Utopia lui Eminescu

Utopia lui Eminescu

La un secol de la moartea autorului, cind atit de simptomaticul roman al editiei complete pare sa tinda spre epilog, exegeza operei eminesciene inca mai traverseaza criza adecvarii ideilor primite la realitatea unui corpus ireductibil la certitudinea gaunoasa a cliseului. Dupa ce conturul si substanta acestui corpus au fost aprehendate de un public mai larg decit elita fara privilegii a cititorilor de manu­scrise, putem iesi din fascinatia paralizanta a obiectului de studiu, pentru a deconstrui dogmele eminescologiei. Pentru ca astazi nu ne mai satisface nici hagiografia diletanta, nici mitul cu accente patriotarde, nici acel cult kitsch ai carui preoti sint gazetarii, functionarii culturali si dascalimea ignara.

Asemeni sintezei perfecte, visata de istoriografii natiei in tot timpul in care scriau monografii parce­lare, publicau documente si dezgropau risipitele relicve ale stramosilor, cartea ideala asupra lui Eminescu - utopie epistemologica imuna la orice relativism, la orice scepticism - se pregateste prin seria contributiilor. Cele mai bune dintre acestea nu scapa din vedere ansamblul nici atunci cind zabovesc asupra chestiunilor specioase, poate cu speranta secreta in acel autor (eventual colectiv) capabil sa refaca in orizontul exegezei organicitatea unica a operei eminesciene. Premisele nu lipsesc: alaturi de citeva mari studii de ansamblu, avem mai multe perspective partiale de nivel bun, pasibile de a fi incluse in viitoarea sinteza. Numai asa pasiunea de a lasa cititorilor un Eminescu prea marcat de subiec­tivitatea intimplatoare (si, oricit de ambitioasa ori stimabila, derizorie!) a exegetului se va dovedi profitabila cultural: "poetul national', "ultimul mare romantic', "precursorul' (pe teren literar, stiintific etc.), "schopenhauerianul', "kantianul', "hegelianul', "scepticul', "budistul' (ori fidelul altei traditii orien­tale), "gnosticul', "crestinul', "isihastul', "utopistul', "socialistul', "nationalistul', "conservatorul' etc. vor ramine simple accente intr-o partitura ampla. Fiecare Eminescu bowdlerized, ca sansa ratata a teoriei unificatoare, este, intr-o asemenea logica a cercetarii, necesar.

1. Un Ersatz al metodei: recunoasterea

Vreme de mai multe decenii, opera lui Eminescu a fost, in cultura romana, piatra de incercare a tuturor metodelor, de la psihanaliza la semiotica, de la tematism la statistica lingvistica, de la sursologie la comparatism, hermeneutica et j'en passe. O antologie a rezultatelor foarte bune ale exegezei retine totusi -oare intimplator? - studiile care nu se disting prin "rigoare' metodologica, ci propun un traseu inter­pretativ echilibrat, la egala distanta de seductiile modelor. Nu as vedea un element comun mai potrivit -daca e sa analizam "metoda' (in sensul foarte vag al termenului) diverselor abordari critice ale operei lui Eminescu - decit actiunea de a recunoaste in text repere culturale sigure, incepind cu numele proprii si aluziile culturale, sfirsind cu identificarea frinturi-lor unor topoi - chiar in variantele puternic marcate de personalitatea autorului. Pentru a da numai doua exemple, dintre cele ilustre: G. Calinescu, in toate interpretarile sale, porneste de la identificarea elementelor pe care le-am amintit, fara sa cons­truiasca pe baza lor un sistem, fara sa enunte o regula generala care ar sacrifica exceptiile; Mircea Eliade, in splendidul sau eseu de tinerete, Insula lui Euthanasius¹, recunoaste in nuvela Cezara viziuni paradisiace pe care le intilnise in istoria religiilor.

Comparatismul luminat din ultima vreme nu proce­deaza altminteri ; el a renuntat la iluzia stabilirii infailibile a surselor si influentelor, pentru a se preocupa de recurente, invarianti, structuri, convins de poligeneza operei literare, de existenta unor constante antropologice cu rol mai important decit circulatia temelor si motivelor². Observam prin urmare ca "lectura' operei tinde sa redevina o practica, dupa ce a incercat - chiar cu pretul unor penibile rataciri sterile - sa fie o teorie.

Paragraful anterior nu este o simpla tautologie, asa cum ar putea crede cei ce stiu ca orice inter­pretare este, in masura mai mare sau mai mica, o recunoastere. Eu insist asupra recunoasterii cam in sensul in care Ioan Petru Culianu vorbea de mitanaliza : "une démarche pratique qui consiste ŕ déceler les mythes latents du texte littéraire et ŕ leur poser des questions pour établir quelques possibilités parmi la multiplicité de celles qui sont inscrites dans leur rayonnement sémantique'³. Tot de pe pozitiile lui Ioan Petru Culianu, inspirate de epistemologia lui Paul K. Feyerabend, incerc si eu, in cele ce urmeaza, sa identific ideile utopice din mai multe texte eminesciene, fiind mai putin preocupat de surse si filiatii, incercind sa recunosc mari teme si figuri ale utopismului⁴. Abuzul, daca este unul, are o justi­ficare subsidiara: notele editiei critice, precum si mai multe studii (in general asupra publicisticii lui Eminescu), ating problemele specifice ale utopis­mului eminescian fara a insista asupra unor elemente esentiale si fara a stabili ponderea acestora in economia si functionalitatea corpus-ului.

2. Idei utopice

La nivelul cel mai superficial, utopia lui Eminescu se contureaza pornind de la putinele referiri la traditia utopismului, la texte, autori si reformatori. Acest utopism expressis verbis, care se desprinde mai ales din publicistica autorului, nu depaseste sfera semantismului sauvage al termenului: "utopie', "utopic' s.c.l. au pregnante conotatii negative, care ajung sa se impuna ca sens principal, relegind astfel aceste produse ale spiritului uman intr-o zona a himerelor, iluziei, fantasmelor. In mai multe rinduri, Eminescu este foarte precis ; ca in acest pasaj din articolul sau "Revolutia si revolutionarii', prilejuit de cartea lui C. Teulescu avind acelasi titlu (pe nedrept neglijata de istoricii nostri in anul bicente­narului Revolutiei franceze) : "toate cartile cite au incercat vreodata de a stabili o norma absoluta pentru organizarea statelor cauta a se privi ca neizbutite, incepind cu statul platonic si sfirsind cu eroarea «contractului social»'⁵. Cu alta ocazie, Eminescu implica indubitabil conotatiile negative ale utopiei (le mot et la chose): "O profesie de credinte politice care ar face abstractie de linia generala descrisa prin spiritul public nu s-ar deosebi cu mult de scrierile regelui Iacob al Angliei, de Utopia lui Thomas Morus, de Statul ideal al lui Platon, de Contractul social al lui Jean-Jacques Rousseau'⁶. Pentru a da un ultim exemplu, iata o fraza dintr-un alt articol : "nu sintem utopisti pentru a cere ceea ce n-ar fi cu putinta nici pentru Dumnezeu din ceruri'⁷.

Lucru curios, Eminescu parea mai favorabil utopiei intr-un articol aparut in Curierul de Iasi la 29 septembrie 1876, in care zugravea admirativ pe voievodul muntenegrean Nikita (1841-1921), compa-rind principatul insurgent cu Sparta lui Lycurg, "in care in scoli se invata obligatoriu minuirea armelor si cintecele lui Homer'. Studiosii utopismului stiu foarte bine ce prestigiu avea modelul spartan, cu deosebire cel din vremea lui Lycurg, in rindurile celor mai diferiti autori ai domeniului. Dintre utopistii en titre, luministul danez Ludvig Holberg se bucura de aprecierile laudative ale lui Eminescu; e drept, marele nostru poet il recomanda pe Holberg ca dramaturg (in raportul privind stagiunea teatrala 1866/1867), pentru faptul ca infatisa aspecte din viata "poporului taran'. Machiavelli, pretuit de Eminescu pentru apelul sau la armonie sociala (care, vom vedea, consuna cu ideea poetului despre rolul statului), este un alt autor legat de traditia utopismului clasic; e demn de retinut ca observatorii cei mai fini ai societatii noastre din a doua jumatate a veacului trecut, Eminescu si Caragiale, au mers pina la a traduce fragmentar Principele : primul a tradus capitolele XVIII si XIX (G. Calinescu: "cele mai importante'), cel de-al doilea a tradus alte trei. Nu departe de ideile lui Machiavelli, Eminescu descopera pe filozofii radicali englezi, intre care il pretuieste pe Bentham (textul Logica parlamentara expune un studiu al ciudatului reformator, ramas in galeria utopistilor ŕ l'écart prin faimoasa lui inchi­soare circulara, Panopticon).

La o privire mai atenta, se observa ca argumentul central al criticii pe care o face Eminescu utopis­mului este de natura economica. Unul dintre caiete poarta titlul Economia nationala si discuta pe mare intindere teoriile statului ramase de la Platon si Aristotel; daca nu stim deocamdata cit de originale sint aceste consideratii (ar putea fi simple note de curs ; dar mai stim si cit de personala era maniera studentului Eminescu de a-si lua note), remarcam in schimb perspectiva din care ele ii amendeaza pe ilustrii filozofi antici: admitind nivelul exceptional al cunostintelor lor sociale, Eminescu atrage atentia asupra ignorantei lor in privinta cunostintelor eco­nomice si, bazat pe teorii economice moderne, uneori foarte tehnice (sa ne amintim aici si exceptionala stapinire a mecanismelor bancare, asa cum rezulta ea din publicistica poetului), formuleaza opinii greu de ocolit intr-o discutie serioasa a utopismului.

Exorcizata de realismul amar al lui Eminescu din cimpul stiintei sociale si al politicii ("in politica s-a obicinuit a se face multa poezie, adeseori prea multa'), utopia se intoarce mereu, lesne de recu­noscut - sub toate mastile obisnuite ale adevarurilor refulate. In linii generale, este foarte adevarat ca Eminescu e "poate cel dintii ginditor politic roman care sa-si sprijine doctrina pe economie' (G. Calinescu); totusi, aceasta doctrina (extrem de coerenta, desi expusa fara pretentia sistemului definitiv) ramine sa poarte amprenta ideilor utopice, asa cum voi incerca sa arat in continuare. Sistema­tizate provizoriu, aceste idei se grupeaza in citeva teme esentiale si foarte evidente : tema insularitatii, nostalgia Paradisului, Virstei de Aur si a trecutului autohton (utopia regresiva), statul natural, teoria fiziocratica si, legat de acestea, contractul social, patologia sociala, progresul, institutiile (cu atentie speciala la rolul statului), etnopedagogia etc.

3. Utopie, mit, istorie

Inainte de a porni la recunoasterea unor idei utopice in textele lui Eminescu, o ultima precautie : tinind seama de "logica' specifica a discursului literar, sa nu uitam nici un moment ca ideile sufera influenta decisiva a formelor; textul face sa fuzioneze elemente de utopie, mit si istorie, punind in evidenta rezul­tatul acestei combustii, expresia ultima, nu rareori foarte personala si greu de incadrat intr-o serie, a unei reflectii transformate de afectivitate si dialec­tica interna a literaturii (proza publicistica nu face exceptie de la aceasta transformare, ba sufera pe deasupra si schimbari dictate de conjuncturi social--politice, polemice etc.)⁸.

O prima distinctie trebuie operata intre utopie si contractul social. Potrivit lui Northrop Frye, acestea sint cele doua conceptii sociale care nu pot fi exprimate decit in termenii mitului : utopia este o viziune imaginativa asupra telos-ului (chiar atunci cind se ocupa de origini, as preciza eu), contractul social explica originile societatii. Dupa opinia mea, ambele conceptii au luat nastere ca analize ale pre­zentului, fiind initial produse ambigue ale imagina­rului (contractul social ar fi prin urmare un caz particular al utopiei). Totusi, arata Frye, cu un ecou al criticii formulate de John Stuart Mill, contractul social a reusit sa se integreze in stiinta sociala, facind ca fictiunea sa treaca drept adevar, pe cind utopia a ramas ceea ce era : un mit speculativ, proiectat sa fie sau sa contina o viziune a ideilor sociale, nu teorie care sa lege social facts⁹. Critica pe care o face Eminescu lui Rousseau si contractului social (asupra careia voi reveni) este deosebit de aspra, ducindu-l pe marele nostru autor inspre extrema cealalta a binomului schitat de Frye: utopia. E un caz clasic de iesire din situatiile dilematice ; desigur, nu numai ratiunea si argumentele obiective hotarasc aceasta iesire, ci si, cum spuneam mai sus, "logica' literaturii, atractia subterana a fantasmelor unei ordini ideale.

Oriunde apare in opera lui Eminescu, istoria -cea nationala in primul rind - se va contamina cu elemente mitice si utopice. Toata rivna de arhivar a poetului, tot interesul sau pentru o istoriografie nationala pe masura trecutului pierdut in legenda¹⁰ nu pot stavili un proces de mitizare a istoriei - atit de tipic, in fond, naturilor poetice, atit de comun in romantism. De aici pina la construirea unor mituri istorice, in sensul dat sintagmei de Georges Sorel in Reflexions sur la violence (1908), nu mai ramine decit un pas, facut de Eminescu, asemeni celor mai multe dintre personalitatile vietii publice romanesti, asemeni in primul rind istoricilor insisi¹¹.

4. Insula, Paradisul, Virsta de Aur

Fara indoiala, insula reprezinta un topos eminescian esential. Totodata, insula este figura emblematica a utopiei, spatiul protector al idealitatii, exceptia spirituala a unei geografii sufocate de corporalitate, insertia ordinii transcendente intr-o lume a ima­nentei. La Eminescu, insularitatea este, ca in traditia utopica, o calitate spatiala negativa ; insula este ubicua si devine ceea ce este in utopism: "spatiul predestinat de consfintire a unui dezacord si cel al regasirii de sine cu Unu'¹², zona in care personajele acced la o conditie mai inalta, dincolo de binele si raul acestei lumi. Prin urmare, in spatiul ne-spatial al insulei se va inscrie si imageria paradisiaca, gradina fermecata ferita de coruptia sublunara : insula lui Euthanasius din Cezara, atit de memorabil interpretata de Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu (v. textele mentionate in nota 1 si nota 3), "insula aceea scaldata-n ape sinte' din proiectul dramatic Stefan cel Tlnar¹³, gradina fermecata prin care trece Miradoniz ("o vale cit o tara') si raiul dacic din Memento mori, insulele plutind pe marile fluvii, intreaga natura sintetica, neverosimila si fascinanta (in care splendorile boreale coexista cu luxurianta tropicala si mediteraneana), ca aceea descoperita dincolo de "riul Selenei'. Nimic nu ne poate sur­prinde intr-o topologie ca aceasta, saturata de trimiteri culte (antichitatea greco-latina, traditiile orientale, iudeo-crestinismul) : Luna ia locul Soarelui, punind fantasmele lumii ideale sub semnul oniric al regimului nocturn ; alteori, ca in Memento mori, intilnim, "intr-o lume fara umbra', in care "totul e lumina clara, radioasa voluptate', cetatea Soarelui. Regresiunea securizanta catre insularitate si decor edenic e absoluta atunci cind "eroii' eminescieni se refugiaza in grote, in castelul romantic luminat de luna, in padurile inexpugnabile sau in fantasticele sali de sub apele Nordului.

Cit priveste fragmentele ce compun imaginea clasica a Virstei de Aur, Eminescu le disemineaza in intreaga sa opera, organizindu-le, de regula, pe fundalul trecutului autohton mitizat. Dar, daca insasi sintagma "Virsta de Aur' apare, intr-o forma sau alta, in scrisul eminescian¹⁴, ar fi o eroare sa nu observam cit de ciudata este interpretarea data acestui mit de Eminescu: feerica aurea aetas dacica sau medievala cunoaste munca! Prin urmare, nu avem de-a face cu "o lume in care orice experienta este estetica' (Guido Morpurgo-Tagliabue), ci cu un univers din care nu lipsesc "munca linistita si cistigul linistit, munca paminteana aparata in toate ramurile ei de chiar clasele muncitoare, organizate in bresle'¹⁵. Nu e greu sa recunoastem in proiectia paseista a jurnalistului urgenta reformatoare a polemistului, poate cel mai mare avocat roman al cauzei muncii organizate si pozitive.

Nici insularitatea nu e doar o trasatura a fictiunii eminesciene. Este suficient sa revedem astazi marile sale studii privitoare la statutul geopolitic al spa­tiului romanesc, pentru a observa cum retorica utopi-zanta a insularitatii investeste geografia noastra cu atributele unei ireductibile identitati; putem vorbi astfel de "insula romaneasca' in oceanul agresiv al panslavismului, ori in apele tulburi ale celor trei mari imperii vecine. In aceasta insula a spirituali­tatii romanesti (pe care economistul Eminescu o va apara cu mari pledoarii in favoarea dezvoltarii auto­nome, protectionismului, autarhiei), in care traditiile mitizate daco-romane supravietuiesc eroic si mira­culos, s-a forjat de veacuri specificul nostru national ; lecturile de etnopsihologie, prezenta modelului metafizic herderian al etnicitatii in mediul uni­versitar german frecventat de marele nostru scriitor nu puteau decit sa inspire si sa confirme aceasta utopie a nationalitatii si a "stratului de cultura', ramasa pina astazi extrem de activa si prestigioasa in cultura noastra.

Pastrind in minte consideratiile de mai sus, putem intelege mai bine simburele utopic al asa-zisei xenofobii eminesciene. De ce se opunea Eminescu strainilor? Fiindca ei nu puteau avea decit functia calatorului european naufragiat in Utopia : eterni spectatori eterogeni, ei nu pot decit sa tulbure vraja insulei. Iar atunci cind se amesteca sistematic in afacerile acestei lumi de care vor fi vesnic straini cita vreme pastreaza amintirea ordinii continentale, ei nu pot decit sa aduca mizeria, ruina, dezastrul. Singura cale de a diminua, daca nu de a desfiinta negativi-tatea intrusilor este recuperarea fara rest, autohto­nizarea, integrarea mobilitatii suparatoare a noilor veniti in structurile imobile ale locului. "Nu zicem ca sub cerul acestei tari sa nu traiasca si sa nu infloreasca oriciti oameni de alta origine', scrie undeva Eminescu; numai ca trebuie sa-si lepede identitatea proprie, sa se dacizeze: "Totul trebuie smuls din mina acestor oameni c-o innascuta incapa­citate de-a pricepe adevarul si lipsiti de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte'¹⁶.

In fond, nimic nu este mai utopic decit omoge­nitatea etnica, pandant al omogenitatii sociale (sau, cel putin, ca si la Eminescu, al armoniei claselor). Asemenea, in strinsa legatura cu omogenitatea etnica, Eminescu sustine omogenitatea lingvistica, ajungind pina la a argumenta caracterul stationar al romanei : "Nici traim, nici voim sa traim intr-un stat poliglot, unde asa-numita «patrie» e deasupra natio­nalitatii', scrie el in Timpul, la 31 iulie 1880. Cu nostalgia utopica a romanei stramosesti si cu neclintita convingere ca limba, spiritul si nationa­litatea sint de nedespartit¹⁷, marea campanie publicistica a lui Eminescu ramine un exemplu de aparare a insularitatii noastre. Neologismele pripite, sintaxa "frantuzita', accentul strain si celelalte vicii ale limbii (surprinsa in divortul ei fata de gindire) ramin, ca toate importurile, "forme fara fond'. Iar polemistul nu va face economie de argumente atunci cind va milita - "aici in Babel, unde cuvintele si-au pierdut intelesul lor originar'¹⁸ - pentru salvarea limbii primitive si, in general, pentru pastrarea formelor vechi. E singura solutie pe care o prevede Eminescu pentru parasirea totalei fixitati; o solutie ce ras­toarna surprinzator argumentele teoriei junimiste (fiindca junimista a fost, oriciti inaintasi ar fi for­mulat-o fara a o transforma in program de actiune) a "formelor fara fond' : "oricine va voi sa defineasca marele mister al existentei va vedea ca el consista in improspatarea continua a fondului si pastrarea formelor. Forme vechi, dar spirit pururea nou'¹⁹.

5. Utopia regresiva. Tendintele ucronice

Fara a viola conventiile literare, am putea atribui lui Eminescu gindurile eroului sau din Geniu pustiu : "Mi-ar fi placut mult sa traiesc in trecut. Sa fi trait pe timpii aceia cind Domni imbracati in haine de aur si samur ascultau, de pe tronurile lor, in invechitele castele, consiliile divanului de oameni batrini -poporul entuziast si crestin undoind ca valurile marei in curtea Domniei -, iara eu in mijlocul acelor capete incoronate de parul alb al intelepciunei, in mijlocul poporului plin de focul entuziasmului, sa fiu inima lor plina de geniu, capul cel plin de inspi-ratiune, preot durerilor si bucuriilor, bardul lor'²⁰. Propensiunea regresiva e foarte obisnuita la roman­tici, iar la noi e indisociabila de discursul regenerarii, atit in prima jumatate a secolului trecut, cit si mai tirziu. E inutil, cred, sa reamintesc aici tezele (pe care sper sa nu le numesc "utopic-regresive' fara temei) asupra trecutului national formulate de Balcescu (grandoarea militara medievala, libertatile politice, organizarea sociala), Heliade si Russo Locusteanu (care vedeau in claca "le travail en groupes tant ręvé par Fourier')²¹, Gh. Asachi (cu fantasmele sale paseiste atit de bine fixate de litografiile didac­tice), Hasdeu (cu "metoda' falsurilor patriotice), Alecsandri etc. Intelectualii unei natiuni moderne ce fusese abia "descoperita' de Occident se intorceau in trecut pentru a-si legitima mesianismul, pentru a-si educa scepticii contemporani in spiritul unei demni­tati nationale de importanta vitala in noile conditii²². S-a discutat mult, uneori pertinent, rolul complexului retardatar in reprezentarea idealizata a trecutului, ca si nasterea, in aceasta ambianta psihologica, a protocronismului. As vrea sa relev, legat de acest din urma tipar romanesc de gindire, judecata sanatoasa a lui Eminescu (printr-o ironie, el avea sa devina una din figurile centrale ale galeriei propagandistice a protocronistilor²³), masura cu care el, preamarind trecutul nostru si dindu-l drept pilda vremii sale, nu insista asupra prioritatilor romanesti²⁴.

Doua sint, in linii mari, epocile predilecte ale utopistului regresiv Eminescu : sfirsitul lumii dacice si Evul Mediu romanesc (la rindul sau, acesta are mai multe momente de electiune : anul 1400, epoca lui Stefan cel Mare, cea a lui Matei Basarab si Vasile Lupu).

Lumea fabuloasa a dacilor lui Eminescu dato­reaza mult confuziei celebre a lui Jacob Grimm intre geti si goti. Echivalarea celor doua popoare atit de diferite era curenta in epoca (avea chiar izvoare mai vechi, dupa cum se stie), astfel ca poetul nostru national nu soca simtul istoric al cititorilor sai : zeii dacilor petrec in Walhalla, fetele dace sint blonde, raiul Dochiei are componente boreale. In unele proiecte, metempsihoza complica si mai mult aceasta combinatie etnomitologica²⁵.

In aceste proiectii in trecutul dacic, Eminescu face ca mitul sa prevaleze. Poate ca tratarea pur literara a istoriei, libertatile deconcertante pe care si le asuma imaginarul in raport cu litera tratatului au de ce sa contrarieze firile iubitoare de claritate ; nu e mai putin adevarat totusi ca fantasmele poetului, prozatorului si dramaturgului servesc de minune programul etnopedagogic al publicistului: pasajul din Odin si poetul in care bardul da socoteala stramosilor de ticalosia "romunculilor' atinge incandescenta celor mai virulente articole din Timpul, parind un ecou peste timp si culturi al celebrei interogatii reluate de Heidegger de la Holderlin: wozu Dichter in diirftiger Zeit ?

Aceeasi valoare civica este proprie Evului Mediu resuscitat de Eminescu in scrierile sale. Proiectul si frinturile realizate din dodecameronul dramatic, proza, numeroase poezii (chiar cea despre petreca­retul Istrate Dabija Voievod), alcatuiesc imaginea seducatoare a unei lumi in care valorile aparate de Eminescu existau aievea : "Imparatul taran, din basme, care «iese sara-n prispa sa stea cu tara de vorba»'²⁶, "obiceiul pamintului' e mai presus de orice constitutie, "sanatoasa barbarie' a societatii rurale sfideaza formele decazute ale prezentului. Trecutul medieval imaginat de poet este probabil cea mai fidela ilustrare a conceptiilor sale asupra statului natural: "Utopia incepe cind Eminescu afirma ca teritoriul nostru ingaduie in primul rind un stat de ciobani si numai in al doilea rind unul de plugari, poporul nostru devenind plugaresc abia dupa 1830. In avintul polemic, Eminescu impingea poporul la munte, acordindu-i o viata patriarhala si lasa inca pentru multa vreme spatiul agricol pe seama latifundiarilor'²⁷. Utopia medievala este incompleta fara utopia rurala. Aici, Eminescu se desparte de mitul cetatii ideale venit de la Platon si intreaga antichitate, de utopiile arhitecturale ale Renasterii italiene, de orasele lui Bacon, Campanella si Morus, pentru a se intilni cu utopia rustica a abhoratului Rousseau. intr-adevar, cetateanul genevez il urmase pe Fenelon in tendinta demolarii utopiei urbane crestine, care ajunsese exponentiala pentru con­stiinta europeana. Proiectul constitutiei corsicane datorat lui Rousseau nu spune nimic despre orase, iar celelalte scrieri ale sale par o critica radicala a produsului european de mare complexitate care era orasul. Acesta era pentru autorul lui Emile un loc al coruptiei, un "abis al speciei umane'; in schimb, micul sat de la poalele Alpilor, Clarens, era materia­lizarea spiritului unei comunitati ideale. Interesul lui Eminescu pentru satele devalmase, aceasta utopie rurala autohtona (care isi are corespondentul in satul traditional rusesc, mir, analizat de gazetar), este o buna dovada in favoarea legaturii lui esentiale, dincolo de influente intimplatoare, cu marele curent al utopismului. in acele sate si in acele timpuri, scrie Eminescu, toti "erau liberi si totdeauna egali', pentru fiecare dintre ei "exista putinta de a sui toate treptele sociale, si taranul putea deveni tot atit de bine vornic-mare, precum, viceversa, coboritorii vor­nicului puteau deveni din nou, in lipsa de merite, simpli tarani'²⁸. Utopia taraneasca a lui Eminescu e o meritocratie.

Si, in prelungirea acestei conceptii utopice asupra Evului Mediu romanesc, tendinta de a ucroniza, latenta in opera oricarui interpret al istoriei, se soldeaza cu o ucronie in toata puterea cuvintului: daca Ionita Sandu Sturdza ar fi fost din dinastia Musatestilor, deci necontestat de nimeni, el ar fi acordat drepturi civile clasei de mijloc; astfel, nu s-ar fi produs in societatea romaneasca acele goluri economice importante care au antrenat instabilitatea sociala ; comertul ar fi fost romanesc; s-ar fi deschis Camerele, s-ar fi votat improprietarirea ; s-ar fi dezvoltat invatamintul; razboiul din 1854 ne-ar fi adus Basarabia, cel din 1866 - Transilvania²⁹. Dupa aceasta complexa metateza, cursul istoriei nationale viitoare este usor de asezat sub semnul sperantei.

6. Organicism si fiziocratism

Atunci cind Eminescu abordeaza direct problemele statului si societatii, el se situeaza clar de partea conceptiilor organiciste. Stravechea metafora a orga­nismului, mostenita de europeni din antichitatea greco-romana, cunostea cam de pe la jumatatea seco­lului trecut, un reviriment considerabil; astfel, dupa regresul imageriei si argumentatiei organiciste ce se datorase fascinatiei secolului XVII pentru mecanism (ceasornicul, in primul rind), chiar secolul Luminilor cunoscuse relansarea unei retorici biologiste. Ea trebuie cautata cu precadere in zona de formare a discursului contrarevolutionar, fiindca era inevitabil ca obsesiile Revolutiei franceze - expresia radicala a Luminilor - sa determine la adversari obsesii com­plementare. Pentru a nu incarca inutil discutia de fata, sa ne amintim doar de aspra critica a Revolutiei franceze facuta de Edmund Burke si de Alexis de Tocqueville. Sub toate deghizarile imaginabile, meta­fora organismului a ramas asociata pina astazi gindirii conservatoare (care crede ca intregul e mai important si mai mult decit fiecare dintre parti, respectiv decit suma lor), dupa cum metafora ceasor­nicului, trecuta prin Lumini si Revolutia franceza, a ramas caracteristica liberalismului (considerind ca partea unui mecanism reglabil e mai importanta decit intregul, acesta are o puternica dominanta individualista)³⁰.

Adept al metaforei organismului, Eminescu credea in functionarea automata a statului si socie­tatii, dar implica, desigur, acel automatism special al instinctelor perene, si nu automatismul grosolan al mecanismelor. Prin urmare, statul "nu este un produs al ratiunii, ci al naturii. El va merge bine cind se va conforma cu legile lui innascute de dezvoltare, cind ratiunea va juca rolul medicului ce subvine numai actiunii naturii ; va merge rau cind va trai nenatural, cind ratiunea, in loc de-a se impaca cu natura lui, il va face obiectul unor esperimente nesocotite'³¹.

Pasajul citat sintetizeaza multe din ideile politice ale lui Eminescu, pe care le regasim peste tot in opera sa. Sa insistam acum asupra citorva dintre ele, sprijinindu-ne si pe alte ginduri ale autorului.

Ca "product al naturii', statul nu poate fi deci considerat "rezultatul unui contract sinalagmatic, al unei conventiuni stabilite intre cetatenii lui', ci "copac din padure', "organism'³². Daca omenirea este "considerata ca un corp' (ms. 2257), este evident ca statul natural "incearca totdeauna a deveni un organism viu si stabil, indiferent fata cu generatiile, ce se urmeaza una pe alta, un fel de automat' (ibidem, f. 217 r.). Dar stabilitatea e periclitata de tendintele pernicioase spre schimbari bruste, astfel incit oligarhia apare ca "forma cea mai normala si mai sanatoasa a dezvoltarii unei societati ome-nesti'³³. Oligarhia e consecinta fireasca a incercarii de a pune "forma si modul [] de a fi' ale statului "afara de orice controversa', "mijlocul pentru aceasta' fiind "religiunea sau mai spetial: dreptul divin' (ibidem, f. 217 r.). Cum am vazut din hiperteza ucroniei lui Eminescu, monarhia ereditara absolutista ar reprezenta rezolvarea tribulatiilor tragice ale natiunii si statului : "Cind mersul linistit si regulat al afacerilor este lovit in centrul, in regulatorul sau, treaba nu poate merge bine. Si cu toate acestea noi romanii de sute de ani n-am avut alta placere mai mare, decit a ne rasturna principii', nota scriitorul in conferinta sa despre influenta aus­triaca in Principate, aparuta in Convorbiri literare la

1 august 1876. Regalitatea absoluta e o conditie a echilibrului, deoarece "impune egalitatea si prin aceea impune individului constiinta, cumca e o veriga din inlantuirea societatii si ca n-o poate parasi fara de a-si pune-n pericol existenta' (ibidem, f. 149 r.). in aceeasi ordine de idei, Eminescu pleda pentru rolul monarhului - al statului, in alte texte - de instanta suprema a echilibrului colectiv, de factor decisiv al mentinerii unei armonii a intereselor: "trebuieste o familie, ale carei interese sa fie acelea ale armoniei societatii, care sa fie bogata, cind toate clasele sint bogate, puternica cind toate sint puter­nice. Aceasta e dinastia - monarchul'. Republica, definita ca "stat in care o partida, representanta unei sau mai multor clase (insa nu a tuturor) poate sa ajunga la stapinire', e criticata, iar sacrele principii ale Revolutiei franceze sint demitizate : "Libertatea e libertatea de a exploata, egalitatea e egalitatea de a deveni tiran, ca si vecinul meu, fraternitatea e un moft, ilustrat prin ghilotina'. Desigur, nu putem lasa deoparte una din conditiile in care monarhistul Eminescu ar fi admis republica : existenta unei clase de mijloc; aceasta, puternica din punct de vedere politic si economic, ar fi putut asigura rolul de factor al echilibrului in stat. Rol dificil, pe care nici monarhul nu-l asigura atunci cind nu e inzestrat cu mari calitati individuale - asa se explica rezervele si atacurile lui Eminescu la adresa lui Carol I.

in lupta sa impotriva "statului demagogic' al libe­ralilor si impotriva reformelor pripite³⁴, Eminescu aduce in prim-plan prototipul natural al statului ideal: stupul. intr-adevar, stupul si termitiera au ramas si astazi alegoriile cele mai complete ale utopiilor. Daca nuvela Cezara e cea mai buna proba a prestigiului stupului in fictiunea eminesciana³⁵, publicistica si manuscrisele sale cuprind foarte frec­vente expuneri complete ale teoriei statului inspirate de organizarea albinelor. Cit despre trimiteri fugare sau aluzii, ele nu lipsesc din aproape nici un text politic eminescian. Revenind la prelegerea despre influenta austriaca, gasim aceasta succinta introducere in tema: "Popoarele nu sint producte ale naturii, - aceasta trebuie stabilit. in inceputul dez­voltarii lor ele au nevoie de un punct stabilit, imprejurul caruia sa se cristalizeze lucrarea lor comuna, statul lor, precum roiul are nevoie de o matca'. Urmeaza celebra fraza ce rezuma plastic acest ideal politic, pe care o regasim si in Cezara: "Daca albinele ar avea jurnale, acestea ar fi foarte legitimiste'. Urmind in alta parte analogia cu stupul, Eminescu considera (ms. 2287, ff. 29-30) ca "statele omenesti au felul statelor de albine', ca "generatiile tinere au soarta roiurilor'. Eminescu isi daduse mare osteneala sa studieze indeaproape viata albinelor, pentru a putea explora toate consecintele compa­ratiei cu societatea omeneasca, iar manuscrisele sale (ms. 2257, ff. 268 r.-271 r., de pilda) gazduiesc insem­nari personale, traducerea unor articole (in locul citat, unul din Neue freie Presse, aparut la 22 mai 1882) si studii privitoare la insecte, albine in special. Aceeasi aplicatie in urmarirea unui material de sprijin pentru alegoriile sale organiciste se vadeste si din traducerea unor materiale privitoare la viata plantelor (poate si pe urma unor sugestii goetheene).

Toate preocuparile lui Eminescu de a demonstra temeiul natural al societatii si statului il despart pe autor de teoriile politice rationaliste. Aceasta constatare il face pe G. Calinescu sa afirme ca ideile politice ale marelui scriitor sint mai ales "germane, national-conservatoare, antiliberaliste si antiindivi­dualiste, deci anti-franceze'³⁶. Criticul sesizeaza si nepotrivirea organicismului (practicat si in epoca, ba inca de autori si curente de prestigiu, cum ar fi Rodbertus si intregul socialism german de stat, ori, dintre sociologi, de Albert Schaeffle³⁷), cu stadiul modern al dezvoltarii sociale : "Tot ce spune

Eminescu despre statul automat al albinelor, luindu-l ca pilda pentru statul natural, suna in sensul teoriei instinctelor, profesata si de pesimisti ca Ed. V. Hartmann si e valabil pentru sociologia zoologica a organizatiilor umane primitive, nu insa pentru socie­tatea in care cerebralizarea a facut cu putinta o adaptare superioara la natura'³⁸.

Cred ca este interesant de retinut faptul ca tocmai rafinarea dezvoltarii sociale, inclusiv "cerebrali-zarea' ei, contribuie la consolidarea organicismului eminescian. Scriitorul ii elogiaza frecvent pe Goethe si Lamarck pentru conceptia lor organicista, dar este la curent si cu noile teorii evolutioniste ale lui Spencer si Darwin. Pe de alta parte, chiar in mediul romanesc, ideile unui "transformism social iesit din asimilarea societatii cu un organism si a evolutiei ca proces natural' erau populare mai ales printre moldovenii din a doua jumatate a secolului trecut (E. Lovinescu), sub influenta cartii lui Buckle, History of the Civilization in England, atit de stimata de junimisti³⁹. Acest controversat Buckle, in fond minor si astazi aproape uitat, urmarea un tel foarte ambitios : transformarea stiintei sociale intr-o stiinta pozitiva. Or, in epoca, modelul biologiei era foarte influent. Iata deci cum intelegem ca Eminescu urma traseul epistemologic principal al vremii sale, sau cel putin unul dintre traseele principale: de la orga­nicism la pozitivism. A spus-o, cu alte premise, G. Calinescu: "la Eminescu naturalismul se conver­teste de-a dreptul in pozitivism'. Asadar, cautind "legile fiziologice ale societatii' (sintagma e din prelegerea despre influenta austriaca), Eminescu nu e doar urmasul intirziat al fiziocratilor, ci - poate in primul rind - contemporanul unor Spencer, Buckle ori Darwin. Ca poetul nostru national manevra dez­involt toate aceste teorii, fara sa le dogmatizeze, poate aparea numai la o lectura atenta a citorva reflectii proprii, cum ar fi cele dintr-un raspuns dat ziarului Cumpana, in care amendeaza extrem de incitant teoriile lui Darwin.

Mergind si mai mult indarat pentru a cauta elemente certe ale utopismului eminescian, intilnim opera ciudata si compozita a fiziocratilor. Studiile eminescologice nu au relevat prea multe elemente concrete ale doctrinei fiziocratice pe care le-am putea regasi in opera Luceafarului. Din acest motiv, dis­cutia fiziocratismului lui Eminescu nu a depasit o foarte acuta observatie a autorului insusi: "Ideile conservatoare sint fiziocratice, am putea zice nu in sensul unilateral dat de d-rul Quesnay, ci in toate directiile vietii publice'⁴⁰. Astfel, termenul "fiziocra-tism' poate fi folosit in legatura cu Eminescu fara a gresi : unul dintre cei mai avizati cunoscatori ai doctrinelor fiziocratice distinge intre "physiocra-tisme', doctrina vulgarizata prin lucrari de mina a doua, inclusiv de fictiune, si "physiocratie', "la pure doctrine quesnaisienne fondée sur l'interprétation rigoureuse du Tableau économique'⁴¹.

Ca si la Eminescu, imaginile favorite ale statului ideal fiziocratizant erau furnicarul si stupul. Pentru discipolii lui Quesnay, exista o ordine naturala data, iar ratiunea nu putea decit sa descopere legile imanente ale societatii, nu si sa le influenteze decisiv: il mondo va da se, ca un fel de organism automat. In raport cu stiutul conservatorism emi­nescian, apare destul de straniu faptul ca unii cercetatori ii considera pe fiziocrati parintii libe­ralismului economic. O alta diferenta majora intre fiziocratismul standard si fiziocratismul eminescian consta in maniera de a privi trecutul : pe cind ambii termeni ai comparatiei noastre exhiba fantasme paseiste, fiziocratii refuzau de plano viitorul, iar Eminescu incerca, dimpotriva, a-l pregati - printre planurile pe care le facea tinarul poet in vederea serbarii de la Putna, el vorbea, dincolo de telurile momentului, de "o incercare de a organiza viata viitorului'; in aceeasi ordine de idei si cu acelasi prilej, scriitorul cetatean scria ca "Crepusculul unui trecut apus arunca prin intunericul secolelor razele lui cele mai frumoase, si noi, agentii unei lumi viitoare, nu sintem decit refluxul sau' (s.m.). Opera fiziocratilor este "testamentul unei societati ineluctabil condamnate la moarte'⁴², ultimul cuvint al unui sistem economic pe care revolutia industriala il ameninta in ce avea el mai profund si mai carac­teristic. Si, cu toate ca adeptii teoriilor fiziocratice isi prezentau opusculele ca pe niste solutii salva­toare, garante ale viitorului, propunerile lor de reforme nu erau decit sistematizarea maniacala a unor fantasme paseiste.

Cu toate ca Eminescu intelegea procesele econo­mice si dincolo de analogia cu sistemul circulatiei sanguine descoperit de Harvey, dincolo de obsesiile chineze ale fiziocratilor (care vedeau in Fiul Cerului, imparatul Chinei, pe intiiul agricultor al unei mari comunitati agrare radioase) - dovada stau lungile articole economice, conspectele si insemnarile sale -, se pot gasi si alte asemanari intre fiziocratismul eminescian si fiziocratismul propriu-zis : conceptia despre comert ca activitate "sterila' (la Eminescu, negustorul e un parazit ce scumpeste produsul claselor producatoare), teoria claselor "pozitive', admiratia pentru schimbul in natura, opozitia fata de speculatiile de bursa (la Eminescu e vorba mai ales de "banca de fituici', intemeiata de liberali). Tot printre asemanari, gasim sacralizarea ca drept natu­ral a dreptului declarativ al proprietatii funciare, neincrederea in industrie (Eminescu pledeaza, e drept, pentru o industrie nationala, dar e vorba mai curind de o industrie casnica), glorificarea "monar-chiei juridice' (la fiziocrati, "le despotisme legal') -"luminate', ca la Montesquieu. Aceasta din urma referinta se leaga de alte aluzii sau referinte la autorul faimoasei lucrari despre "spiritul legilor', la

John Stuart Mill si al sau Representative government' (cu opozitia dintre antropocratie si fizio-cratie) etc.

Pentru a conchide, sa lasam din nou cuvintul lui Eminescu, avocat excelent al modernitatii orga­nicismului sau: "maniera noastra de a vedea e pe deplin moderna; pentru noi statul e un obiect al naturii, care trebuie studiat in mod individual, cu istoria, cu obiceiurile, cu rasa, cu natura teritoriului sau, toate acestea deosebite si neatirnate citusi de putin de liberul arbitru al indivizilor, din cari intr-un moment dat se compune societatea'⁴³. Organicismul este fericit completat de istorism, intr-o viziune asupra lumii care nu este straina istoriografiei si antropologiei actuale.

7. Patologia sociala

Atasamentul lui Eminescu fata de conceptiile organiciste si observatiile sale patrunzatoare de jurnalist politic aveau sa duca si in cazul sau, ca in cazul celor mai multi dintre marii nostri carturari, la o versiune personala a tabloului clinic al lumii. Patologia sociala e o obsesie rezistenta a polemis­tului, care razbate adesea in titluri de articole, in argumentatie, in imagerie. Scriind despre "Patologia societatii noastre'⁴⁴, Eminescu cerea "un guvern national, serios si tare', care sa puna capat coruptiei politicienilor, "dezordinii morale', dezastrului eco­nomic. Citeva saptamini mai tirziu, el citeaza amplu dintr-un raport al prefectului de Bacau, poate cel mai dramatic document oficial emanat dintr-o cancelarie judeteana ; tabloul societatii romanesti (mai ales al celei rurale) e sinistru: afaceri internationale pagubitoare (ca aceea cu Stroussberg), imigratie masiva, transformarea Romaniei intr-o "America a Orientului' (din pacate, doar in sensul de spatiu relativ liber si promitator de prosperitate era valabila comparatia cu America), decaderea sociala, economica, biologica a natiunii⁴⁵. Memorabila expresie folosita de prefectul de Bacau pentru a-i caracteriza pe romani consuna perfect cu analiza lui Eminescu: "adevarati salbateci europeni', asta devenisem.

Cautind cauza principala a marasmului national, ziaristul politic ajunge la o incheiere severa : "inmultirea dar a claselor consumatoare si scaderea claselor productive, iata raul organic, in contra caruia o organizare buna trebuie sa gaseasca remedii'⁴⁶. La acest mare rau general se adauga disparitia clasei de mijloc (de fapt, nasterea - in locul ei - a unei clase de venali si incapabili "proletari ai condeiului')⁴⁷, saracirea taranilor, exterminarea "clasei' razesesti si inlocuirea marilor boieri cu o boierime mica si cu arendasi alogeni (deci, intre altele, cresterea exploatarii: "apasarea devine ato-mistica'), goana dupa privilegii nemeritate, coruptia partidelor politice⁴⁸. Desi "raul e inlauntru', influenta strainilor impiedica eradicarea lui ; noua nu ne e permis "luxul de revolutiuni sociale', ca in statele autonome, ci alte trei solutii: stabilitate (monarhie ereditara, mai mult sau mai putin abso­luta, "mina de fier'), munca ("excluderea proletarilor condeiului de la viata publica a statului si prin asta silirea lor la o munca productiva'), economie ("adica dreapta cumpanire intre foloase si sacrificii')⁴⁹. Iata liniile de forta ale utopiei!

Constatind ca "sistemul e de vina'⁵⁰, iar nu oamenii pe care acesta ii corupe (e si ceva din Rousseau aici), concluzia e imediata: "Nu oamenii, sistemul trebuie schimbat!'. Aceasta e exclamatia unui revolutionar, dar vazusem mai inainte ca solutia lui Eminescu era asociabila utopismului. intr-adevar, el nu dorea rasturnarea brusca a relei intocmiri (desi exasperarile nu lipsesc nici in articole, nici in poezie: "Cum nu vii tu, Tepes Doamne []' s.c.l.), ci amendarea ei treptata, vindecarea societatii printr-o "aspra organizare', prin forta moralizatoare si regulatoare a statului ori, atunci cind si increderea in stat dispare (D. Murarasu : "Eminescu are mai multa incredere in natiune decit in stat'), prin recursul la adincurile purificatoare ale neamului.

Conceptia lui Eminescu despre progres este un bun revelator al relatiilor sale cu gindirea revolu­tionara. intr-un articol din Curierul de Iasi - deci chiar intr-o etapa considerata de G. Ibraileanu de "o oarecare juvenilitate, daca se poate spune astfel, a sentintelor, prin oarecare «idealism» si concesii facute revolutionarismului'⁵¹, sau, oricum, putin dupa intrarea intr-o etapa mai critica -, organicistul Eminescu scria: "Cine-si inchipuieste, a putea progresa prin salturi nu face alta decit a da inapoi' - si cita sentinta latina draga organicistilor, Non datur saltus in natura. intr-un alt loc (unul dintre "Studiile asu­pra situatiei' aparute in Timpul, in plina maturitate politica), jurnalistul vedea "adevaratul progres' ca "legatura naturala intre trecut si viitor', inspirata "din traditiunile trecutului' si epurata de "inovatiu-nile improvizate si aventurile hazardoase'. Solutia de mijloc era considerata ca ideala : "Adevaratul pro­gres nu se poate opera decit conservind pe de o parte, adaugind pe de alta' ; iar intreg procesul avea un aspect global de dezvoltare organica, potrivita numai cu - am spune azi - "logica viului' : "A imbatrini in mod artificial un copil, a rasadi plante fara radacina pentru a avea gradina gata in doua ceasuri nu e pro­gres, ci devastare'. Cu asemenea idei, Eminescu se plaseaza intre utopie si revolutie, poate mai aproape de prima : acest progres gradual (tipic pentru statele monarhice, dupa opinia autorului) este o consecinta a istoricitatii statului (acest organism ce admite schimbarile naturale) si a criticii la adresa imobi­lismului absolut - osificarea sistemului in caste. Nu e utopism in stare pura, desigur, ci o atitudine politica foarte apropiata de conservatorismul progresist de tip englez, atit de pretuit de Eminescu.

Aceeasi respingere a salturilor riscante se des­prinde din articolul, deja amintit, prilejuit de cartea lui C. Teulescu, "Revolutia si revolutionarii' (din care Eminescu a preluat si excelenta imagine a demago­giei revolutionare, pentru a-si edifica bine cunoscuta analiza a "naturilor catilinare')⁵². Pina si publicarea in foiletonul ziarului Timpul a celui de-al doilea volum al lucrarii revolutionarului de la 1848 - un revolutionar désenchanté, trebuie s-o spun - arata pretuirea redactorului conservator pentru critica revolutiei. Aceasta din urma venea sa ilustreze che­marea lui Eminescu la armonizarea intereselor celor mai divergente din stat si societate, arhetipul fizio-cratic al statului natural ("statul regulat pe care-l au albinele si furnicile nu este decit prototipul in mic al statului omenesc'), "ordinea naturala' din musuroaie si stupi (evocatoare a vechii regalitati). Un lung pasaj din articol detaliaza comparatia cu stupul : matca si monarhul sint, fiecare in felul sau, primus inter pares ; ambii au patria potestas, puterea de formare a statelor ; migratiile sint explicate apicol ; in fine -un amanunt ce pare a mai atenua imaginea negativa a revolutiei -, eliminarea trintorilor (echivalentii demagogilor) e revolutia stupului. Sintetizind, Eminescu face din revolutie un fenomen de pedagogie sociala - poate si influenta lui Hegel ar trebui invocata in acest punct⁵³ - caracteristic popoarelor puternice : "O rea organizare, ori invechita, deci nepotrivita cu dezvoltarea unui popor, ori prematura si pripita, deci devansind cu mult stadiul dezvoltarii sociale, va produce neaparat boale speciale, carora un popor puternic le pune capat printr-o criza violenta, cari insa la o rasa mai slaba devin cronice, slabind-o din ce in ce si facind-o sa piara, fie prin sleire de puteri, fie prin cucerirea de catra straini'. E inutil sa precizez la cine se referea Eminescu atunci cind vorbea de "o rasa mai slaba', una pentru care si raul revolutiei era inaccesibil. La noi era mai rau fara rau.

Ramine totusi posibilitatea reformelor chibzuite, in prelungirea legilor naturale (dogma analogiei statului cu natura, prezenta si la Kant, avea sa fie completata cu teoria kantian-hegeliana a echilibrului in stat, prin legi bune - ceva ce ne aduce din nou aminte de utopism). Eminescu stia prea bine ce fel de reformator era necesar: un om cu "inima foarte calda si minte foarte rece', apt "sa nimiceasca adeva­rata cauza a raului si sa o stirpeasca cu o statornicie de fier'⁵⁴. in spirit fiziocratic, de fapt in spiritul ana­logiei organiciste in generalitatea ei, reformatorul, pornind de la diagnosticul realist al situatiei, trebuia sa treaca la terapie: "Precum un medic nu va combate simptomele numai, ci cauza unei boale si va sfatui sa se inlatureze mediul in care a trebuit sa se nasca, tot asa vom privi si noi individul nationalitatii romanesti, in dezvoltarea sa si, comparind pe aceasta cu norma legilor fiziologice ale societatii, vom arata de unde au trebuit sa se nasca neorinduielile in viata economica a poporului, care l-au facut accesibil unei influente economice straine'. Pentru un ginditor social atit de realist, expedientele nu ajungeau: cind regimul liberal planuia sa construiasca spitale rurale, Eminescu cerea schimbarea vietii taranilor prin ameliorarea starii lor materiale - reforme, nu medicamente!^!55

in acelasi spirit, Eminescu avea in vedere o imensa opera etnopedagogica (revizoratul scolar i-a prilejuit doar in mica masura extinderea si aplicarea ideilor sale reformatoare) : o etnopedagogie bazata pe cultivarea limbii nationale, pe revitalizarea virtutilor stramosesti, pe racordarea la valorile culturale euro­pene. Din nenumaratele sale ginduri de etnopedagog, iata-l pe acesta, legat de bursele de studii: "adeva­rata menire a burselor: a crea specialisti in ramuri de stiinta care n-aduc mare cistig banesc, a creste pe invatatorii natiei'⁵⁶. Alaturi de burse, reformele rare si profunde ale sistemului de invatamint, precum si acordarea unui rol decisiv cadrelor didactice, erau pretioase idei ale etnopedagogului⁵⁷.

Ca si in alte aspecte ale reformismului sau, Eminescu il intilneste pe Rousseau - pe care, insist, il critica foarte sever, de pe pozitiile organicismului -in interesul sau etnopedagogic, in tentativa de a pune bazele unei eupsihii, unei utopii interioare a spiritului sanatos si educat. Poate aceasta e si legatura lor cea mai importanta⁵⁸. Numai ca la Jean-Jacques eupsihia se realiza prin contractul social, iar la Eminescu dimpotriva : prin instinctele infailibile ale organismului national. Astfel, o exceptionala observatie a lui G. Calinescu se verifica din nou : "in etica si politica sa, Eminescu a aplicat cu statornicie acest rousseauianism schopen-hauerinizat'⁵⁹.

8. Concluzii

Dupa o cautare nesistematica a ideilor utopice din mai multe texte eminesciene, poate nu este excesiv sa schitez citeva concluzii. Ele nu au menirea de a rezuma cautarea, nici pe aceea de a elimina reluarea ei cu forte si sanse mai mari.

Ceea ce pare indubitabil este firul subteran care il leaga pe Eminescu de utopism: utopia regresiva cu toate trimiterile ei la traditiile preutopice (Paradisul, Virsta de Aur etc.), ucronia, fiziocratismul si intreaga argumentatie organicista, utopia etnopedagogica si lingvistica, toate acestea pot fi sustinute, in cazul lui Eminescu, fara a forta - o sper fara spaima blas­femiei - spiritul textelor sale. Daca ar fi acum sa cintarim citeva argumente ale antiutopismului eminescian (ca sa evitam neintelegerile: ale opozitiei sale fata de utopism), nu am putea ignora neta acceptiune depreciativa in care foloseste termenul "utopie' si pe cei inruditi (utopia, definita intr-un loc printr-o apozitie, e "o actiune zadarnica sau o idee nerealizabila'); la fel, principiul politicii eminesciene este unul practic ("orice politica practica nu poate lucra decit cu elementele care-i sint date, nu cu cele pe care si le inchipuieste a le avea') ; in sfirsit, poate sub influenta lui Gustav Schmoller, Eminescu res­pinge in cercetarea societatii si istoriei metoda speculativa clasica si (adaugind ecourile scolii istorice engleze, cunoscuta marelui nostru scriitor) urmareste o cercetare empirica - acest demers empirist, anti-silogistic, e contrariul metodei utopice, preponderent ipotetico-deductiva, silogistica, bazata mereu pe un als ob. Cred ca raporturile lui Eminescu cu marxismul (pretuirea lui pentru Const. Mille, sau chiar referintele la Marx si vulgata marxista) pot fi privite si prin situarea celor doi in raport cu menta­litatea utopica ; o atare situare spune mai mult si mai bine decit cautarea aparentelor similitudini.

Tot printre concluzii voi insera observatia ca Eminescu are putine puncte de contact cu autorii de utopii si datorita deosebitei sale inzestrari literare ; utopistii sint scriitori mediocri (singura utopie fizio-cratizanta, L'Ile inconnue, de Grivel, este un exercitiu diletant aproape ilizibil) si colporteaza clisee in stare bruta, lesne identificabile, pe cind Eminescu trans­figureaza fiecare frintura de topos, fiecare idee, atit ca scriitor de fictiune, cit si ca publicist.

Totusi, o ireductibila asemanare intre utopisti si Eminescu nu poate fi negata. Ea se desprinde mai putin din cariera publica si campania reformista, mai putin din respectarea unor procedee si motive lite­rare. Comunicarea se produce mai in adinc, in cele mai secrete unghere ale imaginarului, in registrul fascinant al visului. Sa urmarim un lung pasaj din ms. 2257 (f. 216), cuprinzind note de curs din 1873:

"Si popoarele dorm. In inceputul instinctiv al vietei lor, ele traiesc in stat natural asemenea albinelor, isi creeaza institutii si un us'; mai departe, gasim ca "Institutiile cresc ca plantele': popoarele viseaza, traiesc inconstient, cu "un fel de clar-vedere naiva asemenea vietei nocturne si a pasurilor lunatecelor: somnul adinc. Dar cind se scriu legile ? Cind incep a deveni controverse, cind naivitatea inceteaza, cind usul incepe a fi primit ca o forma goala - si nu ca espresia spontana a unui inteles, a unei trebuinte. Acest moment e somnul usor si momentele de fixare si visurile acestui somn usor - sint simbole ; dar fiindca aceste simbole nu sint adevarul insusi, ele dau loc la cele mai diferite esplicari, si aceste esplicari implu viata spirituala a popoaralor. Religie, istorie, filosofie si comentarea dreptului vor intruna sa descifreze simbolele in care s-a asezat infailibilul spirit al naturei'⁶⁰.

Gasim citeva sugestii extraordinare in aceste rin-duri eminesciene. Mai intii, o ontologie sociala fan­tastica, contaminata de oniric si de organic. Apoi - si tocmai aici ma opresc si eu, cu o ultima concluzie -, o superba completare a vorbelor lui Cioran ce definesc utopia - in orice caz, tipul de utopie pentru care Eminescu era intr-adevar chemat -, pe care le aduc aici dintr-un context mult mai general: "reve cosmo-gonique au niveau de l'histoire'.

(1988)

Note

1. Mircea Eliade, "Insula lui Euthanasius', in Revista Fundatiilor Regale, 1939, tom VI, nr. 7, pp. 100-109; inclus in volumul omonim, aparut la Editura Fundatiilor Regale pentru Arta si Literatura, Bucuresti, 1943, pp. 5-12.

2.  Acesta e sensul teoriei lui Adrian Marino, expusa mai ales in Comparatisme et théorie de la littérature, Paris, P.U.F., 1988.

3.  Ioan Petru Culianu, "Les fantasmes de la liberté chez Mihai Eminescu. Le paysage du centre du monde dans la nouvelle Cezara' (1876), in Ioan Petru Culianu (ed.), Libra, Etudes roumanines offertes ŕ Willem Noomen ŕ l'occasion de son soixantičme anniversaire, Groningen, Presses de l'Université, 1983, p. 114.

4.  Profitind de rafinarea tezelor lui Feyerabend (mai ales in Farewell to Reason, Londra-New York, Verso, 1987 si Against Method, Revised Edition, Londra-New York, Verso, 1988), urmaresc si utopismul tacit al lui Eminescu, infuz in text.

5.  Timpul, 18 iulie 1880. Apud Opere, XI, p. 253.

6.  "Studii asupra situatiei', in Timpul, februarie 1880. Apud Opere, XI, p. 17.

7.  Al doilea editorial Timpul, 6 mai 1881. Apud Opere,

XII, p. 159.

8.  E. Lovinescu: problemele dezbatute de Eminescu capata "adinci rezonante sufletesti'; desi Eminescu "cunostea trecutul istoric, il simtea totusi ca poet'; "Consideratiile lui [Eminescu] sparg deci cadrele teoriei, pentru a intra in inima timpurilor revolute' (Istoria civilizatiei romane moderne). G. Calinescu observa dualitatea gindirii eminesciene ("poetul' si "intelectualul'). Pentru o expresie recenta a acestei prudente metodice, v. Al. Oprea, in cautarea lui Eminescu-gazetarul, Bucuresti, 1985, p. 44.

9.  Northrop Frye, "Varieties of Literary Utopias', in Frank E. Manuel (ed.), Utopias and Utopian Thought, Boston, Houghton Mifflin Co., 1966, p. 25. Pentru relatia utopie-mit, cu referiri la satira, mitul Paradisului Terestru, Cucania, basm etc., v. Darko Suvin, Metamorphoses of Science Fiction. On the Poetics and History of a Literary Genre, New Haven--Londra, Yale University Press, 1979, pp. 25-27, 31-36, 55-58; Bronislaw Baczko, Les Imaginaires sociaux. Mémoires et espoirs collectifs, Paris, Payot, 1984, pp. 108-127.

10.Sa nu amintim decit traducerea primului volum din lucrarea lui Eudoxiu Hurmuzaki, Fragmente zur Geschichte der Rumänen, ori cursurile de istorie audiate la Viena si Berlin, implicarea sa in editarea documentelor istoriei nationale, odiseea arheologica si istorica in Prusia Orientala etc. V. Al. Oprea, op. cit., pp. 272-288. Cf. ipoteza lui G. Calinescu: "poetul se pregatea pentru un doctorat cu caracter istoric, filozofia servind ca metoda de cercetare'.

11.Doua foarte bune articole recente pe aceasta tema: Paul E. Michelson, "Myth and Reality in Romanian National Development' si Al. Zub, "History and Myth in Romanian Society in the Modern Period', ambele in International Journal of Romanian Studies, vol. 5. 1987, nr. 2, pp. 5-33, respectiv, 35-58.

12.Gabriel Liiceanu, Tragicul. O fenomenologie a limitei si depasirii, Bucuresti, 1975, p. 183.

13.Opere, VIII, p. 177. Iata contextul (vv. 525-529): "Eu ma duc

La insula aceea scaldata-n ape sinte

Unde din arbori negri cint sfinti cu glasuri blinde

Si unde luna-i soare, varsind gindiri de aur

Pe lumea linistita'.

14.        V. Al. Oprea, op. cit., pp. 56-57.
15.Apud Al. Oprea, op. cit., p. 57.

16.Timpul, 29 iulie 1881. Apud Opere, XII, p. 267. Eminescu pornea de la situatia grecilor din Muntenia.

17.Cf. "spirit si limba sint aproape identice, iar limba si nationalitatea asemenea' (Curierul de Iasi, 17 noiembrie 1876).

18.M. Eminescu, Opera politica, ed. Cretu, I, p. 572.

19.Timpul, 6 mai 1881. Apud Opere, XII, p. 159 (s.m.).

20.Opere, VII, p. 185.

21.V. Sorin Antohi, "Un modele d'utopie a l'oeuvre dans les Principautés danubiennes', in Al. Zub (ed.). Culture and Society. Structures, Interferences, Analogies in the Modern Romanian History, Iasi, 1985, pp. 87-99. Traducerea, supra.

22. Din abundenta literatura asupra rolului istoriografiei in procesul regenerarii romanesti, v. mai ales studiile lui Al. Zub. Cel mai recent dintre ele : "Istoria dupa Biblie Reflectii privitoare la procesul regenerarii romanesti', in Dacoromania, Jahrbuch fur Ostlicher Latinitat, 7, 1988, pp. 91-113.

23.Raminind in sfera textului de fata, mentionez doar cartile lui Ilie Badescu, Sincronism european si cultura critica romaneasca, Bucuresti, 1984 si Timp si cultura, Bucuresti, 1988. Potrivit lui Ilie Badescu, Eminescu i-a premers si pe sociologii si economistii care se ocupa astazi de Lumea a Treia.

24.Iata un pasaj in care ironia lui Eminescu desfide orice inregimentare a sa in tabara protocronistilor : "Dar fiindca Romania merge totdeauna in fruntea civili­zatiei', scrie ziaristul la 15 noiembrie 1878, pornind de la doua localizari dramatice de Fr. Damé, "fiindca unitatea Germaniei si a Italiei nu-i nimic mai mult decit simpla imitare dupa unitatea noastra, revolutia franceza imitatia revolutiei lui Horia, constitutia franceza o imitatie a constitutiei noastre, Goethe ciracul lui Vacarescu, Thiers un cliseu al d-lui C.A. Rosetti si Gambetta inginarea vie [a] d-lui Fleva ; de aceea «Romania» traieste in veacul cel mai indepartat, in veacul de apoi spre venirea lui Anti-Christ. Cuvin­tele insemneaza astazi tocmai contrariul de ce insemnau odata, cel nebun trece de cuminte si cel cuminte se ia drept nebun, cel invatat trece drept carne cu ochi si vice-versa, autorii trec drept plagia­tori si plagiatorii drept autori, cel cinstit hot si hotul cinstit, averea trece furt, furtul drept avere'.

25.V. G. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pina in prezent, ed. Al. Piru, Bucuresti, Minerva, 1982, pp. 446-449.

26.Ibidem, p. 458. Pentru utopia regresiva si medievala,

v. pp. 449-452.

27.        G. Calinescu, Opera lui Mihai Eminescu, 1, Bucuresti,
1950, p. XIII.

28.Apud. Al. Oprea, op. cit., p. 62. Daca lasam deoparte accentele unui tezism deplasat si pe cele ale unei reto­rici absurd justificative (de parca Eminescu trebuia scuzat pentru "limite' imaginare), demonstratia familiaritatii lui Eminescu cu modul de organizare a satelor devalmase - facuta de Al. Oprea -, ca si concluzia sa sint convingatoare: "satul eminescian nu semnifica altceva decit idealizarea unui sat razasesc' (in text, probabil dintr-o eroare tipografica, apare "stat razasesc', sintagma fara sens).

29.M. Eminescu, Scrieri politice si literare, I, ed. I. Scurtu, Bucuresti, 1905, pp. 98-99.

30.Pentru o introducere romaneasca in problematica metaforelor culturale evocate aici, v. articolele lui Mircea Malita din Viata Romaneasca, nr. 1/1986, pp. 18-31 ("Ceasornicul') si nr. 2/1986, pp. 16-28 ("Organismul'). La Eminescu (ms. 2287, ff. 29v.-30v.), teoria organicista atinge inaltimi ca acestea: "S-ar putea spune prin analogie, ca precum in corp este continut[a] idealiter forma sa in embrio [], tocmai asa [sint] continut[e] in societatea primitiva din orice punct al dezvoltarii sale fazele ei viitoare, legile, dreptul, religiunea, care nu sint decit tocmai organele de viata a[le] societatii, au energia lor respectiva, au modul lor de secretiune. In complex ele formeaza statul. Haina institutiunilor nascute instinctiv sint parerile, ce le au oamenii despre spiritul public, opiniune publica, organismul continut idealiter in stat ca posibilitate de existenta si dezvoltare, este reli-giunea si simtamintul apartinerii laolalta'.

31.Timpul, 18 iulie 1880. Apud Opere, XI, pp. 253-254.

32.Timpul, 8 mai 1881. Apud Opere, XII, p. 161. Pentru usurinta lecturii, am corectat tacit unele forme de limba, cum ar fi adjectivele posesive; procedez la fel si pentru citatele urmatoare.

33.Ibidem, p. 162.

34.Ibidem, p. 162: "La noi lucrurile se traduc din frantuzeste intr-o noapte si sint votate a doua zi cu drumul de fier'.

35.in Opere, VII, v. mai ales p. 122. Cf. "popoarele de muste' ("Calin, file din poveste'), "minastirea vies­pilor' ("Codru si salon') etc.

36.V. G. Calinescu, Opera lui Mihai Eminescu, I, p. 353.

37.Ibidem.

38.Ibidem, p. XII.

39.V. Al. Zub, "Impactul bucklean in cultura romana', in Cunoastere de sine si integrare, Iasi, 1986,

pp. 152-166.

40.M. Eminescu, Opera politica, ed. I. Cretu, IV, p. 401.

41.J. Conan, "Une utopie physiocratisante : l'Ile inconnue de Guillaume Grivel', in Annales historiques de la Révolution française, LVIII, 1986, p. 274.

42.Jean Servier, Histoire de l'utopie, Paris, Gallimard,

1967, p. 188.

43.Opere, IX, p. 536.

44.Timpul, 4/16 ianuarie 1881. Apud Opere, XII, pp. 15

si 17.

45.        Timpul, 21 februarie/5 martie 1881. Apud Opere, XII,

pp. 76-78.

46.Opera politica, I, p. 541.

47.Aceasta plebs scribax e o tinta predilecta a atacurilor lui Eminescu, teoria "paturii superpuse' fiind cheia conceptiei sociale eminesciene. Potrivit lui G. Calinescu, chiar "xenofobia' lui Eminescu nu e decit rezultatul consecventei sale cu propriile pozitii eco­nomice (Opera lui Mihai Eminescu, 1, p. XVI).

48.Deoarece clasa de mijloc lipseste, constitutia nu are pe ce se intemeia. Pe de alta parte, nici partide veritabile nu avem ("partidele la noi nu sint partide de principii, ci de interese personale'), ci grupari confundabile : "oameni cu slujba : guvernamentali, oameni fara slujba : opozitie'. Ceea ce mareste confuzia politica e faptul ca fiecare partid se identifica demagogic cu natiunea, fiecare alearga dupa chiver­niseala cam pe aceleasi cai (ms. 2257, ff. 48-50). Antiparlamentarismul lui Eminescu, "in mare masura o exagerare voit polemica' si "un ecou din Schopenhauer' (G. Calinescu), e deci intemeiat.

49.V. ed. Scurtu, pp. 100-102.

50.Timpul, 27 aprilie 1880 (Opere, XI, pp. 142-143; cf. articolul din 29 aprilie, pp. 144-146 in vol. XI): "Sistemul e de vina, acest sistem care face din acesti nenorociti pretinsi oameni de stat, care intareste gar­gaunii in niste bieti crestini ce intr-un cerc restrins, potrivit cu putinatatea lor, ar fi fost folositori si societatii si siesi, pre cind astfel devin adevarati dusmani ai patriei si ai societatii, prin compromiterea intereselor publice'.

51.G. Ibraileanu, Spiritul critic in cultura romaneasca, Iasi, 1970, p. 133. Urmindu-l cu exactitate pe Ibraileanu, trebuie spus ca Eminescu tocmai incepuse a doua faza a criticismului sau prin stabilirea la Iasi si intrarea in "Junimea'. Ibraileanu defineste astfel revolutionarismul : "ideologia rezultata din conceptiile revolutiei franceze de la sfirsitul veacului al

XVIII-lea'.

52.Timpul, 18 iulie 1880. Apud Opere, XI, pp. 252-255.

53.La Hegel gasim formularea cea mai completa a conceptiei despre revolutie ca maladie a statului : revolutia arata ca statul nu mai incarneaza ratiunea, ca a demisionat de la functia sa esentiala de a asigura libertatea concreta a cetateanului. Dar nu numai statul e bolnav, ci si poporul ; de fapt, fiecare e bolnav de celalalt. Pentru relatia dintre revolutie si teoriile sociologice organiciste, v. Sorin Antohi, "Utopie et révolution. Idées européennes, expériences roumaines', in vol. editat de Al. Zub, La Révolution française et les Roumains, Iasi, Universitatea "Al.I. Cuza', 1989. Versiune romaneasca, supra.

54.V. Opere, IX, pp. 165-166. Citatul urmator provine din acelasi loc.

55.V. Opere, XIII, pp. 299-300.

56.Timpul, 31 mai 1880. Apud Opere, XI, pp. 196-197 (s.m.).

57.Timpul, 25 septembrie/6 octombrie 1880. Apud Opere,

XI, pp. 343-345.

58.Pentru eupsihia lui Rousseau, v. in special Frank E. Manuel, Fritzie P. Manuel, Utopian Thought in the Western World, Cambridge, Mass., The Belknap Press of Harvard University Press, 1979, pp. 436-452.

59.G. Calinescu, Istoria literaturii romane, pp. 457-458.

60.Apud Caietele lui Mihai Eminescu, IV, p. 21.