|
|
|
Exista natiune care sa nu fi facut razboaie? Toate natiunile au facut razboaie, chiar daca unele nu le‑au vrut si nu le‑au dorit. Natiunile mari le‑au voit si le‑au dorit; acesta este un element in plus care le diferentiaza de cele mici. Chestiunea razboiului nu trebuie insa privita sub prisma aderentei sau inaderentei multimii; un organism national se valorifica intr‑un razboi oarecum inconstient. Razboiul fiind legat de viata natiunilor in mod esential, oamenii nu pot interveni decit pentru a‑l amina, in nici un caz a‑l evita. Este o teorie mai mult decit stupida aceea care sustine ca responsabili de nasterea razboaielor au fost totdeauna conducatorii si o casta de interesati. Oare poate crede cineva ca toate razboaiele care s‑au dezlantuit in omenire si‑au avut originea numai in capriciul printilor, regilor si imparatilor? Cine poate crede in razboaiele de fantezie individuala sau in cele provocate de aranjamente negustoresti? Daca ele, precum se spune, plutesc in aer, atunci au un caracter impersonal si iresponsabil. Pacifismul - care are de partea sa toate inimile si nici o realitate - si‑a facut un titlu de glorie din a stabili responsabilitati pentru izbucnirea razboaielor. Dar pacifismul uita ca razboiul nu este un fenomen de suprafata, ci angajeaza maruntaiele unei natiuni. Daca statea in posibilitatea oamenilor sa‑l impiedice si sa‑l curme, de mult ar fi fost lichidat. Dar viata umanitatii tinde, fara sa aiba, o finalitate etica. Cine amesteca sentimente in consideratiile asupra razboiului isi complica existenta inutil, deoarece ireparabilul conflictelor umane nu poate fi atenuat nici macar de interventia divina. Dumnezeu priveste razboiul.
Putine sint fenomenele care sa dea mai puternic impresia de destin ca el. Nu este interesant ca, pe cind moartea ne face tristi, razboiul lasa numai un gust amar sau o disperare rece, neafectiva, o innebunire lucida? Moartea se face in noi, pe cind razboiul peste noi.
Cine nu poate accepta razboiul ca o conditie fatala a umanitatii nu‑i ramine decit sa se omoare. Acela insa, care stie cum merg treburile in lume, isi face un loc printre fatalitati si asteapta sa fie strimtorat - la timp - de ele.
Nu se poate concepe devenirea natiunilor fara razboaie. Prin ele ajung natiunile la constiinta fortei lor si tot prin ele isi delimiteaza conturul in lume. O natiune se verifica prin razboi. Cu cit poarta mai multe razboaie, cu atit isi accelereaza ritmul de viata. Ahtiata dupa propria ei realizare, ea isi epuizeaza, prin frecventa razboaielor, rezistenta vitala. Longevitatea unei natiuni este strins legata de ritmul ei vital. Razboaiele se nasc dintr‑o tensiune vitala, pe care, la rindul lor, o maresc. Dar numai in intensitate, nu si in durata. Cauta natiunile longevitatea? Cine ar putea‑o spune?! Sint insa unele cu destin genial, care scinteiaza definitiv si efemer, ca poetii. Ele prefera gloria longevitatii si sint necrutatoare cu rezervele lor de viata. Numai culturile mediocre se supravietuiesc, fiindca n‑au trait niciodata. Daca Franta indura o carenta si de multa vreme se desfata inconstient in presimtirile decadentei, este ca a fost prea nemiloasa cu posibilitatile ei. Un destin grandios te costa mult. Franta a risipit in timpul Revolutiei mai multa energie decit Romania intr‑o mie de ani. Iata diferenta dintre istorie si subistorie! Franta este istorie fara timp, continut pur. Tara care n‑a ratat nimic. Si apoi, razboaiele Frantei! Oare se poate mindri un popor cu asa de putine razboaie defensive? Nu este tara care sa fi dus mai multe razboaie agresive. Si nu exista, in fond, decit razboi agresiv. A rezista la un atac este onorabil; a pleca la atac este stralucitor. Atit timp cit un popor n‑a purtat un razboi de agresiune, el nu exista ca factor activ al istoriei. Provocarea exprima o rezerva de forta si un surplus de vitalitate. Un razboi, pornit din initiativa proprie si pierdut, este mai glorios decit unul cistigat prin aparare. Germania a pierdut razboiul mondial numai politiceste; razboiul in sine o onoreaza mai mult decit pe aliati. Un razboi de agresiune pleaca fie dintr‑o simpla neliniste biologica, fie din tendinta de a impune imperialist o idee in lume. Primul caz dovedeste foarte putin; al doilea, tot. Nu exista neam care sa fi atins universalitatea numai prin forta spiritului. Procesul prin care el se impune in lume este un complex de mijloace, in care bestialitatea isi da mina cu profetia. Nu e bine sa ne iluzionam prea mult asupra istoriei. Spiritul nu creste din nimic. Daca Olanda n‑ar fi fost imperiu - oricit de trecator - cine stie daca pictura olandeza ar fi luat avintul pe care‑l cunoastem! Conditiile materiale favorabile creeaza ragazul, din care izvoraste atit spiritul, cit si viciul. Razboiul este un fenomen atit de complicat, incit am fi nedrepti de i‑am epuiza sensul in crima. Din punct de vedere uman n‑are nici o scuza; de aceea se face el prin oameni. Sintem niste biete unelte ale unei mari si sinistre fatalitati.
Trebuie sa dea de gindit tuturor pacifistilor urmatorul lucru: toate popoarele europene care n‑au luat parte la razboiul mondial au cazut automat pe al doilea sau al treilea plan. Politiceste, neutralitatea este un semn de lincezire si de evadare din arena internationala. Razboiul este un examen la care se supun natiunile in fata lumii. Inutil de remarcat ca nu rezista decit popoarele inzestrate. Nu poti cistiga razboaie si nu te poti impune in lume exclusiv prin forta organizata. Istoria nu cunoaste un popor cu armata glorioasa si repetat verificata care sa nu fi creat si o cultura. Forta sau se realizeaza pe toate planurile, sau nu este nimic. Atitea razboaie s‑au gindit initial in biblioteci. Culturile mari se implinesc pe toate planurile; in colturile lor de strada se reazema razboinicul de intelept. Neamurile care n‑au tot n‑au nimic.
Pe timpul cind atenienii au planuit expeditia de cucerire a Siciliei, se puteau vedea zilnic in piata grupulete care demarcau pe piatra contururile insulei. Este, acesta, un caz tipic al aspectului cetatenesc al imperialismului. Acel imperialism care nu ia forme cetatenesti nu este autentic, ci se hraneste din exaltarea unor sefi, avind o durata efemera si mentinindu‑se doar la suprafata. Numai un popor care poarta in singe ideea imperialista poate accepta fara scirba armata si razboiul. Aviditatea de spatiu si setea de a imprima un stil de cultura altor forme de viata creeaza intr‑o natiune imperialista un gust ofensiv, justificat atit prin cinism, cit si prin viziuni istorice. Atunci cind ultimul burghez german, ghiftuit de bere si dolofan, isi preumbla in creier harta lumii si, treaz sau turmentat, ii face Germaniei loc pe unde ii permite capriciul si fantezia, el este reprezentantul inconstient si mediocru al unui gind care roade si macina natiunea in substanta ei. Imperialismul s‑a conceput nu numai in palate, ci si la raspintii. De ce sa fim asa de nedrepti cu masele si sa credem ca ele n‑au participat niciodata direct la istorie! Se repeta pina la exasperare de catre cercurile socialiste: multimile nu vor razboiul, ele sint numai tirite in conflicte si inselate de guvernanti si exploatatori. In realitate, lucrurile sint mai complicate si mai triste. Oricit ar concepe omul razboiul, daca faci apel la indivizii izolati ca atare, fiecare va fi in cele din urma impotriva razboiului. Cum se face totusi ca el accepta razboiul, in colectivitate? Nu este aici vorba de psihologia curioasa a multimilor, ci de un fenomen mai profund, bazindu‑se pe solidaritati istorice nebanuite. In fiecare om care pleaca la razboi, se petrece urmatorul proces: nu accept razboiul, dar il fac ca natiune. Individual, istoria are un mai mare coeficient de rationalitate, decit colectiv. Atit timp cit vor exista natiuni, vor fi si razboaie. Nici unul dintre noi nu va vrea sa le faca; ele insa se vor face. Natiunea este un fel de abstractiune vitala, fiindca ne da iluzia ca este ceva vag, pentru ca, in realitate, sa ne stringa pina la sufocare.
Pacea universala ar inceta a fi o utopie,daca s‑ar putea crede ca natiunile sint o faza tranzitorie a istoriei. Pentru sentimentul nostru cosmic, prezenta lor in lume nu este deloc incurajanta. De natiune ne leaga tot ceea ce este imediat in noi si teama de vid.
Presupunind totusi ca natiunile ar disparea, proiectele de pace externa n‑ar fi oare mai putin iluzorii? Nu s‑ar deplasa conflictele pe unitati mai mari? De la continente la rase si pina la conflictele planetare, ireductibilul soarte umane ar fi oare mai putin tragic? Daca toate natiunile globului ar dezarma, cu exceptia uneia de o anvergura mai redusa, pacea lumii ar fi mai periclitata decit oricind. Natiunile nu se pot ridica toate la acelasi nivel. Inarmarile se fac peste oameni; sint chiar dispus a crede ca ele se fac fara voia lor. Faptul ca omul a putut cheltui atita energie pentru inventia atitor arme, care trebuie sa‑l apere de el insusi, ma face sa am o idee precisa despre genul uman. Daca toate armele acestui univers ar fi distruse fara urma si ar ramine un singur revolver, omul s‑ar simti obligat fata de el si, nelasindu‑l in paraginire, istoria s‑ar repeta de la inceput.
O natiune, cind incepe sa se inarmeze, nu se mai poate opri. Saracia si mizeria nu constituie limite ale inarmarii. De sute de ani, omenirea priveste cerul printr‑o gaura de tun.
Obstacolul esential in calea pacii este lupta marturisita sau secreta pentru hegemonie. Dorinta primatului exclusiv este atit de puternica in natiuni, incit pentru ea sint dispuse sa calce orice fel de obligatii etice sau internationale. Se poate concepe ca natiunile vor ajunge cindva la o astfel de neutralitate, incit sa le fie indiferente puterea si dominatia? Atita timp cit istoria va avea la baza un ritm biologic si cit valorile specific istorice vor dezvolta deviat un imperialism vital, aceasta neutralitate nu va fi nici posibila si nici de dorit. O mare natiune se ridica pe darimaturile alteia sau pe umilirea altora. Gloriile nationale se scalda intr‑o mare de singe, ca toata istoria de altfel. Faima lui Napoleon a costat zece milioane de oameni, La prima aparenta, razboaiele lui au fost purtate din pasiune pentru razboi. In realitate, ele reprezinta imperialismul consecutiv fiecarei mari revolutii si satisfacerea dorintei de nelimitata hegemonie a Frantei. Napoleon va fi provocat saracie si mizerie in Franta; el nu a pus Europa mai putin in miscare. Nationalismele europene au avut nevoie de actiunea lui si de filozofia lui Hegel, pentru ca organisme timide sa incolteasca gindul hegemoniei si sa creeze pluralismul nefast al Europei.
Napoleon, accelerind ritmul Frantei, a accelerat decadenta ei. Indirect, el a aruncat in spatele Europei Germania si a facut tarii sale un cadou fatal. Este tragedia istorica a marilor personalitati, care, ridicind natiunile la un nivel anormal de marire, le pricinuiesc implicit prabusirea. Tensiunea nascuta de viziunea cezarismului inalta natiunea dincolo de nivelul ei istoric firesc si‑i slabeste pentru mai tirziu rezistenta. De aceea, dictaturile mari - nu tiraniile - scot, in bine si in rau, natiunile din fagasul lor.
Ethosul agresiv este un fel de sira spinarii a natiunilor. Altcum nu se explica de ce instrumentul instinctului agresiv - armata - este o institutie atit de legata de toate formele existentei nationale. Mai mult decit religia si decit templele ei, toate formele statale si‑au gasit o consacrare in armata. O institutie eterna in masura in care cele omenesti sint eterne. Asa este omul de putin spiritualizat, incit, din institutia cea mai putin spirituala care se poate concepe, si‑a facut o axa a vietii lui. Existenta permanenta a armatei este o proba definitiva pentru orice antropologie pesimista. Omenirea nu‑si poate permite luxul si fanteziile anarhiei.
Daca am scoate armata din istorie, devenirea universala ar semana unei lectii de pedagogie. Se vede treaba ca toate intimplarile au fost singeroase, ca tot ce am patit pina acum s‑a nascut din fioruri. Petele rosii creeaza stralucirea istoriei. Durerea este substanta devenirii.
Armata reprezinta teroarea organizata. Sint insa exceptii,care alcatuiesc, la drept vorbind, singura ei scuza. Sa ne gindim ce a insemnat pasiunea gloriei la ultimul soldat din expeditiile lui Napoleon si la toti soldatii acestui univers care au luptat in numele unei idei. In toate statele care nu reprezinta o idee imperialista, armata are un caracter artificial, exterior, silit. Sa comparam ce inseamna a fi soldat in Romania si ce inseamna acelasi lucru in Germania sau Rusia.
Cel mai prost soldat german "servestet70 cu ochii atintiti peste granita, cu constiinta ca el este un element al unei mari plamadiri viitoare. El stie ca Germania are o misiune in lume, care nu e realizabila fara sacrificiul lui. El traieste mondial problemele tarii lui. A sti ca vei pleca odata intr‑o parte a lumii, ca existenta este legitimata de cuceriri viitoare fixeaza un continut ideologic armatei, un sens vast si ca atare justifica rigorile inumane ale disciplinei. Functia principala a soldatului este sa atace, nu sa apere. Idealurile defensive golesc armata de orice continut. Numai tarile minore poarta razboaie de aparare.
Politica expansionista a Germaniei imprumuta soldatului un orgoliu care, daca e dezgustator si inuman, nu este mai putin o forta propulsiva. In Rusia, soldatul serveste real o tara; dar, in constiinta lui, el lupta pentru o ideologie cu caracter universal. Neaparat ca sub bolsevism se ascunde dorinta de hegemonie universala a Rusiei; el traieste insa un universalism ideologic, pe care va trebui sa‑l impuna cu forta. Ce deosebire intre un soldat care jura pe patrie, numai, si unul care se leaga prin juramint sa fie un pion al dezrobirii proletariatului din intreaga lume!
Inainte vreme, vitejia era haiducie, haimanalic romantic. Astazi, vitejia fara o constiinta universala este o barbarie neinteresanta.
Si acum vine rindul soldatului roman. Cu ce e de vina bietul ca Romania n‑are nici un ideal, ca dimensiunile ei istorice sint neimportante, ca toata respiratia ei de o mie de ani? El aude doar atit: sa ne aparam granitele. Si nici n‑ar putea auzi mai mult. Caci Romania si‑a identificat idealul cu o stare de fapt: granitele ei materiale si morale. Romania este; atita‑i ajunge. Neavind pasiunea devenirii frenetice, ea a raspindit in toate constiintele acceptarea ei proprie.
Nu ca Romania ar trebui sa mingiie visul explicit al cuceririi tarilor din jurul ei - e prea domoala pentru a putea concepe asemenea absurditati -, dar faptul ca ea nu cultiva cu exasperare gindul de a deveni o mare putere este revoltator si revelator pentru carenta ei. Armata noastra nu serveste decit un principiu de aparare si nu se misca in numele nici unei idei. Ca si statul, ea este excentrica natiunii; o serveste automat, fara participare si fara dinamism. Functiile Romaniei sint disociate una de alta; o ia pe prea multe cai inspre nimic.
Lucrurile isi au buna lor traditie. Sa ne gindim numai la razboaiele noastre din trecut. Vai de ele! Am purtat numai razboaie de aparare, am rezistat numai la invazii. Asa am fost de neimpliniti in rosturile noastre, incit nici macar o data n‑am putut concepe o afirmare agresiva sau un presentiment imperialist. In razboiul mondial am cucerit ceea ce era al nostru, ceea ce ne apartinea; ne‑am cucerit. El n‑a fost totusi un razboi de initiativa nationala, deoarece in el am fost atrasi. Sentimentul puterii nu ti‑l da decit razboiul de provocare. Initiativa razboinica este totul. O natiune care incepe un razboi, care se mindreste a fi sursa de conflagratiune, rezista prin orgoliul si automatismul agresiunii. O natiune imperialista este totdeauna tare. Si e imperialista o natiune care nu mai incape in sine. Expansiunea este un semn de vitalitate, iar nu de umanitate. Dar omenirea nu s‑a ridicat in numele umanitatii. S‑a rezolvat vreodata problema mizeriei in numele milei? Dimpotriva, mila a creat saracii, i‑a inmultit. Prezenta ei in lume este cauza cersetoriei. Acei saraci care au inteles ca pot trai ca paraziti ai milei au renuntat la saracie si s‑au facut cersetori.
Saracii au obtinut avantaje numai intru cit s‑au putut constitui in grup si alcatui astfel o amenintare. Muncitorimea moderna, daca nu este exploatata pina la epuizare, faptul nu se datoreste milei si umanitatii, ci fortei pe care o prezinta ea. Exploatatorii stiu ca exploatatii sint o forta mult mai mare decit ei, dar, cunoscind inertia oamenilor saraci, se bucura a inflori pe mizeria lor. Jecmanitii sint baza tuturor statelor: cum de n‑au inteles ei ca n‑au decit un pas pina la a deveni autoritate? Crestinismul a adus justificarea teologica a saraciei si mizeriei; el a consacrat conditia saracilor si a binecuvintat‑o.Creind mindria de a fi sarac, a compromis fiinta pe vecie. El n‑a reabilitat omul, cu toate ca ne‑a declarat pe toti - mai mult sau mai putin - fii ai lui Dumnezeu.
Se spune: este imoral sa sustii dreptul fortei si al oamenilor tari. Decit, se uita ca acestora nu le opunem lumea anonima a dezmostenitilor care se fring de setea de putere, ci pe acei imbecili ai pamintului care nu vor sa fie tari. Exista cu adevarat o categorie de oameni - lepra omenirii - care trag numai la fund, pasionati ai caderilor si ai periferiei. Ratatii nu merita nici o consideratie. Un bogat ratat se numeste imbecil; un sarac ratat, cersetor.
Lumea exploatatilor, devenita odata constienta de forta ei, nu mai poate fi integrata in cadrul celor slabi, ci, dimpotriva, trebuie sa i se atribuie toate calitatile fortei in devenire. In lupta sociala, sint mai slabi acei care detin puterea fara sa aiba echivalentul vitalitatii,decit acei care sint in drum spre putere cu toate resursele vitale. Cum primenirile sociale se fac totdeauna de jos in sus, cei de jos sint potential mai tari. Rostul revolutiei este permeabilitatea sociala. Sfarimindu‑se ierarhia rigida si artificiala, inmortita de o clasa epuizata, accesul la putere al formelor primare dezvolta singura improspatare posibila a societatii.
Intre popoare, lupta dintre tari si "slabi" ia forme si mai dramatice. Exista popoare puternice a caror forta e consacrata, cu instinctele agresive verificate, si care si‑au infaptuit intr‑o anumita masura rosturile lor ideale. Sincere si consecvente misiunii lor, ele au calcat in picioare tot ce s‑a opus expansiunii si dorintei lor de realizare. Astfel de popoare dispun liber de forta si sint mindre de libertatea pe care le‑o garanteaza ea.
Fata de cine isi exercita ele dreptul celui mai tare?
Sint popoare care se abandoneaza cursului istoriei, fara sa intervina efectiv si original, popoare in plata devenirii. Ele ar vrea sa traiasca linistit si comod, sa vietuiasca si sa moara in pace, netulburate de nimeni. Se insala insa rau cind cred ca, daca le lipseste tulburarea demonului launtric, lumea inconjuratoare le va lasa in pace. Lucrurile se petrec dimpotriva. Neamurile fara istorie, adica fara demon launtric, au o directie intunecata din orizont: politica externa. Ele traiesc sub presiunea unei amenintari continue si gusta libertatea sub teroare. Ele ori nu pot, ori nu vor sa fie tari. Si de aceea, istoria este neindurata cu ele, prin dreptul celui mai tare de a le ingenunchea si umili. Neamurile slabe n‑au destin; de aceea, viata lor este o cadere inevitabila, care nu inspira nici un fel de regret. Razboaiele pe care le pierd sint in ordinea fireasca a lucrurilor, iar poporul invingator n‑are sa‑si faca remuscari de excesul sau de forta.
Razboiul ia caracter dramatic atunci cind se dezlantuie intre un popor invechit in forta, ce dispune de toate abilitatile puterii si ale perfidiei rezultate din putere, si un popor in ascensiune, care vrea sa devina puternic. In acest caz, nu se mai incruciseaza sabiile, ci destinele. Acest fel de popoare nu mai poate fi integrat in rindul celor slabe, a caror disparitie nu este o pierdere, ci alcatuiesc expresii ale ritmului ascendent al omenirii. Istoria nu este lupta intre natiuni puternice si intre natiuni slabe, ci intre natiuni tari si mai putin tari. Inegalitatile in sinul puterii determina variatiile istorice. A nu fi la acelasi nivel, in cadrul aceleiasi valori, da nastere la frictiuni si neintelegeri. Lupta pentru hegemonie numai asa are un sens. O natiune nu devine mare afirmindu‑si superioritatea fata de altele mici si neimportante. Sursa de marire a uneia nu este inferioritatea alteia, ci este diferenta minima de forta, care face din plusul uneia si nimbul sau. Istoria este o lupta de forte, in cel mai general sens: forte materiale, spirituale, biologice. N‑are semnificatie decit conceptul total al fortei, adica expansiunea nelimitata pe toate planurile. Razboiul ar fi o prostie - adica mai putin decit este, el fiind o crima esentiala - daca n‑ar implica ideea totala a fortei. Din acest motiv este el un fenomen constitutiv al istoriei. Mai mult: razboaiele determina raspintiile istoriei, precum revolutiile, culmile.
Cred ca nu este om care sa nu lupte cu toate sentimentele impotriva razboiului: dar, tot asa, nu cred sa fie vreunul care sa nu‑i recunoasca fatalitatea. Teoretic, nu este asa de usor sa fii impotriva lui. Ai fi foarte bucuros, daca atitudinea abstracta ar avea vreo eficacitate practica. Daca as sti ca de as striga toata viata zi si noapte impotriva lui el ar fi mai putin, as deveni cel mai infocat pacifist. Dar in fata tristelor fatalitati umane, mi‑e rusine sa fiu pacifist. Sa presupunem ca ar sta in puterile omului sa termine odata cu razboiul. Ar putea el sa renunte la orgoliul care insoteste fiece razboi? Isi poate inchipui cineva satisfactii mai mari ca acelea care insotesc o declaratie de razboi sau o pace victorioasa? Succesul intr‑un razboi ne face sa uitam totul. Dar nu numai atit. Orice razboi intra in memoria normala a omului. Ne‑am gindit vreunul vreodata la cazul individual al unui soldat oarecare, mort in razboaiele napoleoniene? Ne‑am gindit vreodata serios ca in cruciade au murit oameni? Razboiul este o crima istorica pe care omenirea o accepta totdeauna dupa ce a comis‑o. Natiunile isi fac din el un fel de oglinda maritoare: de aceea este el leaganul megalomaniei nationale si tot de aceea rezolva el in primul rind conflictele nationale, pe cind revolutiile, pe cele sociale: toate razboaiele sint nationale si indirect sociale; toate revolutiile sint sociale si indirect nationale.
Atit razboiul, cit si revolutia sint facute de natiune: dar nu amindoua plaseaza natiunea ca finalitate centrala. Afirmind, in primul rind, socialul, revolutia este mai universala decit razboiul, desi acesta se desfasoara si in afara de cadrul spatial national, pe cind revolutia se mentine in interiorul natiunii. Revolutiile au valabilitate cu atit mai mare, cu cit se fac in numele unor idei, care depasesc natiunea, pe cind razboaiele isi extrag vitalitatea din imediatul national.
Pentru ca o revolutie sa fie incoronarea unei natiuni, ea trebuie anticipata si pregatita ideologic secole intregi, pe cind razboaiele n‑au nevoie decit de intorsaturi si crize de trecere. De aceea, o natiune nu poate face decit o singura mare revolutie, pe cind razboaiele abunda si se intrec. De unde izvorasc dimensiunile revolutiei fata de razboaie? Revolutia franceza, fata de razboaiele Frantei, este ca soarele fata de astri. Acelasi lucru si cu Revolutia rusa, al doilea focar al Europei. In constiinta actuala europeana, o singura zi din Revolutia franceza atirna mai greu, prin urmele ce le‑a lasat, decit razboiul de o suta de ani. O revolutie introneaza o noua lume de idei si o noua structura sociala, pe cind un razboi intensifica sau slabeste sentimentul puterii nationale, prin cistig sau pierdere de spatiu. Revolutia creeaza o noua respiratie; razboiul, un nou ritm.
Nu exista profeti ai razboaielor si nimeni nu varsa singele pentru varsarea de singe care e razboiul; revolutia este anticipata intr‑un profetism frenetic. Exista o mistica revolutionara; n‑are rost una a razboiului. Oamenii se prepara de razboi, desi nu‑l vor; toata lumea dezmostenitilor se prepara si vrea revolutia. Razboiul este o solutie temporara; altcum nu se explica frecventa lui. Dupa fiecare, oamenii s‑au hotarit sa nu mai faca altul. Ei nu‑si pun problema sa‑l accepte inainte, ci numai dupa. Nici unul n‑a dat vreunei natiuni o satisfactie deplina. De aceea, unul ajunge, pentru ca apoi sa se tina lant.
Cu toate acestea, este incontestabil ca razboiul ia forme mai drastice si mai ciudate in manifestarile lui. Mor mai multi oameni, prapadul e mai mare. Si totusi consecintele lui sint mai reduse si mult mai imediate decit ale revolutiei.
Prin razboi, o natiune isi verifica forta; dar el nu‑i creste sensibil constiinta. Prin revolutie, un neam isi realizeaza un sumum de autoconstiinta. Dar acest lucru nu este central fenomenului revolutionar, nu‑i este calitatea lui diferentiala. Aspectul social o caracterizeaza specific. Prin revolutie, masele iau constiinta de ele insele si realizeaza un acces la putere corespondent nivelului acelei constiinte. Fara fenomenul maselor, nu se poate intelege nimic din structura revolutiei.
O revolutie adevarata trebuie sa epuizeze sensul social al unei natiuni. De aceea, nu este revolutie aceea care nu modifica esential structura sociala.
Un razboi poate sa modifice raporturile de proprietate pe mai multa vreme decit durata lui, care instaureaza arbitrarul. Nu tine insa deloc de structura razboiului o modificare prin sistem. Nedreptatile si inegalitatile pot fi mai mari decit inainte. Justitia sociala n‑a fost niciodata obsesia militarismului. Socialismul are drept sa‑l urasca, fara, din pacate, sa poata anula realitatile, care il salveaza, daca nu‑l justifica.
O revolutie care nu modifica raporturile de proprietate este o mascarada. Fara un triumf asupra inegalitatilor, revolutia este un nonsens. Este putin lucru a face o revolutie reclamindu‑te numai de la un principiu national. Revolutiile se fac in primul rind pentru mase de catre ele insele, si numai dupa aceea pentru natiune. Ridicindu‑li‑se nivelul social, natiunea este "saltata" indirect.
Revolutiile se fac de jos in sus. Convoiul maselor este un aspect dintre cele mai dramatice, din cite le ofera istoria. Capetele palide de foame, transfigurate de mizerie, cu aspect de sfintenie criminala, sint bazele pe care, de cind e lumea, s‑a construit o ordine noua. Rasturnarile s‑au facut in numele mizeriei si impotriva ei. O viziune a constantelor vietii sustine ca mizeria este strins legata de conditia omeneasca si ca eternitatea ei infirma orice efort revolutionar. Dar revolutiile n‑au alt sens decit sa sape edificiul de veacuri al mizeriei, sa ruineze templul pe care i l‑a ridicat imbecilitatea umana. Orice revolutie isi are sursa in stomac; dar ea tinteste inspre ultimele finalitati ale spiritului. Omul care traieste in mizerie si n‑are spirit revolutionar este ultimul imbecil al pamintului. El e incapabil de disperare, acest reazem permanent al revolutiilor.
Omenirea impartita intre exploatatori si exploatati ofera dualismul cel mai dezesperant, dezbinarea cea mai dureroasa. Si ceea ce este sfisietor in aceasta situatie este ca s‑au gasit oameni care sa atribuie exploatatorilor calitati, merite, virtuti, sa le explice ascensiunea prin valori, iar celorlalti caderea prin deficiente.
Marii posesori ai acestui Pamint,care se plictisesc pe cind altii isi sterg sudoarea, constituie o categorie de oameni pe care toti mizerabilii globului ii fericesc cu indiferenta lor. Saracii sint singura forta a universului. Ei trebuie sa fie prosti sau nebuni, de permit fericirea alaturi de ei.
Oamenii talentati si dotati se mistuiesc in mizerie si boala, capetele productive ale omenirii isi consuma energia in utopii, pentru ca bogatii sa poata visa. Iar bogatii cine sint? Nefericiti din fericire, sterili si plictisiti, emasculati si dezgustatori. Lumea este atit de nedrept organizata, incit nu poti decit innebuni daca te gindesti la sistemul de repartitie, la inegalitatile prin sistem ale universului. Daca justitia sociala ar fi singura mea obsesie, as fi pierdut. Nu inteleg cum de exista socialisti care sint numai profeti si nu nebuni.
Pasiunea de absolut, in viata asta meschina, este drumul prabusirii. Orice revolta deschide un abis in care este mai bine sa ne aruncam, decit sa ne indulcim sufletul cu blindele dobitoace ale lui Dumnezeu. Toti inteleptii Pamintului ar trebui sa stea in genunchi in fata unei singure explozii de revolta disperata. Ivan Karamazov, nici eu nu accept lumea!
Nu se poate concepe o modificare esentiala a structurii sociale, fara ideea de justitie. In orice revolutie, ideea socialista este obligatorie. Caci orice revolutie este obligata fata de toti oamenii capabili sa traiasca si dornici de viata. Sistemul exploatarii in care s‑a complacut omenirea, de la Adam incoace, a scos din sfera vietii imensa majoritate a oamenilor. Pe acestia, religiile i‑au invatat doar cum sa moara. De mii de ani, dezmostenitii si‑au construit temple ca sa se dezvete de viata. Cursul omenirii, din inceputuri si pina acum, a descris un semn de intrebare, un pina cind?, identic istoriei universale. Si oare vom muri cu totii pentru a perfectiona geometria acelei interogatii? Daca instinctul de proprietate ar putea fi smuls din sufletul omului, ar trebui sa fim mai repede fericiti, decit sa avem regrete. Toate problemele ar fi atunci pe calea solutionarii. Decit, optimismul nu este niciodata concluzia istoriei.
Ce‑au facut muritorii, de cind ii cunoastem, decit sa inventeze ratiuni practice si abilitati teoretice, pentru a justifica si a consolida proprietatea? Ei au tras cerc in jurul ei, proprietatea fiind insasi un cerc. S‑au inchis concentric, pentru ca nici Dumnezeu sa nu poata viola acest scirbos mister al posesiunii. Daca instinctul proprietatii n‑ar avea baza atit de adinca, s‑ar fi putut atribui atita perfectiunii ordinii juridice, iar spiritul normativ s‑ar fi putut bucura de atita vaza, fara distantele de oameni si valori nascute din proprietate?
Din punctul de vedere al justitiei sociale, formele pe care le‑a imbracat instinctul avutului consacra omul in rindul bestiilor perfide. Acei care adera cu placere la ideea de proprietate trebuie sa admita, cu nu mai putina placere, impartirea oamenilor in cele doua categorii blestemate: a acelora care au si acelora care n‑au.
Nu stiu precis ce s‑ar putea face impotriva proprietatii. Un socialism de stat este o formula mediocra, iar comunismul este prea mecanicist si mult prea iluzoriu. Colectivismul national, care ar da o valoare solutiilor abstracte prin corectivul concretului national, isi gaseste mai repede o cale printre ireductibile si antinomii.
Proprietatea pare a fi o fatalitate in fata careia ma plec cu scirba. Spiritul uman, ajutat de bestialitate, triumfa in revolutii numai pentru a atenua conflictele cauzate si exasperate de prezenta in lume a proprietatii. Aici rezida sensul mai adinc al oricarei revolutii, care o diferentiaza atit de categoric de razboi. Nu exista razboi social, precum nu exista revolutie. nationala. Fata de conceptul propriu‑zis al revolutiei, care este totdeauna sociala, ideea de revolutie nationala nu poate sa insemne o idee noua, ci numai o deplasare a centrului de greutate. O revolutie care nu se face in numele unei idei universale, ci se limiteaza la vreun spatiu geografic si istoric se numeste nationala, pentru a nu zice locala. Este drept ca revolutiile se fac prin natiune si ca in ele triumfa ideea istorica a unei natiuni. Decit, pentru ca revolutia sa aiba contururi mari, ideea istorica de la baza ei trebuie sa se intinda pe dimensiuni mari. Natiunile mici nu pot face revolutii universale, deoarece servesc o idee istorica redusa. Chiar o natiune cum e cea germana n‑a putut sa‑si determine soarta sa ca sens de devenire universala. Orice revolutie este nationala intru atit intru cit reprezinta o expresie a dorintei de putere a unei natiuni. Acest gind este numai adiacent unei revolutii. Miezul ei este altul. Neaparat. Franta, in Revolutia ei, a atins o culme de autoconstiinta nationala si o satisfactie a puterii nationale. Dar sensul ultim al Revolutiei a fost lichidarea lumii feudale, a intregii ereditati ce a definit Europa secole intregi. O revolutie trebuie sa suprime un sistem general valabil, existind, in forme diferite, in toate tarile, si sa introneze altul, susceptibil de a fi primit pe intreg globul, indiferent de nivelul istoric al celorlalte natiuni.
Intr‑o revolutie pur nationala - adica intr‑o contradictio in adiecto -, un popor se confrunta cu propria lui soarta si se defineste numai in raport cu sine si pentru sine. Este ca si cum acest gen de revolutie ar suplini un razboi victorios, in nici un caz revolutia. Orice revolutie nationala este numai o treapta. Atit Germania, cit si Italia pot mai mult. Vreau sa spun ca ele nu cauta numai puterea, ci si un lux inutil, nascut din spirit. Cazul Italiei este foarte semnificativ, atit pentru realitatile din care pleaca o revolutie nationala, cit si pentru teoria culturilor.
Italia nu este o tara al carei destin sa aiba o rotunjime launtrica. O perspectiva transistorica ne‑o reveleaza intr‑un ritm de evolutie unilateral, prin planuri succesive. Ea a intrat in istorie spiritual; Renasterea a fost culmea ei istorica. De ce, politiceste, a prezentat totusi caracterele unei tari de a doua mina? De ce Italia s‑a realizat atit de tirziu pe plan politic? Daca ea era predestinata a fi mare putere, trebuia sa braveze initial istoria pe toate planurile. Concomitenta ofensivei caracterizeaza o mare putere. Fascismul a realizat pentru Italia ceea ce n‑au facut secole de evolutie politica. Prin el, Italia a realizat accesul la putere, dar n‑a putut suplini totusi golurile si insuficientele ei politice. Nu exista o idee de cultura italiana, desi exista o cultura italiana incomparabila. Toata lumea pastreaza Italia in singe ca o ereditate, nu ca o fatalitate. Revolutiile de dreapta sint istorice, nu sociale. Obsesia nationalismului a fost totdeauna istoria. Asta inseamna ca revolutiilor nationale trebuie sa le urmeze o serie de reforme, daca nu de revolutii. Un popor mare face numai o revolutie mare; un popor mic poate sa faca mai multe, care nici una sa nu atinga o semnificatie transistorica. Franta s‑a epuizat in Revolutie. Comuna nu putea sa fie decit ratata. Toate incercarile Frantei de a se mai realiza revolutionar au esuat. Revolutia cea mare i‑a fost prea organica pentru ca sa mai poata da nastere la altele. Nici nu avea nevoie. O revolutie reusita este un izvor care reimprospateaza permanent. Lantul de mici revolutii este o hartuiala ce sfirseste intr‑o infundatura.
Revolutiile nationale, raminind datoare fata de social, repara, in decurs de decenii, ceea ce un efort revolutionar savirseste in citeva zile sau luni. Atit fascismul, cit si hitlerismul n‑au modificat fundamental structura sociala a tarilor lor. Ele au dat insa un dinamism natiunilor, care suplineste insuficientele de viziune sociala. Revolutiile nationale sint istorie, iar nu politica. De aceea neamul, poporul este cultul lor de fiecare zi. Daca fascismul este totusi minor, fata de hitlerism, faptul se datoreste nu numai dimensiunii poporului german, ci si faptului ca, reclamindu‑se de la popor, ca sursa originara, el este mai mesianic decit fascismul, care atribuie statului existenta si valoare centrala. Mesianismul infloreste pe cultul mistic al poporului, iar nu pe considerarea abstracta a statului. Apoi, Italia sufera de un mare gol istoric, pe care Germania nu l‑a cunoscut niciodata intr‑o astfel de masura.
De o parte, Revolutia franceza si rusa; de cealalta, italiana si germana. Diferenta nu este numai de nuanta, ci opozitia lor demarca o diferentiere calitativa. Sint doua lumi revolutionare, dintre care intiile poarta marca autentica a spiritului revolutionar. Fata de ideile si de singele pe care le‑au pretins ele, fascismul si hitlerismul sint simple lovituri de stat. Germania este o tara nerevolutionara. Tot Weltanschauung/l german indeparteaza pe om de la pasiunea in lumea aparentelor, in care se desfata spiritul revolutionar. Metafizica este la antipodul revolutiei. Italia a avut intr‑o oarecare masura o traditie anarhista. Dar anarhismul, pentru un revolutionar pozitiv si cu spirit politic, este tot asa de reprobabil ca si reactiunea. Caci anarhismul refuza organizatia, aceasta divinitate a omului politic. Bazindu‑se numai pe efortul individual si pe o viziune anistorica, oscilind de la optimismul cel mai ridicol la pesimismul cel mai sumbru, anarhia este o floare a spiritului, fara radacini in lume. S‑ar putea ca, la urma urmelor, convingerea anarhista a unei fericiri terestre in afara de orice lege si forma sa tradeze o viziune optimista. Viziunea finala a istoriei, asa cum au conceput‑o anarhistii, este incintatoare si trandafirie. Dar intreb orice om care a vazut in fundul mizeriei umane: oare este posibila, atita inselare, atita iluzie si atita naivitate? Anarhistii ar trebui folositi in stat ca sa pazeasca astrii. In acest fel, ar putea deveni si ei proprietari.
De cite ori ma gindesc la anarhisti, imi vin in minte cuvintele lui Joseph de Maistre: "Piatra unghiulara a edificiului social este calaul." Societatea, cu toate institutiile ei, reprezinta un organism atit de rigid si atita renuntare din partea individului, incit nu este de mirare de ce muritorii au conceput libertatea ca un atac impotriva oricarei institutii. Dar ele rezista, caci doar sint nervura societatii. Tot Joseph de Maistre, in cartea lui de apologie a papei, pe care, citind‑o, ai dori sa fii papa macar o secunda pentru siguranta teoretica in lume, spune ca sint trei incercari la care, daca rezista o institutie, dovedeste o vitalitate durabila: silogismul, esafodul si epigrama. Cum institutiile par a nu fi pierdut mare lucru de pe urma acestor atacuri, de ce nu le‑am recunoaste prezenta lor pe intreaga dimensiune a istoriei? Anarhistii au impotriva lor pina si devenirea, singura care i‑ar putea legitima metafizic. Ei cred ca, dupa ce au respins lumea, mai pot face ceva. Pe refuzul total al formelor de viata, ei vor sa construiasca viata. Cum de n‑au observat anarhistii ca au impotriva lor pe toti oamenii mediocri, adevaratii regi ai Pamintului? Prostii au organizat bine viata si au facut din ea o cetate interzisa spiritului. Un Stirner sau un Bakunin au impotriva lor toata aceasta viata mediocra si eterna, de care ne dezleaga cunoasterea si ne indeparteaza tristetea.
O revolta persistenta, dar meditativa, nu m‑ar putea face, cu timpul, decit sa urasc pe bogati si sa dispretuiesc pe saraci. Din moment ce oamenii au primit cu o acceptare dureroasa aceasta impartire, de ce sa nu‑i iertam pe cei care au si de ce sa nu‑i scuzam pe cei care n‑au? Intr‑o lume de oameni saraci, bogatii sint niste criminali, iar saracii niste imbecili. Toti sint de vina si nu fac decit, cu mijloace si pe cai diferite, sa mareasca dezolarea acestei lumi. Crestinismul a promis saracilor raiul, iar pe bogati i‑a amenintat cu iadul. Imi este insa indiferent care si unde. Baga‑i Doamne! laolalta, poate se vor impaca in imparatia ta, unde nu vor mai avea - pare‑se - nimic de impartit! Iar pe mine, lasa‑ma pe veci aici jos, doar voi gasi vreun argument sa apar statul de anarhie!
- Ce ramine din Romania in fata fenomenului revolutionar? Precum n‑am purtat razboaie, ci am rezistat la invazii, tot asa n‑am facut revolutii, ci numai insurectii. Un popor de razmerite, apasat de mizerie launtrica si exterioara, fara respiratie revolutionara mai ampla. Este mai mult decit semnificativ ca Avram Iancu, cea mai simpatica figura revolutionara a Romaniei, s‑a sfirsit in melancolie, deznodamint stralucitor de poet, dar compromitator pentru un revolutionar. De altcum, toate miscarile cu caracter revolutionar - fie a lui Horea, fie a lui Tudor Vladimirescu - au ratat, caci n‑au avut consecinte si n‑au putut crea o traditie revolutionara. Cine era sa faca revolutie? O taranime impotmolita in cea mai sinistra intunecime? Si impotriva cui? Impotriva celei mai stupide aristocratii, care n‑ ar fi meritat a fi distrusa nici macar printr‑un strop de singe al taranului roman. Aristocratiile sint in general de origine straina. Decit, neamul romanesc a avut nefericirea sa fie condus de cel mai superfluu si mai putin mesianic dintre popoare, vreau sa zic de greci. Neavind ce face la ei acasa, s‑au facut negustori si aristocrati in Romania, spre nefericirea acestui popor.
Otto Weininger, in nemaipomenita lui ura impotriva rasei sale, gasea ca evreii sint un popor fara tinuta morala, deoarece n‑au avut aristocratie. Obiectia lui Weininger este nula cind te gindesti ca ei au cucerit lumea si fara aceasta clasa. Cit despre tinuta morala, este de remarcat ca aristocratia n‑a lasat in constiinta popoarelor decit un stil exterior si nu o atitudine etica bine cristalizata. In tot cazul, aristocratia noastra este un capitol rusinos care s‑a incheiat mai repede decit credeam. Mai bine cresteam si noi inlume ca evreii, fara sa avem orgoliul stupid al unei aristocratii nule. Nici macar vechii nostri boieri nu meritau sacrificiul reactiunii taranilor. Cit despre burghezie, ea a aparut asa de tirziu, incit isi traieste si astazi epoca ei eroica. Burghezia a fost singurul nostru element revolutionar. De aceea, liberalismul si‑a asumat atitea titluri de glorie, incit nu‑l poti refuza fara sa te dezintegrezi din Romania moderna.
O revolutie presupune o neliniste ideologica de cel putin un secol. O avem? Sigur nu. Ceea ce este in Romania de multa vreme este o neliniste nationala, care, chiar atunci cind a avut cauze minore, n‑a fost lipsita de un anumit dramatism. Romania nu este coapta pentru o revolutie de stil mare; ea pare insa coapta pentru o mare zguduire nationala si intruneste in sine toate elementele care definesc conceptul modern de Revolutie nationala. Romania vrea sa ia act de sine insasi printr‑o miscare colectiva, sa se defineasca in autoconstiinta. In orice alt fel, ne pierdem individualitatea. Nefiind capabili sa luptam pentru o idee universala si mai cu seama sa cream una, o revolutie universalista ne‑ar arunca la remorca marilor natiuni. Ideile bolsevice in mod automat ne‑ar face colonie ruseasca, ideologica, la inceput, si in urma politica. Formula universala este solutia de viata si modul de respiratie al marilor culturi. Venita din afara, insuflata, ea constituie nimicirea culturilor mici. Acestea par a fi incapabile de o idee universala. De aceea, revolutiile nationale sint singurul refugiu al culturilor mici, in vointa lor de a se mentine diferentiate in lume.
O revolutie nationala la noi are toate avantajele si defectele acestui tip de revolutie. Sa ne gindim numai la programul social aproape inexistent al tuturor nationalistilor nostri, la absenta de viziune economica si mai cu seama la credinta ca xenofobia este cheia tuturor problemelor. Cine vrea sa fie in clar cu sensul revolutiei noastre de dreapta, sa se gindeasca la toate manifestele in care se vorbeste de lupta impotriva imbogatitilor; niciodata impotriva bogatilor. Aceasta diferenta cu aparenta de nuanta, dar care se bazeaza in fond pe o distanta incomensurabila, explica de ce o revolutie nationala nu modifica radical structura sociala a unei tari. Este condamnabil adica numai omul care se imbogateste sub ochii nostri; acel pe care l‑am gasit bogat, despre care nu stim cind n‑a avut nimic, a agonisit averea legal. Iata o conceptie dezastruoasa, de natura a‑ti provoca o nesfirsita mihnire teoretica. Mai are rost sa faci o revolutie pentru asa putin si se poate construi o noua ordine pe o viziune asa de aproximativa si de indoielnica? De ce vor crede unii din nationalistii nostri si, din pacate, si ai globului, ca inflorirea natiunii este compatibila cu inegalitati sfisietoare? Nationalismul a devenit un cuptor in care se dospeste mizeria. Si nu era necesar.
Toata vina acestor stari nu o poarta decit viziunea ingusta care face din revolutia nationala o miscare de elan pur, semnificativa din punct de vedere psihologic, dar irelevanta practic. Sa crape indivizii, sa triumfe natiunea? In timp de razboi, orice nu! este tradare. Dar in timp de pace, daca alternativa este insurmontabila, mai bine sa crape si natiunea si indivizii.
Nationalistii vor trebui sa‑si invinga atitea si atitea prejudecati si sa inteleaga ca nu‑si pot face o aparitie onorabila in fata istoriei, inainte de a fi gasit o iesire din situatia teoretica paradoxala, in care se complac. Ideea colectivista este compatibila cu ideea nationala. Contrariul il sustin curentele de stinga, internationaliste din o mie si una de interese, precum si inconstienta atitor si atitor nationalisti. Acestia din urma, refuzind ideea colectivista, sa nu uite ca lumea ideilor socialiste are atitea motive ca s‑o justifice si s‑o consolideze, ca nationalismul, intorcindu‑i spatele, sombreaza fara scapare intr‑un vid total.Si asa, el este lipsit de armatura teoretica, incit singura ideologie a revolutiei nationale este inima.
O miscare nationala, care n‑a extras din lumea socialista tot ce este in ea fecund si viu, n‑a depasit patriotismul, care va fi o viziune morala, dar nu e una istorica si in nici un caz politica.
Romania nu‑si va rata momentul sau revolutionar. Dar revolutia pe care va face‑o, de nu va intrece limitele imanente ale mediocritatii noastre autohtone, daca nu va da tarii proportii peste conditiile ei firesti, nivelul nostru istoric nu va cunoaste un salt, si ca atare revolutia noastra n‑a facut decit sa mareasca superfluul nostru in lume.
Un popor exista intru cit constituie o primejdie. Dupa gradul de amenintare se apreciaza capacitatea lui politica. Numai intru cit respiratia lui este o interventie continua in ritmul universal, traieste el cu adevarat. Popoarele prin revolutii devin primejdii si mai mari, ajungind focare de infectie si contagiune ideologica.
Fericite acele popoare care au reusit sa fie primejdie pentru lume. Avea‑vom fericirea sa devenim primejdie pentru noi insine?
