, pe altii, ca oameni demni de lauda, nu se datoreaza simplului fapt ca la unii triumfa legea, ordinea politica si tot ce este potrivit cu educatia si ratiunea, iar la ceilalti tocmai contrariul acestora, tot astfel si Alexandru, nedispretuind povata primita, ci in­telegindu‑i sensul, actiona in consecinta si nu in contra­dictie cu ea, adica tinu seama de intentia sfaturilor pri­mite.