SIMBOLISMUL SI CRITICA ROMANEASCA

SIMBOLISMUL SI CRITICA ROMANEASCA

Nimic nu dovedeste mai convingator, mai docu­mentat si mai amplu necesitatea unui studiu mono­grafic asupra simbolismului romanesc decit analiza si trecerea in revista a modului in care curentul simbolist s-a reflectat in critica romaneasca, de la primele sale luari de pozitie si pina azi.

Metoda stiintifica de cercetare a fost de cele mai multe ori ignorata, parasita, sau inlocuita cu sim­plul sociologism. Apar puncte de vedere eclectice in aprecierea poeziei "noi', in care cel predominant estetic predomina. Avind mai multa perspectiva (ope­rele reprezentative ale simbolismului romanesc se ivesc dupa 1908, data la care critica stiintifica socia­lista aproape isi intrerupe activitatea), critica veche a putut ajunge la unele sinteze si judecati de an­samblu, de natura a da si azi anume orientari si sugestii. Din pacate, metoda sa antiistorica, mai tot­deauna pur impresionista, o impiedica sa aiba o imagine completa si nuantata asupra curentului, in­teles adesea unilateral, desprins din conditiile sale obiective de aparitie si de marile sale coordonate ideologice.

Urmarind volumele si mai putin discutia progra­mului propriu-zis, estetic, principiile artei simboliste sint doar rareori analizate si criticate, deficientele de ordin principial, teoretic, ale acestor studii fiind evi-

dente. Ce reprezinta simbolismul ca directie poetica doar putini critici se intreaba, problema rezolvin-du-se mai totdeauna prin citarea si acceptarea re­ferintelor straine, fata de care nu se ia nici o pozitie selectiva si riguroasa.

Subiectivismul impresionist, alte ori obiectivismul, carentele ideologice, aceasta este in genere imaginea criticii vechi, care da totusi dovada, in citeva cazuri, de finete si de perceptie estetica remarcabila. Fruct izolat de tot ce 1-a produs, gustat pe unele laturi, imperfect sau rau inteles pe altele, simbolismul nu-si gaseste in cadrele criticii vechi nici marele interpret, nici marele spirit monografic si analitic,, interesat sa-1 studieze pe toate dimensiunile si in amanunte. De aceea, adevarata definitie de sinteza, singura care poate aseza simbolismul in cuprinsul istoriei litera­turii romane, n-a putut fi inca data.

Dar pozitiile criticii vechi, pentru a fi bine inte­lese, trebuie privite in cadrul istoric in care ele s-au produs. Oricit de limitate ne-ar parea azi luarile sale de pozitie, obiectiviste sau impresioniste, nu tre­buie uitat faptul ca formularea lor se face, mai tot­deauna, in opozitie deschisa cu ideologia traditiona­lista, samanatorista si puritana, filistina, mic-bur-gheza, contribuind din acest punct de vedere la lar­girea perspectivei si la improspatarea informatiei literare, dind un inceput mai just de orientare.

Astfel, in Ardeal, unde domina ideologia nationa-list-traditionalista, samanatorista, profund ostila oricarei forme de poezie "moderna', chiar si prezen­tarea simbolismului ca o curiozitate, dar in termeni moderati si descriptivi, cum face G. Bogdan-Duica, reprezinta un inceput de largire a constiintei. El recenzeaza Din trimbite de aur de Al. T. Stamatiad, pentru ca cititorii ziarului Romanul:

"Sa-si poata face o idee limpede - si cu vremea, vorbind si despre altii, tot mai completa - despre ce este simbolismul romanesc'¹.

Pe adevaratul cimp de lupta, dincoace de munti, in 1907, Convorbirile literare reprezentau.de mult o forma anchilozata de junimism, impermeabila lite­raturii noi, atacata de directorul publicatiei, S. Me­hedinti, cu toate fulgerile. Devenita o revista mai .mult de istorie si filologie, vechile Convorbiri intre­tineau despre simbolism prejudecatile moraliste cu­rente, intr-un limbaj identic cu Samanatorwl si Floa­rea Darurilor. Fata de acest obscurantism, dizidenta lui M. Dragomirescu, singurul critic junimist receptiv la arta "noua', are sensul sau pozitiv, nu lipsit de semnificatie.

El scoate revista sa proprie, Convorbiri critice <ianuarie 1907), in paginile careia intilnim si primele aprecieri critice asupra poeziei simboliste, nici par-tizan-apologetice, nici detractoare. Considerata in ea insasi, critica lui Mihail Dragomirescu nu este adinca, sensibila la nuante. Dar ea constituie cea dintii apre­ciere a simbolismului, ferita de criteriile nationaliste si traditionaliste, preocupata efectiv de arta literara.

Formulindu-si programul, M. Dragomirescu admite simbolismul alaturi de celelalte curente, in masura in care el se traduce prin realizari artistice¹. Acest eclectism, dublat de o liberalizare a inspiratiei, duce la toleranta fata de simbolism, admis (in 1908!) ca reprezentind "a treia directie literara' a epocii². Dar cu multe rezerve. Simbolismul nu este "toata arta'. El n-a ajuns "prin nici o opera la marea arta'³. Adevarul este ca M. Dragomirescu, solidar cu intreaga sa generatie, a suferit si el cu neplacere traumatismul noutatii poeziei simboliste si de aceea marturiseste cinstit ca n-o intelege prea bine⁴. Cri­ticul doreste numai simboluri clare⁵. Legatura dintre muzica lui Wagner si versul liber i se pare "ciuiata'¹. Fata de viitorul curentului se arata sceptic, intimidat de traditionalisti, M. Dragomirescu scrie si el ca simbolismul "traieste o viata artificiala, nu-si trage seva din viata poporului'².

Totusi, M. Dragomirescu este primul critic care introduce pe Macedonski in manualul de scoala, care ia in serios pe Ion Minulescu, recenzat, si poezie cu poezie si in volum, anexat cu complezenta inven­tarelor "scolii' sale "noi', alaturi de Cincinat Pa-velescu, Al. T. Stamatiad, Donar Munteanu³. Criticul isi face chiar o mindrie de a fi "recunoscut si adoptat' pe loji Minulescu, cind ,,toti se scandalizeaza.. .'⁴. Poetul in cauza este cel mai insemnat reprezentant al curentului simbolist (afirmatia dateaza din 1908)⁵, in care calitate aduce "nu numai o nota noua, dar si o armonie si o forma noua'⁶, in analizele propriu-zise, facute dupa canoanele vechi (fond, forma, limba), M. Dragomirescu este insa incapabil de sinteza, de formulare a "noutatii minulesciene, mentinindu-se in limita generalizarilor didactice, sau a amanuntelor care nu fac imagine. Bacovia este ironizat⁷.

Mai receptiv, pe o latura, si in tot cazul mai atent este elevul criticului, Ion Trivale, primul care . incearca o judecata de sinteza a simbolismului ro­manesc, asa cum se prezenta acest curent pina in ] 1913. El este cel dintii dintre criticii vechi care se j ocupa cu destula insistenta de "poezia noua' si ceea l ce este si mai remarcabil, cu preocuparea de a-i >. defini programul si estetica de baza. Nevenind din partea unui simpatizant, observatiile sale sint cu atit mai notabile, deoarece dau indicatii cu privire la receptarea noilor idei literare in afara cercurilor
"moderniste'.

Astfel, Ion Trivale accepta tendinta simbolismului de a face din cititor un "colaborator al poetului', ' prin sugestie si transpunere, prin stimularea "inten-isei activitati a spiritului'. "Patrunderea reciproca /.si fuziunea deplina' intre sufletul uman si natura (gaseste de asemenea intelegere. Nu mai putin pro­cedeul simbolizarii. "Simbolismul apare - privit sub un anume aspect - ca etapa superioara a artei.' Dar primejdii grave pindesc aceasta directie. Sim­bolismul are deficiente si limite organice. "Vagul si neprecizia' pot duce cind la amorf si "haos', cind la constructie "geometrica'. De unde o dubla pri­mejdie:

"Cazuta in partea geometrica, ea devine tehnica goala si rece; dar poezia care se arunca in haos risca sa degenereze de la misterul care intriga spi­ritul si-1 indeamna la activitate, la golul imens, in care sfortarea exagerata de a intelege se nimiceste prin chiar excesul ei, facind loc leganarii pasive pe marea scinteierilor bizare'¹.

Formalismul si confuzia ar fi deci cele doua mari ratari ale simbolismului, depistate de Ion Trivale inca in faza sa incipienta. Urmarit pe texte, impresia este mai curind negativa. "Maniera simbolista' i se pare "cu mult mai ingrijoratoare' decit cea emi­nesciana². Critic traditionalist, Ion Trivale intra chiar in polemica cu teoreticienii simbolismului, acuzati de "dezradacinare'³. Se indoieste ca viata noastra ar putea sa produca in mod organic o poezie "noua'⁴. Ceva mai mult, el denunta:

"Caracterul negativ al acestei scoli, care inainte de a-si gasi «altare noua si alti zei», vrea sa rupa orice legatura cu traditia, distrugind toti idolii vechi'¹.

O clipa, simbolismul roman ii apare lui Ion Trivale ,,ca un caz interesant de bovarism literar':

"Poezia noua complacindu-se in iluzia ca este in adevar simbolista in felul celui din Apus, ia ati­tudinile exterioare ale aceleia, fara a se impartasi din insusi sufletul ei'².

Apoi renunta la afirmatie, inregistrind ironic fe­nomenul ca "simbolismul roman nu consimte sa moara', ba chiar isi "stringe rindurile', sub con­ducerea a doi "maestri': Ovid Densusianu si Ion Minulescu. Acestia trag dupa sine o intreaga "re­morca simbolista'.

Pozitia lui Ion Trivale este reprezentativa pentru interferenta de optica proprie momentului de afir­mare al noului curent, acceptat pe plan estetic, lucid fata de limite, cu severitati fata de realizarile efec­tive. Cit priveste acuzatia de "exotism', identica cu aceea a traditionalistilor, ea vine dintr-o lipsa totala de analiza a conditiilor sociale obiective in care simbolismul isi are radacinile. Aceasta deficienta este de altfel tipica vechii noastre critici in aproape to­talitatea sa.

0  indreptare a acestei situatii se putea astepta din partea criticii lui G. Ibraileanu, de orientare socio­logica si materialista, care inscrie printre metodele sale fundamentale si explicarea scriitorului prin me­diul social. Dar asteptarile sint satisfacute numai in parte. Criticul, care face o dreapta si foarte necesara distinctie intre poezia "noua' autentica si cea arti­ficiala, are insa tendinta sa explice numai de ce con­ditiile sociale romanesti nu puteau sa duca decit la o poezie artificiala, de "imitatie caricaturala', intelegind prin "poezie noua' aproape totdeauna nu­ mai "baudelairismul' si "artificialismul parizian', ii era usor lui G. Ibraileanu sa demonstreze in spatiul nostru ,Aipsa extremei artificialitati, coruptia fina, peisajul antiurban, populatia colosala pur urbana, urbanismul fara analogie'. De unde concluzia ur­matoare:

"Care e realitatea obiectiva «pariziana», «baude-lairiana» de redat la noi? Si de unde poetul, produs de o astfel de realitate, care sa redea realitatea baudelairiana?'¹

Viciul de baza al simbolismului ar fi deci carac­terul sau imitativ, lipsa elementelor nationale.

Numai ca asa cum nici in Franta nu toata poezia noua este sinonima cu Baudelaire si nu-si trage seva numai din mediul parizian, tot asa nici la noi "poezia noua' nu inseamna numai pastisa, poza si artificia­litate imitata. Ea se hraneste - cum vom vedea - si dintr-o serie de "realitati nationale', specifice, dintr-un anume mediu social autentic, provincial, proletarizat, mizer, realitate care pare sa nu retina atentia lui Ibraileanu, nascut si crescut totusi in tir-guri moldovenesti sordide, bacoviene.

Preocupat in mod esential de ilustrarea in litera­tura a unei anume antiteze Moldova - Muntenia, criticul afirma ca "poezia noua' este cultivata ex­clusiv de poetii munteni, deoarece mediul urban ar fi fost aici mai dezvoltat, mai receptiv imitatiei straine etc.² Totusi simbolistul Anghel, poet moldo­vean, nu e mai putin supus influentei franceze, si de altfel problema nici nu se poate pune in termeni de apartenenta provinciala, ci de mediu si clasa sociala, urbanizarea facind progrese si in Moldova. Frecventa, statistic vorbind, mai mare dincolo de Milcov a poetilor "noi', pretinsi sau adevarati, se datoreste si influentei personalitatii lui Macedonski, si contactelor directe mai numeroase cu Parisul, si unor factori personali, si, bineinteles, unei anumite zone a mediului bucurestean, cu predispozitii spe­ciale pentru descompunere morala, artificializare si poza. Sub raport istoric-literar, viziunea poeziei noi ca "intermezzo intre epocile poeziei iesite din reali­tatile noastre' (mai exact, reactiunea antiemines-ciana, antisamanatorista) este exacta, verificata pe fapte.

Furat de alte preocupari, G. Ibraileanu n-a trecut la studiul amanuntit al poeziei noi, desi cazul lui Macedonski il preocupa, revenind asupra sa in ci-teva rinduri, animat de intentia de a-1 intelege. To­tusi, ceea ce izbeste pe critic, vorbind despre moder­nisti in genere, sint, in special notele lor negative: afectarea, poza ("se strimba')¹, uniformitatea manie­rei. Criticul nu accepta nici teza superioritatii din principiu a poeziei noi fata de cea veche, numai intrucit este "noua', denuntind pe buna dreptate "confuzia intre schimbare si progres'². Fata de ex­tinderea versului liber, el protesteaza cu argumente si azi valabile: diluarea emotiei, anularea muzicali­tatii etc. Acest vers i se pare de cele mai multe ori tot o "poza'³.

Cu toate acestea, pozitia lui G. Ibraileanu este departe de a fi principial ostila si dogmatica. El se arata mai putin preocupat de program, cit de va­loarea realizarii, si de aceea a si publicat la Viata romaneasca "modernisti' ca T. Arghezi, Ion Minu-lescu, Adrian Maniu etc. De altfel o si spune:

"Noi nu am luat niciodata pozitie din principiu pentru sau contra poeziei noua. Noi nu ne-am intre­bat daca e noua sau veche, ci daca e buna sau rea. Pe cea buna am laudat-o in recenzii sau am tiparit-o in revista, cind ni s-a facut onoarea sa i se dea -aceasta destinatie.'⁴

Bizuindu-se pe criteriul recunoasterii talentului de orice factura, criticul a putut chiar sa scrie:

"Cineva poate sa fie un poporanist si in acelasi timp simbolist fie in arta, daca e artist, fie in prefe­rintele sale, daca e critic'¹.

Asa se explica faptul ca N. Davidescu a putut publica in revista ieseana un lung articol despre estetica simbolista², si tot Viata romaneasca a fost aceea care a discutat, cea dintii, obiectiv si informat, simbolismul prin contributia Izabelei Sadoveanu-Evan. Articolul sau din 1908, este prima incercare (dupa aceea din 1896 a lui Dragomirescu-Ranu: cro­nica literara in Romanul, 23 (iulie) (4 august) 1896 - 16-17 (28-29) august 1896), de prezentare de sinteza a curentului din intreaga noastra presa literara, in-tr-un stil ponderat, expozitiv, simbolismul este des­cifrat in linii mari prin reactiuni ideologice (anti-pozitiviste), estetice si temperamentale. "Aiurarea' lui Rimbaud din Sonetul vocalelor este condamnata. Dar, in total, surprinde lipsa de prejudecata, remar­cabila pentru atmosfera de inversunare antisimbo-iista a epocii, intretinuta de traditionalisti:

"A califica o intreaga miscare literara ca degene­rare e un procedeu mult mai comod decit o metoda inteligenta si dreapta pentru judecarea evenimen­telor si manifestarile sociale'³.

Dar Ibraileanu s-a aparat totdeauna, si pe buna dreptate, de ipoteza ca ar fi facut parte "din crainicii acestei poezii'. "Am avut - si avem - fata de ea o atitudine obiectiva, selectiva, cum voiti s-o nu­miti'⁴, intr-un cuvint critica. Pozitia este cu atit mai remarcabila cu cit, pina la primul razboi mondial, ea era de fapt aproape singura.

Ce imagine isi facea Ibraileanu despre poezia propriu-zis simbolista, pe care o confunda aproape in intregime cu cea "noua' (careia i se da o lunga de­finitie) nu ne putem da seama decit dintr-o mentiune fugitiva, in Correspondances de Baudelaire, el des­copera:

"Cele doua insusiri caracteristice ale acestei scoli literare, sentimentul misterului ce se ascunde in do­sul fenomenelor si transpozitia senzatiilor sint stari sufletesti care se nasc odata impreuna'¹.

Observatia este incontestabila, si ceea ce se poate regreta este numai extrema sa conciziune. Adincirea analizei sociologice, estetice si critice, pe aceste ja­loane, ar fi trebuit sa devina o necesitate evidenta, obiectiva pentru critica romaneasca paralela si pos-terioara lui Ibraileanu, numai ca drumurile sale se vor orienta in alta directie.

Momentul critic E. Lovinescu constituie, sub unele aspect^; un serios pas inainte in studiul si definitia simbolismului romanesc, dar si cu deficiente de me­toda si de viziune de ansamblu. E. Lovinescu ne-a dat prima schita istorica a evolutiei ideologiei literare a simbolismului si a controverselor pe care le-a pro­dus; primul capitol de sinteza a criticii simboliste si, mai ales, primul studiu critic sistematic de proportii si de finete al poeziei simboliste romanesti, contri­butii care nu pot fi negate.

De fapt, E. Lovinescu este cel dintii critic serios al simbolismului romanesc, atit al esteticii, cit si al realizarilor sale, autorul primei adevarate priviri de sinteza asupra acestui curent, in care-si gaseste chiar afinitati de esenta: "starea muzicala' a recep­tarii sale critice, tehnica sugerarii concluziei, proprie' metodei impresioniste, sint substantial inrudite cu simbolismul. Sub aceste aspecte, E. Lovinescu este chiar pe punctul sa se recunoasca drept un adevarat critic "simbolist'². Dar un apologet al acestei formule literare el n-a fost. Cit priveste interpretarile sale, patrunzatoare sub anume aspecte, ele nu sint totusi de multe ori intemeiate si nici cuprinzatoare. In plus, ele au anume lacune care provin toate din me­toda' sa nestiintifica de cercetare.

Astfel, in problema de baza a originilor curentului simbolist, E. Lovinescu nu merge mai departe decit Ibraileanu, cu care polemizeaza. Si un critic si cela­lalt vad simbolismul drept un simplu produs al "imi­tatiei', la Lovinescu in baza legii "sincronismului':

"Simbolismul romanesc este produsul sincronic al unei atitudini literare raspindite prin contagiune, cum se raspindesc toate atitudinile si toate scolile literare'.

Ca si la Ibraileanu, influenta franceza este socotita factorul determinant:

"Nou prin tendinta lui de emancipare a artistului de tiparele formulelor, diferentiat prin adincirea li­rismului, revolutionar in prozodie si in tehnica ver­sului si a limbajului metaforic, consolidat prin par­ticiparea la miscarea celor mai insemnati poeti ai epocii, era fatal ca simbolismul francez sa exercite o influenta asupra literaturii europene, si cu deo­sebire asupra literaturii noastre, tot asa dupa cum o exercitase romantismul la inceputul veacului tre­cut si naturalismul spre sfirsitul acestui veac . . .'¹.

Nicaieri, nici cea mai vaga banuiala ca simbolis­mul romanesc ar putea avea si altfel de cauze, in primul rind sociale, si ca aceste cauze au putut lucra si in societatea romaneasca, in perioada de aparitie a simbolismului. Lipsit astfel de orice impulsiune interna, care sa-1 particularizeze intr-un fel oarecare, era firesc ca simbolismul ,.romanesc', in conceptia lui E. Lovinescu, sa nu prezinte nici o nota originala, diferentiala.

Criticul este, de altfel, autorul teoriei ca "simbo­lismul nu poate face caracterul specific al unei lite­raturi', sub motiv ca aceasta poezie exploreaza nu­mai subconstientul universal uman. "Prin esenta, simbolismul nu e romanesc, ci uman, prin tehnica, el e adevarata productie de imitatie franceza'¹. E. Lo-vinescu este deci si el unul din sprijinitorii pre­judecatii ca n-a existat si nici nu poate exista un simbolism romanesc, cu toate ca, in alt loc, contra-zicindu-se flagrant, va recunoaste: "Desi de esenta adinc umana, chiar simbolismul se poate incorpora in realitati nationale'², ceea ce, desigur, reprezinta pozitia justa.

Frecventa si modul de tratare al unor teme, patrunderea unor note ce tin de un anumit "mediu', folosirea limbii nationale sint citeva dintre elementele care determina"specificulnational' al poezie isi Vele se constata si in cazul simbolismului. O privire mai atenta a poeziei lui Bacovia, de pilda, i-ar fi dat unele idei precise. Dar aceste probleme n-au retinut niciodata atentia lui E. Lovinescu, preocupat totusi, in principiu, sa "disocieze', in cadrul "sincronicitatilor' Aiterare fatale, "originalitatea' literaturii romane.

in cazul simbolismului, efortul sustinut si apre­ciabil al criticului va tinde la separarea curentului de o serie de notiuni care, nu numai la noi, ii erau suprapuse in mod abuziv: poezie simbolica, inovatie, modernism, individualism, idealism (ca nota exclu­siva), energetism etc.³ Toate aceste definitii ii apar, cu drept cuvint, prea largi si nu riguros specifice. Pentru E. Lovinescu, simbolismul "se reduce la un element unic: la expresia unei sensibilitati.muzicale'. In esenta, el reprezinta:

"Adincirea lirismului in subconstient, prin expri-jmarea pe cale mai mult de sugestie a fondului mu-cfzical al sufletului omenesc'⁴. ' Dar daca citim cu atentie toate paginile in care criticul dezvolta aceasta idee, ne dam seama ca la mijloc staruie un anumit echivoc. Pentru E. Lovi­nescu¹ "muzicalitate' inseamna cind "sugestie', in prelungirea lui Verlaine, Mallarme, Paul Valery (pe care-i si citeaza), cind expresia unui anumit fond sufletesc "muzical'. Planurile, desigur, se presupun in unele cazuri, dar ele sint distincte. Capacitatea de sugestie a unei poezii este o realitate (si ea nu presupune totdeauna un fond vag, amorf, ci numai muzicalitate exterioara, de o anumita calitate), in timp ce expresia unui continut sufletesc inefabil este o alta realitate. Constient de aceasta distinctie, criticul precizeaza:

"Simbolismul este de esenta pur muzicala, nu in intelesul calitatii muzicale a expresiei, ci sub rapor­tul calitatii muzicale a starilor sufletesti, primare, vagi, neorganizate, pe care le traduce; e o hipertro­fie a lirismului in sensul adincirii izvoarelor de in­spiratie dincolo de pragul constiintei in elementele vietii animale'¹.

Ne aflam, efectiv, in miezul problemei, mult mai aproape de ea, in orice caz, decit "teoreticianul' N. Davidescu, ostil definitiei². "Muzicalitatea' con­stituie, intr-adevar o nota fundamentala, dar ea nu defineste intreg continutul simbolismului. Acesta este mai larg, cu implicatii si in domeniul ideologic, al esteticii, psihologiei si cunoasterii, pe care E. Lovinescu nu pare sa le ia in consideratie. Dupa el, sim­bolismul n-ar avea nici o "filozofie', nici o "cugetare complexa', intelegind prin aceste notiuni numai "ati­tudine raspicata fata de problemele vietii', "cuge­tare organizata', desi acest curent reflecta o anume conceptie infuza despre viata, despre existenta, si
prin urmare o "filozofie'. Faptul acesta rezulta lim­pede, pe o latura, chiar din tendinta simbolismului de a face poezie de "cunoastere', asa cum arata in­susi E. Lovinescu, in trecere, fara a pune totusi punctele pe i.

"Prin mijlocul, imperfect din cauza limitarii lui, al cuvintului, el vrea sa ne dea esenta lucrurilor, tiparele generale, din care au pornit formele multiple si diverse, materia inalterabila si neindividualizata inca a sufletului uman, asa ca prin aceasta sfortare spre universal, simbolismul paseste alaturi de muzica, limba fireasca a universului'¹.

Cu ambitia de a fi exacta si stringenta, intelegerea simbolismului de catre critic nu este de fapt decit lacunara. Totusi, tendinta sa de a da o definitie cit mai stricta si mai proprie, in controversa cu dilata­rea notiunii la Ovid Densusianu si P. Paltanea (vi­talism, energetism, urbanism, estetism .etc.)², este no­tabila si, in limitele constatate, pozitiva.

Trecind la discutia propriu-zisa a simbolismului romanesc, E. Lovinescu descopera lumina si umbre, obtinind, in genere, pentru perioada respectiva, o justa situare la curentului in cadrul literaturii ro­mane contemporane. Criticul care (asemenea lui Ovid Densusianu) ceruse, inca din 1911, "intelectualizarea literaturii noastre' si combatuse samanatorismul³, va admite "dreapta indignare' a simbolistilor de a nu limita inspiratia numai la "balade', aprobind in totul reactiunea anti-"taranista', nationalista, in literatura.

Dupa E. Lovinescu, simbolismul are chiar o insem­natate doctrinara mai mare decit samanatorismul, o viziune mai adecvata despre arta, ceea ce nu este gresit⁴. El intelege si tendintele antieminesciene ale curentului⁵ si, bineinteles, vocatia sa imitativa, de "sincronizare', mai putin accentuata totusi decit a romantismului, caruia nu i s-a facut niciodata un cap de acuzatie, ca simbolistilor, din acest fapt. Se mai arata, cum este si cazul, ca nu poate fi vorba de vreo vina principiala, hotarator fiind numai talentul¹. Cauzele ostilitatii antisimboliste sint dezvaluite cu precizie: traditionalismul, lipsa de priza ideologica, invinuirea de "decadenta'². Ca aport de substanta se recunoaste "meritul de a fi adincit sufletul ome­nesc in regiuni neexplorate', de a fi imbogatit limba, de a fi facut versul romanesc mai suplu³. Din intreaga analiza se desprinde ideea ca simbolismul a repre­zentat o etapa inevitabila, necesara, dar repede inac­tuala, a literaturii noastre, judecata care, in liniile sale mari, se confirma.

Sint formulate si o serie de obiectii grave, la fel de intemeiate: lipsa de sinceritate si de "adevar' (observate la "Scoala d-lui Minulescu' inca din 1908): "subtilitatea nefolositoare in arta'; spiritul excentric, mistificator, "fumist'⁴; tinute bombastica si de fron­da sistematica, scoborita uneori pina la "nota agre­siva si vulgara'⁵; lipsa unei "contributii apreciabile prin realizare', constatata in special la literatura Vietii noi⁶. Negativa, in fond, este si observatia, des subliniata, ca simbolismul nu este si nu poate fi e arta "populara'⁷. Imposibilitatea celor mai ambitiosi teoreticieni simbolisti romani de a-si defini esenta curentului din care fac parte este subliniata cu ironie. La fel pretentiile exorbitante ale lui N. Davidescu de a fixa inceputurile literaturii romane o data cu apa­ritia . .. simbolismului.

: Admis intre timp cu gest de toleranta chiar si la Academie⁸, impins tot mai mult in sectorul istoriei literare, depasit in presa ca preocupare de actualitate, simbolismul nu se va mai bucura la criticii de dupa E. Lovinescu decit de o atentie intimplatoare, spo­radica, nesistematica. Noua generatie de poeti, cw exceptia lui Ion Pillat¹, si mai ales de critici, n-au in genere preocupari eseistice, si cu atit mai putin retrospective. In special acestia din urma sint de fapt numai cronicari literari, comentand de predilectie cartile, una cite una, nu ideile si curentele. Si apoi, pentru a interveni in discutie si a o intretine, trebuia sa ai legaturi ideologice cu miscarea "modernista', sa te simti un exponent al ei. Aceasta conditie, in afara de M. Davideseu si in parte B. Fundoianu, pentru care poezia simbolista la noi n-a existat niciodata ,idecit ca steag si pretext de revolta'², n-o implinea, in anii de dupa razboi, decit F. Aderca. De aceea, el este si singurul critic care militeaza in aceasta peri­oada in favoarea simbolismului, cu unele interventii qfe aduc pentru epoca respectiva un oarecare plus de cunoastere.

Ferindu-se de exagerarile lui N. Davideseu si mai speculativ decit E. Lovinescu, F. Aderca, in polemica dusa de G. Ibraileanu pe tema "poeziei noi', contri­buie la clarificarea conceptului de simbolism, prin citeva rectificari substantiale. In dezacord cu toti detractorii (chiar si cu E. Lovinescu), F. Aderca afirma:

"Credinta ca poezia simbolista n-are conceptii si sentimente e o grava eroare sau nestiinta. A fost tocmai o reactiune impotriva parnasienilor seci si formalisti. Miscarea simbolista a suferit, dimpotriva, de un exces de sentiment - Rimbaud! Verlaine! Maeterlinck! Laforgue!

Simbolismul nu este nici poezia exclusiva a sub­constientului, maladivului si a sonoritatii. Ea are si linie, lumina, culoare:

"Simbolismul nu elimina nici vechiul - ba, putem adauga, fara a fi desmintiti, ca niciodata vizualitatea n-a avut un cimp atit de vast si semnificatia aparen­tei n-a fost atit de adincita, ca din momentul in care s-a decretat cu violenta divortul realitatii vazute, de al realitatii create!'

Cu exceptia punctului de plecare, net idealist, al acestui argument, este totusi neindoielnic ca realitatea nu este abolita in poezia simbolista, ci numai sufera un proces de simplificare, de esentializare, de stili­zare. De aceea este neintemeiat a spune, asa cum sustine Ibraileanu, ca poezia noua se reduce "mai mult la o poezie de senzatii'. Simbolismul include si continut uman, si "realism', si muzicalitate, cali­tate obtinuta in baza distinctiei pe care o cultiva intre functia notionala si cea poetica a cuvintului. Se mai face si observatia ca poezia simbolista inspira intr-o larga masura poezia moderna, fenomen con­firmat intru totul de istoria literara:

"Simbolismul nu numai ca n-a murit, dar din trun­chiul lui extraordinar au rasarit mai multe mladite decit au putut visa vreodata intemeietorii lui revo­lutionari, iar coroana acestui copac e de fapt cerul cu miraculoase si infinitele nuante ale poeziei con­temporane europene'¹.

Recenzind, fara exceptie, incepind din 1923, toate volumele poetilor simbolisti, noi sau reeditati, Per-pessicius, in ale sale Mentiuni critice, evita totusi a-i subsuma unei categorii generale, extragind din toti o esenta comuna. Tendinta sa este chiar aceea de a elimina insemnatatea acestui curent, descoperind in schimb influente eminesciene la inceputurile mai tuturor poetilor noi, inclusiv I. Minulescu². Comen-tind liric acest poet, pe Stamatiad, pe Bacovia, pe Stefan Petica, notele lor tipic simboliste nu retin atentia criticului si, in nici un caz, nu li se spune pe nume. In schimb, cercetarile sale ulterioare, de istorie literara, consacrate traducerilor din simbolistii francezi¹, lui Stefan Petica, in lumina cercetarii ma­nuscriselor², sint utile studiului monografic al simbo­lismului romanesc.

Conceptia unui simbolism de pura influenta lite­rara franceza, fara nici o legatura cu societatea noas­tra, dominanta in critica veche, fie in succesiunea lui Ibraileanu, fie in aceea a lui E. Lovinescu, se rega­seste si la Vladimir Streinu, dupa care poezia lui Bacovia, discutat amanuntit inca din 1922³, ar fi fost ."dezlantuita' exclusiv prin contactul cu poezia lui Baudelaire. Criticul observa ca Bacovia ofera "un ob­sedant si nelinistitor document moral'⁴. Dar anume al -carei psihologii, al carei umanitati, al carui tip so­cial nu ni se spune precis, ci numai ni se sugereaza. Constructive, utile, sint cercetarile lui Vladimir Stre­inu despre originea, istoria si tehnica versului liber romanesc⁶, fragmente dintr-o vasta si, dupa toate indiciile, interesanta monografie, de tipul tezelor de doctorat, destinata sa tina locul consultarii directe a bibliografiei franceze corespunzatoare, deosebit de abundente⁶.

Reticenta si destul de tangentiala este si pozitia lui Serban Cioculescu, neatras in mod deosebit de subiect, exprimata in citeva rinduri in legatura cu Bacovia, care apare "in vremea cind simbolismul era acaparat de sonoritatea facila si de stralucirile false ale d-lui Ion Minulescu', a carui poezie este "prin .excelenta debutonata'. Pentru critic, "exotismul, bi­zareria si perversitatea' (la care in nici un caz nu se reduce tot simbolismul) ar fi chiar dovezi de "ten­dinta delicventa'. Alaturi de aceste formule-poanta, cu savoarea lor foiletonista, analiza tinde sa rezolve probleme de substanta. Una dintre ele priveste con­ditia poetului in societatea burgheza:

"Poetul care nu s-a rinduit in societate ca func­tionar sau liber-profesionist (negotul e de la. sine exclus!) e condamnat la boema; respins de societatea incadrata, o expulzeaza la rindul lui, dintr-un spirit echitabil de represalii'¹.

Studiul consacrat lui D. Anghel, cercetat mono­grafic, acorda o mentiune substantiala influentei lui Samain², precum si simbolismului propriu-zis al poe­tului.

Redactat intr-un stil personal, constituind dupa E. Lovinescu singura cercetare cu adevarat critica de proportii a simbolismului romanesc, depasind uneori prin receptivitate, capacitate analitica, putere de aso­ciatie si orientare estetica mai tot ce s-a scris pina atunci in acest domeniu, este capitolul de istorie lite­rara al lui G. Calinescu. Aparent impresioniste, aceste pagini dense contin, de fapt, intr-un desen propriu si intr-o masura mai mare sau mai mica, toate ele­mentele analizei stiintifice: incadrarea istorica, ori­ginea sociala, izvoare, teme, realizari, principii este­tice. Studiul se opreste pe momente si nu intra in amanunte. Aspectele pur ideologice nu-1 retin. In esenta insa, mai toate notele fundamentale ale curen­tului sint indicate cu precizie, incepind cu factorii .sociali care-l genereaza:

"Acest curent s-a ivit la noi in mediile «nesana­toase», fie la socialisti, cu proletari suferind de fti­zie, traind in mahalalele zdrobite de ploi si inecate in gloduri, fie la aristocratii macar sufleteste, cu sim­turile delicate, infiorate de parfumul florilor, de fragilitatea bibelourilor, la oamenii cu «nervi» in-tr-un cuvint. Asa se explica de ce proletarul Traia» Demetrescu se apropia de pretiosul Macedonski.'

Pe buna dreptate respinge deci G. Calinescu vechea teza, profund nestiintifica, de origine samanatorista (dar reeditata si de modernisti), cu privire la carac­terul pur imitativ al curentului, unde se poate observa si un proces de "autohtonizare' (I. Pillat, B. Fundo-ianu):

"Lucrul era fals, caci unde e posibila o arta fara legaturi cu lumea inconjuratoare si cu timpul sau?'⁴'

De mult timp necesare erau si clarificarile prin­cipiilor esteticii simboliste, discutate mai totdeauna (cu exceptia lui E. Lovinescu) in mod diletant. Ceea ce ambitioneaza simbolismul este o poezie de "cunoas­tere' :

"Punctul fundamental al simbolismului (inteles bine doar de Andre Gide) era inlaturarea tabloului, a picturalului, adica a universului obiectiv si deci relativ ce alcatuia materia obisnuita a parnasianis­mului. Urmarind muzicalul, simbolismul tindea, pe-urmele lui Baudelaire, sa intre in metafizic, in struc­tura oculta a inefabilului, adica sa faca poezie de cunoastere.'²

Tendinta curentului, sub acest raport, este idea­lista, dar simbolul care devine ..instrumentul de su­gerare a absolutului', in planul imaginii, este in mod inevitabil o reprezentare a concretului. El are deci o structura "realista', chiar daca poetul simbolist fuge de descriptie, in aceeasi masura, se evita si ale­goria, simbolismul oscilind intre cele doua metode,, pe care cauta deopotriva sa le evite. Toate acestea mai mult in principiu, caci in practica "se intimpla ca mai toti simbolistii sint niste sentimentali care aterizeaza curind in evocare si confesiune, uitind miscarea de transcend ere'¹.

Deci poezia simbolista are si ea un continut sufle­tesc, emotional si afectiv, universul sau moral, alaturi de cel fizic si, bineinteles, elanurile sale de cunoas­tere, prin intuirea corespondentelor intre elementele .universului, intelese, in genere, ca opuse, "sonoritatea exterioara nu impiedica vagul simbolist'², simbo­lismul cultivind o "muzicalitate' de factura dubla, fara stinjenire reciproca.

Diferite probleme de estetica si tehnica simbolista si in special cercetari in legatura cu simbolul si ale­goria a intreprins si Tudor Vianu³, autor si de arti­cole despre poetii simbolisti⁴. Meritul sau sta in faptul de a fi atras atentia dupa 23 August asupra necesitatii cercetarii acestui curent si de a-i fi subli-Tiiat nu numai limitele, dar si contributiile pozitive:

"Nu avem inca un studiu complet asupra simbo­lismului romanesc si mi-e teama ca in jurul acestui curent literar staruie un echivoc. Nu voi tagadui ca printre simbolisti au existat poeti care au strimtat .suprafata lor de atingere cu viata si cu societatea si fiu saracit astfel si continutul si ecoul poeziei. Dar ' simbolismul a insemnat, din momentul in care, pe la sfirsitul veacului trecut, Macedonski a introdus .notiunea si cuvintul in circulatia literaturii noastre, un curent inovator, cu consecinte insemnate pentru toata dezvoltarea ulterioara a literaturii. Contributia simbolistilor la extinderea tematicii si a mijloace­lor de expresie ale poeziei a fost destul de mare, incit nu este posibil a intelege pe vreunul din poetii mai de seama ai ultimei jumatati de secol, in frunte cu Tudor Arghezi, fara sa nu tinem seama de influenta simbolista, imprejurarea nu poate fi deocamdata l decit afirmativa, dar ar putea fi dovedita. Se impun in legatura cu acestea probleme pasionante, vrednice a fi cercetate.'¹

in oarecare masura, noile studii inchinate relativ de putina vreme simbolismului romanesc raspund tocmai acestei chemari. Preluind tot ce este element pozitiv, stiintific, din cercetarile anterioare, initiate cu decenii in urma de primii nostri critici stiintifici, ele duc in mod firesc mai departe o cercetare care nu-si poate gasi finalitatea decit intr-un studiu mo­nografic, de sinteza.

Orientata de o alta metoda de investigatii istorico-literara, superioara, marxist-leninista, critica simbo­lismului romanesc, intrata intr-o noua etapa, se afla in situatia de a raspunde in mod stiintific la totali­tatea problemelor ridicate de discutia unui curent literar atit de complex si, in fond, inca neexplorat in toate directiile si aspectele sale.

Dupa o perioada destul de lunga de tacere, de pru­denta, sau de respingere globala, in spirit dogmatic,, semnalul operatiei de revalorificare 1-a dat, in 1956, reeditarea operei lui G. Bacovia, care inspira cel pu­tin doua notabile studii, semnate de Ov. S. Crohmal-niceanu si A. E. Baconski². in special primul se dis­tinge prin ferma sa luare de pozitie:

"Cu incapatinare dogmatica, simbolistii sint vazuti inca in totalitatea lor ca un grup de poeti decadenti, din experienta carora literatura universala n-ar avea nimic de retinut. Dar imaginea aceasta e de o falsi­tate absoluta.'³

Din pacate, acest bun inceput n-a fost urmat ime­diat, prin amplificari, asa cum 'era de asteptat, si spi­ritul negativist reapare prin doua interventii, ale lui Zoe Dumitrescu-Busulenga¹ si G. C. Nicolescu². Ambii autori refuza simbolismului orice merit. El este res­pins in totalitatea sa, sub acuzatia de "reactiona­rism' si "antirealism', fara nici o preocupare de diferentiere ideologica si de analiza estetica. Este o rezerva care-si are explicatia, intr-o oarecare ma­sura, si in faptul ca negatorii radicali ai simbolismu­lui nu i-au adincit originile sociale, desi era singura metoda care ar fi demonstrat si cauzele, si necesitatea, si dimensiunile, si particularitatile, si limitele acestui curent, privit in genere pe deasupra. Rupind cu acest procedeu nestiintific, cea mai mare parte a criticii actuale a inceput, din fericire, sa consacre simbolismului o atentie din ce in ce mai metodica, de unde si rezultatele sale tot mai apreciabile. . Este de remarcat si faptul ca innodind firul de ince­puturile criticii noastre stiintifice, pe care o duc mai departe la un alt nivel, nici unul dintre criticii noi nu parafrazeaza pe Gherea si nici nu reiau aidoma teoria "proletarului intelectual cult', de altfel nu total satisfacatoare, la care aproape se renunta. Ori­ginile sociale ale curentului si concluziile de ordin estetic si moral sint descifrate cu un limbaj propriu. Este ceea ce se observa si la Matei Calinescu, printre ultimii veniti in dezbatere, autor al unei rapide, dar bune pagini de sinteza despre aceeasi dificila pro­blema a originilor si elementelor divergente existente in simbolismul romanesc, perceptibile chiar in faza sa de inceput la Stefan Petica³. Atras, se pare, de aceeasi zona de istorie literara, Matei Calinescu mai da si un articol monografic despre Ion Minulescu, util sub diferite aspecte, vadind capacitate de formu­lare critica si suplete stilistica¹.

Multa vreme criticii traditionalisti, samanatoristi, precum si unii modernisti, dupa cum stim, au acre­ditat versiunea ca nu exista si nici nu poate exista un simbolism "romanesc', fiind vorba, dupa aceasta teorie, exclusiv de o poezie exotica, artificiala, de poza si de import. Si impotriva acestei prejudecati, .care neaga posibilitatile de creatie originala a poeziei romanesti, in toate fazele sale, critica actuala reac­tioneaza prin contributii destul de substantiale, in­teresante nu numai prin continut, dar si prin me­toda.

Demonstratia de esenta si continut calinescian .este refacuta si de catre Ov. S. Crohmamiceanu nu numai prin poezia lui Bacovia, cu "un foarte precis colorit local'², dar si cu ajutorul lui I. Pillat, care trece si el la o "opera de localizare a temelor sim­boliste in realitatea autohtona, la o formula lirica noua'³. Argumente in acest sens aduc si alti critici, indeosebi Dumitru Micu⁴ si Matei Calinescu⁵, ara-tind cum, in poezia lui Bacovia, temele simboliste devin organice, autentice. Si in cazul lui Ion Minu­lescu⁶, vazut prin psihologia "miticismului' (punctul de plecare al observatiei este tot G. Calinescu), se observa un proces de interpretare a "sensibilitatii meridionale, in varianta romaneasca'.

Numai pe aceste baze se putea trece, cu adevarat, pe de o parte, la rezolvarea problemei esentiale a diferentierii simbolismului romanesc pe plan euro­pean, pe de alta, la definirea valorii contributiei sim­boliste in interiorul literaturii romane.

Necesitind explorari in diferite sensuri si in zone inca de penumbra, concluziile de acest gen nu pot veni decit la capatul unor studii de adevarata sin­teza, care, din fericire, au inceput sa apara. Deocam­data, singura contributie, intru totul demna de acest nume, este capitolul despre simbolism, din lucrarea lui D. Micu, consacrata curentelor literare romanesti la inceputul secolului al XX-lea, izvorita - in parte

si din preocupari didactice¹. Dar la un nivel su­perior, prin documentare, raportari comparatiste la simbolismul francez si sistematizare a materialului, intr-un studiu care retine, cum e si firesc (dat fiind economia intregii cercetari), doar momentele impor­tante, fara intrare in detalii. Teza sa fundamentala aceea a unui "curent ivit in chip normal intr-un anumit stadiu evolutiv al poeziei noastre, in impre­jurari ce reclamau o innoire a liniei' - este bine in­ temeiata si argumentata. Simbolismul romanesc nu reprezinta un fenomen de "mimetism', ci o aparitie necesara, cu aspecte particulare, in conditii proprii de dezvoltare. De unde o alta concluzie, exacta si aceasta, ca simbolismul romanesc "n-a fost o varianta a celui francez', ci "exploreaza indeosebi acele stra­turi ale sensibilitatii pe care le-a trezit cu lira sa fara pereche Eminescu beneficiind de experienta
macedonskiana,ca side cistigurile ulterioare ale tehnicii poetice'. De aceea D. Micu se simte indrep­tatit sa afirme ca:

,,O particularitate a lui, fundamentala, consista in afirmarea tendintelor novatoare, fara negarea poe­ziei precedente'.

La antipodul negarii totale si in spiritul adevaru­lui, se face subliniata si o alta concluzie importanta, anticipata intr-un sens de G. Calinescu si Tudor Via-nu, dar afirmata din nou, cu argumente proprii:

"Fara a nega poezia romaneasca premergatoare, simbolismul - cu toate contradictiile sale - o de­paseste in anumite privinte. El creeaza o noua teh­nica, un stil poetic inedit, da expresie unei noi sen­sibilitati. Tematica poeziei se largeste, pe de o parte, prin anexarea unor aspecte mai putin explorate ale lumii exterioare (mediul urban, marea etc.), pe de alta, prin incursiuni mai adinci in teritorii sufletesti, prin fixarea cit mai nuantata a emotiei.'¹

Si intr-o directie si in alta sint inca multe lucruri de spus, de evidentiat, de interpretat. Dar critica noua a simbolismului se arata tot mai bine orientata si documentata, fapt de natura a-i pretinde si rezol­varea celor mai dificile aspecte ale discutiei, care trebuie dusa pina la capat in toate sensurile.