Gura satului - nuvela

Gura satului - nuvela

I

Nu-i vorba, rai sunt oamenii, incat mai rai nici n-ar putea sa fie. Chiar si acela pe care toata lumea il stie de bun isi are ceasurile de rautate, si nu avem decat sa-l atingem unde-l doare pentru ca sa-l facem mai darz decat altii. Dar nenea Mihu tot om bun ramane.

Se si cuvine insa unui om din oameni, ca dansul, sa fie de buna chibzuiala, sa cumpaneasca vorbele si sa umble mai mult calare decat pe jos.

Acasa, asta-i alta vorba! Oamenii s-au obisnuit a zice mai bucuros "La Mihu Saftei" decat la "Safta Mihului" fiindca asa-i lumea! Cand oamenii nu au ce face, ei scormonesc o vorba si isi petrec vremea cu ea. Sa te fereasca Dumnezeu sa nu cazi pe gura satului.

Pentru aceea, cand Safta incepe sa faca gura, nenea Mihu isi pune mainile in cap si-i zice:

- Nevasta! nu ma da pe gura golanilor. Iar apoi cauta sa-i faca pe plac, numai sa scape de urechile vecinilor. Astfel, cam intr-un chip si cam intr-altul, Safta face sa treaca de stapana in casa.

Dar se zice ca nu-i stapan fara stapan. E cineva si mai presus de Safta. Nenea Mihu are doi feciori voinici si o fiica frumoasa. Feciorii, fiindca sunt doi si feciori, oricat de voinici ar fi, stau sub porunca parinteasca; Marta insa e una singura, adica nu mai are in casa pe nimeni deopotriva cu dansa.

Inca pe cand era in fase, Marta avea obiceiul de a pune toata casa in miscare.

Nenea Mihu, auzind-o plangand, alerga plin de ingrijare din gradina ori din curte in casa.

Si cu cat crestea, cu atat i se latea stapanirea, caci - vorba lui nenea Mihu - fata mare-i cinstea casei.

Dar tot nu e stapan fara stapan. Ce-i drept, cat tine preajma casei, nu se gasea nimeni mai presus de Marta; dar lumea e mare si multe lucruri se gasesc intr-insa.

Cand Marta iese la joc si trece de-a lungul ulitelor, nevestele si babele pizmase de tinerete grabesc la portita si privesc in urma ei. E frumos cum isi tine capul, cum isi poarta trupul si cum se mladie la tot pasul; si frumos ii sade parul cret pe frunte, frumos i se lipeste bogata salba pe san, frumos ii cad altitele pe brate si catrinta batuta in fir frumos i se rotunjeste pe pulpe. Chiar baba sa fii, o privesti si ai dori s-o tot vezi.

- Oare cine, soro? zice una.

- Cine altul decat Toderica, ii raspunde alta.

- Toderica? Asa umbla gura satului. Nici sa visezi din ce scorneste o poveste. Pentru ca sa vorbim drept, Toderica e Toader, ba chiar Tudoroiu. Lasa ca avea din cine sa iasa fiindca si tatal sau, Cosma Florii Cazacului, seamana cu dansul. Fecior si tata, cand calca, puntea le scartaie sub picioare.

La joc, Tudoroiu se face mai mult Toderica decat Toader si ti-o duce si framanta, incat sa pui ramasag ca ti-ar putea juca pe urzeala fara ca sa-ti incurce firele.

E bun la veselie, deschis cu flacaii, darnic unde-i vorba sa se arate si prea mult ii place sa suguiasca la joc si la sezatori cu fetele.

Cand, la joc, Marta se iveste in preajma vederii lui, Toader scutura din cap, isi netezeste parul pe frunte, ridica din umeri, isi potriveste pieptarul pe trup. Iar daca ea se apropie, daca este aproape de dansul, Toader ii zice:

- Ce mai faci, Marto? Ea raspunde:

- Multumesc de intrebare, bine! El apoi intreaba:

- Nenea Mihu ce mai face? Ea raspunde:

- Multumesc, face bine ca-i sanatos. El iarasi intreaba:

- Leica Safta ce mai face? Ea atunci raspunde:

- Sade, Toderica. Dupa aceste, ea isi aduna buzele si intreaba:

- Ce mai fac ai vostri?

- Ei! Ce sa faca? raspunde el, iaca! mai una, mai alta De aci inainte vorba trece la lucruri mai departate. Toader spune ca a vorbit cu cumnatul, cu varul, cu finul, in sfarsit, cu cutare si cutare dintre oamenii vrednici de a fi stat de vorba cu dansul; iar Marta ii spune cine a fost si cine nu a fost de curand la dansii, cu cine a vorbit si cu cine nu, cine ce a zis si cine nu a zis.

In sfarsit, Toader priveste indelung in ochii mari ai Martei, Marta ii zambeste cu o racoroasa buna-cuviinta si, vazand acest zambet, el ii apuca mana si zice:

- Sa jucam una, Marto. Ea raspunde vesela:

- Daca vrei, Toderica. Toader atunci baga mana stanga in serpar, scoate un pumn de bani, ii arunca lautarului si striga:

- Acum, una pe pofta mea! Iar cand Toderica se prinde la joc cu Marta Mihului Saftei, babele si mosnegii se ridica din umbra, sparg sfatul si grabesc sa mai vada si ei o data.

Asa se petrec lucrurile. Dar gura satului prea face dintr-un tantar un armasar. Pe cand Marta si Toader vorbesc numai asa, ca sa nu taca, cei ce n-au ce face le pun floare la ureche.

Cu totul fara nici un temei nu sunt insa nici vorbele babelor. Prea se potrivesc tinerii la stare si la faptura, prea sunt deopotriva in sat si-n sapte sate!

E vorba, cine-a fost Cazacul, cine Florea Cazacului si cine este Cosma Florii Cazacului? Un copil nevarstnic o stie pe de rost. Om sa-i pui alaturea si sa-l cauti in sapte sate, nu gasesti unul mai bun decat Mihu, care nu-si mai stie rubedeniile si cuscrii si finii si care nu-si numara averea pe boi, ci pe juguri.

Asa judeca satul si, daca e vorba sa spunem drept, nici Mihu, nici Cosma nu sunt scosi din sat. Prea se simteau straini in acelasi sat si le placea sa se mangaie cu nadejdea de inrudire.

Marta si Toader? Ei s-au trezit inca de mici in gura satului, si nici ca-si mai dadeau bine seama despre cele ce se vorbeau zi de zi. Ar fi trebuit sa vie cineva si sa le spuie ca nu-i asa, pentru ca sa-i puie pe ganduri si sa-i faca a se intreba cum adica este.

Cineva! Dar cine? Dintre toti unul singur era care ar fi dorit sa se puie impotriva gurii satului, dar acesta era tacut si ganditor.

In toate duminicile si zilele de sarbatori, dis-de-dimineata, cobora despre munte si intra in sat un voinic curatel. Nimeni nu se intreba de unde vine si unde descaleca; toata lumea stia ca este Miron oierul si nimeni mai mult nu dorea sa stie.

Trecuse un an de zile de cand Miron venea mereu la joc; flacaii ii erau prieteni, iar fetele se adunau bucuros imprejurul lui ca sa-i asculte povestile, vorbele sagalnice si cantecele frumoase. Din cand in cand, dar foarte arareori, Miron scotea din serpar un fluieras, pe care canta cate o doina plina de duiosie, incat oprea rasuflarea celor ce-l ascultau.

Din cand in cand, numai arareori, scotea Miron fluierasul sau; il scotea insa totdeauna cand Marta il ruga; ba era chiar destul ca ea sa priveasca la serpar, pentru ca Miron sa puie mana pe piept, gata de a-i face pe plac.

Acesta e lucru stiut de toti, ba chiar un lucru care de sine se intelegea. Cine nu ar fi dorit sa asculte cantecele lui Miron si care fata nu ar fi dorit sa-i fie in apropiere si sa-i auda graiul limpede? Marta era fiica Mihului Saftei, si era un lucru firesc ca atunci cand ea roaga, sa nu zica ba, mai ales stiind sa-l roage atat de frumos cum avea obiceiul. Fetele dar, cand voiau sa asculte, rugau pe Marta; Marta insa mai totdeauna le raspundea ca Miron nu voieste, fiindca nu e tocmai in voia lui cea buna. Numai din cand in cand, foarte arareori, Marta ruga pe Miron sa cante.

In hora Miron totdeauna e cumpatat, incat parca numai suguieste cu jocul. Dar ochii tuturora se opresc asupra lui. Inalt si mladios, cu umerii lati si cu pieptul iesit, el calca lat si pe intreaga talpa, incat la fiecare pas intregul trup i se scutura si se leagana cand la dreapta, cand la stanga. Cand sta insa si-si ridica fruntea iesita din fata, fetele tresar sub privirea lui. Un cap balan cu parul lung pana pe umeri, cu o fata alba si strabatuta ca de-o rasuflare de rumeneala, cu doi ochi mari si albastri ca fata cerului privita de pe culmea muntelui. Totdeauna e in aceasta fata ceva ce nu se mai gaseste in alte fete, un fel de tristete, un val de ganduri, iara in surasul de pe buzele lui ascutite totdeauna e ceva ce-ti deschide sufletul.

E minunat flacau Miron si nu e minune ca toti il cauta si doresc. Inspre amurgul serii, cand jocul se sparge, Marta pleaca spre casa. Unii merg intr-o parte, altii intr-alta. Toderica merge cu Marta pana la raspantie, ii doreste de bine, apoi coteste la stanga si o lasa sa mearga cu ceilalti mai departe.

Pana acasa ea merge insotita de fete si de flacai. Intre flacai este si Miron, care, precum de la sine se intelege, totdeauna merge alaturea cu dansa.

Peste putin, ei lasa apoi ulita, trec un parleaz de la dreapta si merg pe o cale mai scurta, pe poteca dintre vii, pe la Fantana Corbului, unde izvoraste apa cea buna.

Pana aci merge Miron. Mai departe nu. Aici apoi, cateodata, fetele si flacaii se opresc si Marta roaga pe Miron sa cante.

Si adeseori casele din satul apropiat abia se mai vad, cand fetele si flacaii pleaca si lasa pe Miron singur la Fantana Corbului.

Odata, de mult acum, cantase atat de frumos, incat vremea se intarzia si singura Marta mai cuteza sa ramaie sezand pe iarba.

- S-au dus toti! grai Miron ingrijat, cand se vazu singur cu Marta.

- Nu-mi pasa! ii raspunse Marta incalzita. Canta mai departe.

- Dar e tarziu!

- Canta! ii zise ea inca o data. Miron se simti cuprins de un fel de betie, se aseza pe doaga fantanii si incepu sa-si verse sufletul intr-o doina ce se pierdea in linistea serii.

Marta asculta catva timp dusa, apoi se ridica, se apropie incet de fantana, se aseza langa Miron si isi rezema capul de umarul lui. Miron, simtind rasuflarea ei calda si undoiarea sanului miscat de bataia inimii, tresari cuprins de o ingrozitoare uimire.

- Canta mai departe, caci grozav de frumoasa e doina! ii zise ea cu staruinta, apasand mana pe umarul lui.

- Nu mai pot, ii zise el, rasufland din greu, apoi se ridica.

- Bine, zise ea. O sa canti alta data. Miron privi catva timp in fata ei, ii apuca dupa aceea mana si grai:

- Marto! Daca tu ai sti cat de bine ma simt cand te vad, cand iti aud glasul, cand ma privesti, dac-ai sti cat de bine ma simt cand ma gandesc la tine, nu stiu cum, dar parca ar trebui sa plangi.

- Stiu, Miroane! ii raspunse ea, fiindca si eu ma simt bine cand sunt aproape de tine.

Dupa aceste ei isi mai stetera catva timp tacuti in fata, apoi Marta pleca spre casa, iara Miron ramase privind in urma ei.

E de mult de atunci, si de atunci Marta n-a mai fost singura cu Miron.

Sosind acasa in acea seara, nu-i vorbea mamei sale decat despre Miron, spunandu-i mereu cat de frumos canta, cat de dulce e la vorba si cat de placuta ii este toata infatisarea.

Safta asculta cu privirea atintita la buzele fiicei sale, care vorbea cu atata caldura si atata de frumos, incat ar fi dorit ca zi si noapte s-o asculte. Iara cand ii spunea ca Miron in toate ii face pe plac, era mandra de intaietatea ce i se da fiicei sale pretutindeni si de catre toti.

Si de aici inainte Marta foarte adeseori ii vorbea mamei sale despre Miron si foarte adeseori isi aducea aminte de dansul.

Gura satului? La lucru si pe la sezatori fetele cantau doinele pe care le invatasera de la Miron, isi aduceau aminte de fata lui dragastoasa, se mandreau cu vorbele dulci primite de la dansul si fericeau pe Marta, care ii era draga.

Atat insa si numai atat; mai departe nimeni nu cuteza sa duca vorba: ba fetele mai fericeau pe Marta si pentru ca in curand avea sa fie mireasa unui june atat de voinic si de bogat ca Toderica.

II

Ce sa-i faci? Asa s-a deprins lumea! Dupa ce vinul a stat de fiert si incepe a se deosebi de drojdii si a se limpezi, flacaii vor sa se insoare, iara pe fete le apuca dorul de maritis.

Dar Cosma inca din primavara pusese temelia pregatirilor de nunta, caci Toader trecuse de douazeci de ani si nu se mai cuvenea sa-si piarda anii batand caile sezatorilor, iara Simina, sotia lui Cosma, ardea de dorinta de-a se vedea soacra mare, maica nurorii din casa si cat mai curand bunica.

Pe cand dar vinul fierbea prin butoaie, Simina isi facea mereu de lucru prin sopron si mereu isi zicea: "Vinul asta nu se mai astampara". O zi insa, alta si iarasi alta, si in urma apoi una de sarbatoare, aceea in care argatii slobozira butoaiele pe palamari groase in pivnita, intrebandu-se in saga cine oare, si cand, si de dragul cui va sparge butoiul cel mare si cu deosebire pe cel mai mic, in care se pastra cel mai bun vin din anul in care s-a nascut Toderica.

In sfarsit, dupa ce toate erau puse la cale, Cosma se aseza la masa si privi indelungat la sotia sa.

Ea dete din umeri.

- Ei! ce zici, nevasta? o intreba el.

- Ce sa zic? ii raspunse ea. Cum vei crede tu mai bine. Intelegerea era deplina si nu mai ramanea decat un lucru pe care trebuiau sa-l puna la cale, dar acesta era greu si trebuia sa fie facut cu multa bagare de seama.

Nu-i vorba! Mihu si Safta stiau de mult cand anume vor avea sa primeasca oameni buni la casa lor; dar ei o stiau dupa spuse, din cate o gluma scapata la timp potrivit, o stiau din gura satului; acum trebuiau sa li se spuie dupa cum se cuvine, cu toata cinstea si omenia si fara ca sa mai ramaie indoiala dintr-o parte ori dintr-alta.

Intrebarea era dar cine sa dea cinstea, cine sa duca vorba si sa primeasca raspunsul. Trebuiau sa fie oameni de frunte, oameni din oameni, oameni care stiu sa zica "buna dimineata", stiu sa potriveasca intrebarea si, mai ales, care stiu sa primeasca raspunsul, oameni trebuiau sa fie, care fac cinste caselor intre care se pun.

Cosma dorea ca, trecand oamenii lui de-a lungul ulitei, satul sa priveasca in urma lor si sa zica: "Acestia sunt oamenii lui Cosma Florii Cazacului" si ca Mihu, dupa ce vor fi iesit din casa, multumit, sa le poata grai vecinilor: "Am avut pe cutare si pe cutare la casa mea".

Si lucrul nu e cu totul lesne de pus la cale, caci o greseala, fie orisicat de mica, ar putea sa strice toata intelegerea si buna invoiala.

Oamenii cumsecade, mai ales dupa judecata Cosmii Florii Cazacului, sunt putini si, dintre acestia, unul ar fi cum fi, are insa obiceiul de a striga prea tare cand vorbeste, altul e minunat, dar e deprins a face glume proaste, si iarasi altul, care ar fi cel mai bun dintre toti, e cumnat cu Stan, numit Gura-Sparta. Astfel, mai ales Simina nu-si gasea in tot satul oameni pe plac, si a trebuit sa treaca multa vreme pana ce sot si sotie s-au inteles sa roage pe Simion al Anei Popii si pe Mitrea Podarul, amandoi oameni nici prea batrani, nici prea tineri, cumpatati la veselie si bine chibzuiti in potrivirea vorbelor, cu deosebire insa oameni de neam bun si bine vazuti in sat.

Facandu-se intelegerea, Cosma isi imbraca sucmanul si porunci sa cheme pe Toderica, iar cand feciorul intra, tatal isi lua palaria, o puse in cap si se aseza.

- Toadere! zise el peste putin, apasand asupra vorbelor. Am socotit c-ar fi vremea sa te insori.

- De, taica! raspunse Toader. Cum vei socoti d-ta.

- Prea bine! grai batranul. Ce zici? iti place Marta, Marta Mihului, a Mihului Saftei?

- De, taica! raspunse Toader si dete din umar.

- Adica, astfel, ne-am inteles, incheie Cosma, apoi se ridica, isi lua batul si iesi cu pasi lati.

Daca insa Cosma era pregatit pentru nunta, nici Safta nu ramase cu mainile in san.

Marta era aproape de saptesprezece ani, adica incepuse sa fie cam-cam fata batrana, caci Safta se maritase la varsta de cincisprezece ani. Sa nu ne prinda dar mirarea ca ea, inca de mai multi ani, era gata sa-si primeasca petitorii. Nu implinise inca cincisprezece ani, cand troanele de zestre, impodobite cu flori taiate in scandura de tei, erau pline de altite, de catrinte, de trambe de panza si de albituri cusute gata, pline erau si acoperite cu fel de fel de velinte lucrate cu mult mestesug; iara de atunci Marta lucreaza mereu, tese, alege, coase si arunca flori pe gerghef, incat zestrea s-a adunat pentru sapte mirese. Prea mult insa niciodata nu se poate aduna, fiindca cinstea nevestei tinere este de a le face mireselor daruri de nunta din zestrea sa bogata si, cu cat mai multe daruri poate face, cu atat mai mare cinste i se cuvine.

Acum batuse vantul din partea aceea, si anume Simina trimisese pe Stanca lui Carcioc, asa din intamplare, la Tudora, vecina Saftei, si Stanca ii soptise leicai Saftei c-a auzit de la cineva ca are sa vie cineva, de undeva, cu un gand bun oarecare. Safta, indata ce auzi, puse mainile in solduri si isi zise nedumerita: "Vai de mine, dar de ce sa ma apuc!"

Era vremea frumoasa si se gandi ca ar fi bine sa puie albiturile sa se azvante. Porunci dar sa scoata troanele impodobite cu flori taiate in lemnul de tei si sa le aseze inaintea casei pe doua scanduri puse pe niste polobocele.

Dupa ce troanele fura asezate, leica Safta le deschise pe toate si incepu, dimpreuna cu Marta, sa scoata, bucata cu bucata, velintele, catrintele, altitele, trambele de panza si albiturile cusute, sa le scoata, sa le scuture si sa le intinda pe sfoara legata de stalpii pe care zacea lungul foisor si cerdacul cel mare.

Era frumos si placut la vedere cum, in sfarsit, toata aceasta bogatie a lucrurilor de mana sta dezvelita in vederea tuturora, si leica Safta privea din cand in cand pe furis la ulita, pentru ca sa vada cine trece si cine sta sa priveasca.

In urma sosira si carele de la camp, si patru pluguri cu cate patru boi intrara in curtea larga, iar in urma lor venea calare, pe un murg buiestras, Vasile, feciorul mai mare al stapanului.

Cand argatul voi sa inchida poarta in urma carelor, Mihu, care sta in mijlocul curtii, ridica dreapta si-i zise incet: "Lasa!"

Poarta ramase deschisa. Argatii voira sa traga carele in sopron si sa duca boii la grajd, Mihu iarasi ridica mana si le zise:

- Lasa! Puneti plugurile la o parte, intoarceti boii la car si le aruncati cate un brat de fan.

Asa facura argatii.

- Maine ducem la moara! le zise apoi Mihu, plimbandu-se cu pasi mari prin curte. Scoateti graul din hambar si-l puneti in saci.

Vasile privea, asculta si intelegea; descalecand dar, el isi lega calul de loitra unui car, lua caciula din cap, isi netezi parul de pe frunte si iarasi puse caciula in cap.

- Mai Mitre, ii zise apoi fratane-sau, scoate caii la apa. Peste putin Mitrea scoase din grajd doi cai inalti si trupesi si-i duse de capastru la fantana din fundul curtii.

Sosira apoi vacile laptoase, porcii lacomi, caprele neastamparate si oile blajine.

Pe cand, inspre seara, Simion si Mitrea intrara cu pasi masurati pe poarta deschisa, curtea era plina: slugile asezau in gramada sacii cu grau, boii rumegau la carele puse in sir, slujnicele mulgeau vacile, porcii sfaramau zgomotosi gramezile de papusoi, caprele se obrazniceau in toate partile, oile stau inghesuite intr-un unghi al curtii, iara Mitrea se lupta cu caii naravasi.

Mihu, stapanul, se plimba mereu prin curte, iara Marta, fiica stapanului, isi facea de lucru, impartind porunci in toate partile.

Afara, inaintea portii, sta un copil si privea, oprindu-si rasuflarea la cele ce se desfasurau sub ochii lui.

Cand Mihu vazu pe Simion si pe Mitrea intrand pe poarta, el pleca spre dansii cu capul ridicat si leganandu-si alene trupul la fiecare pas.

- Bine te-am gasit! Bine te-am gasit! grai Mitrea cu fata deschisa.

- Bine sa fiti primiti la casa noastra! le raspunse Mihu, intinzandu-le mainile. Dar cum si unde si in ce treaba?

- Umblam si noi, raspunse Simion, mai incoa, mai incolo

- Iar treaba ne este mare si binecuvantata, numai noroc sa avem la dansa, adause Mitrea, privind cu mare bagare de seama in ochii lui Mihu.

- Norocul, zise Mihu, vine de la Dumnezeu.

- Amin! raspund amandoi. Dupa ce-si facuse astfel binetele cuvenite, toti trei inaintara spre scarile casei. Mitrea insa, ca om cu multa chibzuiala, peste putin se opri si arunca privirea peste curte.

- Precum vad, ati fost astazi la plug, zise el ca din intamplare. Unde ati arat?

- Nici n-as sti sa-ti spun bine, raspunse Mihu, intorcandu-se spre curte. Stiti cum e omul cand ii cresc feciorii. Abia-i cunosti musteata, si te scoate din gospodarie. Mai Vasile! urma el, chemand pe fiul sau. Unde ati arat astazi?

- In Dosul Plopului, raspunse flacaul, apropiindu-se.

- Bune pamanturi! zise Mitrea, si, daca nu ma insel, erau ogoare.

- Da, sunt bune! grai Mihu, dand din umeri. Dar sunt mai slabe decat cele de la Vadul-Tatarului.

Pentru ca sa-i lamureasca, Mihu le spuse apoi cate si unde-i sunt pamanturile, care sunt mostenite de la bunicul sau, care sunt castigate de tatal sau si care sunt agonisite de dansul, si le spune cat rod a adunat estimp, cat an si cat antart.

Pe cand sa sfarseasca, Simion priveste la boi si zice ca sunt frumosi, apoi pleaca toti trei, ca sa-i vada mai de aproape.

De la boi trec in urma la vaci, la porci, la oi si la cai. Pretutindenea Mihu le facu impartasire despre cum si cand si in ce chip, le spune pretul si vremea cumpararii, lauda soiul si scoate la iveala buna prasila iesita din gospodaria sa.

Sosind la vraful de saci, el dezleaga gura unui sac, pentru ca fiecare dintre cei de fata sa poata lua un pumn si sa laude bobul plin. El insusi ia un pumn, il scutura, il priveste, zice c-a iesit bine, il arunca jos, apoi leaga gura sacului.

Simion tine pumnul plin la gura unui bou apropiat, iar Mitrea ia cateva boabe intre dinti si arunca prisosul intre saci, ca sa gaseasca si pasarile ceva.

- Rau ai brodit-o, zise Simion, caci aici ele gasesc in de prisos. Cand se indreptara din nou spre casa, Safta se iveste, ca din intamplare, la capul scarilor.

- Vai de mine! cum ne-ati gasit! le zise ea. Dar sa iertati. Asa-i omul cu gospodaria! Oricat te trudesti, n-o scoti la capat.

- Lasa ca te stim cat esti de harnica, ii zise Mitrea.

- Dar uite ce velinte! Unde le-ai cumparat, de-ti sunt atat de frumoase?

- Vai de mine! Eu sa cumpar? striga Safta. M-a ferit Dumnezeu! Tot din casa mea!

- Nu te cred, grai Mitrea cu rautate. Prea sunt de-a degete tinere.

- Si oare nu am fata mare? zise leica Safta.

- Ei, grai acum Simion. Ai brodit-o, vere Mitrea. Ai brodit-o!

- Asa mai inteleg si eu, glumi acesta. Daca e vorba de fata mare, apoi noroc sa aiba!

- Norocul vine de la Dumnezeu! le raspunse leica Safta.

- Amin! zisera amandoi, schimband o privire plina de inteles.

Dupa aceste, plecara de-a lungul foisorului, iara Safta incepu sa le spuie care, cand si cum si in ce chip. Cele mai multe erau lucrate in casa; pe ici, pe colo erau intinse cate o velinta mare, cate o catrinta bogata ori cate o pereche de altite, lucruri primite in dar de la cutare dintre rudeniile din satele mai departate ori lucruri mostenite de la bunica ori chiar de la mama bunicii.

Pe cand ajunsera sa intre in casa cea mare, unde peretii sunt acoperiti cu zaveze si impodobiti jur imprejur cu fel de fel de vase, incepu a se intuneca, si Marta intra sa puna doua lumanari pe masa si sa le zica oaspetilor "buna seara".

- Noroc sa ai, nepoata! ii zisera oaspetii.

- Norocul, raspunse Marta rosind, vine de la Dumnezeu!

- Amin! zisera ei si asta data. Acum nu mai ramanea indoiala ca lucrul se poate pune la cale. Nici tata, nici mama, nici fata nu a zis: "Va da Dumnezeu si norocul cu vremea", o vorba foarte neplacuta la asemenea prilejuri. Simion si Mitrea incepura dar, pe departe si mai pe aproape, apoi mai de-a dreptul si mai lamurit, pana ce n-ajunsera la vorba fatisa. Safta si Mihu se mai faceau ca nu inteleg, in urma nu indrazneau sa creada si erau uimiti de cinstea ce li se face, in sfarsit, spuneau ca nu sunt inca gata precum ar dori, ca le vine greu a se desparti de singura lor fiica la urma urmelor - ca teaca ca punga, pana ce Mitrea nu se ridica vesel si grai:

- Vasazica, lucrul e gata, numai sa vrea si fata!

- Ei, asa i-o fi fost ursita! grai Mihu, zambind cu multumire. Leica Safta isi supse buzele si zise:

- Sa o intrebam pe ea. Ce mai stii? fetele sunt cam de capul lor. Zicand aceste, ea chema pe Marta sa mai aduca o garafa de vin.

- Ei, dar in graba ne lasi, nepoata! grai Simion cand ea voi sa iasa. Nici nu te-am vazut precum dorim sa te vedem.

Marta se opri tulburata.

- Se sopteste ca ai sa te mariti! zise Mitrea glumind.

- O fi! ii raspunse Marta zambind. Dar eu nu stiu nimic.

- Si daca noi am sti?

- Mi-ati spune si mie! le zise ea.

- Asta-i, vere, asta! grai Simion, ca nu stim nici noi; dar se zice, ii spuneam tocmai varului Mihu, c-ar fi sa te peteasca Toderica, il stii acum! Si se teme

El tacu, si Marta tacu, si toti tacura. Cuvantul urmator trebuia sa fie al mumei; ea se apropie dar de Marta si-i zise:

- Ei, spune, ce-ai zice tu? Marta dete din umeri si grai:

- Cum a vrea tata.

- Noroc sa ai, graira amandoi oaspetii, ridicandu-se de pe scaun, iara Mihu simti o deosebita racoare la inima vazand ca lucrurile se fac atat de pe voia lui.

Cu aceste, toata treaba era pusa la cale si luandu-se intelegere ca peste trei zile, adica duminica, junele sa vie cu parintii si cu oamenii sai sa peteasca dupa obicei si sa se faca logodna.

Cei doi trimisi plecara cu raspunsul, Marta le saruta mainile, iara Mihu si Safta ii insotira pana la portita.

III

Satul se gatea de nunta. In sfarsit, avea sa se petreaca lucrul pe care oamenii il asteptau atat de demult. Inca duminica se vorbea ca peste saptamana Toderica va peti pe Marta, iara joi, cand trecu prin sat stirea ca Cosma Florii Cazacului isi va trimite oamenii la casa Mihului, nevestele si fetele mari nu se mai putura stapani si plecara, pentru ca, trecand pe dinaintea portii deschise, sa vada cum isi asteapta Marta petitorii.

Seara, toata lumea stia cum s-au petrecut lucrurile, ce a zis Mihu, ce-a zis Safta, ce-au zis Mitrea si Simion si in ce chip Marta a stat inaintea lor si a zis ca are sa fie cum vrea Mihu, stapanul casei, fiindca astfel se cuvine sa raspunda o fata de casa buna. Unul vazuse cum Mihu si Safta au petrecut pe Mitrea si pe Simion pana la portita; altul auzise cum i-a rugat sa spuie sanatate si voie buna viitorilor cuscri si sa-i doreasca de bine junelui, si iarasi altul a vazut pe Simina foarte vesela si a fost prin apropiere cand oamenii s-au intors la casa ei. Pentru ca sa facem vorba scurta: gura satului se pornise ca niciodata mai nainte.

Dar vorbele multe izvorau din bucuria obsteasca. Nu era in sat nici un om care nu s-ar fi simtit partas la bucuria celor doua case, caci unii erau rude, altii cuscri ori prieteni si iarasi altii fini sau oameni ce se tineau de una ori de alta din cele doua case fruntase. Avea dar sa fie o nunta de care se va vorbi prin fii si nepoti, o nunta a satului intreg, incat ospetia, chiotele, jocul si voia buna sapte zile si sapte nopti sa nu se mai curme, caci acum o data este un Mihu care-si marita fata dupa un fecior de seama lui, si cine stie cand se va mai pomeni o asemenea potriveala!

Fetele si nevestele ardeau de neastampar sa vada gateala de mireasa a Martei, sa vada podoaba cununiei, rubedeniile sosite din alte sate, calaretii trufasi ai junelui, si le trecea un fior placut cand se gandeau la toate aceste.

Nu ramanea indoiala ca Miron are sa fie vatavul voinicilor, deoarece este bun prieten cu Toderica si prea mult tine la Marta. Deocamdata insa nici logodna nu era facuta, si lucrul era o taina despre care nu se putea vorbi fatis si fara de cotituri decat in casa.

Aici apoi se faceau pregatirile penru logodna, dar cu totul in tacere, ca din intamplare, si astfel ca stapana casei totdeauna sa poata zice: "Vai de mine! Cum ne-ati gasit! Dar sa fie cu iertare, ca ne gasiti atat de putin pregatiti".

Facand pregatirile, Safta si intreaga ei casa se aflau in o vesela miscare.

Era mandra Safta ca-si poate marita fiica, ca poate primi oameni si nuntasi si ca-si poate desfasura comorile. Din cand in cand insa o cuprindea induiosarea. Toate erau bune, toate frumoase, dar Marta iesea din casa. Cand se gandea la aceasta, se aseza intristata, incepea sa-si stearga lacrimile si, daca Marta ii era in apropiere, ii acoperea fata de sarutari.

Mihu nu plangea, nu-si saruta fata, chiar nu vorbea: el mormaia mereu ca un urs indarjit. Ii era crescuta Marta la suflet, si acum, cand se gandea ca veselia casei lui se departeaza, nimic nu-i pria, nimic nu-i era pe plac, nimeni nu stia sa-i vorbeasca dupa dorinta. Grozav i se parea lumea inrautatita: argatii, feciorii sai, nevasta, vecinii, toata lumea se schimbase, si numai Marta era, si chiar mai mult decat altadata, un leac de alinare pentru orisice suferinta.

Dar toate ca toate! Un lucru insa nu-i putea intra Mihului in cap: cum adica un flacaiandru sa vie, sa-i ia fata din casa, si el insusi, care a crescut-o si a pastrat-o ca pe lumina ochilor sai, sa zica: "Ia-o si te du cu ea!"

Ceasuri intregi Mihu se plimba necajit si framantat de ganduri prin casa si mereu isi zicea: "Asa trebuie sa fie! Nici altii nu sunt mai buni decat tine. Oricum o sucesti, tot aici ajungi." Asa zicea el, dar nu se putea impaca cu acest gand.

Marta, in sfarsit, era mireasa. Mireasa! Cand aceasta gandire i se ivea in suflet, o trecea un fior dezmierdator, un fel de betie care o seca de puteri.

Aceasta gandire starnea intr-insa o multime de altele, care mai de care mai straine si mai tainice, gandiri pline de farmec, care-i aprindeau inima si apoi iarasi o umpleau de raceala. Era o viata noua de care se apropia, o viata necunoscuta, si aceasta necunostinta in o clipa da loc celor mai dulci nadajduiri, si in alta celor mai ingrozitoare temeri. Era sa paraseasca muma, tata, frati, casa parinteasca, tot ce-i era lipit de suflet si sta uimita ca de un lucru pe care nu-l putea crede; dar dincolo de aceasta uimire era farmecul unei vieti pe care parca ai putea-o umplea dupa cum te poarta gandul. Acum zilele i se pareau prea lungi si peste putin se inspaimanta de scurtimea lor. Acum ar fi dorit sa fie aproape de Toader si sa priveasca in ochii lui binevoitori, si peste putin ii venea sa fuga la muma-sa si sa strige:

"Mama, nu ma marita!" Si iarasi chipul lui Miron se arata in sufletul ei; il vedea inaintea ei atat de viu, atat de a vorbind, incat parca razele soarelui cadeau asupra lui si l-ar lumina. Si atat se simtea de usurata cand se pierdea in gandurile despre dansul, atat de bine se simtea cand si-l inchipuia in apropiere, sezand langa dansa, vorbindu-i in graiul lui cel limpede si ademenitor, apucand-o de mana, cuprinzand-o cu bratul si zicandu-i: "Marto!"

Nu-si inchipuia ce-ar zice Miron mai departe, dar atat de fericita se simtea cand si-l gandea astfel, graind cuvantul "Marto", incat iarasi si iarasi sufletul i se umplea de chipul lui.

Ceasurile treceau, si in trecerea lor ea tot mai mult se ametea, incat, sosind ziua de sambata, ea umbla buiguita fara de a-si mai putea da seama despre vreun gand hotarat.

Era ajunul zilei in care trebuia sa se logodeasca cu junele ce-i fusese ales din copilarie, junele pe care se obicinuise a-l privi ca pe viitorul ei sot, junele care-i era drag si care o avea in drag; cu cat insa ziua se apropia de cadere, cu atat mai viu i se ivea intr-insa dorinta de a face sa se amane aceasta logodna. Oricand, numai acum nu, cand se afla intr-o stare, singura nu stia cum, dar o stare in care logodna ii parea peste putinta.

Dar, acum intaia oara in viata ei, Marta simtea ca nu poate sa spuie nimanui ceea ce gandeste. Nu-si gasea loc de astampar, dorea de singuratate, ii venea sa planga si se retrase pe o laita ce sta in fundul gradinii, sub un par cu frunzele ingalbenite.

Safta, care pretutindenea o cauta cu privirea, o vazu intrand in gradina, o vazu asezandu-se pe laita, merse apoi, inchise portita si se intoarse cu ochii plini de lacrimi in casa.

Ziua incetul cu incetul se invalui in noapte, liliecii si gandacii tomnatici incepura sa zboare prin aer, luna plina se ridica in dosul dealului acoperit cu padure, pe cerul senin. Era o seara linistita, numai din cand in cand strabatea cate un freamat printre frunzele copacilor, se auzea mugetul unei vaci ori latratul unui caine.

Deodata, prin linistea serii, de departe, ca prin vis, strabate de pe dealul din dosul gradinii sunetul unui fluier, o doina ce se ridica si cade ca un sir de margaritare.

Marta tresare si se ridica asemenea unei caprioare speriate, asculta, oprindu-si rasuflarea, la dreapta si stanga, insira sunetele, alcatuieste doina, apoi fata i se insenineaza si se umple de stralucire.

"El", striga ea pierduta in intelesul acestui cuvant, apoi se porneste ca fiind cuprinsa de-o vraja, iese pe portita din dosul gradinii, trece prin gardul de spini ce imprejmuieste viile si merge dusa, fara de ganduri, infierbantata, cu parul desfacut, cu ochii plini de vapaie, cu obrajii aprinsi, cu buzele cuprinse de tremurare, cu pieptul miscat de viforul inimii, merge drept pe calea sunetului dulce si duios, printre randurile de vita, prin desimea tufisului, tot mai iute, tot mai neastamparata, tot mai imbatata de fericirea apropierii.

In sfarsit, vede murgul pascand si pe Miron rezemat de un stejar singuratic, il vede si ochii i se impaienjenesc.

- Miroane, Miroane! tipa ea dezmierdata si fuge langa dansul. Miron aude glasul plin de simtire, o vede grabind spre el si ramane cuprins de uimire.

- Marto! Ah, Marto! striga el, apoi, deznadajduit, arunca fluierul, face un pas inainte si o cuprinde in bratele sale barbatesti.

- O, Doamne! sopteste ea, inchizandu-si ochii. Cum te iubesc, Miroane, cum te uibesc!

Gurile lor se impreuna in o lunga sarutare, obrajii ei se umplu de lacrimi, si astfel raman catva timp incremeniti in apropierea stejarului, sus, pe coasta luminata de razele lunii ganditoare.

Intr-un tarziu, Miron ii privi indelung in fata.

- Marto! zise el incet, o singura data traieste omul, dar as dori sa mor in clipa aceasta. O! cat de mult am gandit, cat de mult am visat, cat de des am furat fericirea, inchipuindu-ma fericit. Tu n-ai fost la munte, nu cunosti podoabele lumii. Cand cerul e senin si vanturile se asaza la odihna, auzi de jos, din vale, murmureala paraielor, un zgomot asa si vesnic tot asa, atunci imi iau fluierul, gandesc la tine si cant. Cantecul imi sfasie inima, dar cant ca sa mi-o sfasie. Cand se starneste apoi viforul si copacii se incovoaie, crapa si ies din radacini, cand puhoiul napadeste, atunci privesc inspre dealul asta, il caut din ceata si, cand il vad, mi se sfasie inima, dar il caut, ca sa mi-o sfasie. De cand te-am vazut, Marto, parca am sapte vieti: atat am trait, atat am gandit, atat m-am zbuciumat, incat e minune ca nu m-am mistuit. Iar acuma, cand te simt in bratele mele, imi vine sa cred ca tot te visez si, stiind ca nu visez, parca ma topesc, ma sting, ma mistuiesc!

El tacu.

- Vorbeste! ii zise Marta cu staruinta.

- Ah! de ce-ai venit aici? grai Miron cu amaraciune. Ce gand te-a purtat? Care ursita te-a manat? De ce nu mi-ai lasat linistea amaraciunii, pe care o iubeam atat de mult? Nu am dorit niciodata mai mult decat atata. Intr-un an o vorba buna, o privire blanda, o strangere de mana. De cand am auzit insa ca in adevar te mariti, ma cuprind ganduri nebune si umblu pribeag prin lume; nu-mi mai stiu de turma, nu-mi mai stiu de ciobanie, ci stau pironit langa acest stejar si privesc uscandu-ma spre curtea voastra.

- Ah! ii zise Marta deznadajduita. Ma cuprinde groaza cand ma gandesc, dar asa vrea tata.

- Ce vrea tata? striga Miron. Nu mai vrea nimeni nimic. Acum nu te mai scoate nimeni din bratele mele. Ori esti a mea, ori - o, Doamne, fa sa n-o zic intr-un ceas rau - ori te ucid cu mana mea. Nu-mi mai sunt stapan.

Marta se alipi mai dinadins de dansul. El insa deodata o dete la o parte.

- Du-te! ii zise apoi. De ce-ai venit? De ce ma duci in ispita? De ce ma scoti din minti?

- Miroane! grai dansa induiosata, apropiindu-se de dansul si cuprinzandu-l din nou cu bratele ei rotunde. Nu ma trimite! Lasa-ma sa vin mereu la tine, sa stam impreuna, sa ne plangem de lume, sa ne povestim dragostea. Miroane! striga apoi din nou si il saruta. Nu ma lasa, caci pier!

Miron sta zguduit de lupta ce se petrecea in sufletul lui. Numai acum ajunsese a-si da pe deplin seama despre cele ce se petreceau cu dansul. Incetul cu incetul, fata lui se umplu de o linistita asprime.

- Marto! grai el incet. Noi trebuie sa ne despartim pentru totdeauna. Ceasul acesta e zestrea vietii noastre. Nu uita ca esti fiica Mihului. Ce ar zice lumea daca te-ar vedea aici cu mine?

Marta tresari si privi inspaimantata imprejur, apoi se indrepta si ramase tulburata inaintea lui.

- Da! ma duc, zise ea, dar sa stii ca ma prapadesc.

- Dumnezeu sa-ti binecuvanteze tot pasul! grai Miron trist, apoi o cuprinse in brate, o saruta si dupa aceea se despartira in tacere.

Pastorul privi timp indelungat spre sat. Intr-un tarziu se misca, isi ridica fluierul, il puse pe genunchi si-l franse, aruncand bucatile la dreapta si la stanga, apoi incaleca pe buiestras si pleca spre munte.

IV

Cocosii cantau de zori, vitele mugeau, pasarile isi spalau penele, ziua tot mai mult se revarsa si tot mai mult se dezvaluia din noapte.

Mihu se zvarcolea in culcusul sau. Nu mai putea sa-si dea seama daca a dormit ori daca a stat treaz toata noaptea, ci sedea cuprins de oboseala, asemenea unui om care a trecut printr-un sir de zguduiri si nu-si mai este stapan pe o singura cugetare hotarata. Ii era sila sa se ridice si-l cuprindea un fel de lenesa ingrozire cand se gandea ca peste zi are sa primeasca oameni acasa, sa vorbeasca si sa fie cu bagare de seama la tot ce zic altii si la tot ce trebuie sa zica ori sa faca el insusi.

Sculandu-se, Mihu era mai ursuz decat totdeauna si se misca ticait si fara nici o treaba prin casa: simti dar o adevarata usurare cand Safta deschise usa si intra cuprinsa de ingrijare la dansul.

- Mihule! ii zise ea cu staruinta. Eu nu stiu ce e de capul Martei. Aseara a stat pana tarziu pe laita de sub parul din fundul gradinii! Cand s-a intors apoi in casa, era mahnita si tacuta, iar dupa ce s-a asezat la odihna, mereu suspina, mereu se zvarcolea in culcus si plangea prin vis de se inabusea. Eu nu stiu ce o fi sfarsi ea stergandu-si lacrimile.

- Nu stiu! grai Mihu indarjit. Se vede ca nu stii! Ba s-a bucura ca iese din casa. Se vede ca eu ma bucur; se vede ca tu te bucuri! Stii ca nu ne mai ramane nici caine, nici pisica daca pleaca ea. Toata casa se duce cu dansa.

Ii era greu Mihului la inima, dar nu se arata si nu-si dezvelea slabiciunea chiar nici inaintea nevestei.

- Asa-i! urma Safta. Astazi dimineata am intrebat-o: "Marto, draga mamei, ce-ti e?" Tacea si tacea. Nu puteam sa scot o singura vorba de la ea. Privea mereu la mine, parca era speriata, parca voia sa ma roage, parca voia sa-mi ceara iertare. Si tacea, incat imi sfarama inima. "Nimic, zise ea in sfarsit, dar grozav mi-e de greu. Roaga pe tata sa nu facem azi logodna." "Cum? nu vrei sa te mariti dupa Toderica?" o intrebai eu. "Da, imi raspunse ea, ma marit, dar mai tarziu. Numai acum, nu." Auzi, Mihule, mi se rupe inima! Trimite vorba ca astazi nu se poate, ca Marta e bolnava, ca eu nu sunt bine, ca in sfarsit, spune ceva.

Mihu asculta oprindu-si rasuflarea, iar cand sotia sa ii vorbi despre amanarea logodnei, privi indelung si uimit la dansa.

- Safto! zise el apoi, ti-ai iesit din fire? Cum s-ar putea sa mai schimbam un lucru care e pus la cale? Primesc oamenii lui Cosma, oameni de cinste, cu care nu te poti juca, le dau vorba mea, satul intreg stie ca atat eu, cat si Cosma suntem gata de logodna, si apoi, top, ca din senin, sa-mi calc vorba pe care am grait-o cu multa chibzuiala si sa ma fac de rasul lumii!

- Dar Marta nu voieste! grai Safta.

- Nu voieste? raspunse Mihu nedumerit. Stiu si inteleg ca nu voieste. Dar voiesc eu, si asa trebuie sa fie, cum trebuie sa fie.

- Dar, Mihule, e grozav!

- Nevasta! ii striga Mihu aprins. Da-mi pace! Nu-mi pune foc in crestetul capului, caci sa nu am Dumnezeu daca nu sfaram tot ce-mi cade in vedere. Asa trebuie sa fie! Lasa-ma!

Safta iesi, iar Mihu ramase umbland prin casa.

"Am sa trag o nunta, incat sa-i mearga vestea in sapte tari, isi zise el intr-un tarziu. Un an intreg sa nu se mai curme betia, si nepotii sa povesteasca cum a fost cand Mihu si-a dat fata din casa si a facut legatura de cuscrie cu Cosma Florii Cazacului!"

Iesind in curte si mergand pe la grajduri, Mihu nu gasea nimic dupa dorinta sa, certa pe toti ce-i ieseau in cale si nu-si mai gasea rabdarea obisnuita.

- Astazi stapanul nu e deloc cu chef, zise Marcu, parca-i vine sa caute cearta cu lumanarea.

Peste putin, Mihu iesi din curte si pleca sa mearga la casa satului si de aici la biserica.

Tinandu-si batul lung in mana dreapta, el mergea drept pe mijlocul ulitei, cu capul ridicat, cu pasi lati si leganandu-si mereu trupul. Pretutindenea pe unde trecea, la dreapta si la stanga oamenii se grabeau si isi descopereau capetele, femeile stau cuviincioase, iar nevestele tinere, fetele si copiii grabeau sa-i atinga mana cu fruntea.

Oricat de mahnit, el se simtea bine. Dadea mereu din cap la dreapta si la stanga, intreba pe unul ce mai face, apuca barbiile unei fete si o necajea cu maritisul, le da cate un ban copiilor, iar daca erau din casa mai buna, le lauda frumusetea si, astfel, mergea incet inainte. Simtea ca toti privesc in urma lui, toti vorbesc despre dansul si toti asteptau cu neastampar nunta pe care avea sa o faca.

Cand se gandi la nunta, inima iar i se stranse. De cand stia ca Marta nu ar dori ca logodna sa se faca astazi, mahnirea ii era cu atat mai adanca. Se stapanea insa si se mangaia cu mult pretuita incuscrire.

"Da! isi zise el. E mare cinstea pe care i-o fac eu dandu-i odorul casei mele".

Plin de aceste simtiri, el sosi la Paraul Corbului. Aici locul cade. In partea despre care venea Mihu, sus, pe damb, este o casa, si inaintea casei vreo cinci-sase femei sedeau pe niste pietre la vorba.

Cand se apropie, femeile se ridicara si ramasera privind in urma lui. Mihu privi zambind la ele, isi clatina incet capul si inainta mai departe.

Paraul era aproape toata vara sec si nu se umplea decat pe vremi ploioase. Si atunci era insa atat de mic, incat carele si oamenii treceau fara multa greutate prin el. Un om era insa care foarte adeseori trecea paraul si caruia nu i se cuvenea sa treaca sarind de pe un bolovan pe altul. Chiar insa daca Mihu ar fi trecut insusi, Marta era fata mare; asadar, inca acum doi ani Mihu poruncise slugilor sa faca o punte pe la un loc mai stramt. Puntea, cam de doi stanjeni si jumatate de lunga, era facuta din doua scanduri de fag puse alaturea pe niste pari grosi, intepenite prin mari cuie de fier. Lasa ca oamenii treceau mai mult pe langa punte decat peste ea, dar in vreme de ploaie, cand paraul se umfla, ea slujea intregului sat de trecatoare.

Cand Mihu dete sa scoboare spre podet, vazu ivindu-se din dosul gardului de peste parau un om inalt si gros, care venea spre dansul calcand din greu, incat parca era sa se clatine pamantul sub picioarele lui.

Acest om era Cosma Florii Cazacului. Nu se putea un lucru mai neplacut. Astazi era bine sa nu se intalneasca viitorii cuscri si chiar intalnindu-se sa fie destul de departe, pentru ca, dandu-si binetele cuvenite, fiecare sa poata merge mai departe, ca si cand nu ar sti nimic despre cele ce aveau sa se petreaca spre seara. Aici, la punte, ei trebuiau sa treaca unul pe langa altul, ei trebuiau sa-si dea mana, trebuiau sa stea de vorba.

Mihu isi increti sprancenele. Sus, inaintea casei, stau femeile si priveau in urma lui; jos era puntea ingusta, pe care nu puteau sa treaca doi oameni alaturea, si vorba era care caruia sa-si dea cinstea intaietatii.

Ei se apropiau de punte cu pasi nehotarati, dar se apropiau astfel incat sa soseasca deodata la cele doua capete ale scandurii.

Mihu stete putin la indoiala, apoi se indaratnici si, auzind femeile in dosul sau, puse piciorul pe scandura.

Tot atunci Cosma calca puntea, ce se incovoia sub pasul lui. Cam pe la mijlocul puntii ei isi ajunsera piept la piept si se oprira tulburati si posomorati fata in fata.

- Noroc bun! grai Cosma necajit.

- Sa dea Dumnezeu! ii raspunse Mihu cu amaraciune. Ei isi stransera mana si stetera catva timp tulburati si cautand mereu sa mearga fiecare mai departe, iara femeile de dinaintea casei incepura a-si astupa gurile.

- Prost e facuta puntea asta, grai Cosma.

- Imi pare rau, ii raspunse Mihu suparat, caci eu am facut-o.

- Apoi rau ai facut-o, ii zise celalalt nerabdator, incat nici nu pot sa treaca doi oameni cinstiti pe ea.

- Pofteste si treci! grai acum Mihu, si sari la dreapta de pe punte.

- A, nu! fereasca Dumnezeu! A d-tale e puntea, ii raspunse Cosma, si sari la stanga, in albia paraului.

Femeile nu se mai putura stapani si incepura sa bufneasca.

- Daca era facuta de d-ta, trebuia sa-mi dai mie pasul intai la trecere! striga Cosma si se departa cu obrajii rositi.

- Se-ntelege! raspunse Mihu stapanindu-si mania. Numaidecat! Cine sunt eu! Auzi! Trebuie sa-i las pasul intai!

Mergea apoi Mihu, mergea fara de a mai privi la dreapta ori la stanga, mergea drept inainte, si femeile parca veneu in urma lui si bufneau, si radeau in hohot, si-si bateau joc de dansul. Vedea cum una fuge la alta, cum isi spun intamplarea, cum fiecare ii pune cate-o codita, cate un cornulet, cum intregul sat nu mai vorbea decat despre rusinea pe care a patit-o.

Nu mai putea sa mearga la casa satului, nici la biserica; el intra prin vii si se intoarse pe la Fantana Corbului acasa.

- Ce e, Mihule? il intreba Safta cand il vazu intorcandu-se inainte de vreme.

- Nimic, toate sunt bune! raspunse el intrand in casa.

V

Pe la amiazazi tot satul stia ca Mihu s-a certat cu Cosma, iara dupa- amiazazi oamenii si femeile stateau gramezi-gramezi si nu vorbeau decat despre nemaipomenita intamplare.

Unul, mai stiutor de tainele celor doua case, ii spunea soptind prietenului sau mai apropiat ca Toderica se intalnise vineri seara cu Anica Podarului la portita, ca Anica l-ar fi necajit cu insuratoarea si ca el ar fi zis ca Marta e subtirica, incat n-ai sti ce sa faci cu ea, temandu-te ca nu cumva sa o frangi intre degete si alte asemenea lucruri de luat peste umar ar fi grait Toader. Anica le-a spus toate aceste Floarei lui Ciucur, iar Floarea a dat vorba mai departe, incat Safta a prins de veste de vorbele pe care le graise Toderica, viitorul ei ginere, si grozav s-a suparat si a inceput sa faca gura. Mihu, bland ca totdeauna, numaidecat a plecat la Cosma, voind sa-i spuna ca, daca e vorba asa, apoi nu-i mai da fata. Asa s-au intalnit apoi pe punte si s-au certat din pricina vorbelor pe care le graise Toader.

- Asa o fi! ziceau oamenii si clatinau ganditori din cap. Cu deosebire insa fetele si nevestele tinere nu erau multumite cu aceasta lamurire. Tita lui Colac auzise de la cineva ca lucrul sta cu totul altfel. Adica Marta nu ar fi voit sa se marite dupa Toderica, fiindca ar fi in dragoste cu Miron si, auzind Simina despre aceasta, i-ar fi zis Cosmii sa mearga la Mihu si sa-i spuna ca, daca-i vorba asa, apoi nu se mai duce Toader la petite. Asa s-au intalnit pe punte si s-au certat.

- Asa o fi, soro! isi ziceau femeile si nu se mai indoiau despre nimic.

- Nu spuneam eu ca nu are sa iasa nimic din toata nunta aceasta? zicea una. Si orbul putea sa vada ca lui Toderica nu-i umbla mintea la insuratoare. Mereu pe la sezatori, mereu pe la portite

- Asa-i, soro! ii raspundea alta. Apoi Marta? N-ai vazut cum se leaga de Miron? Nu ziceam eu? Daca-i odata bogata, isi alege cel putin un barbat incat sa-i cauti pereche.

Astfel, din vorba in vorba, satul ajunse la intelegere si, pe cand se insera, toti stiau cum s-au petrecut lucrurile si nici unul nu se mai indoia ca Mihu odata cu capul nu-si va da fata din casa.

Cand era insa vorba de Miron, multi clatinau din cap si ziceau:

- Multa apa va mai trece pe Paraul Corbului pana ce Mihu isi va da fata dupa un cioban.

Femeile insa nici despre aceasta nu se mai indoiau. In vremea aceasta Toader era vesel, Simina era necajita, Cosma era mahnit, Marta ii facea cu ochii plini de lacrimi marturisiri Saftei, Safta asculta racita pana in adancul inimii, iara Miron cutriera culmile muntilor ascunsi in ceata departarii.

De cand a strans pe Marta in brate, de cand a sarutat-o, de cand a dezvelit scumpa taina a vietii sale, sangele ii ramasese infierbantat si sufletul lipsit de astampar. O vedea mereu, si mereu fugea de dansa; simtirea pe care o avuse atunci mereu se reivea, si el cauta mereu sa o goneasca. Adeseori il apuca o pornire de turbare, incat se simtea ucigas si se vedea sfaramand pe Toderica, pe Mihu, pe Cosma cu o singura lovitura. Si iarasi se alina pe o clipa, dar deodata il apuca dorul si-l purta spre vale. "Ma duc, isi zicea, o iau si o aduc aici, departe, departe de lume" Dar cum putea sa rapeasca mangaierea batranetelor?

Norii se strecurau in liniste, unul cate unul, pe deasupra lui; luna mereu se ascundea in dosul lor si iarasi iesea deasupra campului senin al cerului; stelele, carul cu boi, closca cu pui, intregi cetele stralucite pe nesimtite isi mutau locul si inaintau pe calea robilor inspre cadere: pastorul zacea intins pe spate, cu fata spre cer si cu privirea pierduta in adancul inaltimilor lumesti, cu care atat de mult se deprinsese. Acest cer era atat de straveziu, atat de limpede era campia pe care Miron se juca in copilarie, era cartea cea mare din care in tinerete isi talmacea tainele vietii; iara acum, cand, obosit de munca zilei, trupul lui era cuprins de amortire, sufletul sau dezlegat ca o para de foc se ridica si se departa de la fata pamantului, pe care isi parea atat de strain.

VI

Grozav se indarjise nenea Mihu. Sedea si iarasi sedea ceasuri intregi, fara ca sa poata iesi la capat cu gandurile sale.

Peste putin el uitase intalnirea neplacuta pe care au avut-o la punte si nu se mai gandea decat la rautatea oamenilor, care acum aveau despre ce sa vorbeasca. Ii parea ca-i vedea adunandu-se gramezi, ca aude glumele lor proaste si adeseori ii venea sa-si ia palaria, sa plece la Cosma si sa-i ceara iertare, numai ca satul sa ramaie de rusine cu clevetirile sale. Cosma ii zacea greu la inima, dar nu putea sa se manie pe dansul. In sfarsit, amandoi erau partasi la aceeasi soarta, amandoi deopotriva dati pe gura satului; Mihu il privea deci mai mult ca pe un pagubas si prieten la nevoie. Duminica dupa-amiazazi, Barbura lui Corbei veni sa spuna din partea Siminei ca de cu seara nu poate veni, fiindca se bolnavise una dintre fetite.

- Toate sunt bune! grai Mihu cand Safta il incunostiinta despre aceasta.

Sangele i se ridica insa in cap; aceasta era o nemaipomenita necinstire pentru dansul! Ii parea bine ca logodna nu se face, dar seara, cand ar fi trebuit sa se faca, il treceau fierbintelile.

"Nu! isi zicea umbland neastamparat prin casa, atat de departe nu ar fi trebuit sa mearga; dintr-un lucru atat de mic cum au fost vorbele de la punte nu ar fi trebuit sa faca unul atat de mare, cum este acela de a strica o logodna."

Luni dimineata, vazandu-l mai deschis, Safta incepu a se invarti pe langa dansul. Atat ii vorbise Marta despre Miron, incat capul si inima ii erau pline de chipul frumosului pastor; sta insa la indoiala si nu credea ca Mihu va voi sa auda despre dorintele Martei. De cand era inca in leagan, tata si muma se mangaiau cu gandul ca o vor marita dupa Toderica, si acum nu putea sa se impace cu gandul ca Marta sa-si aleaga alt sot. Cand isi vedea insa fiica prapadita si se uita in ochii ei staruitori, incepea sa se induioseze; iara cand Marta scapa cate-o lacrima, indata ii zicea:

- Marto! vino, draga mamei, sa mergem la el.

- Nu, ii zicea Marta. Nu pot! Du-te singura, caci mie imi vine sa ma ascund in fundul pamantului.

Iar cand Safta pleca, Marta fugea dupa dansa si o ruga sa nu mearga.

- Mihule! grai Safta in cele din urma. Am sa-ti spun o vorba. Mihu dete din cap si intra cu dansa in casa, apoi se aseza tacut.

- Precum vad, zise acum Safta intristata, din maritisul Martei nu are sa se aleaga nimic.

- Nu stim inca, raspunse Mihu asezat. Sa vedem ce zice Cosma.

- Ce zice? ii intampina Safta. Pentru ce n-a facut logodna ieri? Se vede ca si-a schimbat gandul.

- Nu stii! grai Mihu. Daca ar fi astfel, trebuie sa asteptam, ca sa-si trimita oamenii, pentru ca sa-mi intoarca vorba, dupa cum se cuvine. Iar daca nu, urma el stapanindu-se, apoi o sa vedem care-i mai tare.

- Sa vedem ca Toderica nu o mai vrea pe Marta, grai Safta cam tulburata.

- Nu o mai vrea? zise Mihu aprinzandu-se. Cum? Ori nu-i pare destula fata?

- Nu te aprinde, draga Mihule, raspunse nevasta, dar vezi, pesemne s-o fi vorbind prin sat, si Toderica a auzit

- Ce se vorbeste prin sat? intreba Mihu albindu-se ca varul.

- Mihule draga, ii zise Safta ingrijata, linisteste-te! Nu te-am vazut niciodata atat de nerabdator. Vezi, tu stii cum sunt tineretile. S-ar putea ca Martei sa-i fi cazut vreun flacau la inima, si Toderica sa fi auzit si asa sa nu o mai voiasca.

- Cum asa? intreba Mihu cu ochii mari. Safta suspina din greu, apoi incepu sa lacrimeze.

- Mihule! zise ea, niciodata nu ne-am gandit la una ca asta. Se prapadeste, piere, se usuca! De ieri dimineata nu mai vorbeste decat de dansul; plange si suspina, incat imi sfasie inima.

- Sarmana fata! zise Mihu induiosat. Pentru ce nu mi-ati spus mai demult?

- Nu stiam! urma Safta. A trecut un an de cand imi tot vorbeste despre dansul, mereu mi-l lauda, mereu imi spune cat e de voinic, de frumos si de dulce la vorba; totdeauna imi vorbea, insa asa, ca nu ma gandeam la nimic. Acum, deodata, nu o mai cunosc si nu stiu ce-i de facut Uite, Mihule, sa nu te manii; e cioban de la munte si nu stiu

- Un cioban? sopti Mihu racit in tot trupul.

- Da, un cioban, raspunse Safta.

- Si Marta il iubeste?

- Da, incat se prapadeste, zise mama plangand. Mihu cazu pe un scaun de langa masa, isi rezema capul in pumni si stete cateva clipe tremurand de zguduire.

- Mi-ati mancat viata! striga el dupa aceea, ridicandu-se. Ce sa ma fac? Mai bine ii sucesc gatul decat sa ma fac de rasul si de batjocura lumii! Unde am ajuns!?

- Mihule! o sa-l uite cu vremea, grai Safta calcandu-si pe inima.

- Da, striga Mihu cu amaraciune. O sa-l uite de dragul altuia. Lumea insa nu o sa-l uite!

El isi acoperi fata cu amandoua mainile, stete putin in lupta cu sine, apoi se indrepta si grai linistit, dar aspru:

- Ada-mi fata!

- Mihule! striga Safta inspaimantata si cu ochii atintiti asupra fetei lui aspre.

- Ada-mi-o! ori ma duc s-o aduc eu insumi, ca toti argatii sa vada cum o aduc, ii zise Mihu.

Safta iesi, iara Mihu ramase nemiscat la locul in care se afla. Peste putin, Marta, insotita de mama-sa, intra cu capul ridicat si cu fata alba, dar linistita.

- Marto! zise Mihu inabusit. Dar ce sa-ti zic? Tu mergi de capul tau?

- Nu merg, tata! ii raspunse ea.

- Nu mergi? dar umbli si vrei sa te mariti precum te poarta gandul, grai Mihu.

- Nu vreau! raspunse Marta hotarata.

- Atunci ce vrei cu acel ticalos? striga Mihu purtat de patima. Marta se zgudui in tot trupul, obrajii i se rosira, ochii i se umplura de vapaie, buzele incepura sa-i tremure; ea facu un pas inainte, apoi zise cu raceala:

- Taica! nu zice ca e ticalos, caci iti batjocoresti fata! Acele cuvinte erau graite cu atata simtire, incat Mihu deodata nu mai stiu ce sa-i faca, ce sa-i zica.

Marta se apropie si se alipi de dansul, isi aseza bratul pe umarul lui, apoi grai:

- Lasa, taica, nu te supara! Nu fi mahnit! Nu am sa-l uit in viata mea, dar niciodata n-am sa va vorbesc despre dansul. El s-a dus, pentru ca sa nu se mai intoarca. Poate insa ca, daca l-ai cunoaste, i-ai zice sa ramaie, atat e de nu stiu cum, incat nu se poate sa-l vezi si sa nu-i duci dorul. Nu cer sa-l mai vad, dar doresc, taica, sa-l vezi si tu, apoi marita-ma dupa cine vei voi.

- Draga mea copila! raspunse Mihu miscat. E mai bine sa nu-l vezi nici tu si nici eu sa-l vad. Mi s-ar sfarama inima.

- Daca socotesti, tata, apoi fie si asa! grai Marta; dupa aceea iesi incet din casa, iara Safta iesi din urma ei.

Mihu se lasa pe un scaun de langa masa, isi rezema capul pe cot si ramase vreme indelungata pierdut in ganduri mistuitoare. Viata ii era rupta in doua, dupa toate cate a suferit in cele din urma zile; acum se temea ca nici in viitor nu-i mai ramane nici o mangaiere. Nu se indoia ca Marta peste catva timp se va alina si va pierde gandul de dragoste pentru pastor; dar suferintele ei erau mai grele pentru dansul. Ar fi purtat si aceste suferinte, si nu-l mahnea decat un singur gand: ce va zice lumea? Toata viata a trait astfel, ca lumea sa poata vorbi numai bine despre dansul; asa invatase de la parinti, asa se obicinuise, asa isi gasea cea mai mare din multumirile vietii, si acum, deodata, vedea risipindu-se partea cea mai scumpa din pretul bogatiilor si al bunelor sale fapte.

Intr-un tarziu, el se ridica, isi netezi fruntea, apoi grai incet si fricos:

- Dar ce-mi pasa de gura satului! Dupa ce rosti aceste vorbe fata lui se schimba; nu mai era Mihu, omul bun si bland, ci omul bogat, caruia nu-i mai pasa de nimeni.

Afara incepura sa latre cainii. Mihu iesi. Erau Mitrea si Simion. Stapanul casei ii primi dupa cum se cuvenea, ii duse in casa, apoi, dupa ce-i pofti sa sada, ii intreba ce gand bun i-a adus la casa lui.

- Pentru ca sa nu facem multe cotituri la dreapta si la stanga, raspunse Mitrea, am venit pentru vorbele slabe pe care le-ati avut cu Cosma.

- Nu are pricina, grai Mihu rece.

- Adica da! urma Mitrea. Cearta a fost din pricina copiilor, si vina, pe drept vorbind, nu este nici a unuia, nici a altuia. Si fiindca se vorbeste prin sat ca nu ai fi voitor sa-ti dai fata din casa

- Asa-i! zise Mihu, ne vine greu sa ne despartim de dansa.

- Tocmai fiindca-ti vine greu, urma Mirtea, si, pe drept vorbind, stim ca ai putea sa faci cum vrei in casa d-voastre! dar, fiindca se vorbeste prin sat ca nici fata nu ar cam vrea si nu ai fi tocmai voitor sa nu-i faci pe dorinta, deoarece e singura pe care o ai

- Asa-i! zise Mihu multumit. Tinem sa o vedem fericita.

- Si fiindca se vorbeste prin sat, urma Mitrea, ca ai fi hotarat sa-ti iei ginere in casa, adica sa zidesti de alaturi o casa pentru Marta, si ai fi zis ca nu ravnesti la bogatia nimanui, caci ai de unde sa dai

- Asa-i! zise Mihu, incepand a se mandri. Mult, putin, ne-a dat Dumnezeu, numai noroc sa fie

- L-a dat Dumnezeu! grai Simion.

- Si fiind astfel, incheie Mitrea, Cosma s-a gandit ca nu ti-ar fi cu suparare daca ti-ar inapoia vorba, te-ar ruga sa fii bun iertator si sa ramaneti cu cinste ca mai inainte.

Mihu statea tulburat inaintea oaspetilor sai.

- Asa-i, zise el, imi pare bine de vorbele pe care mi le trimite Cosma, dar nu inteleg cuvintele despre maritisul fetei mele.

- Vere Mihule! grai Simion asezat si cam aspru. Sa-mi ierti vorba, dar ne esti cu suparare cand vrei sa ne ascunzi un lucru de care se reazema cinstea casei de la care venim. Slava Domnului! satul nu e pustiu, si este pe ici, pe colo cate un om care stie ce se petrece prin casele vecinilor. Oamenii iti lauda darnicia si spun cat de mult l-ai luat in drag pe Miron, oierul; iara d-ta voiesti acum sa arunci vina pentru stricarea logodnei asupra lui Cosma.

- Fereasca Dumnezeu! grai Mihu, sunt gata sa o spun intregului sat ca vina e din casa noastra. Dar prin sat se vorbeste mai mult decat este adevarat, si despre maritisul fetei mele cu Miron pana acum nu s-a luat nici o hotarare; aceasta va rog sa le-o spuneti tuturora.

- Dar a fost vorba, zise Mitrea.

- Da, sa va spun drept, raspunse Mihu, asa, in treacat, a fost; si daca nu s-a potrivit flacaul, apoi cum va fi voia lui Dumnezeu!

- Te intelegem acum! grai Simion zambind. Dar noroc sa ai de ginere. Ce-i drept, flacaul nu e bogat, dar e flacau, incat sa-i fie satului cinste de dansul.

- Nu-l cunosc, zise Mitrea, dar asa se zice prin sat.

- Eu il cunosc, grai iarasi Simion, si ti-o spun din inima. Mihu sta buiguit intre amandoi, privea cu indoiala cand la unul, cand la cellalt si nu stia ce sa le mai zica. El le dete mana, ii petrecu pana la poarta, dar nu-si mai dadea seama despre cele ce face ori zice.

Ar fi dorit sa vie cineva sa-l intrebe pentru ce au venit Mitrea si Simion; dar nimeni nu se arata. Se intoarse dar in casa si incepu sa umble nedumerit in sus si-n jos. Se simtea cu totul alt om.

"Miron! isi zise el inseninat. Numele e bun. Se vorbeste prin sat ca as fi hotarat sa-l iau de ginere in casa, ca as fi hotarat sa-i zidesc de alaturi o casa. Cate nu mai scornesc oamenii? Dar adica pentru ce sa nu fie cu putinta Hm! Cum zice Marta: poate ca daca l-as cunoaste, as judeca si eu altfel. Se-ntelege c-am fost cam pripit."

Si acum Mihu incepea sa dea cu socoteala ca trebuie sa fie ceva de flacaul acela, daca Marta il iubea. Vedea in gandul sau cum mesterii lucreaza la casa, cum el insusi imparte porunci, vedea pe Marta cu copilul in brate si auzea cum oamenii isi zic: "Se vede ca o dureaza pentru Marta". Ii parea ca aude cum nepotii isi povestesc: "Asa si asa era pe vremea cand Mihu isi luase ginere si-i zidise o casa".

Era un farmec nespus in toate aceste. Mihu pleca spre usa, dar cand era sa deschida, se opri si zise: "Nu! Nu inca! sa nu ma pripesc! Sa vad mai nainte, sa mai intreb, sa ma incredintez mai bine, sa-l vad apoi cu ochii mei".

Iarasi incepu sa umble prin casa si sa-si cumpaneasca gandurile. Deodata fata lui se intuneca. Vedea pe Cosma inaintea sa, si sufletul i se umplea de amaraciune cand se gandea ca Cosma ar putea sa-i zica: "Tot omul cu oamenii de seama lui!"

"Nu! isi zise Mihu, eu tot nu-mi dau fata dupa un cioban; mai bine sa ramaie fata mare!"

VII

Casa lui Mihu era trista si mahnita, tineretea si darul veseliei pierisera din ea.

Safta, harnica gospodina, sedea retrasa si tacuta ceasuri intregi, fara de nici o treaba si departe de placutele griji ale casei. Dumnezeu ii daduse destul; avea din ce sa traiasca si nu se temea ca-i vor ramanea copiii necapatuiti.

Mihu, stapanul mandru de bogatiile sale, dimpotriva, din zori de zi pana seara tarziu muncea alaturea cu slugile. Feciorii ii erau inca tineri; le mai ramanea destula vreme sa munceasca.

Marta, in sfarsit, era blanda, harnica si totdeauna in voie buna, gata de a le zambi celor ce-i privesc in fata; dar ea nu mai era copila zburdalnica ce rasfata lumea prin neastamparul veseliei. De pe o zi pe alta sangele ii pierea din obraji si vinele tot mai mult ii strabateau prin pielita alba a mainilor.

Despre intamplarile petrecute nimeni nu mai cuteza sa vorbeasca, si aceasta tacere, purtarea linistita si prefacuta uitare il umplea pe Mihu de ingrijare. Parca se temea de ceva si, oriunde privea, el nu vedea decat o mustrare ascunsa. Sub acoperamantul casei sale era mereu nedumerit, iar cand iesea intre oameni nu-si mai gasea cumpatul si buna chibzuiala de mai inainte, fiindca se stia judecat in taina si nu stia judecata lumii. Ar fi dorit sa vada pe cineva plangand, dar nimeni nu plangea. Ar fi dorit sa-l mustre cineva, dar nimeni nu cuteza. Ar fi dorit sa se mai intample ceva, dar intamplarile se insirau dupa obiceiul vremilor. Nu putea sa-si dea seama ce doreste; simtea insa ca lucrurile il supara si ca nu mai pot ramanea cum sunt. Toata casa i se schimbase, fara ca sa poata intelege destul de lamurit pentru ce. Inima i se umplea de amaraciune cand vedea ca nimeni in lume nu-si mai deschide sufletul inaintea lui si ca a ajuns a fi strain chiar intre peretii casei sale.

Adeseori sta si privea asa in lume, da din umeri si iarasi urma lucrul. Era o suparare in casa, dar avea sa treaca si asta.

Zilele treceau insa, si nimic nu se schimba. De pe o zi pe alta isi pierdea rabdarea, se mania fara ca sa stie pe cine si-i venea pofta de cearta. Pierduse ceva ce nu mai putea gasi; era obisnuit cu o multime de lucruri, care nu i se mai puneau in cale; ii lipseau rostul obisnuit si tihna de toate zilele.

Cosma ii sta Mihului greu pe inima. El era vinovat de toate; pentru el se urmeaza lucrurile cum s-au urmat. Dar socoteala era incheiata si Cosma parca nici nu mai traia pe fata pamantului.

Intr-o duminica, intorcandu-se de la biserica, Mihu gasi pe Safta sezand singura la fereastra din casa cea mare. Atat era de adancita, incat tresari cand il simti intrand in casa.

Mihu nu se mai putu stapani.

- La ce te gandesti, nevasta? grai el.

- La ce sa ma gandesc? ii raspunse ea. Stii cum sunt gandurile: vin cu sila si se duc fara de veste.

- Asa-i! zise Mihu usurat. Dar, cand ochii lor se intalnira din nou, el vazu furisandu-se o lacrima din ochiul sotiei sale.

- Safto! zise el cam aspru. Prea te dai dupa fata.

- Dar n-o vezi cum e? ii raspunse nevasta cu amaraciune.

- Ce zice? intreba Mihu linistit.

- Nimic! grai Safta. Nu vrea sa se dea in vorba despre dansul. Mihu ramase catva timp cuprins de o vie ingrijare.

- Safto! grai el hotarat. Sa o maritam dupa el.

- Fa cum vrei, raspunse ea.

- Sa fac cum vreau? zise Mihu. Ori nu vad ca v-ati pierdut odihna si v-ati schimbat firea? O sa ma duceti pana la anul tot asa. Vreau cum vreti voi!

- Mihule! grai acum Safta. Nu zice ca noi voim! Tu esti stapan in casa; tu fa cum vei chibzui.

- Asa-i! zise Mihu tulburat. Asa-i! zise iarasi, ridicandu-si mereu parul de pe frunte. Asa-i! eu am sa hotarasc.

Ar fi dorit ca Safta sa mai zica ceva; Safta insa, vazand ca el nu mai zice nimic, tacu si ea. Astfel au stat, fiecare cu gandurile sale, pana ce a intrat Marta, ca sa intrebe daca nu vor sa sada la masa.

Mihu acum simtea pe umerii sai intreaga sarcina a lucrurilor viitoare, dar nu se putea hotari. Daca ar fi fost cineva sa-l impinga intr-o parte ori in alta, fie un copil, fie chiar unul dintre slugile sale, el s-ar fi bucurat; acum insa chiar nici Safta nu-i mai zicea: "Eu nu zic sa faci, barbate; cred insa ca ar fi bine."

Era in sufletul lui o lupta care de la sine nu se mai putea curma, si in cateva zile aceasta lupta il seca de puteri. Miercuri lua un fel de hotarare, isi puse in gand sa cunoasca, inainte de toate, pe Miron, iar joi de cu zori pleca la munte, zicand ca merge sa vada turma dusa la jir.

Seara, cand se intoarse, buiestrasul era plin de spuma. Mihu descaleca incet, iar cand Safta il intreba despre trebile zilei, el raspunse scurt si cuprinzator: "Toate sunt bune!"

A gasit stana lui Miron, dar pe Miron nu l-a mai gasit. Plecase cu vreo trei saptamani mai inainte. Isi vanduse partea din turma, isi luase viteii si juncanii si plecase, nimeni nu stia unde si nimeni nu stia pentru ce. Se dusese in lume.

Mihu tacea, desi era cuprins de o vie parere de rau. Marta, fata lui cea inteleapta, tot mai strans i se lipea de suflet, se simtea parca anume facut de Dumnezeu numai de dragul ei, si chiar feciorii ii pareau straini.

Dara Marta era multumita si nu mai cerea nimic, iara el insusi nu mai avea nici o dorinta pentru dansa.

Era trista casa lui Mihu, trista si mahnita

VIII

Vremea da si vremea duce: vremea e stapana lumii. Trecusera doi ani de zile de cand casa lui Mihu fusese zguduita. Farmecul intamplarilor stinsese dureri si dorinte, dar nu a putut pune inimile la locul lor de mai nainte.

Despre Miron nu se mai vorbea prin sat decat din cand in cand, pe la sezatori sau in serile de iarna, cand fetele si flacaii se adunau la claca. Si atunci insa vorbele se insirau ca intr-o poveste ramasa din batrani. Toata lumea stia ca Miron s-a dus in lume; nimeni insa nu stia unde s-a dus si ce s-a facut. Unii credeau c-a intrat in oaste, altii ca a trecut muntii si iarasi altii credeau ca a trecut in Tara Turceasca si ca nu se va intoarce decat cu chimirul plin de galbeni. Singura Marta ar fi stiind unde e Miron, dar nimeni nu cuteza sa o supere cu intrebari, fiindca stia de mai nainte ca-i va taia vorba. In casa lui Mihu, Miron era uitat; Safta de mult nu se mai gandea la el, iar Mihu numai atunci isi aducea in treacat aminte, cand prietenii buni il apucau cam pe departe despre maritisul fetei, laudandu-i pe cate un flacau ce ar fi bun de ginere in casa. Mihu isi aducea aminte privirea cu care il intampina fiica-sa cand era vorba de asemenea lucruri, se facea ca nu intelege si se intorcea mahnit acasa.

Nu mai erau vremile de demult. Mihu zidise casa de alaturi, pe care si-o gandise odinioara atat de frumoasa. Vasile se insurase si avea un copil. Tata si feciorul erau vecini si oameni de aceeasi casa, cum le venea mai bine. Safta avea nora in casa si nu avea, cand i-ar fi fost cu suparare. Nepotul era cand la mama, cand la bunica si cand iarasi la matusa, era purtat de pe brat pe brat si le da tuturora de lucru si pe toti ii intinerea.

Si Toader se-nsurase.

- N-am zis-o? strigau nevestele, pe cand era logodit cu Anica Podarului. Si orbul putea sa vada cat de colo!

Se vorbea ca Mihu era sa fie nun, deoarece tinea foarte mult la cinstea cumetriei si e mare om de casa acela care ne cununa copiii si ne boteaza nepotii. Dara Cosma nu stia daca Mihu ar fi bun voitor de a primi, iar Mihu era jignit si nu-i venea sa se arate doritor de cinstea cumetriei.

Mihu, cu toata casa, a fost poftit la un scaun de odihna, un pahar de bautura si mai multa voie buna, si, poftit fiind, nu putea sa lipseasca. La nunta apoi, incetul cu incetul, sufletele se deschisera; inspre seara, Safta se saruta cu Simina, iara la miezul noptii Mihu stranse mana cu Cosma.

- Sa traiesti, cumetre! ii zise el din toata inima! Daca nu-mi esti, tin sa-mi fii, cu voia Domnului, tin sa-mi dai cinstea aceasta!

- In partea mea e cinstea! raspunse Cosma, indreptandu-se cu mandrie, inalt si gros.

S-a schimbat casa lui Mihu, s-a schimbat satul, lumea intreaga s-a schimbat; numai Marta ramasese tot cum a fost, blanda, harnica si totdeauna in voie buna. Dar atat de demult era ca Marta fusese tot astfel, incat nimeni nu-si mai aducea aminte de vremile acelea in care era altfel; lumea se deprinsese cu firea ei, si parca ea totdeauna a fost fata inteleapta. Acasa, la biserica, la joc, la claca, la nunta, pretutindenea fata cu oamenii ea se arata scurta la vorba, in voie buna si plina de bunacuviinta: asa o stia Safta, asa Mihu, asa o stia lumea intreaga.

Numai cateodata ea isi pierdea rabdarea obisnuita. Cu deosebire de cand se facuse bunic, Mihu incepu a fi staruitor. Isi vorbea mereu despre perii incaruntiti inainte de vreme; se tanguia ca n-a avut noroc, spunea mereu ca o singura dorinta ar mai avea in viata; ba intr-un rand ii vorbi Martei depre vredniciile lui Lepadat, feciorul lui Petrea Dogarul, si in alt rand despre Dinu, feciorul lui Popa Nichita, preotul din Balaseni.

Cand se apropia toamna, Marta pe zi ce mergea se facea tot mai nedumerita si mai ganditoare, adeseori era trista, dorea singuratate, in sfarsit isi pierduse linistea. Adeseori, cand serile erau frumoase, ii placea sa stea vreme indelungata pe laita din fundul gradinii, cu capul rezemat de tulpina parului si pierduta in ganduri nehotarate.

- Marto! ii grai Floarea, sotia lui Vasile, vazand-o pierduta astfel in ganduri. Ia mai lasa gandurile! Nu te intrista. O data-i lume, o data-i tinerete!

- Eu sa ma intristez? intreba Marta uimita. Dar pentru ce?

- Pentru ce? grai nevasta. Te vad ca stai mereu pe ganduri.

- Esti nu stiu cum, grai Marta cu viosie. Uite, urma apoi mai incet, tu poate ca nici nu-i intelege: stau ici si privesc in lume, imi inchid ochii si privesc mereu si nu gandesc nimic. E, nu stiu cum, minunat locul!

Floarea dete din umeri.

- Si te gandesti la el, zise ea apoi cam necajita.

- La el? intreba Marta, privind-o cu ochii mari. La cine? Deodata ea se cutremura si se indrepta spre Floarea.

- Inteleg! zise zambind. Da! ma gandesc cateodata, dar foarte arareori E mult de atunci; parca nici nu-i adevarat.

- Ei bine! atunci pentru ce nu vrei sa te mariti? grai nevasta.

- Nu cumva crezi ca pentru el? o intreba Marta speriata.

- Dar ce alta sa cred?

- Sa vorbim despre alte lucruri, ii zise Marta. Stiu ca n-ai sa ma intelegi! Atat ma simt de bine asa cum sunt, incat nu ma pot hotari sa ma marit.

Floarea iarasi dete din umeri, dar, privind in fata Martei, nu mai indrazni sa-i vorbeasca despre maritis. Ele mai stetera catva timp de vorba, apoi se intoarsera in curte.

Inainte de a dormi, Marta se gandi timp indelungat la Miron. Ar fi dorit sa stie ce s-a facut, unde este si cum isi petrece zilele. Dar aceasta dorinta, odinioara atat de vie, incat ii punea sangele in fierbere, acum era ca o blanda suflare de vant, de care frunza plopului abia se clatina. Si-l inchipuia, dar nu putea sa-l mai vada inaintea ochilor inchisi. Era sters din sufletul ei, si in urma lui nu ramasese decat o placuta aducere-aminte a sirului de intamplari si zguduiri sufletesti prin care trecuse. Dar aceasta aducere-aminte era atat de placuta, incat Marta isi stranse ochii si suspina cand gandi ca si aceste urme vor mai pieri din sufletul ei. Ar fi voit sa planga, si nu putea. Grozav ii parea viata de desarta: nici o dorinta si nici o durere nu mai vedea intr-insa.

Era duminica. Marta se duse la biserica si dupa pranz petrecu pana in amurgul serii la joc.

Seara, intorcandu-se de la joc, se opri cu tovarasele ei la Fantana Corbului, se aseza pe doaga fantanii si stete catva timp ganditoare.

- Tineti voi minte cand ne canta Miron din fluier? zise ea, si intaia oara dupa doi ani de zile incepu sa vorbeasca despre dansul.

Pe cand sosi acasa, luminile se aprindeau. Erau oaspeti la casa. Inca de joi, Pintea Dubaul trecuse cu vite la targ si statuse cateva ceasuri la prietenul sau, Mihu, avand cu sine, ca din intamplare, si pe tovarasul sau, Manea Vatafului. Acum ei se intorceau de la targ si, dupa cum ii poftise Mihu, trasesera la gazda, pentru ca maine-zi sa plece mai departe, fiindca era cale de o zi pana la Valea-Sarata, tocmai dincolo de munte.

Marta stia de ce e vorba. Inca vineri seara, Safta ii spusese ca Manea e un om foarte cumsecade, asezat si cam stiutor de carte. El avusese nevasta si doi copii, dar i-au murit, sarmanul de el.

La cina era masa mare. Pintea, ca om sfatos, tinea firul vorbei cand cu Mihu, cand cu Safta, cand cu Vasile; vorbea insa mai ales despre "la noi" si "la d-voastre" si zicea mereu ca, daca n-ar fi om cu casa, si-ar cauta aici o nevasta si nu s-ar mai intoarce.

Manea, un om cam de treizeci de ani, scurt si spatos, cu mustata groasa si cu ochii mari, sedea rezemat pe spatele scaunului, da din umeri, zambea din cand in cand, dar nu sporea vorbele.

Toata seara Safta si Floarea erau vesele, Vasile sta retras, iara Mihu se misca nerabdator pe scaun. Marta era blanda, desteapta si mai in voie buna decat de obicei.

Dupa masa Mihu cauta sa fie singur cu Marta, iara ea nu-l ocoli. Privirile lor se intalnira, dar Mihu nu stia cum ar vrea si cum nu.

- Ce zici, Marto? grai el in sfarsit.

- Ce sa zic? raspunse ea. N-as vrea, taica. Dar odata tot trebuie sa fie si e mai bine asa.

- Asa-i, fata mea, zise Mihu, mai stete putin cuprins de nedumerire, apoi iesi.

Marta ramase catva timp nemiscata. Ochii i se umplura de lacrimi. Ea ridica amandoua mainile, isi acoperi fata si isi sterse lacrimile din ochi.

- Doamne, cum trece vremea! zise ea si iesi in urma tatane-sau.

IX

Era balciul de toamna de la Sarata, unul din acele balciuri vestite, la care oamenii se aduna pana de peste noua tari si noua mari.

Cand ziua de Sfantul Dimitrie se apropie, pe coastele muntilor, prin infundaturile vailor, de-a lungul Podgoriei, pretutindenea pe unde omul si-a intemeitat adaposturi, pana la cele mai departate odai de pe ses, lumea se pune in miscare.

Sarata se incepe de jos, de pe tarmurii raului, unde se despart vaile si se cruciseaza drumurile de tara, si se intinde sus pe coaste pana la plaiul intins, unde inca de joi se insira corturile negutatorilor si carciumile insemnate cu steaguri in mai multe fete. Vineri, drumurile de dimprejur incetul cu incetul se umplu, si pana seara zgomotul lumii adunate umple vaile din fata coastei.

Dar balciul e mai ales o sarbatoare de intalnire si de vesela petrecere. Lumea cea multa, oamenii ce vin ca sa vada si sa se arate, fetele si nevestele tinere, gatite ca de nunta, flacaii sprinteni si gata de a se prinde la hora, caluserii mladiosi si iuti la pas, intreaga lume vesela nu se aduna decat duminica.

Duminica lumea curgea mereu: unii urcau din sat, iar altii veneau despre munte.

In apropierea intrarii despre munte, inca de sambata seara se asezase un car cu patru boi, incarcat pe jumatate cu fan. Duminica dimineata fanul era descarcat si aruncat la protapul carului, iar cei patru boi, dimpreuna cu cinci juncani, rumegau imprejurul porsorului de fan.

In carul desertat erau un fier de plug, cateva coase, o piatra de rasnita si, legate la un loc, mai multe lucruri de fierarie.

Miron sedea pe latura carului si privea cand spre munte, cand spre balci.

Marta era logodita cu Manea Vatafului, asa-i spusese cineva cu cateva zile in urma, si astazi era sa vie la balci, ca sa cumpere darurile de nunta si sa se arate lumii.

Dorea sa o mai vada o data. Vremea trecea insa, soarele se ridica mereu pe cer, dara trasura Mihului Saftei nu se ivea despre munte.

Miron de mult incepuse a fi nerabdator, dar fata ii ramanea plina de o linistita oboseala si privirea i se muta incet de la un lucru la altul.

Cateodata el se ridica cumpatat si statea timp indelungat in car. Cioarecii stramti de aba, camasa lunga pana aproape de genunchi, cusuta pe margine cu fire de matase galbena si incheiata la brau cu chimirul ingust, din care ieseau plaselele groase ale unui cutit, pieptarul albastru, cu cinci bumbi latareti, manecile largi tivite tot cu matase galbena, palaria lata, ce-i sta data indarat, incat acoperea tot parul tuns si lasa dezvelita intreaga frunte rotunda si neteda, toata infatisarea i se potrivea cu cumpatul miscarilor si cu intelepciunea ochiului. Din cand in cand, el isi apuca musteata groasa, dar scurta, cu buza de din jos si o netezea, apoi iarasi ramanea cu buzele stranse si cu fata nemiscata.

Marta era sa se marite. Era un lucru firesc sa se marite. Asa se petrec lucrurile in lume, iar nu altfel. Dar voia s-o mai vada o data, si atat!

In zadar astepta insa, caci Mihu, care statuse de gazda la Pintea Dubaul, intrase despre sat si, pe cand Miron privea nedumerit spre deal, trasura lui Mihu si aceea a Dubaului trasera la umbra unui carpan din apropierea padurii de la dreapta. Mihu si Pintea sarira voiniceste pe iarba uscata, iar nevestele se detera jos si incepura a-si scutura hainele si a le potrivi pe trup.

Urmara apoi vorbele ca lumea e multa ca locul e frumos, ca timpul e potrivit, in sfarsit, dupa cum e obiceiul omului cand soseste undeva.

- Acum voi plecati in caile voastre, ca noi mergem sa vedem cine, cum si in ce fel, zise Mihu in sfarsit, poftind pe Pintea sa mearga cu dansul. Se putea ca, din intamplare, sa dea peste Manea. Era vorba ca deseara sa vie cu totii la casa lui, apoi mai aveau sa cumpere mai una, mai alta; nu-l puteau deci lasa sa-i caute de-a oarba prin targ.

Plecand, Mihu si Pintea o luara cu pasi masurati spre partea unde lumea se inghesuia. Intrati apoi in balci, nu inaintau decat pas cu pas. Aci era un prieten, colo o rubedenie si iarasi in alta parte un cunoscut de mare cinste. Mereu stateau de vorba. Pintea spunea, asa cam pe departe, cum adica s-a intamplat ca Mihu sa fie la balci, iara Mihu, desi nu era tocmai in voia lui cea buna, simtea ca umbla prin mijlocul lumii si zambea multumit.

Peste putin se opreau la niste saci cu bucate, la o pereche de boi frumosi, la un cal trupes, la un vraf de lemnarie; pentru ca vorba sa fie scurta, umblau ca prin targ.

Dar Pintea ducea pe Mihu spre partea de la deal, unde stia ca va gasi pe Manea.

Cand erau sa treaca pe langa carul in care statea Miron, Mihu se opri si incepu sa se invarteasca imprejurul juncanilor.

- Buna prasila, zise el, apoi se intoarse spre Miron si ramase catva timp cu privirea atintita la el.

- Cum tii juncanii? intreba el.

- Nu-i vand, raspunse Miron rece.

- Ce-ai dat pe ei? intreba iarasi Mihu.

- Nu i-am cumparat, raspunse iarasi Miron. Mihu mai privi o data sus la Miron, apoi se intoarse jignit, ca sa plece mai departe.

Fata lui Miron se deschise. El puse mana pe leuca, isi dete vant si, rezemandu-se pe brat, se arunca din car inaintea lui Mihu.

- Sunt de prasila mea, zise el zambind cu bunacuviinta, si-i vand, daca sunteti doritori de a-i cumpara.

Mihu era multumit.

- Nu tocmai, zise el, insa imi plac juncanii si doream sa le stiu pretul. Ii aduci de departe?

- De la Vadu-Rau, raspunse Miron.

- Cum? tocmai de la campie? intreba Pintea uimit. Dara soiul pare a fi de munte.

- Asa-i! grai Miron. Sunt prasiti la munte, dar in urma i-am adus la campie.

- Asa mai inteleg si eu! sa ai noroc, nepoate! grai Mihu si pleca mai departe, iara Miron se arunca din nou in car, apoi privi catva timp in urma celor doi oameni atat de cumsecade.

De la departare cam de-o suta de pasi batranul se uita inca o data indarat.

Miron tresari. Era ceva in privirea aceea Ce era El cunostea portul, portul satului in care petrecuse cele mai frumoase zile ale vietii sale; cunostea omul, il vazuse adeseori la biserica.

"Mihu! zise el miscat. Cum a imbatranit!" Asadar, Marta era in balci, aici, aproape, poate cu totul aproape.

Cuprins de un viu neastampar, el sta nehotarat in car: nu stia ce sa faca; ii era oarecum frica si-i venea sa plece numaidecat acasa. Deodata tresari, isi lasa mainile incet in jos, isi dete putin trupul la stanga si ramase nemiscat si cu ochii atintiti in departare.

De la dreapta, la departare ca de patru sute de pasi, Marta trecea spre balci. Asa era, cum a fost, inalta, cu pasul usor, cu capul dat putin inainte si chipul tot acela, si parul tot asa si-l poarta. Dar pe san parca nu mai e salba cea bogata, catrinta nu mai e batuta in fir si altita cusuta in rosu si albastru e rara, numai presarata.

Miron priveste ca la un lucru frumos si placut. Pare insa ca s-ar fi asteptat la mai mult; parca s-ar simti dezamagit.

Cand Marta se amesteca in multime, el sare din car si, cuprins de-o vesela si fecioreasca pornire, merge sprinten, cu pas iute si usor, in urma ei.

Pretutindenea, peste capetele oamenilor, o vede; se apropie, tot mai mult se apropie, si inima i se umple de indaratnicie.

In sfarsit, ea se apropie de hora si priveste, iara el se pune in fata cu ea, pierdut in dosul oamenilor.

El o vede acum de aproape, ii vede fata alba, ochiul mare si obosit, mana stravezie, linistita amaraciune pe buzele ei, o vede si iarasi tresare.

"Cat e de pierita!" zise el inabusit. E pierita, dar e frumoasa. Ochiul ia hrana si sufletul se desfata de privirea ei. O data vrea sa o vada, si inca o data, si o singura data. A trecut ca o zi de primavara, dar nu e multumit; e fericit, dar multumit nu e. Dintr-o clipa in alta fericirea il face tot mai indraznet.

Nu se mai poate stapani; da cu cotul inainte si se asaza astfel ca Marta sa-l poata vedea, iara cand, in sfarsit, privirile lor se intalnesc si raman mistuindu-se una pe alta, amandoi stau incremeniti.

Farmecul ochiului, caldura gandirii varsate in o singura privire, tainica intelegere intre doua suflete pierite iarasi zidesc lumea risipita.

Acum nu mai e timp pentru buna chibzuire: ei s-au vazut, ei trebuie sa se intalneasca, sa-si stranga mana, sa schimbe o vorba, sa planga impreuna. Trebuie, dar nu pot, caci lumea, si acum tot lumea ii desparte.

In deznadajduirea sa, Miron arunca Martei o privire hotarata si staruitoare, iara Marta nu se mai gandeste la nimic, ci-i arunca Saftei vorbele: "Ma intorc numaidecat", si pleaca cu moartea in suflet la carpan, si de aci mai departe, spre padurea de pe coaste.

Miron nu se mai intreba daca cineva il priveste, daca lumea nu cumva banuieste, ci, cu o miscare pripita si fara de voie, pune mana pe serpar si pipaie cutitul, apoi merge cu pas hotarat pe urma Martei.

Marta il asteapta la marginea padurii si, cum il vede venind, pamantul ii arde sub picioare, iara cand el este aproape, ea se da un pas indarat, isi pleaca trupul, isi acopera fata cu amandoua mainile si incepe sa planga. Miron stete catva timp inaintea ei, dar nu o mai vedea decat ca printr-un val des.

- Marto! nu plange! zise el.

- Ah! cat am suferit! se tangui ea inabusita. El se apropie, ii apuca amandoua mainile, le dete in laturi si-i privi indelung in fata plina de lacrimi. Incet, el o apropie apoi de sine, o cuprinse cu bratul drept, isi puse capul pe sanul ei si ramase catva timp cuprins de ameteala.

Marta nu mai plangea, ci sta cu vederea pierduta si data in voia lui, amortita si lipita de dansul.

Intr-un tarziu, Miron o departa incet de la sine.

- Si eu am suferit, Marto! zise el. Mult am suferit. Si pe cand tu te gandeai la mine, eu umblam zile intregi in cale lunga dus numai de dorul tau si de amarul inimii mele. Atat de mult am suferit, Marto, si atat de mult ma deprinsesem cu suferinta, incat ma cuprindea ingrozirea cand ma gandeam ca am sa mor odata si sa nu mai sufar. Dar acum, Marto, nu mai pot, nu mai vreau sa port suferinta, urma el cuprins de patima barbateasca. Pentru ce sa o port?

- Da, Miroane! zise Marta, ramanand cu ochii tintiti la pamant inaintea lui.

Miron ii apuca iarasi mana, o stranse, apoi grai:

- Marto, vrei tu sa vii cu mine? Marta tresari, ramase catva timp tulburata, apoi isi ridica fata si privi drept in ochii lui Miron.

- Nu se poate, Miroane! zise ea cu un glas limpede. Mai bine mor.

- Tu vrei adica sa te mariti! striga Miron.

- Nu vreau, Miroane! raspunse Marta ridicand capul. Mai bine sa mor.

Zicand aceste vorbe, ea il privi catva timp dusa, ochii iarasi i se umplura de lacrimi, apoi, deschizandu-si bratele, se arunca deznadajduita si-i cuprinse trupul.

- Ucide-ma, Miroane! fa ce vrei cu mine! zise ea. Mie nu-mi mai pasa.

- Cat esti de frumoasa, Marto! zise el ganditor, apucandu-i capul cu amandoua mainile, apropiindu-l si departandu-l iarasi de la sine.

Deodata el se indrepta aspru si zise hotarat:

- Vino cu mine, Marto!

- Unde? il intreba ea speriata.

- Vino! zise el iarasi, apoi apuca mana ei si merse cu ea afara din padure si drept spre balci.

- Unde e tatal tau? intreba el. Marta isi scoase mana din a lui.

- Stiu ce vrei, Miroane! zise ea. Fa! dar apoi nu ma mai departez de la tine. Vino!

Ei plecara drept spre carpanul sub care Mihu, Pintea, Safta si sotia lui Pintea asteptau cuprinsi de vie ingrijorare pe Manea si pe Mitrea, care se dusesera sa caute pe Marta.

- Iaca-ta-o! striga Safta cand o vazu venind despre munte, voi sa plece spre ea, dar ramase pironita cand o vazu cu flacaul inalt, pieptos si balan.

"Miron!" isi zise ea ca trezita din vis, si ramase racita si secata de puteri.

Mihu facu cativa pasi inainte, apoi se opri si astepta tulburat. Era flacaul de la campie cu care vorbise si nu intelegea cum el ajungea a fi impreuna cu Marta.

Marta se apropia tinandu-si trupul drept. Fata-i era alba ca varul, dar linistita si asezata.

- Tata! iaca Miron! zise ea. Miron ramase cu ochii la pamant inaintea batranului incaruntit inainte de vreme.

- Foarte bine! foarte bine! grai Mihu frecandu-si mainile nedumerit si privind mereu cand la Marta, cand la Miron, cand la Safta, ce grabise inspaimantata la dansii, cand iarasi la Pintea, ce sta cativa pasi in dosul lui, la dreapta.

Ar fi dorit sa mai zica cineva ceva, dar nimeni nu gasea cuvantul.

- Nene Mihule! zise in sfarsit Miron. Stii ca-ti iubesc fata: o cer de nevasta.

- Cum asa!? grai Mihu speriat. Miron, oierul ce s-a dus in lume? O ceri de nevasta? Cum asa? Marta e logodita.

- Taica! zise Marta. Nu zice ca vrei, daca nu vrei, dar sa stii ca-mi dai moartea sau viata.

- Mihule! ii zise apoi Safta. Nu stii tu ce-am suferit noi in doi ani de zile?

Mihu statea in mijlocul lor si nu putea gasi nici un cuvant. Pintea se apropie de dansul, ii puse mana pe umar si grai cumpatat:

- Vere Mihule! Nu te dai dupa vorbele muierilor si bine faci. Marta e logodita si, chiar daca-i vorba, o logodna nu se strica asa ca din senin. Nu poti sa te faci de rusinea targului.

Mihu facu un pas la dreapta, se intoarse spre Pintea si, ridicand fruntea, ii privi in fata, stete catva timp in lupta cu sine, apoi ii zise cu o hotarare deznadajduita:

- Ei! Ma fac! Ma fac de rusinea targului! Ma fac de rusinea lumii! Mie, urma el aprins, mie nu-mi mai porunceste nimeni pe fata pamantului! Eu stiu cat amar am rabdat!

Graind aceste, el se duse la Miron, ii apuca mana si-i zise cu caldura:

- Nepoate, iarta-ma! Miron simti ca ochii i se umplu de lacrimi. El ridica mana batranului si o atinse cu fruntea.

"N-am spus eu ca asa are sa fie!" zise Floarea lui Ciucur, cand vazu ca nunta satului tot se face.