FUNCTIA ETICO-JURIDICA A FAMILIEI

FUNCTIA ETICO-JURIDICA A FAMILIEI

In familie se realizeaza trecerea de la un comportament normativ la unul normal, prin autoreglare, autonomie morala, interiorizarea imperativelor eticii sociale. Acest proces de reproducere etico-morala si normativa a societatii se materializeaza, la nivelul familiei, prin functia etico-juridica. In comparatie cu familia de tip traditional, cea moderna a suferit pierderi in ceea ce priveste exercitarea celor mai multe functii familiale, precum cea economica, culturala, de securitate, religioasa etc. Pe langa acestea, asumarea responsabilitatii juridice colective pentru comportamentul legal sau ilegal al acestora, cu alte cuvinte functia etico-juridica a familiei a fost, de asemenea, cedata instantelor extrafamiliale. Pe de alta parte, responsabilitatea familiala colectiva a fost inlocuita cu responsabilitatea individuala

Precizarea modului in care reproducerea moral-normativa a societatii se manifesta in interiorul mediului familial prin functia etico-juridica a familiei

Prin socializare, familia transmite modelul cultural dominant membrilor sai. Ea nu il propune spre "dezbatere" constiintelor acestora, ci il impune ca norma culturala si sociala. Impunerea acestui model se face prin aplicarea unui mod constrangator de modelare a conduitelor, concretizat in sistemul normelor si sanctiunilor specifice si in structura de autoritate a familiei. Acest sistem punitiv dezvolta forme de sanctiuni, din care unele pot fi calificate ca violente, provocatoare de suferinta fizica.

Conform structuri de autoritate, care organizeaza orice colectivitate, fiecare membru al familiei ocupa o anumita pozitie in raport cu ceilalti, care fac parte din acelasi grup. Ierarhia familiala este foarte clara si, in acelasi timp, solid constituita, din suprapuneri pe pozitii ce au la baza definitii de varsta, sex, grad de rudenie. Aceste criterii ordoneaza structura de autoritate a familiei, care, la baza, cunoaste doua tipuri fundamentale, traditionale de propagare: autoritatea barbatului asupra femeii si autoritatea celor mai varstnici asupra celor mai tineri, a parintilor asupra copiilor.

Familia controleaza aproape toate deciziile si actiunile importante ale membrilor sai, hotarand in comun, de exemplu, cine si cu cine se va casatori; daca va fi aleasa o ocupatie sau alta; ce fel de munca este de facut si in ce moment; ce educatie trebuie sa se acorde si cui; ce fel de tranzactii economice sunt de facut etc. Formulele de organizare a autoritatii pot fi mai despotice (autoritatea unica a patriarhului) sau mai democratice (consiliile familiale, care se intalnesc si astazi in multe familii europene). Familia clasica reactioneaza in vitutea responsabilitatii colective pentru ofensele si greselile savarsite de membrii sai. In familiile urbane responsabilitatea colectiva este inlocuita, in mare masura, de  responsabilitatea individuala.

In legatura cu aceasta functie a familiei de a judeca si corija comportamentele membrilor sai, este adusa, tot mai insistent, in dezbaterea publica problema violentei domestice. In plan social si familial, exagerarea acestui fenomen reprezinta contestarea, cu precadere de populatia feminina[1][1], a formelor naturale, traditionale ale autoritatii (a barbatului asupra femeii, a adultilor asupra copiilor). Ceea ce se pierde din vedere, conform ideologiei drepturilor naturale ale omului, este ca violenta este legitima atat timp cat are sustinerea unei pozitii de autoritate. Nimeni nu contesta violenta armatei sau politiei impotriva celor care le incalca autoritatea de a apara teritoriul sau de a impune legile unei comunitati. Comunitatea, de orice tip ar fi, are dreptul la exercitiul violentei (sub forma pedepsei) asupra membrilor sai, in scopul supunerii si aproprierii constiintelor acestora. Suferinta provocata acestora prin pedeapsa de catre o comunitate are, din acest motiv, sens purificator, expiator: comunitatile religioase practica exorcismul, impun asceza ca suferinta expiatoare si propitiatoare; comunitatile rurale cunosc, la randul lor, ritualuri violente de purificare a spatiului, obiectelor si fiintelor s.a.m.d. La fel, nimeni nu ar trebuie sa conteste dreptul familial, in dimensiunea sa prescriptiva sau in cea punitiva, ca definire a crimei (E. Durkheim) si pedepsei. Abuz este doar acea violenta care nu are la baza legitimitatea unei autoritati (a abuza inseamna a-ti asuma drepturi pe care nu le ai). Definitia moderna asupra violentei familiale desfinteaza orice legitimitate a pedepsei, adica a structurii de autoritate a familiei. Familia este transformata, in acest fel, intr-o institutie lipsita de autoritate sau careia i se acorda doar o autoritate formala ("competenta"). In acest fel, controlul social, care se realiza prin interiorizarea normelor deprinse in mediul familial, s-a exteriorizat in societatea moderna si revine in totalitate institutiilor publice. (De aici paradoxul ce domina societatea americana, de exemplu, unde promovarea drepturile omului, in defavoarea familiei si a altor institutii traditionale, se impleteste foarte strans cu controlul riguros si foarte eficient al conduitelor.)