|
|
|
Ierarhia sociala
Orice societate, indiferent de gradul de complexitate, implica existenta unei ierarhii, un clasament care ordoneaza indivizii si categoriile sociale dupa criterii economice (bogatia), politice (puterea) sau sociale (prestigiul). O categorie sociala este o grupare de indivizi cu caracteristici comune, fara a avea obligatoriu constiinta identitatii. Spre deosebire, un grup social, este un ansamblu de indivizi plasat in aceeasi situatie social-economica, avand constiinta identitatii fiind reuniti de activitati care ii pun in interactiune. Aceasta face ca membrii unui grup social sa revendice mult mai frecvent unele drepturi decat cei ai unei categorii sociale. Un strat social este un ansamblu de indivizi cu caracteristici comune care permit situarea lor pe o scara ierarhica. Stratificarea sociala este asadar procesul de diferentiere a unei populatii date in straturi sociale ierarhizate, suficient de deschise, de regula, pentru a permite mobilitatea sociala. Rezultatul acesteia este formarea structurii sociale, un ansamblu ierarhizat de grupuri sociale legate intre ele prin legaturi permanente, favorizate de mobilitatea individuala.
In societatile traditionale, ierarhiile sunt oficiale, fiecare grup avand drepturi si obligatii specifice, cazul societatilor organizate in caste sau ordine. O casta este o subdiviziune endogama si ereditara a unui sistem ierarhic, cu functii religioase si economice explicite. Un ordin, este o subdiviziune a unui sistem ierarhic fondat pe criteriul prestigiului asociat unor functii sociale (militare, economice sau religioase), asa cum era cazul societatilor vest-europene in decursul Evului Mediu. Societatile moderne s-au indepartat de aceste modele fiind egalitare si individualiste. Prin afirmarea egalitatii de drept intre toti indivizii unele grupuri sociale inchise (aristocratia) dispar sau se dilueaza. Dezvoltarea industriei a favorizat consolidarea altor forme de coagulare sociala : clasele sociale. Acestea sunt grupuri de mari dimensiuni de origine economica deosebite prin nivelul de trai, modul de viata si practicile culturale specifice. Cea mai caracteristica este clasa muncitoare (proletariatul) dar la fel de importanta este si intelectualitatea. Evolutiile din perioada postbelica au modificat aceste structuri in sensul coagularii asa-numitei clase de mijloc, fara o identitate precisa, dar cu practici culturale similare.
Analiza structurilor sociale pleaca totdeauna de la principiul existentei unor grupuri sociale opuse, legate prin relatii de exploatare si dominatie.
K.Marx, considera ca originea ierarhiei sociale este de natura economica. O clasa sociala este un ansamblu de indivizi care indeplineste trei conditii : ocupa un loc bine definit in relatiile de productie; au constiinta starii lor si a intereselor comune; se organizeaza in scopul apararii drepturilor. Pentru Marx, doua erau clasele sociale esentiale ale societatii capitaliste : proletariatul si burghezia. Proletariatul, lipsit de dreptul de proprietate chiar si asupra fortei de munca proprii, sunt constransi la un nivel de trai precar, fiind cei mai afectati de crizele economice (somaj), fiind astfel impinsi spre exacerbarea constiintei de clasa prin lupta de clasa. Alaturi de proletariatul propriu-zis, generat de concentrarea privata a capitalului, Marx deosebea si alte categorii similare : sub-proletariatul generat de defectiunile modului de productie capitalist prin concentrarea funciara si impunerea masinismului in industrie (somerii). Aceasta categorie ar fi indispensabila capitalistilor pentru a regla balanta profitului (salarii mici); mica burghezie, formata de mici artizani si comercianti, care in conditiile capitalismului sunt supusi unui proces de proletarizare. In acest mod se ajunge la bipolarizarea structurii sociale, in conditiile restrangerii numerice a taranimii si micii burghezii care ar crea o stare conflictuala la capatul caruia urmasii lui Marx propovaduiau "dictatura proletariatului" , situatie care a dominat Europa de Est o jumatate de veac.
V.Pareto, are o opinie opusa, considerand ca sursa ierarhiei sociale trebuie cautata in modul de exercitare a puterii, deci in factorul politic. Admitand polarizarea sociala intre o clasa conducatoare (elita) si o clasa condusa (masa), sustine ca nici o societate nu se poate sustrage acestei dualitati ireductibile. Revolutiile dorite de adeptii teoriei marxiste nu sfarsesc (asa cum s-a intamplat realmente) decat prin inlocuirea unei elite cu alta. Acest proces de substituire a elitelor este intrinsec evolutiei istorice. Circulatia elitelor este favorizata in aceasta viziune de societatea capitalista, pe orizontala intre mediul de afaceri si cel politico-militar. Alti sociologi sustin existenta unei poliarhii (Dahl), prin multiplicarea centrelor de decizie, detinatorii puterii culturale (intelectualii), politice (guvernanti), militare, administrative (inalti functionari) si economice (mari afaceristi) fiind categorii distincte. Ar exista astfel o multiplicare a centrelor de putere care se limiteaza reciproc in beneficiul indivizilor.
P.Bourdieu, considera ca ierarhia sociala are o origine culturala, recunoscand, ca si Max Weber, ca singur criteriul economic nu este suficient pentru a o explica. El apara ideea unui spatiu social ierarhizat in functie de cele doua forme de capital esentiale : economic si cultural. Dupa Bourdieu, o clasa sociala este un ansamblu de agenti avand aceeasi pozitie in spatiul social si practici cotidiene similare. El distinge astfel trei mari clase : clasa dominanta, compusa din agentii bine dotati financiar, situatie care le asigura legitimitatea, capacitatea de a fi recunoscut ca superior de catre altii si de a fi acceptat ca model de ansamblul populatiei. Recunoscand superioritatea practicilor sale sociale, aceasta clasa dobandeste un prestigiu care justifica beneficiile economice. Este compusa din cadre (inclusiv profesorii) care dispun si de un potential cultural ridicat si din independenti, indivizi versati in afaceri; clasele populare, ansamblu slab dotat in capital, supuse unor constrangeri de ordin economic si mai ales cultural, pentru ca acesti agenti adopta conceptia clasei dominante despre ordinea sociala, fiind astfel delegitimata in aspiratiile sale. Este compusa din muncitori, agricultori si specialisti de rang inferior; clasa de mijloc, formata din categorii dominate dar care aspira la practici legitime, compuse din functionari, artizani, mici comercianti, tehnicieni, institutori, caracterizati prin dorinta de ascensiune sociala.
Aceste clase sunt legate prin relatii de dominatie (capacitatea unei clase de a face sa fie acceptate conceptiile sale despre ordinea sociala de catre ceilalti). Agentii dominati suporta astfel o violenta simbolica. Dominatia asigura prin eficacitatea sa reproductia sociala, tendinta de perpetuare a inegalitatilor economice si culturale. Bourdieu accepta, ca si Marx, existenta luptei de clasa, care ar regla excesele clasei dominante si ar asigura un rol tot mai important clasei de mijloc.
O opinie diferita este aceea a sociologilor care considera ca ierarhia sociala nu da nastere la grupuri sociale inchise. M.Weber, considera ca ierarhia este mai degraba rezultatul unei stratificari bidimensionale a societatii. Un nivel ridicat de prestigiu social nu este insotit obligatoriu cu o situatie privilegiata pe plan economic. Dupa Weber, o clasa sociala este un ansamblu de indivizi care au aceleasi sanse de a dispune de bunuri si servicii existente pe piata. Clivajul esential opune proprietarii celor lipsiti , de proprietate, o clasa sociala nefiind decat o categorie statistica, care se poate mobiliza pentru interese comune doar in anumite circumstante. Weber distinge pe baza acestei analize patru clase sociale : clasa muncitoare, care se organizeaza progresiv si constientizeaza interesele comune; mica burghezie (comercianti, artizani) care poseda capital aducator de profit; intelectualii si specialistii (ingineri, cadre, functionari) care nu sunt proprietari dar dispun de capital intelectual care le asigura un venit satisfacator; bogatii si privilegiatii, cu un capital economic important. Important este in acest sens si grupul de statut, ansamblul de indivizi care dispune de acelasi prestigiu social, dependent de modul de viata si de educatie ca si de ascendenta sau profesie. Grupurile de statut nu sunt legate de un anumit grup social, cazul noilor imbogatiti care nu pot accede la un prestigiu social adecvat in lipsa unei educatii adecvate. Grupurile de statut au o existenta reala mai bine conturata adesea decat aceea a grupurilor sociale. Acestor doua dimensiuni sociale li se adauga opozitia centrata in jurul puterii.
Aceste opinii pot fi completate cu modul in care sunt divizate categoriile socio-profesionale din punct de vedere statistic, in functie de tipul de activitate, statutul muncii depuse, calificare, talia intreprinderilor, locul in ierarhia profesionala etc., toate bine definite, dupa un nomenclator deja omogenizat la nivel european cel putin.
Studiile asupra mobilitatii sociale au fost inaugurate in perioada interbelica in Statele Unite in cadrul analizei stratificarii sociale. Mobilitatea sociala este o schimbare de pozitie pe scara sociala (de exemplu pe scara economica fondata pe bogatie). Aceasta schimbare poate afecta individul in cursul vietii sau de-a lungul unei generatii. Se considera ca societatea moderna este o meritocratie, o societate in care accesul la pozitiile sociale valorizate este supus unei concurente care permite reusita celor mai buni. Aceasta presupune o mobilitate sociala perfecta, care implica independenta pozitiei sociale a copiilor fata de cea a parintilor. In acest caz, inegalitatile sociale ar reflecta meritele. Este practic opusul unei societati bazate pe caste in care pozitia descendentilor este identica totdeauna cu a genitorilor. Sansele de asigurare a unei mobilitati meritocratice nu sunt efective, egalitatea sanselor ramane un deziderat chiar si in cele mai democratice societati.
In studiul mobilitatii sociale un loc important revine factorului munca. In acest mod, putem vorbi de o mobilitate socioprofesionala manifestata sub doua forme :
-mobilitatea intragenerationala, suportata de individ pe parcursul vietii prin schimbarea profesiei care antreneaza o modificare de pozitie sociala, fata de cea anterioara. In unele state (Franta) aceasta mobilitate este redusa, cariera profesionala a individului fiind dependenta de nivelul diplomei initiale.
-mobilitatea intergenerationala, se deruleaza pe parcursul a doua generatii, antrenand modificarea pozitiei sociale fata de cea a parintilor. Este opusul ereditatii sociale, mentinerea pozitiei dobandite prin nastere. Ambele forme de mobilitate pot fi cuantificate prin intermediul tabelelor de mobilitate sociala care poate fi bruta, (exprimata procentual fata de un cuantum initial) sau structurala (prin cresterea numerica a unor categorii socio-profesionale). Mobilitatea neta (de circulatie) este cea care exprima transformarile structurii sociale traducand fluiditatea societatii, usurinta cu care membrii societatii isi pot schimba pozitia sociala. Pot fi urmarite si traiectoriile individuale sau de grup, limitate de regula. Astfel, un copil de muncitor poate deveni tehnician dar mult mai rar cadru de conducere la fel cum un copil dintr-o familie privilegiata, in virtutea beneficiului imobilitatii sociale, nu va deveni decat foarte rar muncitor.
Rolul scolii in mobilitatea sociala este capital dupa unii autori.. Se paote constata astfel :
-scoala este un instrument al mobilitatii individuale ascendente,
-reusitele individuale nu pot masca faptul ca egalitatea sanselor este inca un deziderat, reusita scolara a copiilor din clasele avute fiind peste tot in lume superioara fata de aceea a copiilor din clasele defavorizate, fara a putea atesta un coeficient superior de inteligenta,
-nu se poate vorbi de o egalitate a tinerilor absolventi fata de accesul la un loc de munca. Reusita profesionala a tinerilor din familiile bogate este net superioara, fara a putea vorbi de aptitudini superioare.
Astfel scoala nu permite decat intr-o masura restransa o mobilitate sociala reala si nu corijeaza inegalitatile sociale. Bourdieu sustinea de altfel (La reproduction, 1970) ca scoala nu are decat o functie sociala de reproductie, permitand clasei dominante sa-si mentina pozitiile dobandite prin mecanismele greu de studiat ale regulilor scolare si universitare.
