GIB I. MIHAESCU - O prezentare generala a nuvelelor

GIB I. MIHAESCU - O prezentare generala a nuvelelor

Lumea care foieste neobosit in nuvele sta implacabil sub semnul unui precar echilibru launtric ce favorizeaza manifestari imprevizibile, violente pana la sadism, care nu pot fi nici oprite, nici dominate, caci emerg din magma subconstientului vigilent. Spatiul predilect al nuvelisticii lui Gib Mihaescu este Imaginarul, optiune ce poate fi justificata de insasi pasiunea acestui autor de fictiuni pentru fictiunea ca atare, cu alte cuvinte el insusi se vadeste un obsedat al imaginatiei in sine. Ca un veritabil "scafandru al sufletului"[1] scriitorul plonjeaza subtil intr-o mare de sentimente sau stari sufletesti care, pornind de la dimensiuni normale, insa favorizate de o capacitate senzoriala hipertrofica, dobandesc in constiinta protagonistilor proportii neobisnuite, prefigurand obsesii si halucinatii torturante. In felul acesta, pseudorealitatea nou creata devine o ipostaza esentializata a realului cu un surplus de vitalitate. E de retinut, in acest sens, observatia umanistului Mihai Ralea: "Omul domina mediul exterior printr-o viata puternic interioara () isi construieste in el o a doua lume, tot asa de bogata () cu probleme si orizonturi noi"[2].

S-a speculat adesea de-a lungul timpului ca asupra prozatorului nostru au avut un impact decisiv teoriile si metodele de investigare psihanalitica. Or, aceste observatii raman intr-o zona pur speculativa, atata timp cat nu exista argumente justificatoare. Nu putem sti cu certitudine daca sciitorul a cercetat textele freudiene, asadar cum putem dovedi, cu atat mai mult, ca ar fi vorba de o influenta in aceasta directie? In opinia criticului Nicolae Balota, in asentimentul caruia suntem, "scriitorul era irezistibil atras de straturile abisale, tenebroase ale inconstientului. Dar niciodata nu coboara in aceste zone. El se multumeste sa urmareasca proiectiile imaginatiei, aparentele pe care le iau la suprafata, in comportamentul tulburat al personajelor sale, complexele de care sufera"[3] acesti indivizi, recrutati de cele mai multe ori din mediul provincial, veritabil creuzet in care se contopesc destine adverse si intamplari pline de senzational, plasmuite de o fantezie salbatica. Tensiunea intre realitate si imaginatie resimtita in toate nuvelele analizate, creeaza resortul desfasurarilor epice ulterioare.

Revenind pe terenul narativ al nuvelisticii, amintim ca, potrivit unei clasificari intreprinse de exegetul Florea Ghita, a carei miza o reprezinta factura creatiei, aria tematica si modalitatile de abordare a unei problematici complexe, "nuvelele si povestirile lui Gib I. Mihaescu ar putea fi grupate in trei mari secvente:

Nuvele si povestiri din razboi si viata de campanie

Nuvele satirice si de atitudine sociala

Nuvele de investigatie analitica, monografii ale unor obsesii erotice si traume sufletesti".[4]

Pulsul trepidant al vietii de campanie se face simtit in prozele apartinand primei etape a epicii nuvelistului, unde remarcam ca, spre deosebire de scrierile viitoare, eroii sunt tarani ( Soldatul Nistor, Cei din urma, Retragerea, Soarele). Experienta dramatica a razboiului marcase definitiv constiinta fostului ofiter, in virtutea faptului ca scrierile incipiente consemneaza reactiile unui om care a trait, dar mai ales a sfidat macelul. Atmosfera apocaliptica ce razbate din paginile evocate, rezulta din inclestarea disperata dintre viata si moarte, din obsesiile, temerile si halucinatiile combatantilor, iar melanjul acestora confera originalitate si dramatism operei in sine.

Abia intors de pe campul de lupta, autorul transcrie in prozele scurte de debut, aparute in "Luceafarul", "Sburatorul" sau "Gandirea", experienta obsedanta a frontului. Implicit, in naratiunile incipiente sesizam o aplecare constanta a acestuia, cu precadere, asupra celor doua teme interdependente: tema razboiului si cea a vietii de cazarma. Scriitorul proiecteaza personaje si atitudini stereotipe pe fundalul unei umanitati mediocre, animata de patimi, nu arareori, meschine, urmarind sa surprinda, dupa cum remarca Balota, "momente revelatoare de apocalipsa a sufletului"[5], obsesii si nelinisti ce deformeaza realitatea. Ni se pare pertinenta, in acest context, remarca scriitorului Alfred Heinrich care tinde sa elucideze cu sagacitate traseul psihologic al protagonisilor veacului al XX-lea: "Omul, ca fiinta efemera si limitata istoric, social si biologic, pe de-o parte, dar si stapan al lumii civilizate pe de alta parte, traieste o drama a dedublarii psihice, care corespunde unei crize profunde a intregii omeniri"[6].

In povestirea Linia intai reverbereaza, dupa cum se anticipeaza in titlu, atmosfera din linia intai, prima confruntare cu adversarul, nelinistea si tensiunea sufleteasca a ostasilor nepregatiti tactic de lupta. Cadrul in care este proiectat atacul e impregnat cu elemente fantastice. Prozatorul obiectiv isi focalizeaza privirea scrutatoare mai putin asupra haosului si inclestarii exterioare, cat mai cu seama asupra tumultului sufletesc si tensiunilor launtrice ale soldatilor, reactii ce pot fi deduse din gesturi abia tainuite:

"Stateau aproape toti cu fata-n sus, trantiti pe ranite. Susoteau. Unul ofta. Cativa rasera. Un sergent arunca o gluma in surdina; un soldat ii riposta numaidecat. Erau din cei care mai vazusera frontul. Cei tineri trageau cu urechea; nedumeriti, pareau ca adulmeca curaj din sporovaiala fartatilor vechi."[7]

Intr-una din cele mai apreciate productii de inceput, Ratacitii, un soldat si doi superiori hoinaresc pe campul viscolit, incercand sa ajunga la un comandament de infanterie pentru a reface o legatura pierduta. Teama, singuratatea, intunericul si vremea ostila provoaca deruta si in acelasi timp nevoia de solidarizare, depasind orice prejudecati si complexe sociale. Experienta initiatica a ratacirii devine o fundamentala lectie de autocunoastere, mai ales pentru superiorii scosi la liman de soldatul socotit prostul unitatii.

Mai slabe, reduse doar la anecdota si cu personaje superficial conturate, sunt schite precum Cel din urma card, Soldatul Nistor sau Bisericuta de brad.

Pe masura exersarii talentului scriitoricesc, se produce o modificare esentiala in conceptia artistului, o trecere de la notatia directa a realitatii traumatizate de experienta razboiului (deci de la realismul social), la re-trairea ei in proiectii imaginare (la realismul psihologic), orientare ce releva, asa cum precizam si anterior, predilectia scriitorului pentru analiza abisurilor sufletului si psihicului uman, "unde - in opinia lui Cezar Petrescu - isi afla refugiu cosmarul, ca si originile absurdului si paradoxului"[8]. Despre itinerariul literar al prozatorului, exegetul Florea Ghita sesiza: "De unde la inceput se ocupa de razboi ca fenomen general, distructiv mai tarziu, in centrul atentiei lui intra prezentarea unor destine, a traumelor morale si a actelor de constiinta generate de acestea".[9]

Povestirile cu care scriitorul isi incepe colaborarea la "Gandirea", desi inca facil elaborate, abordeaza unele dintre temele si motivele recurente ale prozei gibmihaesciene de mai tarziu (obsesia, frica, gelozia, frigul, himericul, moartea) cu personaje ce cred, mai degraba, in adevarul inchipuirilor prezumtive decat in concretul realitatii cotidiene.

In Cei din urma, sleiti de oboseala, un grup de soldati si ofiteri bat in retragere, sub presiunea unor imagini tulburatoare ce se deruleaza in constiinta lor, in paralel cu realitatea apasatoare care, de altfel, le-a generat. Pe soldatul Mocanu il copleseste nostalgia caminului parasit si teama ca nevasta sa nu-l tradeze, in timp ce capitanul e framantat de teama patologica de a nu fi abandonat de catre subalterni in fata inamicului (argument subtil ce sanctioneaza proasta organizare si pregatire profesionala a celor ce fac razboiul fara sa stie de ce). Legat de aceasta proza, Al. Andriescu sesizeaza ca "efectele fricii sunt urmarite in doua directii deosebite, manifestandu-se destul de pregnant interesul autorului pentru suprarealitatea izvorata din framantarile unor constiinte in deruta, apasate de obsesii"[10].

Aparuta in 1924 si reluata in cel de-al doilea volum de nuvele, Vedenia se desfasoara pe doua planuri narative: planul exterior, al evenimentelor de campanie militara din Bulgaria si, pe fondul acesteia, este surprinsa drama capitanului Naicu, terorizat de gandul ca sotia, ramasa acasa, il inseala cu ordonanta, viziuni ce tin de planul interior, psihologic.

Acelasi tip de tablou proiectand imaginea terifianta a unor oameni alienati sub apasarea vietii de campanie, infometati si robiti de nostalgia caminului, dar mai ales coplesiti de obsesia devoranta a geloziei (la gandul ca "sotia" i-ar putea trada cu propriii inamici) il regasim si in alte nuvele precum Retragerea sau Pe drumul gloriei . De remarcat este faptul ca in majoritatea povestirilor de razboi, asa cum se intampla si in cazul nuvelelor erotice, scriitorul ramane devotat capacitatii de investigare a infinitezimalelor nuante ale iubirii, sentiment ce se expandeaza, daca privim opera unitar, devenind un axis mundi in jurul caruia graviteaza existenta mai mult sau mai putin contorsionata a eroilor lui Gib Mihaescu. Doborati de oboseala marsurilor interminabile si epuizante, ostasii percep campania drept un "drum al crucii" à rebours, caci nu le va aduce, insa, nicicand izbavirea: "Soldatii cocosati sub ranite, isi azvarleau picioarele la intamplare spre dreapta si spre stanga, inaintand prosteste, privind cu incapatanare cercurile de lumina, pe care astrul violent al namiezii le intindea si le destindea pe spinarile verzi ale camarazilor din fata, ca si cand o mana nevazuta le scria acolo destinul cu litere incalcite de foc"[11](p.157).

O alta directie a prozei scurte ce il prefigureaza in mai mare masura pe prozatorul de mai tarziu este conturata de cele cateva naratiuni anecdotice, satirice, din viata burgheziei provinciale sau a periferiei bucurestene, proiectate intr-o atmosfera puternic infuzata de schitele caragialiene. Reprezentative pentru aceasta etapa credem ca raman urmatoarele: In tren, Figurina, Un calator, Scuarul, Jucatorul, Filodor, In goana, Cosul cu targuieli.

Este evident ca oraselul de provincie in "care nu se intampla nimic", cum spunea Sadoveanu, sufocant prin mentalitate si obiceiuri desuete, prin monotonia vietii incorsetata in tipare imuabile, reprezinta un topos familiar scriitorului. Dintr-o confesiune a prozatorului desprindem, gratie criticului Diana Cristev, o interesanta perceptie, aproape aforistica, a acestuia: "Trebuie sa traiesti intr-un orasel de provincie, pentru a putea vedea in largul ei puterea intunericului"[12]. Se pare ca targul provincial cu atmosfera-i apasatoare, foarte bine conturat nu doar in nuvela La "Grandiflora", ci si in romanele ulterioare, poarta amprenta orasului natal Dragasani. Cititorul apreciaza originalitatea scriitorului izvorata din bogatia materialului epic imaginat si din capacitatea acestuia de a re-crea in plan psihologic o lume himerica, fictiva ce reveleaza profunzimi nebanuite ale subconstientului. Prozatorul insusi a explicat din ce ratiuni se simte atras de o asemenea umanitate pestrita, intr-un interviu valoros acordat criticului I. Valerian si publicat in numarul 32 al revistei "Viata literara". Explicatiile succinte ale prozatorului vadesc afinitatile sale cu modernismul teoretizat de Lovinescu si transpus in practica de scriitorul care frecventase in tinerete ilustrul cenaclu: "Ma intereseaza foarte mult mediul din provincie, declara scriitorul. Viata oamenilor se desfasoara mai adevarat. Un bun observator are material imens de utilizat. In provincie se poate prinde mai usor un fenomen psihologic in chiar esenta lui."[13]

In mod vadit, marca autentica a scriiturii gibmihaesciene se revendica de la cea mai ampla sectiune a nuvelisticii sale, e vorba de proza analitica din care s-au conturat veritabile monografii ale unor angoasante obsesii erotice sau traume sufletesti. In studiul Caleidoscop critic, profesorul Valentin Chifor confirma asertiunea lui G. Calinescu referitoare la aparitia "unei intregi literaturi a obsesiilor si torturilor morale, a nelinistii si experientelor"[14] invadata de senzualitate si un erotism adesea exacerbat. Nimic surprinzator, ar raspunde, probabil, istoricul literar Adrian Marino care sesizeaza "vocatia negativista a modernismului () impinsa adesea pana la o adevarata valorizare a nonvalorii estetice"[15]ca principiu de creatie, caci, in noua literatura, "informul, inexpresivul si inorganicul devin preocupari, idealuri, «valori». In genere, tot ce constituie negarea, degradarea, degenerarea operei literare - prin extensiune «uratul», pacatul, viciul - obtine confirmarea si validarea estetica."[16]

Constituite in cea mai mare parte in jurul sentimentului erotic, nuvelele in discutie prilejuiesc interesante descinderi in zonele absconse ale sufletului, acolo unde trarile se hipertrofiaza, iubirea antrenand de cele mai multe ori ipostaze halucinante pe fondul geloziei maladive. La randul ei, gelozia se naste fie din invidie, fie din infruntarea latenta dintre doua vanitati virile, ambele generand manifestari aparent incomprehensibile, dar care isi gasesc justificare in substratul abisal al constiintei si care tasnesc cu brutalitate la suprafata dupa numeroase tribulatii, cautari si ezitari. Constantin Popescu remarca: "Scriitorul face o monografie a geloziei, cautandu-i amorsa fatala"[17].

Daca in scrierile de inceput persista o tensiune neobisnuita ivita din permanenta teroare a mortii, cele mai multe dintre nuvelele de acum au la baza o obsesie de ordin erotic (gelozia sotului, nepotrivirea dintre partenerii cuplului conjugal, aspiratia spre o iubire absoluta etc). In opinia criticului Pompiliu Constantinescu, volumul La "Grandiflora" "contine in germen toate preocuparile, toate virtutile, tot excesul de viata, de imaginatie, de viziune grotesca, de obsesie a psihologiei erotice - din care s-au desfasurat operele ulterioare"[18].

Supratema se configureaza pornind de la aspiratia barbatului spre idealul feminin, de la dorinta de implinire absoluta in planul iubirii. Dar absolutul nu poate fi cuprins intr-un singur exemplar uman imperfect si de aici se declansaza obsesia cautarii Femeii care se apropie de prototipul ideal. Autorul exceleaza in cearea unor tipuri de femei enigmatice, darze, cu un temperament meridional, ce penduleaza invariabil intre angelic si demonic. Distingem o veritabila obsesie a corporalitatii ce se va mentine si in romanele ulterioare. In acest context, elemente aparent banale precum statura, culoarea pielii sau a parului dobandesc o incarcatura aproape mistica, devenind esentiale pentru stimularea unor pasiuni coplesitoare. De altfel, preferinta scriitorului pentru monocromia albului in redarea portretului acestui tip de femeie tradeaza trufia si orgoliul nemasurat, calitati imanente naturii lor. Nu putem omite nici tendinta omniprezenta a prozatorului de a corela atmosfera exterioara, cadrul fizic pe fundalul caruia sunt proiectate trairile personajelor, cu psihologia incarcata a acestora.

Din aceasta dualitate elementara a protagonistilor, osciland intre dorinta posesiunii carnale si negarea ei prin asteptarea unei iubiri ideale, deriva dramatismul si deznodamantul violent al nuvelelor scriitorului. "Amorul practicat de personajele pe care Gib I. Mihaescu le evoca, este, asadar, fie adulter, fie, mai ales amestecat cu porniri instinctuale de rautate, cu o acuta constiinta a caderii in pacat si murdarie, cu impulsuri teribile. Desi aspira vag spre o transcendenta mantuitoare, obsedatii erotici din nuvelistica lui Gib I. Mihaescu se complac in mocirla in care le este dat sa traiasca"[19], afirma transant criticul M. Diaconescu.

In opinia criticului Dumitru Micu, "noutatea epicii lui Gib I. Mihaescu rezida in considerarea patimii din interior. Nu e, propriu-zis, analiza psihologica, detaliere infinitezimala a nuantelor de gandire sau de sentiment: este pur si simplu, aducere la lumina a unor reprezentari de o desavarsita materialitate, a unor scene desfasurate pe un ecran invizibil"[20].

Intr-o alta sectiune a nuvelisticii analizate sunt surprinse traumele sufletesti ale unor indivizi care, din punct de vedere psihic, sunt macinati de o alta obsesie decat cea exclusiv erotica si ale carei manifestari paroxistice frizeaza patologicul. De fapt, in toata nuvelistica se interfereaza obsesiile in cele mai diverse combinatii. Covarsitor de acaparante, aceste obsesii nu exista, de fapt, nicaieri in "stare pura".

In Tabloul, tirania impulsului erotic se amesteca subtil cu teama unei eventuale actiuni vindicative din partea femeii iubite. Semnele lui Danut mizeaza pe acelasi tip de scenariu narativ: obsesia unei iminente primejdii in care s-ar afla fiica sefului de gara din Bobeni, se asociaza cu panica ireversibila declansata de mersul automat al mecanismelor telegrafice. Dascalul Palalaie, protagonistul nuvelei Troita, este torturat de ideea ca nu va putea sa iasa din pustiul de zapada in care l-a surprins viscolul, dar si de imaginea terifianta a unui Hristos inspaimantator, zugravit pe lemnul mistuit de flacari.

O alta proza de sorginte kafkiana, am indrazni sa credem, este sugestiv si generic intitulata Uratul. Impregnata de o viziune expresionista asupra unei lumi decazute, ea dezvolta tema obsesiei declansate de haosul si vacuitatea morala in care se complac functionarii din aparatul birocratic financiar preocupati exclusiv de sporirea averii. Specifica acestor eroi este ireversibilitatea gestului sau a gandului ce anticipeaza nenorocirea si care, odata declansat, "opereaza cu puterea scanteii electrice sau a tunetului propagat pe undele vazduhului"[21], dupa spusele criticului N. Balota. Toate reactiile acestora ne trimit cu gandul la o interesanta asertiune a psihologului Nicolae Margineanu, potrivit caruia "instinctele si inconstientul sunt infrastructura vietii noastre, iar nu suprastructura ei ()"[22] De altfel, visul si inchipuirea - coordonate imponderabile pe care mizeaza scriitorul in alcatuirea personajelor - reprezinta o "realitate" pe care eroii o detin in propria lor constiinta si in care se incred cu atata obstinatie incat timpul nu face altceva decat sa o confirme in mod tragic pentru destinul lor vesnic amenintat de presimtiri funeste.

In nuvela Intamplarea, tanarul Glogovan trece cu nevasta-i, Fantosa, printr-o padure in care legenda spune ca banditii obisnuiau sa stea la panda. Pe fondul unei gelozii latente, Glogovan isi imagineaza (potrivit scenariului "Ce-ar fi daca?") un eventual atac din partea raufacatorilor ce ar abuza de Fantosa. Finalul, asa cum observam si in cazul altor nuvele, este deschis interpretarilor; unii ar putea crede ca realitatea chiar confirma presimtirile sumbre ale protagonistului, ceea ce e putin verosimil, in vreme ce altii (printre care ne numaram) ar putea afirma ca imaginatia protagonistului devanseaza realitatea de care el se detaseaza ori se apropie dupa bunul plac.

In alta proza scurta, Visul, doctorul Calomfir, traind cu speranta regasirii sotiei, afla de la bunii-i tovarasi despre o faimoasa dansatoare ce poarta tocmai numele iubitei sale sotii. Amestec de vis si realitate, demersul protagonistului ii confirma partial suspiciunile. "Intelectualul inlocuieste viata cu imaginea ei, traind-o mental, interior, anticipat"[23]. In final, rolurile se inverseaza, astfel ca sotia e cea care il cauta, aparand in ipostaza unei pustnice bolnave si umile, ivita mai degraba din dorinta lui neincetata de a o sti virtuoasa.

Cele mai frecvente obsesii din nuvelele analizate sunt de ordin erotic, protagonistii suferind adevarate torturi psihice determinate de fixatia erotica. Incercand sa defineasca omul, acelasi umanist citat anterior noteaza: "senzatiile si actiunile dispar, pentru ca sunt inlocuite de reprezentari"[24]. Majoritatea sunt constienti de caracterul patologic al marotei si, neputinciosi, vor esua lamentabil, aneantizati in final de forta inchipuirii obsedante, metamorfozata in realitate obiectiva.

In ciuda faptului ca obsesia este unul dintre mecanismele psihice predilecte ale epicii naturaliste, subscriem asertiunii criticului N. Balota in viziunea caruia, "proza lui Gib I. Mihaescu nu apartine formulei naturaliste, chiar daca scriitorul a asimilat lectia naturalistilor. Patologicul e cautat deoarece autorul se simte atras de tot ceea ce exprima strigatul fiintei. El pare sa adere la o estetica a exasperarii, a paroxismului. Valoarea suprema urmarita e un fel de ek-stazie, de iesire din sine a umanului. Or, stim ca expresionistii au propagat o asemenea estetica a tipatului existential, a extazului"[25].

Majoritatea nuvelelor care surprind mecanismele obsesiei dezvolta o parte initiala amanuntit-expozitiva, mult mai ampla decat restul naratiunii si in care sunt prezentate detaliile existentiale ce favorizeaza manifestarile psihopatologice ale personajelor si evolutia acestora pana la declansarea iminentelor stari de alienare psihica. Scriitorul mizeaza in acest context pe crearea unei atmosfere sugestive, intesata de "semnele" unor posibile pericole, o atmosfera sufocanta, capabila sa induca cititorului o stare de crispare si de tensiune continua. Prin urmare, subiectul nuvelelor se constituie dintr-o insiruire previzibila de momente dramatice extrem de tensionate. In ceea ce priveste scenariul narativ al nuvelelor in discutie, acesta ar putea fi schematizat in cateva linii generale astfel, potrivit viziunii criticului Constantin Popescu: "un debut cuminte, aproape banal, ce lasa prea putin sa se intrevada ceea ce va urma; o anticipare printr-o revelatie care, incetul cu incetul devine obsesie; surpriza si, apoi, dezlantuirea fortelor obscure ale obsesiei; revenirea la o stare de aproximativa acalmie, aproximativa pentru ca ceea ce s-a petrecut are repercusiuni mutilatoare pe plan psihic"[26].