|
|
|
Socrate s-a nascut la Atena in dema Alopex, in 470 i.Hr., adica la sfarsitul razboaielor medice. Mama sa, Phainarete, era moasa; tatal sau, Sophroniscos, era sculptor. Probabil ca Socrate a primit educatia de care aveau parte tinerii atenieni din vremea sa: a trebuit sa invete muzica, gimnastica si gramatica, adica studiul limbii bazat pe comentarii de texte. Printre maestrii a caror frecventare ar fi contribuit la formarea gandirii lui Socrate, Maximus din Tyr citeaza doua femei: Aspasia din Milet, o curtezana, si Diotima din Mantineea, o preoteasa. Despre prima, Platon vorbeste in Menexenos, dar este evidenta ironia lui Socrate atunci cand face din ea un profesor de elocinta; si Xenofon vorbeste de Aspasia in legatura cu Socrate, iar dupa Eschine, ea l-ar fi invatat pe Socrate doctrina dragostei care-i face pe oameni mai buni. Cat despre Diotima, ea este cunoscuta mai ales datorita celebrului pasaj din Banchetul, unde preoteasa din Mantineea povesteste nasterea lui Eros.
A luat parte la trei campanii militare in calitate de infanterist. La inceputul razboiului peloponesiac il gasim la asediul Potideei, in Chalcidica, intre anii 432 si 429. L-a avut ca tovaras de arme pe Alcibiade, pe care-l salveaza atunci cand acesta, ranit, e cat pe ce sa cada in mainile dusmanului. In 424, cinci ani dupa ciuma abatuta asupra Atenei, il regasim pe Socrate in batalia de la Delion, unde trupele ateniene sunt zdrobite de catre tebani. Acolo el ii salveaza viata lui Xenofon, prins sub calul care cazuse peste el. In 422, Socrate participa la expeditia pentru cucerirea orasului Amfipolis.
Curajul lui Socrate merge mana in mana cu o rabdare, o simplitate si o stapanire de sine capabile sa infrunte orice incercare; la banchete era un conviv vesel si agreabil, care bea la fel de mult ca tovarasii sai, dar fara a se cufunda vreodata in betie, asa cum li se intampla acestora, isprava ce-l umplea de admiratie pe Alcibiade. Mania, iesirile violente, dusmania ii sunt necunoscute. Primind de la cineva o lovitura de picior, iar oamenii mirandu-se de resemnarea sa, Socrate se justifica: Daca un magar m-ar fi lovit cu copita, l-as fi dat in judecata?
Imbracamintea lui Socrate era intotdeauna modesta, atat din cauza saraciei, cat si a simplitatii sale; niciodata n-a fost vazut afisand o neglijenta vestimentara, cum o vor face cinicii. Unii isi afecteaza zdrentele, de aceea i-a si spus Socrate filosofului cinic care-si etala gaurile hainei: Iti vad desertaciunea prin mantie. Lui Socrate nimic nu-i este mai strain decat aroganta iar atunci cand vede in agora Atenei obiectele de tot felul expuse de negustori admiratiei si lacomiei cumparatorilor, se multumeste sa spuna: Cate lucruri de care eu nu am nevoie exista!.
S-a zis ca Socrate era deosebit de urat; chel, purtand barba, cu nasul borcanat. Alcibiade dupa ce afirma in Banchetul ca Socrate seamana cu satirul Marsyas, el precizeaza ca este asemeni acelor statui de sileni care se deschid si contin inauntru imaginile unor divinitati, chipul lui Socrate ascuzand cel mai frumos dintre suflete, la fel cum discursurile sale aparent naive si glumete ascund cea mai mare profunzime. Figura lui Socrate nu putea sa nu-i scandalizeze pe atenieni, intrucat pentru ei frumusetea fizica era simbolul frumusetii launtrice si nimic nu parea a fi mai incompatibil decat uratenia lui Socrate si puritatea sa morala.
O personalitate de anvergura lui Socrate nu putea sa nu ajunga sa fie urat de vanitosi si, mai ales, neinteles de spiritele marginite, care vedeau in el doar un parazit ce se slujea de ironie, isi atragea simpatia tinerilor si constituia un pericol pentru ordinea sociala. In 398, Socrate a fost acuzat de catre Meletos, Anytos si Lycon. Actul de acuzare era astfel intocmit: 'Eu, Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub juramant pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaste zeii recunoscuti de cetate si de a introduce divinitati noi; in plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa ceruta: moartea'.
Meletos era un poet obscur, iar Lycon era retor; sufletul procesului pare sa fi fost Anytos, un tabacar bogat care reprezenta interesele comerciantilor, fiind asadar puternic si influent. Socrate i-a reprosat public faptul de a nu se gandi la educatia fiului sau decat pentru a face din el un tabacar capabil sa preia afacerile parintelui, de unde, conform lui Xenofon, dorinta de razbunare a lui Anytos. Dupa toate aparentele, Anytos era sincer convins ca vede in Socrate un personaj periculos.
Procesul lui Socrate nu este doar un eveniment istoric singular, irepetabil; procesul lui Socrate este procesul intentat gandirii care cerceteaza, dincolo de mediocritatea cotidiana, adevaratele probleme. Socrate este acela care, uimindu-ne, ne interzice sa gandim potrivit unor obisnuinte dobandite. Socrate se situeaza asadar la antipozii confortului intelectual, ai constiintei impacate si ai seninatatii blajine.
Adus in fata tribunalului, Socrate refuza ajutorul lui Lysias, avocat de meserie. Textul lui Platon Apararea lui Socrate reproduce probabil indeaproape apararea prezentata de Socrate judecatorilor. Aceasta pledoarie se imparte in trei parti:
Socrate a stat inlantuit 30 de zile, dar in fiecare zi primea vizita prietenilor si se intretinea cu acestia. Ei n-au stat degeaba si-au pregatit un plan de evadare pe care Socrate il refuza. La data executarii sentintei, toti prietenii lui Socrate erau de fata cu exceptia lui Aristippos, a lui Xenofon, aflat in Asia si a lui Platon, bolnav. Socrate isi dedica ultimile clipe conversatiei cu prietenii sai pe tema nemuririi sufletului, iar cuvintele-i ne-au fost pastrate de Platon in Phaidon. Socrate se imbaiaza pentru ultima oara si refuza sa astepte ca soarele sa fi disparut cu totul la orizont inainte de a bea otrava. Apucand cu o mana sigura vasul cu cucuta, el sorbi fara ezitare sau repulsie bautura mortala. Criton, ii sunt dator lui Asclepios un cocos, va rog sa nu uitati sa i-l dati, acestea au fost ultimile sale cuvinte. Trebuie sa intelegem aici, urmand sugestia lui L.Robin, ca Socrate il roaga pe Criton sa aduca o jertfa zeului medicinei drept multumire ca i-a vindecat sufletul de boala de-a fi fost unit cu un trup.
Gandirea socratica graviteaza in jurul cunoasterii de sine - Gnothi se auton. Esentiala pentru om este capacitatea sa de a intra in relatie de dialog, Socrate punand pe prim plan sufletul iar nu corpul. Pentru Socrate, cunoasterea propriei noastre fiinte si a destinului acesteia se realizeaza pe doua cai:
Socrate a fost primul ganditor care a luat ca obiect al meditatiei sale fiinta umana. Incepand cu Socrate, omul devine in mod exclusiv o problema pentru el insusi. 'Persoana ta este sufletul tau' spunea Socrate (Platon, Alcibiade, 138e).
S-a nascut intr-o familie aristocratica, la Atena sau pe insula Egina, avand ca tata pe Ariston (descendent al regelui Codros) si mama Perictione (dintr-o familie inrudita cu Solon). Numele de nastere Aristocles; Platon a fost o porecla primita datorita pieptului sau lat. Copilaria este marcata de razboiul peloponesiac si luptele civile intre democrati si aristocrati. La 20 de ani devine discipol al lui Socrate si a ramas alaturi de el vreme de 8 ani, pana la moartea acestuia. Inclinatiile poetice, talentul in domeniul teatrului le-a innabusit si s-a dedicat total filosofiei. La moartea lui Socrate (399 i.e.n.) nu a putut fi de fata, fiind bolnav. Condamnarea nedreapta a maestrului l-a indemnat sa-l reabiliteze (Apologia lui Socrate) dialogurile de tinerete poarta marca puternica a filosofiei socratice. Refugiat o vreme la Megara, se bucura de prezenta lui Euclid, alt discipol al lui Socrate. Realizeaza mai multe calatorii: Egipt - se familiarizeaza cu matematica; Cirene - intra in legatura cu matematicianul Teodor; in coloniile din Italia de Sud - face cunostinta cu pitagoreicii; in Sicilia, la Siracuza - invitat de tiranul Dionysios cel Batran. O traditie indoielnica spune ca Dyonisios cel Batran l-a vandut pe Platon ca sclav in Egina deoarece ii considera suparatoare prezenta, dar prietenii l-au cumparat si eliberat din sclavie. Acest fapt ar putea explica hotararea lui Platon de a se retrage din politica si de a deschide o scoala filosofica la Atena, langa gimnaziul inchinat lui Heros Akademos, de unde si numele Academia. Organizarea scolii era asemanatoare societatilor pitagoreice, cu o ierarhie bine structurata. Scoala va functiona aproape 1000 de ani; unul dintre obiectivele cele mai importante fiind acela de a contribui la pregatirea politica a oamenilor politici. Academia lui Platon este inchisa in 529 e.n. la ordinul imparatului Iustinian. Dupa ce implinise deja 60 de ani, Platon a mai efectuat doua calatorii la Siracuza, in speranta de a-l influenta pe Dionysios cel Tanar pentru proiectele sale de reforma politica si filosofica. Din pacate proiectul esueaza definitiv. S-a stins din viata cum spune Cicero "cu condeiul in mana" (scribens mortuus est)
Este cel dintai filosof de la care ne-au ramas scrieri complete: 35 de scrieri si 13 scrisori ( dintre care doar una, a 7-a, se pare ca este autentica). El a creat specia literara a dialogului, in care problemele filosofice sunt abordate prin discutia dintre mai multi interlocutori, Socrate fiind cel mai adesea personajul principal.
Cronologia dialogurilor nu mai poate fi stabilita astazi decit in linii mari:
Teoria Ideilor - nucleul filosofiei platonice se regaseste in Phaidon, Republica (cartile VI - VII), Banchetul si Phaidros. - Distinctia existenta sensibila/ existenta inteligibila este baza teoriei Ideilor; planul existentei sensibile este acela al realitatii aparente, accesibila cunoasterii prin simturi, lumea Pesterii care fundamenteaza opinii (doxa); planul existentei inteligibile este acela accesibil doar cunoasterii de tip rational, lumea din afara Pesterii, lumea Formelor Pure, a Ideilor, lumea metafizica a realitatii esentiale. - Dialectica - metoda prin care se ajunge la cunoasterea Ideii, obiectul conoasterii adevarate (episteme); procedeul prin care ne ridicam din lumea sensibila in lumea suprasensibila, metafizica; in cunoasterea metafizica intervine intelectul analitic (dianoia) si intelectul pur (nous) Mitul pesterii este o imagine alegorica a lumii si a modului cum poate fi cunoscuta.
Ideile se caracterizeaza prin:
- Lumea sensibila este o copie palida a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au realitate decat daca participa (methexis) la Idei ca prototipuri (paradigma) ale lucrurilor
- Mitul Pesterii (Republica - cartea a VII - a ) - simboluri: pestera - lumea sensibila (a realitatii aparente); intunericul pesterii - ignoranta omului incult, limitat; lanturile - prejudecatile, simturile care ne limiteaza; focul - lumina cunoasterii; umbrele de pe peretele pesterii - imaginile corpurilor fizice, aparentele care genereaza opinii intamplatoare (pareri, rodul perceptiilor si al imaginatiei); corpurile purtate prin fata focului - aparentele adevarate, realitatea fizica, generaza opiniile adevarate (orthe doxa), suisul greu spre iesirea din pestera - drumul initiatic spre cunoasterea esentiala, cunoasterea prin intelectul analitic; contemplarea lumii din afara pesterii - cunoasterea metafizica, prin intelectul pur (episteme, cuoasterea adevarata prin intelect si ratiune);
Soarele - Ideea Binelui (Perfectiunea) - Sufletul se aseamana cu Ideile pentru ca este simplu, nemuritor, cunoaste lumea inteligibila printr-un proces de conversiune a carui forta o constituie erosul (iubirea - are ca efect uitarea, in vederea dobandirii puritatii primare); cunoasterea Ideilor este doar o reamintire (anamnesis) a sufletului incarcerat in corpul fizic (ideea corpului - inchisoare este o reminiscenta a orfismului); menirea sufletului este sa pregateasca omul pentru moarte (eliberarea sufletului nemurilor si intoarcerea in lumea ideilor); conditia eliberarii definitive a sufletului este o viata virtuoasa; filosofia este pregatirea sufletului pentru recunoasterea imortalitatii sale.
Cetatea sau statul ideal conceput in dialogul Republica nu este un proiect politic ci o analogie utilizata de Platon pentru a putea raspunde la intrebarea ce indica tema dialogului: 'Ce este dreptatea?'. Astfel, teoria facultatilor si virtutilor sufletului, precum si proiectarea ei asupra ideii de stat, reprezinta un model pentru identificarea formei dreptatii ca oikeiopragia. Nici statul ideal, nici sufletul perfect armonizat in acord cu dreptatea, nu exista in lumea sensibila. In domeniul sensibil, al lucrurilor corporale, exista numai formele corupte ale Ideilor sau paradigelor (fie ca vorbim de Ideea de Cetate, fie de altele).
