|
|
|
Costel Cosma
MAREA DE DOLIU
Motto:
cras amet qui nunquam amavit
quique amavit cras amet
*maine sa iubeasca cel care nu a iubit niciodata
si cel care a iubit sa iubeasca maine*
(Pervigilium Veneris)
PARTEA INTAI
IMAGINI IN OGLINDA
POEMUL SINGURATATII
NU sunt singur poate
murmura gandul ascuns
sub urmele pasilor
pe nisip umbra mea
alunecand printre soapte-taceri
adanca, adanca
NU privi lacrimile mele
am rostit catre mare
indurerand albastrul
musca chipul ei
in care singuratatea mea
oglinditu-s-a
nu de singuratatea pasilor mei
nu de ecoul lacrimilor mele
sa va temeti
de trecerea clipei atipita
in bratele ceasornicului
Marea de doliu
noptile ucid inaltarile
cu pumnalul de margean
strecurat spre panda noastra
dezlantuita si frageda
ce s-a intins solemn
spre amagita lumina
cand visul isi desfasoara mut
blestemul sa gasesc
fantanile bolnave
necunoscute fara el
ale marii de doliu
mai tin in brate o inima
zilnic smulsa
strecurata pe poarta soaptei
in trup de ganduri
Tarm
culoarea marii
prin basmul cu aspra porunca
rand pe rand de noi secrete
umple odaia galbena a nisipului
intr-o scoica
in singuratatea ce nu va mai veni
tine cheile tarmului pustiu
prin freamatul ei albastru
rascrucile beznelor
cu fiecare pescarus isi deschid
furnalele destramate
de furtunile vesnic pribegind
sa mor aici
in macelul serilor acestui prag
ca un blestem ce-i despica valul
De din departe
mai dorm inca cu capul
pe secunda intoarcerii
si tipatul il mai aud inca
purtandu-mi trupul
prin miezul noptii de piatra
numar ranile din varful muntelui
spre care voi pleca
trecand in cuibul fierbinte
asternut cu samanta de grau
trecerea mea va fi
un raspuns rupt din tacere
unica frunza destramata pe poteci
cioburile pe care le impachetez
in viata neinceputa
a poetului solitar printre versuri
ucigas al propriilor sale cuvinte
Dintr-o toamna
De galbenele umbre inviata
dezlegata de somnul
fiecarei leganari a trestiilor
- dans al umbrelor peste talazul
salbaticiei noastre tomnatice -
fara cuvinte
nerostita iarba
se clatina bolnava
Bat clopotele si-i rasfata
inelele veninului verde
vechi, osandit si plans
ce fumega peste inclestarea
bratelor orelor
Planuri paralele
"Cine asterne frunze
peste singuratatea mea?
ca o zbatere chipul meu
trece printre ploi
fulgerul pluteste
peste rasunetul padurii
Putem merge! spune inclestata secunda
dar zaresc chipul EI chiar atunci
soare? umbra? nu, altceva
alerg peste crang, ma ascund
Se mira de trecerea mea si infometata
cu ghearele picteaza rasfranta pieirea
pamantul inrosit acopera florile
Chiar atunci zbatandu-se
gandurile mi se rup uimite
nu sufar
in tacere imbratisez
marginea ierbii verdelui"
Vara si Toamna!
Aproape toamna
fulgerul presimtind ploaia
de nuci si stejari
de vin si de sare
spre clopotul batranei biserici
alunecand cu petale de lumina
spre apa paraului
lumea de frunze iubite galben
strabatand prin odai tapetate
cu degetele vantului
ca o iertare de toamna
salcamul ce sparge asteptarea poemelor mele
dintre pleoape adunand chemarea iluziei
risipita ca o spada deschisa spre lume
te ascunzi printre frunzele-stele
atingandu-mi fruntea cand lunec
printre mainile noastre
in universul adancurilor de vant
ce umbresc nemiscarea
ultimei frunze arzandu-mi verde ochii
Nici o zapada
orasul tau
desprins din chenarul livezilor
prin care ritmic
polenul albelor arsite
isi lasa seva otravita
matasea brazilor
verde ca doinele
pana tarziu alai de colindatori
in umbra portilor
asa-i acum cand iata
linistea e somnul chinului sfant
razletit prin vocalele de pe terasa
unde nici o zapada sub adieri
nu se infunda in soaptele tale
Dor de primavara
pe grumazul serii lunecand
ultimii fulgi care au uitat sa adoarma
intristandu-se pentru vecie pe piatra amiezii
mai sterg in albastru privirea
pierduta in cuprinsul unui cer tremurat
mai strabat iazul frigului
inspre martie imbujorand obrajii
in pocale de adieri
desfasurate peste respiratia ierbii
va creste intaia strigare de bucurie
a mugurilor de dimineata zamisliti
in vatra de vanturi
ce-asteapta cu disperare
lasarea amurgului de polen
peste un cer carunt
Inscriptie pe piatra alba
numai visul arcuit
de divine imbratisari
cutremurate prin nopti
de privirea pasarii negre
inainte-mi sa aseze zidurile mute
numai vantul
sa imprastie fumegandul semn
ramas nemiscat peste rasturnarea trupului
sa clatine pedepsindu-se
poarta adaposturilor sprijinite
in pietrele albe
numai impotrivirile
sa ma planga in lacrimi
sa umple veghea nedeslusita
a-ncercatei priviri
sub gramajoara de pamant
unde numai piatra alba
adanc imi iese in fata
la umbra poemului
ma voi putea
odihni
Urmeaza-ma
urmeaza-ma ti-am spus
prin limpezimea plutirii
sub zare
unde lacrimile sunt vise
unde toate privirile
isi desfac vrerea
peste curgerea vantului
astupandu-ne calea c u descantecul
infrunzirii copacilor din drum
dar te-ai inchis in palma rasfranta
sporind asteptarea
strabatand nelinistea vechilor izvoare
pandite pas cu pas
de flacarile gandului
cuibarit sub frunte
In iarba
Tu cobori din geana florii
Strop de roua strabatand
Peste campul unde zorii
Se aprind usor, lasand
Urme stravezii pe zare
Si o stea. Iar eu, simbol,
Sunt un fir de iarba care
-Ti saruta piciorul gol.
Mai
Si iarasi
ploaia trece peste anotimp
cununand floarea de salcam
cu o doina.
Am jurat
sa-mi destram ochii
si sa-i las sa curga
- ca o lacrima -
peste salcamii taiati.
Album
- faptele care vand prezentul -
intre gene adormite venite de departe
de unde eu eram si neintreruptul vis
si cea din urma treapta
- sfintele poeme ca niste statui mute -
incrustate in cimitirul cu portile sparte
pe unde-am fost pe jumatate
- tristul cavou al neinteleselor ganduri -
pentru a nu privi si tu
povestea neincadrata in rama
Celei venite
Cand crinii sunt indragostiti de nopti
Cand eu voi fi un crin si tu vei fi o noapte
Infiorata clipa coborand din soapte
Acoperita-n palma mea s-astepti
Sa ma redai in gand cararii neumblate
Sa razi cu ochii amandoi si-apoi
Sa fii, pe trupul meu uitat in ploi,
Tremuratoarea teama de singuratate.
Ramane-vom fosnind sub iarba
cu sani de maci rasarind in tine
cand sus trupul ti-e o rana
pe-o amintire lunecand lent
de dragoste ti-e singuratatea
nesfarsita-n profunzime
caci contempland nelinisti
zamislite in zori de tihna
infloririi unui trandafir
ramane-vom fosnind
sub iarba
Sa porti
Sa porti
asteptarea in suflet
iar eu sa ma intorc
prin aduceri aminte
in singuratatea poemului
Privirea pietrei
Cand oare
plopii inalti
ce imi stapanesc singuratatea
vor scrie
in adancuri
privirea pietrei
ce macina
neputinta memoriei
de a se naste?
Elegie
in trupul poemului
vom respira oxigen
pana cand
o amintire in anonimat
lovind insistent
ne va otravi
incetul cu incetul
deasupra tristetii
Pe o ora de umbra
ochii de-ntuneric
macinand inca singuratatea
trupului meu sculptat
in intristare de vant
inspre-o iubire ma destrama
in zorii
ce nu mai ajung
fericit voi fi
pe o ora de umbra
Ca pentru un strigat
Ca pentru un strigat
rostit ca o umbra tarzie
sortind pomenirii amagirea
sub glasul vesnicei inlantuiri
mai departe cu pasul ma intorc
in tristetea poemului
numarand cate clipe mai asteapta cuprinsul
rostogolirii visului atins de leganarea
mainilor ranite de lacrimi
Cine m-a gandit
Cine m-a gandit astfel
in taina lui e singuratatea
stapanita de asteptare
care uita sa imi puna mana pe umar
in noaptea deschiderilor in umbra
adulmecand peste truda ce scurma
inecarea salbaticiei de cuvinte
rapuse in soapta lunatecii talmaciri
PARTEA A DOUA
INTOARCEREA DIN POEM
O eroare a versului
Pasesc printre
Degetele tale
si cu toate acestea
Nu te mai pot auzi.
Am uitat iubito de echilibru
si pentru o neputinta stiuta
ma voi sprijini pe cuvinte.
Visez ca mi-am pierdut
Poemul sub pamant
si nu mai stiu unde e vesnicia
si ma-nfurii pana cand
O eroare a versului meu
ma trezeste.
Pe drum de seara
Un tipat, spre care se inclina copacul,
sterge ferestrele aburite ale serii
ramanand captiv la marginea zdrentuita
a intunericului.
Pleoapa cade peste lumina
care strabate samanta prefacerii
dintre filele cartii si mine.
Ce ocol de cuvinte
rostogolit spre umarul
ce sprijina puntea asteptarii!
Gand
toate lacrimile isi citesc ochii
in raspantia aceluiasi gand
in asteptarea revarsarii de intelesuri
pe geamul spart, in seara tacerilor
ploaia si-a sapat undeva cuvintele
Drum
Ma cheama pasul tarziu
ce asterne linistea dintai
peste uitatele soapte
in care mai tremura amintirea
departatelor seri.
Sa fie lacrima ta
valul care ne leagana
in vesnicia iubirii tarzii.
Asculta ce cuminte
mana ta pe umar
lumineaza inainte
acest pas al ultimului drum!
Cine
umarul cui imi atinge literele
si tulbura lumina prin care
am fost risipit de cuvintele nescrise
soaptele cui tremura
peste gandurile mele pierdute
pe aripa prafuita a inserarii
ochii cui
se deschid in mine
singuratate
inima mea te cheama
prin palida eternitate
a serii de vant
In iertarea soaptei
ne-am ratacit amandoi
deasupra confuzelor taceri
din intuneric
la marginea dinspre ziua a noptii
curge lumina in iertarea soaptei
Intoarcerea din poem
Pragul zidit cu poeme,
ramas destramat in culoarea ochiului,
se-aude ca un suras in tacerea
pe care odihneste iluzia.
Manuscrisele intoarcerii din poem
raman in singuratate
printre picurarea rara
a talazurilor de intrebari.
Marturia unui demult
cade pe verticala privirii
in mantie de amintiri!
Sfarsitul noptii
desenat pe un pas, inaintand inspre mine
in aceasta parasire a visului,
blestemul insingurarii vantului,
desfacut in lumini
peste ochiul inghetat al noptii,
suna-n frunze
inversunata in trezirea din somn
ziua biruie pana si propriul ei vis
al patrunderii in tacerea palida
a pietrei albe
Peisaj dator
Linistea ce musca din seara
Inecata in ardere de fum
Si un anotimp prins in gheara
Unui neasteptat capat de drum
Spre care un copil paseste-ncet
Sorbind din aer un parfum discret.
Amprenta frunzei plange-n palme
Scriind cuvinte fara inteles
Pe fruntea unui nor ce doarme
Deasupra unui vant batand adesea.
Acolo unde satul cel pustiu
Se schimba-n chipul meu intr-un tarziu!
PARTEA A TREIA
TRECEREA IN MEMORIE
Ultima noapte a zapezilor
O soapta tot mai greu
Inaltandu-se intr-un tarziu
sau un suras dintr-o
Frunza de intuneric nimerita
din intamplare in
Primavara memoriei.
Sa ne intalnim doar in
Ultima noapte a zapezilor
in visul din care
O ploaie de seminte
se revarsa in tacere.
Din ochii tai s-a scuturat
o pasare in amurg
si singur pe drum doar
Un cal alb doarme peste
O teama uitata de
Iarna.
Drum pentru pasul tau
Ca intr-o oglinda a timpului
se leagana-n privire pasul tau
sprijinit de umarul unui drum.
Am stiut cu mult inainte plecarea
intre bataia pleoapei, langa ochiul
ce plange peste noi, langa parul tau
care-mi strapunge palmele.
Alungat prea tarziu sa devin
Drum pentru pasul tau
Pentru cine sub semnul calatoriei
A fost ingaduita speranta?
Transfer de memorie
Stelele mele incaleca un nor
la marginea campiei pe care
cineva din nerabdare
o absoarbe in sine.
Vorbesc nemaistiind de
Muscatura mortala a
cuvintelor mele.
Tu esti intre timp
Gura mea si eu
de acum trebuie
Sa mor ori sa devin poem
Ca si cand numai incercand
sa soptesc tu atata
M-ai muscat pana
ma aseman cu campul.
Prima atingere cu pamantul
Ce esti tu iubire
vas de lut
robind pe cel ce te-a nascut
si nu pot uita
eu cine sunt
o brazda trasa in pamant
si mana aceasta
tarana
mai poate sadi lumina
trupul - pamant
privirea - pamant
si cine esti tu
pamant
E atata suflet
Credeam ca in ochi
mi-a ramas o aripa zdrobita
De pasare ce deprinde a zbura.
Dar e atata suflet in linisti
Cuprins incat alteori mi se pare
ca vad prea tarziu in coborarile de pleoapa
O noua memorie ce
Prinde sa se ridice in preajma mea.
- Echilibru necunoscut
uitat catre drumul viitorului
intors ca o lacrima in
iertarea cuvintelor -
In spatele oglinzii
Tristetea.
Ca un trup inert
si o rasturnare de strigate
peste zbaterea inutila a sufletului.
Respingand orice incercare de apropiere.
Anuland si inceputul
si sfarsitul caderii in gol.
Doar caderea in sine.
Nimic inainte
nimic dincolo de ea.
Esti numai tu.
Cine rade? te intrebi
privindu-l pe cel din oglinda.
Si-l vezi trist.
Chiar
Cine rade?
Mai varstnic...
mai varstnic sunt cu-n zbor de ani
si ploua-ncet cu vremi trecute
pe trupul meu - uscat castan
cu ramuri de izvoare mute
nu plang caci lacrima ce cade
este un strop din rasul meu
nu rad caci rasul ce-n cascade
coboara e un bocet greu
cu ramuri de izvoare mute
trupul imi e uscat castan
si-l ploua-ncet cu vremi trecute:
mai varstnic sunt cu-n zbor de ani!
Trecerea in memorie
Pleaca cineva!
Uneori in fata plecarii
trebuie sa regretam metafora
De aceea cred ca nu mai are
rost sa dezlegam deznadejdea
de noapte. Va trebui sa
Ma inconjur cu eternitatea clipei
devenita insemn pentru mai tarziu.
Am umblat destul prin mine.
Memorie.
Nu mai vine nimeni!
Sa mergem
Spune-mi
Departarea
e chiar singurul cer fara lacrimi
Ultimul drum se cheama ca este
Ultima vama
dintr-o poveste
numita Uitarea?
Sau poate de lacrimi
ne e teama
cand alegem plecarea?
Spune-mi
Sa mergem!
In ziua aceea
De ce?
Voi rosti privind cu uimire.
Si totul in jur imi va parea strain.
Voi fi numai eu si-un strop de iubire
Pe chipul meu
Prelingandu-se lin.
Cand voi cunoaste
Raul si ura
Cand gustul de sange
Imi va-naspri gura
Cand tu vei fi iar
O aripa franta
Un bob de nectar
Care canta
Iar eu
Ca o taina nedezlegata
Voi fi o frunza uscata
Un card de cocori
Care pleaca
In ziua aceea
Nicidecum mai devreme
Voi sti ca nu sunt.
Si ma voi teme!
PARTEA A PATRA
RESTITUIRI
Ruga
Sa nu strapungi cu-n vis tacerea
Caci soapte curg in loc de sange
Si noaptea-si cerne-n zori pieirea
Ca un blestem ce o ajunge.
Sa nu raspunzi cu dor chemarii
Spre tarmul care-ti cere chipul
Si vei uita dragostea marii
Sarutul ce ti-l da nisipul.
Ucisul vis sa-l strangi in palma,
Sa il acoperi cu taceri,
Sa-l mangai apoi fara teama
Cu zvon de tainice-adieri.
Doar tu sa stii cat dor cuprinde
In el cuvantul nerostit,
Sa stii ca doar de el depinde
Un inceput sau un sfarsit!
Sunt lacrima ce cade
O ramura sunt parca si tu imi esti copac,
Sunt eu cel ce vorbeste si tu imi zici sa tac
Si-as vrea sa fiu o frunza sa-ti cad in brate lin
Dar frunza e uscata sub chipul tau senin,
Sunt vis ramas uitat pe-o frunza de mesteacan,
Sau ora cea tarzie care-a uitat sa bata-n
Geamul tau, pe care curg eu, un strop stingher:
Sunt lacrima ce cade din ochi ca un mister!
Adio
Scrie luna strop de roua
pe un pas neterminat
ca un cantec sugrumat
peste care in zori ploua
plansul clipei rupta-n doua
de sarutul blestemat
si-ntr-o noapte aruncat
spre prezentul vandut noua.
Tu privesti nemarginirea
scoasa din anonimat
de un vers si-n drum uitat
eu nu-ti pot prinde privirea
risipita-n amagirea
visului in zori visat
sub cuvantul blestemat
sa-ti jertfeasca zamislirea.
Tu muritorule
Sa fii rastignit pe propriul tau trup
si unicul cui sa iti fie privirea
ca si cum numai murind
vei invata sa te nasti
Iubirea desprinsa de trup
fluturand in vantul unei sperante neimplinite
insemnul tarmului pustiu
Trupul desprins de trup
tu muritorule
sortit sa traiesti
odata cu trupul
cu iubirea
Inima ramura se frange
gandul meu, gandul meu
melancolic cazand spre pamant
tu mireasa a ploii
peste o lume de vant
aici numai nori
dincolo vara iarba
antichitati amintind
de roua de flori
soaptele stinse uitate
parfumuri vandute pe vin
intre file de carte
o floare strivita de crin
inima ramura se frange
de doruri multe si tacere
preschimbate de sange
in struguri in mere
Dor nestins
Privesc tacerea cum zboara
cu aripa franta - catarg
peste nelinistea marii -
se duce sa moara
in larg
Privesc revarsarea de stele
si calul cel alb
mormant imens de fluturi
e ochiul o pleoapa a vederii mele
cand tu te dizolvi in esenta de vanturi
Privesc si privirea e rana adanca
e zbuciumul marii niciodata invins
e valu-nspumat spargandu-se-n stanca
dorul nestins
*
Copac prabusit
peste gardul de sarma
gard prabusit
pe pamant inghetat
zapada ce arde
talpile goale
descult prin zapada
vis amanat
U
Creanga se-ndoaie
in forma
de
U
si-n toamna
si-n ploaie
esti numai tu
adun frunze
cu mainile
goale
cand iubirea
se striga
-n
vocale
Ziua de vesti
nu esti
in galop
cum treceai
seara
cine mai asteapta
mainile care-au inflorit
copacul
norul deasupra
se intuneca
vom devora
veninul
si ne vom
atinge
STAPANUL CETATII
Taci si asculta.
Copilul ce plange cu sufletul plin
de durere si dor
e ca un ciob din care poti sa refaci
spartul urcior.
Taci si priveste.
Ceea ce vezi nu este
decat un capitol din nescrisa poveste
a celui ce astazi si maine, mereu,
isi cauta trupul.Vezi? Acesta sunt eu.
Adevaratul soare
noaptea rasare.
Sunt vesel deci cand inserarea se lasa.
In departare
alta zi moare.
Deschid usa sa-mi intre intuneric in casa.
Mi-e teama! De ce?
Stiu esti departe.
E iarna si-i rece.
Da. Si e noapte.
Aprind o lumina
si totul dispare
asa cum in tacere cade o stea.
Cine sa vina?
Nimeni nu are
puterea sa strabata singuratatea mea.
Un prieten? Nu vreau.
Prietenul minte.
Mai bine un dor:
Din el o sa beau
o nesfarsita teama de cuvinte.
Nu, nu-i usor.
Pasarea care
prinzandu-ma-n gheare
imi striga-ntr-una".uitare.uitare."
azi nu mai vine.
Probabil se teme de mine.
Caci azi sunt puternic - stapan al cetatii
in care am strans puterea nebanuita
a singuratatii.
Poem nocturn I
Inserare tarzie,
lunecand printre degetele rasfirate
ca pentru o atingere dorita,
dintii strivind cu nervozitate
trupul unei crengute de brad
vag mirosind a rasina
O creanga deasupra
isi scutura frunza
ultima frunza ce-mi ramasese
in gand
de-acum totdeauna
voi fi doar eu singur
purtat ca si frunza
de o pala de vant
Cine
alunga din drum amagirea
si cine
presara pe alei soapte reci?
Cine
mai striga cand totul dispare
in ceata ce lesne mi se lasa in gand?
Gura ce musca e mult mai rea
decat izvorul cu gust sarat
Decat iubirea mai aproape e ura
si eu sunt mai singur decat m-ai visat
Refuzul de-a fi o mare in valuri
schimbat in dorinta de a fi un blestem
o mana intinsa
o mana murdara
de care doar eu mai stiu sa ma tem
Unde sa caut,
Ce pot sa gasesc
cand eu sunt copacul ramas solitar?
O gura de apa
Cand am buze uscate
ma face sa uit un gust oricat de amar!
Coliba din vis s-a umplut de paianjeni
si eu sunt acolo atarnand de o ata
deasupra uitare
dedesubt doar tacere
la mijloc picatura de viata
Poem nocturn II
Infuriat
ca scos din minti
cu par valvoi si apa ploii
curgand - siroaie spumegande -
pe trupul mirosind a mal
Ce bocet
ce chemare trista
sau trosnet sec
de ramuri frante
va reusi sa ma intoarca
din drumul trecerii in mine?
Memoria ramasa-n urma
sub pasul meu
un crin strivit cu lujer verde
memoria ramasa-n urma
Eu crinul
noaptea tu
si zborul
o lama neagra
un cutit
pe pieptul meu
sta ascutit
Miscata-n somn
o mana alba
oglinda langa pat
culcata
tu goala-n
golul lumii reci
pe marginea
oglinzii treci
uitata
Sar geamul
si patrund in mine
Acolo tu
Oglinda goala
semn al intoarcerii
din ea
Si mana ta
o mana rece
pe fata mea
apasa grea
o mana
mana ta
e rece
Drumul spre mine
Un labirint cu mii de drumuri
In care unul singur este
Cel care-l cauti.
Restul sunt
Doar trepte risipite-n vant.
Paseste-ncet sa nu trezesti
Secunda-ntoarcerii.
E bine
Nu te opri si-ai sa gasesti
Drumul spre mine.
Vrei sa ma vezi ?
Priveste-ma cu gandul.
Chiar fara a rosti cuvantul.
Si dragoste sa-mi daruiesti
Chiar fara sa imi spui ca ma iubesti.
Nu te opri
Si-ai sa gasesti
Drumul spre mine
Portret de fata
Din puritatea sufletului tau
am adunat culoarea
c u care am pictat dragostea
Din sinceritatea gandului meu
am facut pensula
Apoi am inchis ochii
si am vazut chipul tau:
enigmatic tablou
numit
IUBIRE
Nu ne mai vrea nimeni
nu ne mai vrea nimeni
dar tu iubita mea
asa dintr-odata spui
nemaipomenit de multe cuvinte
si devenim
in amintirea care ne mangaie
de nerecunoscut
cand timpul nu ne mai cheama
de ne-a ramas viata pe strada
tristetea te-a facut
atat de frumoasa
si continua sa-ti aminteasca
neintelegerea cuvintelor
cine va sti ca am facut un pas
prin dragostea noastra
si am uitat drumul intoarcerii?
de aici
doar inimile noastre se zaresc.!
Intotdeauna cuvintele
Cum as putea
sa-ti darui trupul meu
in acest timp cand sentimentul
devine cu neputinta de strabatut?
Intamplator
cuvantul va sterge amintirea
dupa dorinta ta
Poate acum
cand din unul
din noi
s-a nascut amintirea
cineva s-a napustit din greseala
in cercul intunecat al memoriei.
Poate acum
amintirea o port eu
si in preajma atingerii marelui dor
lacrima ta asteapta
intotdeauna cuvintele
Nu plange Diana
Poetului Milea Preda
"Decembrie, picior de plai
cu nea de sute de carate,
ingrat ademenesti in rai
poeti cu suflete curate!"
Nu plange Diana
moartea mea
e vie
mi-e sufletul amestecat cu cer
iar inima
ingheata in decembrie
caci jertfele
tot jertfe cer
nu plange Diana
voi veni
acasa
prin primaveri
de limba romaneasca
prin dorul care te apasa
Efigii de ceara
Tatalui meu
mort inainte de a apuca sa-i spun
cat il iubesc
nu
flacara voastra
nu se va stinge
efigii de ceara
lumini in seara
langa piatra cea alba
amintirea ta
etern
ma va ninge
in ganduri si-n inima
imi va asterne
lacrimi in salbe
Valul, Corabia si Tarmul
Am crezut ca iubesc
dar am inteles ca ceea ce despica larg valul
n-a fost decat o umbra sortita pieirii
Valul, Corabia si Tarmul
peste care se cerne o revarsare de stele
trupul albindu-mi-l bland
in fata marii am strigat intr-o zi:
"Nu poti destrama asteptarea!"
Acum ascult uimit
exclamatia plina de indoieli
repetata peste misterioase stanci
si ma las prada pasarii care
cu un plescait greu
cu cruzimea unui lup hamesit
coboara spre mine
in rastimpuri band nori
din cerul sufletului meu
Nu te teme, imi spun,
e Singuratatea.
