|
|
|
PESCUITUL LA FUND
Necesitatea de a le oferi pestilor o
momeala potrivita pe fundul apei le-a fost dictata pescarilor de o
particularitate morfologica a unor specii de apa dulce
atat din lacuri cat si din rauri.
Daca se examineaza de aproape, prin sticla unui acvariu de exemplu, cum se
hranesc ciprinidele, se observa ca acestea isi alungesc buzele pentru a suge
hrana care iese dintre pietre si din nisip. Conformatia specifica a gurii,
asezata in partea inferioara a capului, face ca ciprinidele sa
nu poata apuca hrana in alt mod. De aici necesitatea de a practica pescuitul pe
fund pentru capturarea acestor pesti.
Nu numai crapul, linul, mreana - pentru a da cateva exemple mai cunoscute din
apele noastre - mananca pe fundul apei, ci si multe alte specii a caror gura
dreapta, larga si taiata in sus ar face sa se presupuna ca hrana este apucata,
daca nu la suprafata, macar in straturi intermediare ale apei. Este cazul cleanului, bibanului, pastravului si al multor altora.
Stand inclinati cu coada spre suprafata, acesti pesti coboara pana cand ating
fundul apei cu buzele si apoi apuca hrana cu gura sau o aspira provocand un curent de apa prin deschiderea si inchiderea energica a
operculelor. Un alt motiv pentru care pestii prefera sa adune hrana de pe
fundul apei este determinat de faptul ca materialele alimentare faramitate pe
care le transporta apa sau care vin de la suprafata apei sfarsesc pe fundul
acesteia, pe fund se nasc si traiesc larvele, pe fund se tarasc ramele si
lipitorile.
Asadar, daca un peste vrea sa manance, trebuie sa
exploateze aceasta mina inepuizabila pe care o constituie namolul, nisipul sau
pietrisul.
Ba mai mult inca, unele specii aspira tocmai namolul sau
nisipul, le filtreaza retinand hrana amestecata cu acestea si elimina
substantele nehranitoare.
Pestele va fi atras de o rama sau de o alta momeala
care se misca din cand in cand pe fundul apei, dar o va ataca numai cand va sta
nemiscata sau cand se va misca foarte incet. Putem imparti deci pescuitul pe
fund astfel: spunem ca poate fi practicat cu momeala complet nemiscata sau cu
momeala in miscare.
Pescuitul cu momeala nemiscata fixa are loc numai in apele lacurilor unde nu
exista curent. Momeala coboara pana la fund trasa de greutatea ei sau de
plumbaj. In schimb, la pescuitul in ape curgatoare, momeala
sufera unele deplasari.
Insa adevaratul pescuit pe fund cu momeala in miscare se desfasoara in ape
statatoare recuperand incet momeala care se taraste pe fundul apei si care se
opreste din cand in cand pentru ca pescarul inceteaza recuperarea, sau in ape
curgatoare atunci cand plumbul a fost astfel ales incat forta apei sa poata
deplasa incet ansamblul plumb, forfac si carlig cu momeala.
Pescuitul la fund mai poate insa impartit si in greu, mijlociu si usor.
Pescuitul la fund este greu cand plumbajul depaseste
50 g, se executa cu instrumente solide si este destinat capturarii exemplarelor
mai mari.
Uneori plumbajul folosit poate depasi 200 g; aceasta are loc in curentele
puternice ale raurilor mai mari.
La pescuitul mijlociu se folosesc greutati care variaza de la 10 la 50 g.
Pescuitul usor se executa atat in lacuri cat si in rauri, iar plumbajul folosit
variaza de la 2 la 10 g.
Atunci cand nu se folosesc plumbi, lestajul este constituit numai din greutatea
momelii.
UNELTELE
Varga: lungimea unei vergi pentru
pescuitul pe fund cariaza aproape intotdeauna intre 2 si 4 m, in functie de
latimea cursului de apa sau a bazinului, precum si de specia de peste cautata.
Varga poate fi confectionata din orice material, depinzand in parte si de
posibilitatile de cumparare ale pescarului, fara ca prin aceasta sa se compromita rezultatul pescuitului. Materialele
preferabile sunt intotdeauna bambusul ori fibra de sticla plina sau chiar si
cea tubulara. Nu sunt rare cazurile de vergi montate
imbinand lemnul cu materiale sintetice.
O varga pentru pescuitul pe fund este adeseori
confectionata din mai multe tronsoane care se unesc intre ele cu ajutorul unor
inele metalice din alama sau duraluminiu. Aceste puncte de imbinare constituie
partea cea mai delicata a vergii, pentru ca efortul pentru lansarea lestajului
o deformeaza uneori determinand un joc suparator intre
diferitele tronsoane. Dar si inelele pentru conducerea firului pot constitui un punct delicat, mai ales daca n-au fost alese in mod
corespunzator. Astazi inelele cu interiorul din portelan sunt folosite pe scara
redusa, datorita fragilitatii lor; ele aveau avantajul de a nu fi in mod
practic roase de alunecarea firului; actualmente pe aceste vergi se prefera sa
se monteze inele din crom dur sau cu interiorul din agat. Latimea lor trebuie sa fie destul de mare, pentru ca in felul acesta va putea fi
marita distanta de lansare, dar trebuie avut grija ca firul sa nu le roada
catusi de putin prin alunecarea sa, pentru a se evita distrugerea firelor.
Intrucat cu aceste vergi lansarea se efectueaza intotdeauna cu doua maini,
locul in care este fixata mulineta trebuie sa fie la o distanta de cel putin 50
cm de baza manerului, care nu trebuie sa aiba un diametru prea mare, pentru a
putea fi introdus cu usurinta intr-un suport special pentru vergi atunci cand
unealta este fixata pe mal.
Varga pentru pescuitul pe fund trebuie sa fie o
unealta foarte robusta cu care sa se poata lansa la mare distanta fire lestate
cu plumbaj greu. In plus, soliditatea acestor vergi permite tragerea cu putere
a exemplarelor pe care intentionam sa le capturam si care sunt intotdeauna,
daca nu grele, cel putin de dimensiune considerabila. Crapi si lini, stiuci si
bibani, mihalti si somni sunt capturile care cad in cursele pescarului, fara a
mai pune la socoteala mrenele si clenii, care constituie cel mai mare numar al
pestilor capturati. Intrucat exemplarele din aceste specii sunt cel mai bine
atrase de momeala care se odihneste pe fund in cele mai adanci ascunzisuri ale
apelor, este necesar ca varga sa fie rezistenta
deoarece trebuie sa le traga cu destula putere la mal.
In mod obisnuit, vergile pentru pescuitul pe fund sunt impartite in trei mari categorii:
- pentru pescuit greu;
- pentru pescuit mijlociu;
- pentru pescuit usor.
Vergile pentru pescuitul greu pot fi foarte lungi sau foarte
scurte. Vergile lungi, adica cu lungimea de peste 3,5
m, se folosesc pentru a captura pestii mari sau pentru a actiona in locurile
unde curentul este repede sau la mare distanta de mal; diametrul la varf nu
este prea mare. Sunt vergi care se indoaie destul de usor. Vergile
scurte masoara cel mult 2 m si sunt foarte rigide. Se folosesc numai
pentru pescuit in ape foarte repezi si adanci cand momeala trebuie tinuta
absolut nemiscata. Se folosesc de obicei pentru pescuitul
mrenei, al somnului sau al crapului.
Exista vergi grele, lungi de 4 m, folosite pentru pescuitul cu momeli fixe
nemiscate ; modele usoare, elastice de 3 m, folosite pentru pescuitul cu
recuperare sau la fix, modele cu rigiditate mijlocie, de 2 m, care-si gasesc o
buna intrebuintare la un mare numar de tipuri speciale de pescuit. De obicei
aceste vergi au lungimea cu atat mai mare cu cat momeala trebuie sa fie lansata la o distanta mai mare. Pentru pescuitul pe
fund mijlociu se folosesc anumite vergi nu chiar atat de robuste pentru a lansa
un plumbaj greu, dar suficient de dotate pentru a
lansa plumbaje cu oarecare greutate. Sunt vergi in general de 2,5 m, cu varful din fibra de sticla. Sunt
foarte raspandite si se folosesc si la alte sisteme de pescuit.
Pentru pescuitul usor sunt folosite de obicei vergi lungi,
adica de peste 3 m, si flexibile. Aceasta deoarece plumbajul fiind
foarte usor, trebuie sa se foloseasca un fir subtire
iar slaba lui rezistenta sa fie compensata prin elasticitatea vergii. Vergile de circa 2 m lungime, usoare si flexibile, se folosesc
numai in cazuri rare de pescuit cu momeli in miscare.
O greseala foarte frecventa este aceea comisa de multi
pescari care folosesc pentru pescuitul pe fund vergi confectionate pentru
lanseta, adica pentru lansarea de momeli artificiale. Fara a pune la socoteala
ca in felul acesta distrug in scurt timp unealta, pescuitul lor este de cele mai multe ori prea putin productiv pentru ca procedand
asa nu reusesc sa faca o intepare corecta din cauza ca varga este prea scurta.
Si nici nu reusesc sa manevreze cu siguranta pestii
mari cand acestia sunt intepati. Varga pentru pescuitul la fund fiind destinata
sa suporte solicitari mari, este necesar sa se ia
cateva masuri de prevedere pentru a-i prelungi durata. Este recomandabil sa fie
stearsa perfect dupa ce s-a pescuit cu ea, pentru a inlatura eventualele urme
de nisip sau de namol de pe inelele de imbinare; la inchiderea sezonului de
pescuit trebuie sa fie revopsita cu grija, in asa fel incat spirele de matase
care fixeaza inelele sa fie perfect protejate impotriva agentilor atmosferici,
in special a umezelii care ar putea provoca putrezirea acestora. In perioadele
cand nu se folosesc, partile metalice trebuie sa fie
unse cu vaselina.
Mulineta: si mulinetele destinate pescuitului la fund trebuie sa fie solide. Nu sunt necesare modele cu capacitate mare de
recuperare, in general raportul 1:3 fiind mai mult decat suficient; trebuie
insa sa aiba o frana buna, potrivita pentru a infasura
si desfasura firul si sa fie cat mai simple cu putinta. O mulineta care se
invarte foarte usor, construita cu rulmenti cu bile se poate uza foarte repede
din cauza nisipului si a namolului care intra in mod sigur intre partile
componente. Un dispozitiv complicat, actionat de
arcuri sensibile, este distrus de greutatea mare a lestajului care trebuie
recuperat.
Firul: pentru firul folosit la pescuitul pe fund nu se pot da reguli precise. Alegerea trebuie facuta intotdeauna in functie de pestele cautat si
depinde, deci, in mare masura de momeala folosita. De exemplu, in cazul
cand se pescuieste cu mamaliga la crap, nu este indicat sa se foloseasca un
nailon de 0,20, pentru ca se poate nimeri intotdeauna
un peste mare care rupe nailonul ca pe un fir de par. In cazul acesta, cel mai
potrivit fir este desigur de 0,30 sau 0,35. In
pescuitul la fund trebuie sa tinem seama ca de cele
mai multe ori lansarea proiecteaza firul spre funduri de apa necunoscute, pline
de obstacole si atunci iata ca un fir cu o rezistenta buna da posibilitatea de
a salva aproape intotdeauna macar lestajul. Se vor pierde carligele legate cu un forfac subtire si mai putin rezistent, dar pierderea va
fi neglijabila. In ceea ce priveste lungimea firului infasurat pe mulineta,
este suficienta intotdeauna o rola de 100 m, dar trebuie avut grija ca ultimele
spire sa fie in contact direct cu marginea bobinei, punand dedesubt, daca este
nevoie, un fir de lana pentru a obtine inaltimea necesara.
Si pentru forfacuri firele de legatura a carligului pot fi valabile regulile
referitoare la rezistenta, mai ales daca se pescuieste in ape pline cu
obstacole. Aici captura trebuie trasa lateral la mal, fara a-i oferi loc de
fuga, deci trebuie sa dispunem de mijloace adecvate in acest scop, chiar daca,
din pacate, sunt in contradictie cu suspiciunea pestilor care, desigur, nu se
lasa usor inselati de o momeala legata de un fir prea gros si vizibil. Este mai
bine atunci sa riscam pierderea capturilor din cauza
ruperii firelor sau e mai bine sa avem un numar mai mic de muscaturi? Fiecare
pescar raspunde in felul sau la aceasta intrebare dar, data fiind reducerea
actuala a pestilor, e mai bine sa actionam ca in
primul caz. Este mult mai bine sa invingem neincrederea pestelui folosind fire
de legare a carligului mai lungi, niciodata sub 30 cm, cu scopul de a micsora
rezistenta de moment exercitata de lestajul asezat pe fundul apei. Grosimile
variind intre limitele de 0,18 si 0,30 sunt suficiente
pentru a lupta cu toate speciile de pesti prezenta in apele interioare din
Plumbajul: exista o mare varietate de plumbi necesari pentru pescuitul pe fund
in mod corect. In apele curgatoare se folosesc, de preferinta, plumbi de tip
plat pentru ca se mentin mai bine pe fund sub actiunea curentului, in timp ce
in apele statatoare sunt mai potriviti plumbii obisnuiti sferici sau conici
olive sau pere care pot fi gauriti sau prevazuti cu o mica vergea interioara
inima din sarma de alama. Cei cu gauri se folosesc cand urmeaza sa culiseze pe fir, ceilalti in cazul in care sunt aplicati
la capatul inferior. In orice caz, greutatea care trebuie folosita este intotdeauna in functie de curent sau de distanta la
care urmeaza sa se lanseze.
In rauri se fac tatonari, aplicand mai intai un
plumbaj mijlociu care se inlocuieste cu altul mai greu in cazul in care acesta
nu rezista la forta curentului.
Cele mai folosite tipuri de plumb pentru pescuitul la fund sunt: plumbul in
forma de scoica, sferic, olive, in forma de para, sarma de plumb.
Carligul: despre carlige nu sunt multe de spus: marimea si tipul sunt alese in
functie de momeala folosita. Se poate face doar o singura remarca: se vor
folosi carlige bronzate, cu varful intors, pentru pestii de talie mare, ca de
exemplu crapul, anghila sau linul si carlige
Momelile: au fost prezentate toate in capitulul referitor la momelile naturale;
cititorul poate gasi acolo toate tipurile recomandate pentru pescuitul la fund
si modul corect de punere a lor in carlig.
TEHNICA DE PESCUIT
Actiunea de pescuit pe fundul apei nu e
prea complicata: pescarul isi lanseaza momelile in locul pe care-l considera a
fi cel mai potrivit, apoi aranjeaza varga usor inclinata pe mal si intinde
nailonul recuperand o bucata de fir cu mulineta. Pentru a nu trebui sa fie incontinuu atent la varful vergii, poate pune la
capatul acesteia un clopotel de semnalizare; apoi nu-i mai ramane decat sa
astepte. Cand un peste musca tragand de fir, misca
varful vergii imprimandu-i niste vibratii; aprecierea momentului cand trebuie
facuta inteparea este poate lucrul cel mai greu.
Intr-adevar, nu toti pestii musca la fel si nici nu
reactioneaza in acelasi fel la rezistenta vergii si a plumbajului. Unii, ca de
exemplu cleanul mare sau crapul, se limiteaza sa smuceasca o data violent dupa
care sau dau drumul momelii sau se inteapa singuri; altii, ca de exemplu
mreana, continua sa muste momeala si sunt usor de intepat iar altii, ca de
exemplu mihaltul si somnul american inghit adanc momeala si carligul fiind
astfel foarte usor de capturat. Un caz particular il
constituie stiuca, care atunci cand intalneste un pestisor care o intereseaza
nu da atentie firelor si plumbilor, ci musca ferm fara a-i pasa de rezistenta
opusa de varful vergii.
Bibanul, alta captura interesanta, are un comportament
variabil intrucat uneori musca ferm iar alteori se arata suspicios si prudent.
Fiecare peste are o predilectie deosebita pentru un anumit tip de momeala,
astfel incat se poate sti daca inteparea trebuie executata imediat sau dupa o
anumita perioada de timp, care poate varia de la cateva secunde mreana pana la
circa un minut stiuca . Dupa ce pestele a fost intepat
nu ne ramane decat sa-i apreciem greutatea si forta dupa zbaterile si
rezistenta pe care o opune la tragerea cu varga si deci sa-l scoatem cu
fermitate daca este mic si cu prudenta daca este mare.
Aceasta este in sinteza tehnica pescuitului la fund.
Dar cate variante pot exista! Si de cate siretlicuri este
capabil pescarul pentru a convinge pestele sa muste!
Sunt unii pescari sportivi care, pe buna dreptate, nu intind firul daca
actioneaza in ape statatoare; il lasa sa atarne
neintins de varful vergii si il supravegheaza tot timpul. Cand se misca si
incepe sa se intinda stiu ca e momentul sa execute
inteparea.
Altii, de indata ce varful incepe sa se miste, slabesc
firul coborand varga pana aproape de suprafata apei si apoi tin firul sub
observatie.
Pentru a usura aceasta supraveghere se poate pune pe firul neintins, putin
inainte de varful vergii, un mic disc de pluta sau un patratel de carton,
prevazute cu o despicatura pentru introducerea firului kojak
.
Ridicandu-se sau coborandu-se, acest dispozitiv poate
semnaliza prinderea momelii de catre peste.
Spre deosebire de acestia, sunt pescari sportivi care folosind carlige foarte mari nu le lasa timp pestilor. La prima muscatura inteapa cu
violenta facand sa coincida smucitura cu tractiunea
pestelui; aceasta manevra se poate executa numai de catre aceia care tin varga
in mana si cu anumite momeli de dimensiuni foarte mici.
S-ar putea spune ca in fiecare regiune, daca nu chiar pe
fiecare rau mare, exista o tehnica specifica de pescuit pe fund. Uneori
este vorba doar de o simpla varianta care se refera la lungimea forfacurilor
sau la tipul de lestaj folosit, insa de cele mai multe ori deosebirea este
esentiala si de aceea est impusa de conditii specifice de mediu care au
determinat folosirea acelei metode speciale care, de-a lungul anilor, s-a
dovedit cea mai potrivita.
Tehnica de pescuit pe fund trebuie sa cuprinda
neaparat si sistemul de prezentare a momelii si asezarea plumbilor pe
fir.
De obicei se pot folosi doua sisteme: cu plumbaj fix si cu plumb culisant.
Daca plumbul este aplicat la capatul firului lestajul
va fi fix; forfacurile care poarta carligul, numite in cazul acesta brate, sunt
fixate la intervale regulate spre varga, iar lungimea lor va varia in functie
de locul de pescuit. In apele statatoare pot fi si scurte,
adica 15-20 cm, pentru ca neexistand curent se aseaza oricum pe fund.
Dimpotriva, in apele curgatoare lungimea lor trebuie sa
fie intotdeauna in asa fel incat dupa ce plumbul se afla pe fund, si ele sa
atinga fundul. Deoarece in acest caz firul este asezat oblic pe fund, rezulta
ca lungimea strunelor forfacelor va varia: prima va fi intotdeauna mai scurta
decat celelalte si va masura cel putin 40 cm
In cazul in care se pescuiesc in ape curgatoare, cu plumb fix, pesti suspiciosi
- ca de exemplu crapul - lungimea strunelor va creste astfel incat, intinse pe
fund, sa iasa in afara plumbajului cu cateva zeci de centimetri. Vom avea in
felul acesta strune lungi iar lansarea va comporta
unele dificultati pentru a evita incurcarea intregului ansamblu.
Aceasta dispunere permite ca momelile sa stea bine pe
fundul apei iar lungimea strunei face ca pestele sa nu simta rezistenta inerta
a plumbului cand apuca momeala.
Mai este apoi cazul unor pesti, ca de exemplu mreana,
care nu dau atentie plumbului cand musca; este insa necesar ca momeala sa fie
bine fixata pe fundul apei. In cazul acesta mreana, cand se
indeparteaza cu momeala in gura, se inteapa singura dand peste rezistenta
plumbajului.
Plumbul culisant, dupa cum ii spune si numele, este
constituit dintr-o greutate care aluneca pe fir. Este aplicat
asadar inainte de struna. De obicei lestajul culisant se realizeaza
introducand plumbul pe firul mulinetei; cursa este
limitata in partea inferioara de un vartej obisnuit la care se leaga struna cu
carligul sau o bucata de fir care are un carlig la capat si altul in pozitie
intermediara fixat cu un brat. In unele cazuri exista un
forfac fixat sub plumbaj si altul deasupra; la aceasta metoda, nodul de legare
a forfacului asezat deasupra plumbului opreste culisarea acestuia.
Plumbajul culisant se foloseste in toate apele; in cele statatoare lungimea
forfacului trebuie sa fie mai mare decat in apele
curgatoare pentru ca pestii musca mai cu prudenta.
Daca este posibil, e bine sa se foloseasca intotdeauna
pentru acest tip de pescuit plumbaj culisant, mai ales daca firul este intins.
Data fiind greutatea plumbajului, acest tip de pescuit pe fund poate fi definit
ca mijlociu sau usor, in timp ce pescuitul pe fund cu
fir fix va fi intotdeauna un pescuit greu sau mijlociu.
Nadirea: pentru o tratare exhaustiva a se vedea capitolul dedicat nadirii unde,
pe langa alte notiuni tehnice, sunt furnizate cele mai importante "retete"
pentru prepararea diferitelor tipuri de nada.
De obicei, pescuitul pe fund este practicat in lunile
cu temperatura moderata sau calde. De la aceasta regula face insa exceptie
pescuitul la stiuca, a carui perioada optima este
toamna tarziu si iarna, cand aerul apa incep sa se raceasca. In orice perioada a anului capturile trebuie sa fie cautate in locurile in
care adancimea apei este destul de mare, in general de cel putin doi metri.
Tocmai din acest motiv cei ce practica pescuitul pe
fund aleg pentru a-si arunca undita gropile mai adanci ale raurilor si
lacurilor, convinsi ca in acestea se afla intotdeauna o mare concentrare de pesti.
In apele unui rau, cele mai bune locuri se afla dupa coturile unde curentul a
sapat albia, in locul in care intra un afluent sau incepe un teren mlastinos si
afundat, spre mijlocul cursului de apa pe unde trece curentul principal si in
lungul malurilor protejate prin lucrari de consolidare.
Numai in cazul pescuitului cleanului si al mrenei prezinta importanta si zona
aceea de ape mai putin adanci si repezi care curg pe prundis sau pe nisip. In aceste locuri se pescuieste si cu fire tarate pe fund.
Intrucat pescuitul pe fund este indreptat in principal
spre ciprinide, acestea vor trebui sa fie cautate in locurile in care curentul
nu este prea repede si nu are prea multe bulboane si vartejuri, in locurile in
care apa curge la vale incet si constant. Aceasta preferinta este
dictata de necesitatea de a mentine momelile nemiscate pe fund, fara ca
curentul sa le deplaseze sau sa le agite prea mult, manevra care ar alarma
pestii. In general, tot in rauri, daca se pescuieste intr-o groapa, se
procedeaza in asa fel incat momeala sa cada pe fundul
apei, deoarece aceasta este zona in care pestii se hranesc de obicei.
In apele statatoare zona favorabila este situata intotdeauna dincolo de coroana
de ierburi, unde fundul incepe sa coboare, la poalele peretilor pietrosi, in
imprejurimile gurilor de varsare ale afluentilor, pe bancurile de nisip sau de
pietris asezate la oarecare distanta de maluri, in special unde exista o
vegetatie acvatica deasa. Golurile dintre ierburi si stuf sunt intotdeauna
folosite de catre pesti ca locuri de trecere si un fir
intins intr-una din aceste cai subacvatice da intotdeauna rezultate bune. Se
poate pescui pe fund pe fund si acolo unde stuful formeaza desisuri incurcate,
chiar daca apa este adanca de numai cativa centimetri.
Dimineata si la apusul soarelui crapii si linii se duc in aceste zone, tipice
lacurilor si baltilor, pentru a se hrani si uneori e suficient sa descoperi un luminis de cativa metri pentru a putea
pescui cu folos.
Pe lacurile mari malurile locuite pot reprezenta
locuri foarte bune pentru pescuitul pe fund al clenilor mari, care se apropie
de obicei de maluri pentru ca sunt atrasi in mod irezistibil de resturile
menajere.
Orarul de pescuit are o mare importanta in pescuitul pe fund, intrucat
bancurile de pesti se deplaseaza la adancimi diferite in functie de ora.
Imediat inainte de aparitia zorilor si pana cand lumina nu e prea puternica, in
timpul verii, se poate pescui aproape de mal; chiar si la adancime de sub 1 m
se pot gasi crapi si alti pesti de talie mare, dar de indata ce soarele devine
puternic, unditele trebuie aruncate in larg, in locurile in care adancimea este
mare. La apusul soarelui pestii revin la mal si deci se va
pescui la scurt. Primavara si toamna, in schimb, se poate
pescui cu folos in tot timpul zilei. Iarna se pescuieste numai in orele
mai calde si intotdeauna in locurile mai adanci; intr-adevar pestii se
refugiaza aici si numai cand apa se incalzeste putin
incep sa se miste, ramanand insa mereu in spatiul ingust al gropilor mai
adapostite
