|
|
|
POSTMODERNITATEA SI CARACTERISTICILE SALE
Paradoxurile modernitatii din perspectiva postmoderna.
Modernitatea a sustinut cu fervoare ideea ca ea aduce ceva radical nou fata de epocile anterioare, s-a infatisat pe sine ca o noua configuratie istorica, ce depaseste formele trecutului, spre care a aruncat o privire superioara, uneori dispretuitoare, aroganta. Increzatoare in performantele sale stiintifice si tehnice, ea a vazut in trecutul premodern un loc al erorilor si al nestiintei, al barbariei si al violentelor irationale. Cu alte cuvinte modernitatea a crezut (si mai crede si azi) ca a devenit stapana naturii, prin ratiune, stiinta si tehnica, stapana pe mecanismele launtrice ale energiei si ale psihicului uman. Ambitia ei a fost de a rationaliza viata, de a spori eficienta actiunii, de a se detasa de orice transcendenta, de a seculariza viata, artificializando,de a-l proclama pe om subiect autonom, supus doar propriei sale legislatii rationale.
Dar modernitatea, vazuta ca un segment istoric ce se intinde de la Renastere pana dupa al doilea razboi mondial, s-a inecat ea insasi in violente si razboaie pustiitoare, a industrializat moartea,a dezlantuit irationalul, mai mult decat in alte epoci; a luat in stapanire codul genetic si energia nucleara, a investigat spatiile galactice, dar a deteriorat natura si mediul de viata, a modificat genetic plantele si a reactivat maladii incurabile. Acestea sunt cateva dintre paradoxurile modernitatii, dar ceea ce sporeste drama constiintei moderne este ca omul a devenit constient de aceste pericole, dar el isi contempla adesea neputinta, intrucat mecanismele pe care le-a inventat si le-a pus in miscare functioneaza acum singure. Metafora Titanicului este foarte expresiva pentru situatia in care a ajuns astazi conditia umana. Increderea oarba in perfectiunea tehnicii i-a pierdut pe cei de pe vas, iar cei care au scapat naufragiului, ca dupa potopul biblic, sunt azi mai circumspecti si au dobandit o alta constiinta a limitelor proprii. Probabil ca aici e radacina nelinistilor si a atitudinilor postmoderne.
Un sentiment de ingrijorare si deruta se poate constata in lumea contemporana in legatura cu directia in care se dezvolta stiinta si cu viitorul incert al omenirii.
Cei nostalgici dupa vremurile de odinioara sunt etichetati drept exponenti ai romantismului desuet sau ai unor pozitii reactionare.Omenirea a ajuns in punctul in care poate observa si analiza un alt paradox al lumii moderne.
Globalizarea si integrarea, ca vectori fundamentali ai istoriei contemporane, readuc in discutie structura profund contradictorie a lumii moderne. Cateva dintre paradoxurile modernitatii ar putea fi rezumate astfel: s-a nascut din tendinta de a universaliza un model standard de civilizatie si de a impune evolutiei istorice un sens unic, dar a produs cele mai puternice entitati diferentiale - natiunile, mai intai in spatiul occidental, apoi in toata lumea, iar azi creste procesul de diversificare interna a societatilor;s-a cladit pe un proiect ambitios de rationalitate si a generat cele mai violente irationalisme;civilizatia occidentala a dominat lumea non-occidentala, colonial si militar inainte, economic,cultural si informational azi, dar a dezlantuit cele mai puternice tendinte si forte identitare in aceste zone.
Globalizarea nu face exceptie de la acest scenariu al efectelor perverse. Construind o piata unica a bunurilor si a informatiilor, globalizarea postmoderna a revitalizat intr-un mod surprinzator fortele aparent adormite ale identitatii. Astfel ca teza dupa care febra identitatilor este un "produs" al globalizarii, respinsa initial, este acceptata azi in mediile occidentale cu aerul unui enunt banal.
Globalizarea economiilor, a pietelor, a comertului si a informatiei, sub actiunea noilor mijloace de comunicare, duce la o transformare de substanta a civilizatiei. Acest fenomen atat de relevant ii face pe teoreticieni sa caracterizeze epoca actuala doar din perspectiva globalizarii, diminuand adesea semnificatia fenomenului complementar. Astfel, renasterea identitatilor este privita ca un fenomen straniu, ca o deviere sau o ciudatenie, care "iese din cadru". Iese din cadru intrucat contrazice paradigmele prin care a fost interpretat procesul istoric actual, mai ales dupa prabusirea comunismului.
Este o interpretare care vine din ceea ce numesc paradigma disjunctiva, care pune integrarea in opozitie cu identitatea. Este cunoscuta interpretarea lui Fukuyama, pentru care victoria capitalismului liberal ar insemna si abolirea conflictelor ideologice fundamentale, in primul rand a celor de natura etnica si nationala, interpretare ce a stapanit cativa ani mediile politice si jurnalistice,in pofida caracterului sau de mit politic. Ralf Dahrendorf a contestat violent aceasta interpretare,afirmand ca framantarile actuale nu trebuie vazute ca o confruntare intre 'sisteme', ci ca o trecere spre 'societatea deschisa', in care viitorul nu este 'programat' dinainte, iar oamenii se confrunta si isi cauta calea spre noi organizari sociale, prin incercari si erori, fara a mai recunoaste vreunui 'sistem' politic dreptul de a detine monopolul asupra 'adevarului'.
Evolutia termenului de postmodernism
Dezbateri de anvergura a suscitat in ultimele trei decenii tendinta numita postmodernism in cultura. Termenul are o cariera teoretica interesanta, care merge de la particular la general. Amintesc faptul ca post-modernismul a fost mai intai o reactie fata de arhitectura de tip functionalist, care a dominat pana in anii '70 ai secolului XX. De la o tendinta identificabila in perimetrul unor arte (arhitectura, muzica, literatura) s-a trecut la amplificarea sferei de referinta a termenului, vorbindu-se initial de un nou "stil", apoi de o noua "miscare artistica", pentru ca astazi vocabula "postmodernism" sa ajunga in conditia de concept cu vocatie generalizatore, fiind aplicat intregului camp cultural.
In anii '80, termenul trece din plan estetic in cel teoretic amplu, devenind un concept al filosofiei culturii si al sociologiei istorice. Din aproape in aproape, termenul gliseaza dinspre arta
spre filosofie, de la sensul focalizat ce privea un nou stil artistic, cu anumite procedee expresive, la sensul larg, ce angajeaza o noua viziune asupra lumii. Este momentul in care s-a incetatenit si
conceptul de "cultura postmoderna", iar teoreticienii artei si filosofii au declansat o ampla dezbatere privitoare la caracteristicile acestui nou tip de cultura .
In acelasi timp, termenul este preluat de filosofia istoriei, de istoria stiintei si de filosofia sistematica, astfel ca, printr-un proces de reductie logica, se creeaza in planul gandirii filosofice polaritatea cunoscuta "modernitate/postmodernitate", ca doua stadii distincte in evolutia civilizatiei europene si, prin inductia fenomenului de globalizare la scara planetara, in evolutia civilizatiei umane.
Conceptul de postmodernitate ajunge sa desemneze astfel o "epoca", o noua si ultima "etapa" in evolutia civilizatiei, pe traseul cunoscut al schemei Antichitate-Evul Mediu-Renastere-Epoca moderna.
Conceptul de postmodernitate/cultura postmoderna se inscrie astfel in familia noilor concepte din disciplinele sociale, istorice si umane. El interfereaza cu semnificatia unor concepte ce sunt tot mai frecvent utilizate in limbajul epocii actuale, precum cele de societate/civilizatie postindustriala, societate informationala, dupa cum rezoneaza si cu ideologiile ce ne asigura ca am intrat in epoca post-ideologica, post-istorica etc.
Sensuri ale postmodernismului
Asadar, trepat, sensul filosofic si istoric al conceptului de postmodernitate a inceput sa prevaleze asupra celui estetic si literar. In cele mai articulate viziuni, epoca post-moderna este asociata cu o noua forma de civilizatie, post-industriala si post-masificata, cu o noua paradigma stiintifica, diferita radical de cea clasica. Acest lucru ne intereseaza in mod deosebit. Schimbarile peisajului social si cultural vin in avalansa, dar sunt haotice, fara a impune o directie clara de sens si program. Toffler le-a grupat in ceea ce el numeste al treilea val al civilizatiei, valul postindustrial,dupa cel al civilizatiei agricole (care a dominat mii de ani, de la revolutia neolitica) si cel al civilizatiei industriale moderne. Cert este ca, odata cu transformarile economice si tehnologice din ultimele decenii, peisajul intelectual si artistic abunda in noutati sofisticate si in schimbari rapide,dar toate dau impresia unei agitatii asemanatoare cu miscarea browniana, ceea ce anuleaza adesea chiar relevanta acestor schimbari.
Iesirea din modernitate este asociata cu fenomene contradictorii, fata de care intalnim atitudini antagonice, de la apologie la negare patimasa.
Dar fenomenul este real. El arata ca s-au epuizat unele teme, idei si atitudini, iar societatiile dezvoltate ('de avangarda') sunt in cautarea unei noi identitati pe masura ce dobandesc o noua fizionomie culturala si spirituala.
Urmand analizele lui Matei Calinescu putem spune ca postmodernismul este legat de criza modelului stiintific newtonian, de criza determinismului clasic, de noul loc acordat hazardului si dezordinii in procesele naturale, de epistemologia falsificabilitatii a lui Popper, nu de cea a verificabilitatii, de 'revolutia stiintifica' si de ideea de paradigma din teoria lui Kuhn. Stiinta devine acum constienta de noul ei statut, fapt exprimat de Prigogine prin teoria sa privind ordinea nascuta din dezordine, revalorizand ideea de hazard si de timp ireversibil (la care s-a opus si Einstein). Fata de aceasta idee, stiinta moderna a manifestat reticente, intrucat ea cauta legile eterne ale materiei, prin care credea ca va exorciza timpul si schimbarea, diversitatea si noul.
In studiul sau, fundamental pentru intelegerea fenomenului, Matei Calinescu arata ca termenul a fost impus de istoricul Arnold Toynbee la inceputul anilor '50 pentru a defini faza de tranzitie a civilizatiei occidentale, de la rationalismul modern spre o 'izbucnire anarhica de irationalism', ilustrata de brutalitatile razboiului si ravagiile revolutiilor, o 'modernitate demonica',anarhica, ce ar fi renuntat la viziunea rationalista ce a asigurat gloria Occidentului. In plan social,modernitatea era legata de burghezie si clasa mijlocie, pe cand postmodernitatea ar exprima ascensiunea clasei muncitoare industriale, urbane, societatea de masa, consumul de masa, educatia si cultura de masa, toate cu sens de degradare, declin, incertitudine.
Postmodernismul a starnit interpretari divergente si polemici aprinse, mai ales in privinta corelatiilor sale cu tendintele spirituale ale epocii. Astfel, Habermas considera ca postmodernismul filosofic reia atitudinile neoconservatoare ce sustin ca modernitatea a esuat, iar elanurile ei nu mai au valabilitate azi. Aceste pozitii pretind ca ies din orizontul revolut al modernitatii, dar, de fapt, ele nu fac decat sa se revolte impotriva modernitatii si a proiectului ei emancipator. Sedusi de Heidegger si de ideile lui Nietzsche, 'cel mai antimodern dintre filosofii moderni', suporterii postmodernismului s-ar afla intr-o complicitate spirituala cu o indelunga traditie a reactiei contra Luminilor. La teza lui Arnold Gehlen despre 'cristalizarea' culturii moderne in formule dogmatice, deoarece modernitatea si-ar fi dezvoltat in mod exhaustiv posibilitatile pe care le cuprinde si, drept urmare, prin directiile alternative ale gindirii, 'noi am intrat in post-istorie' , Habermas raspunde ca esenta acestor pozitii rezida in decuplarea modernitatii de rationalismul occidental si abordarea culturii moderne ca fiind o etapa depasita. Pentru Habermas, modernitatea, ca proiect iluminist, nu si-ar fi epuizat potentialul ei emancipator, iar ideologia conservatoare a postmodernitatii nu este altceva decat o respingere a modernitatii si a valorilor ei centrale, rationalitatea si universalitatea.
Spre deosebire de aceste conotatii negative, teoreticienii si criticii literari au recuperat termenul cu un inteles nou, acela de revalorizare a traditiei, a trecutului si a diferentelor, de eliberare de regulile stricte ale distantei dintre arta si viata, de evadare din 'inchisoarea' rationalismului, in favoarea unei viziuni pluraliste si demasificate, a unei constructii estetice atente la nota locala, particulara, individuala, mai accesibila si chiar populara in forme si gusturi.
Postmodernismul nu respinge, precum avangarda insurgenta, trecutul institutionalizat,traditia si sentimentele comune, ci le reinterpreteaza, adesea ironic si parodic, dar totdeauna cu o unda de nostalgie si implicare participativa.
TEORII ASUPRA POSTMODERNITATII
Postmodernitatea ca o noua "fata" a modernitatii
Matei Calinescu apreciaza ca modernitatea occidentala a dezvoltat o 'cultura a discontinuitatii', in care vocatia creatoare era solidara cu forta unei culturi de a se reinnoi,autonegandu-si diversele ei infatisari istorice. Modernitatea era o 'creatie prin ruptura si criza',nascuta dintr-un sentiment al timpului linear si ireversibil. Aceasta formula a modernitatii s-a impus hegemonic in campul spiritual si a marginalizat atitudinile si formulele alternative de creatie si abordare a lumii. Inevitabil, sensurile modernitatii erau confiscate de un anumit tipar cultural.
Societatile care stapanesc si controleaza - prin performantele lor economice, tehnologice, militare si culturale - raporturile geopolitice ale lumii actuale au la indemana si industria mediatica prin care isi impun sistemele lor de valori drept sisteme cu valabilitate universala, care ar exprima 'progresul',sensul pozitiv al istoriei, 'umanitatea' in genere. Interesele lor sunt infatisate ca interese comune ale tuturor societatilor, ca fiind singurele rationale si general valabile.
Aceasta 'ideologie' latenta - arareori formulata in termeni expliciti - este cu atat mai eficace in substratul psihologiilor colective cu cat ea actioneaza prin mecanisme inconstiente ale subiectivitatii. Ideologiile, miturile, reprezentarile si modurile de gandire standardizate opereaza
functional asupra oamenilor printr-un mecanism care de obicei le scapa. Faptul ca aceste paradigme nu beneficiaza decat de putine formulari critice si rationale, care sa lumineze dependentele lor genetice si functionale de anumite variabile istorice, sociale, economice, politice si culturale, nu le impedica sa fie operationale in raporturile practice ale oamenilor cu mediul lor de existenta.
Experientele istorice si culturale la care asistam ne arata ca se prefigureaza, cu inevitabile obstacole, un nou mod de intelegere a modernitatii si a proceselor ce se desfasoara sub ochii nostri.
Este si unul dintre intelesurile postmodernismului, vazut adesea ca o noua 'fata a modernitatii', ca un ansamblu de fenomene si idei ce se exprima printr-o varietate de stiluri, creatii si directii spirituale imprevizibile. Produsele cele mai diverse, curentele eclectice si esteticile cele mai antinomice sunt prezente azi concomitent in 'supermarket-ul cultural' al epocii, de-a valma, fara ierarhie valorica, intr-un pluralism ce-si celebreaza apogeul.
Desi pastreaza anumite caracteristici ale modernismului - precum ispita de a se autodenunta si a se nega pe sine - si chiar ale avangardei, de care se distanteaza evident prin unele atitudini,totusi, pe masura ce avangarda a fost perceputa ca o etapa finala a modernismului, cele mai multe interpretari vad astazi in postmodernism constiinta tarzie a faptului ca modernitatea intelectuala si culturala traverseaza o criza profunda de identitate si isi cauta porti de iesire spre noua lume a diversitatii, pe care tocmai ea a nascut-o in perioada cand avea convingerea ca o uniformizeaza.
Matei Calinescu afirma ca daca vedem in modernitate o structura complexa, cu diverse ipostaze intre care exista 'asemanari de familie', atunci postmodernismul ar putea fi considerat o noua 'fata' a modernitatii.
Lyotard: disparitia marilor naratiuni unificatoare.
Jean-Francois Lyotard,unul dintre cei mai cunoscuti teoreticieni ai postmodernismului,considera ca elementul caracteristic al culturii actuale rezida in lipsa de credibilitate a conceptiilor universaliste sau a marilor basme ideologice.
Acesta este enuntul pe care Lyotard isi construieste ipoteza sa explicativa. Aceste metanaratiuni ideologice moderne - cum ar fi teoriile despre emancipare ale modernitatii,iluminismul cu metanaratiunea sa despre progresul prin cunoastere, hegelianismul, marxismul,capitalismul si liberalismul ce vad eliberarea omenirii de saracie prin intermediul pietei si al 'mainii sale invizibile' - si-au pierdut credibilitatea. Aceste 'mari basme ideologice' ale modernitatii au postulat o viziune finalista asupra istoriei universale si au vazut in rationalitate un instrument al armonizarii sociale.
Unificarea si legitimarea nemaifiind posibile prin cele doua tipuri de metanaratiuni,cunoasterea isi cauta noi forme de legitimare. Procedurile de legitimare anterioare erau cele activate de dispozitivul de emancipare al Luminilor si de discursul speculativ, de tip hegelian.
Legitimand autonomia disciplinelor stiintifice, modernitatea a creat un hiatus intre discursul denotativ si cel prescriptiv, intre competenta teoretica a ratiunii si competenta practica.Dar, cu timpul, si discursul stiintific este delegitimat intrucat el nu are "nici o vocatie de reglementare a jocului practic", nici a celui estetic, fiind pus pe picior de egalitate cu celelalte "jocuri de limbaj".Consecinta este ca "stiinta joaca propriul ei joc; ea nu poate legitima celelalte jocuri. De exemplu, cel al prescriptiei ii scapa. Dar ea nu se poate legitima pe sine asa cum presupunea speculatia".
In spatiul postmodern, tipurile de discurs si jocurile de limbaj se multiplica, apar noi coduri,limbaje, logici, pe masura ce cunoasterea si comunicarea se tehnicizeaza. Astfel, universul cunoasterii se pulverizeaza, si "nimeni nu vorbeste toate aceste limbi, ele nu au o metalimba universala" care sa le traduca pe unele in altele, pentru ca filosofia si-a pierdut functia de legitimare si s-a redus la "studiul logicilor sau al istoriei ideilor".
Acest tablou ce poate parea pesimist se hraneste din "nostalgia povestirii pierdute". De fapt, in secolul XX, cunoasterea, cu institutiile ei, a ajuns dependenta si controlata de putere (in sens larg), care i-a prescris obiectivele si criteriile de legitimare: obtinerea unei performante maxime in planul eficientei (practice). Stiinta, dependenta de fondurile alocate pentru cercetare, a trecut sub controlul unui alt "joc de limbaj", al puterii si al bogatiei, in care miza nu este adevarul, ci obtinerea performantei.Hegemonia criteriului tehnic si al performantei (economice) duce la "legitimarea prin putere" (autoritatea decizionala), intr-o lume in care termenii ecuatiei "bogatie, eficienta, adevar" sau sudat prin practici validate de rezultate. Stiinta si dreptul sunt legitimate prin eficienta, iar aceasta prin cele dintai.
Operationalizarea informatiilor a devenit acum instrumentul cel mai performant pentru a obtine "controlul contextului", impotriva partenerilor care alcatuiesc acest context, fie ca e vorba de "natura" sau de oameni.
Domeniile stiintei care nu pot participa la optimizarea performantelor sistemului prin aplicatii tehnice sunt abandonate sau marginalizate. In faza actuala, pe primul plan trec tehnologiile ce privesc administrarea informatiei si a comunicarii, sursa postmoderna a puterii, prin producerea unei reamenajari a datelor, a combinarii inedite a campurilor de cunoastere intr-o perspectiva interdisciplinara, procedeu care poate duce la inventia unei "mutari" noi sau chiar in schimbarea regulilor de joc. Acum trasatura cunoasterii devine includerea in discursul stiintific a discursului despre regulile care il valideaza, cu toate paradoxurile ce decurg de aici.Speranta vaga a lui Lyotard este ca societatea postmoderna a ajuns in situatia in care este caracterizata de o multitudine de "jocuri de limbaj", discursuri, experiente, stiluri, incompatibile si autolegitimante, dar care, prin "rearanjarea informatiei" intr-un mod imprevizibil ar putea sa duca la salturi de imaginatie si la aparitia unor noi structuri cognitive si culturale.
Astfel, ar aparea la orizont, dincolo de viziunile neopozitiviste, "perspectiva unui alt tip de legitimare" decat gradul de performanta, anume legitimarea postmoderna, aceea care se naste din "interactiunea comunicativa" a oamenilor.
Din alte perspective, 'sfarsitul modernitatii' aduce un nou tip de gandire, pe care filosoful italian Gianni Vattimo il numeste 'gandirea slaba', in opozitie cu metafizica traditionala ce glorifica certitudinea logica si adevarurile atemporale, cu 'gandirea tare', ce se pretinde universala, atemporala, cu afirmatii agresive si intolerante, ce nu suporta contrazicere.
Opozitia 'gandire tare/gandire slaba' reproduce opozitia dintre tendinta spre universalizare si cea spre relativizare.
Aceasta noua orientare se intalneste cu hermeneutica, pentru care orice interpretare este dependenta de contextul istoric si de subiectivitatea locala a interpretului, interpret care isi accepta slabiciunea metodologica fata de obiect, fara a-i impune acestuia rationalitatea pe care o poarta cu sine.
Dar, perspectiva istoricista si evolutionista, specifica modernitatii, este atat de inradacinata in mentalitatea occidentala, incat, cu toate criticile la care a fost supusa, ramane si azi hegemonica, deoarece traduce si legitimeaza mecanismele istorice ale societatilor din lumea euro-atlantica.
Dupa cum vom vedea, presupozitiile ei de fundal pun in miscare tocmai opozitiile "tari" dintre subiectobiect,dintre ratiune si viata, dintre modernitate si premodernitate. Din acest mecanism al opozitiilor tari decurge si credinta ca istoria are un sens orientat, univoc si predictibil, ca viitorul poate fi dedus din trecut, ca societatile intarziate din spatiul estic sau asiatic n-au alta sansa decat de a reparcurge modelul de evolutie al celor dezvoltate, ca se pot face anticipari pe termen lung pe baza 'legilor' generale de evolutie etc.
Toate acestea par a recunoaste indreptatirea diversitatii istorice pentru a o anula apoi intr-o schema universalista ce devine tiranica pentru gandirea istorica, politica si filosofica. Interpretarile care s-au aplicat fenomenului national din Est, indata dupa seismul de acum cativa ani, vin din perimetrul acestei paradigme.
Integrarea post-nationala tinde sa devina o noua religie universalista, in fata careia revendicarea identitatii nationale este perceputa ca o forma de erezie. Pentru multi adepti ai integrarii, Europa natiunilor ar apartine trecutului, desi ea se prelungeste in actualitate datorita unor factori inertiali si blocajelor provocate de fortele nationaliste care readuc 'barbaria' medievala in acest moment al modernitatii tarzii.
Argumentele invocate de acest curent de gandire au cucerit spatiul mediatic si sunt foarte greu de dislocat. Nu ajunge sa afirmi, chiar pe baza faptelor, ca natiunile nu vor sa moara si vor continua sa subziste impotriva cursului firesc al istoriei.
Orice proiectie utopica asupra istoriei se va confrunta cu realitatea decalajelor vizibile dintre societati, cu lumea profund discontinua in care traim, cu segmentele sale neomogene si inegale ca putere, cu manifestari de hegemonism si imperialism cultural, cu spectrul atator tensiuni etnice,religioase, economice, culturale si militare.
Daca putem afirma ca procesele de modernizare industriala au fost parcurse de toate societatile dezvoltate actuale, trebuie sa remarcam de indata ca ele au ajuns in acest punct pe trasee si drumuri particulare, in functie de conjuncturi, zone, resurse locale, relatii cu societatile vecine, mosteniri culturale, morfologii sociale etc.
In constrast cu viziunile modernitatii, pentru gandirea postmoderna istoria nu are niciodata un singur vector de inaintare, ci pastreaza, in orice moment al desfasurarii sale, o tensiune fecunda intre unitate si diversitate, identitate si diferenta. A estompa una din aceste tendinte inseamna a ne interzice accesul la logica ei contradictorie iar acest mit al istoriei unilineare este abandonat azi de noile perspective post-moderne.
BIBLIOGRAFIE
