GIB I. MIHAESCU - Mecanismele obsesiei devorante

GIB I. MIHAESCU - Mecanismele obsesiei devorante

Asa cum remarcam si cu alta ocazie, tema obsesiei constituie punctul de rezistenta al prozei lui Gib Mihaescu, scriitor pasionat - la fel ca marii scriitori rusi de care il apropie "trasaturi temperamentale"[1] - de sondarea zonelor obscure ale sufletului omenesc. Incercand sa puncteze factorii elementari ce favorizeaza instalarea unei stari psihice obsesive, criticul Laurentiu Ulici apeleaza la asertiunile ilustrului E. Lovinescu ce staruie asupra unui tip frecvent de obsesie - prezent in proza moderna si, mai mult decat oriunde, in scrierile lui Gib Mihaescu -, si anume obsesia erotica. Desi contestatar vehement al manierismul tipic operei gibmihaesciene[2], redutabilul mentor al "Sburatorului" isi expune punctul de vedere revendicand instrumentarul psihanalizei freudiene:

"Pentru ca un sentiment sa devina obsesie e necesar, in cele mai multe cazuri, ca el sa nu fie satisfacut, realizat in chip normal, adica tradus in acte, in descarcari firesti, in posesiune, cand e vorba de dragoste. Negasindu-si o exteriorizare legitima, el se retine si invadeaza toate incaperile sufletului, rascolind, exaltand, inveninand; devenit astfel incetul cu incetul o obsesie, ajunge sa paralizeze toate fortele sufletesti prin intretinerea unei febre continue, de care omul de rand nu poate scapa decat prin crima pasionala, iar artistul prin transferul ei in fictiune poetica, procesul cel mai obisnuit al creatiei artistice"[3].

In timp ce pasiunea se manifesta prin acordarea unei atentii superioare unui fenomen, fara a-l izola insa de contextul mai general in care se produce, obsesia presupune o exacerbare aperceptiva a fenomenului respectiv care monopolizeaza in totalitate atentia. Trasatura de capatai a "obsedatilor" este o acuta tendinta de exagerare fecunda in plan imaginar a unor fapte banale din realitatea concreta. Exagerarea e declansata de o confuzie careia omul modern, mai cu seama, dintr-un exces de egotism, ii cade victima, si anume, intre realitate, adica ceea ce exista si posibilitatea afectiva, adica ceea ce este dorit sa se intample.

Din perspectiva unei atari ipoteze, criticul Nicolae Balota nota : "Conflictul nu este, asadar, intre ceea ce personajele sunt si ceea ce vor sa fie, ori sa para, nu e obisnuita tensiune intre real si imaginar, intre existenta banala si proiectia ei in vis, ci intre atractia imaginarului si repulsia imaginatului."[4] Nici Nicolae Manolescu nu adopta o pozitie critica diferita de cea evocata anterior, punctand extrem de sugestiv faptul ca eroii confera proportii halucinante unor fapte neinsemnate din realitate ori ca adesea "in ordinea realului nu se intampla nimic, sau prea putin, dar inchipuirea personajelor da neintamplarilor proportii extraordinare"[5]. Neputand sa descifreze valentele acestui tip de conflict psihologic, protagonistii traverseaza o gama variata de stari sufletesti, cum ar fi ingrijorarea, teama, panica, groaza, toate intrand fatal in campul semantic al anxietatii.

Una dintre interesantele nuvele de analiza psihologica, ce nu au la baza o obsesie erotica, ci mai degraba una nevrotica, daca ne este ingaduit calamburul, este si sugestiv intitulata Semnele lui Danut. Naratiunea debuteaza linistit, oferind din incipit cateva detalii aparent lipsite de relief, ce se vor dovedi semnificative, pe parcurs, pentru descifrarea "semnelor" percepute de protagonist. Urmand acelasi tipar narativ cu care suntem deja familiarizati, autorul recurge la tehnica anticiparii evenimentelor prin unele notatii ce pot fi usor trecute cu vederea, doar de catre un cititor neavizat. Procesul formarii obsesiei si actiunea acesteia asupra lui Danut este prezentat evolutiv, pe momente si etape succesive. Primul plan al nuvelei este ocupat de prezentarea succinta a cadrului "real" pe care se suprapune ulterior calatoria imaginara a eroului in lumea halucinanta a visului in care elementul de adancire a obsesiei - foarte activ in momentele cand era cuprins de crizele de friguri- este moartea celorlalti copii, tragedie cauzata de aceeasi boala declansata de "miasmele baltilor din marginea satului" (p. 228). Neputincios sa se sustraga obsesiei, Grigore Danut va deveni o victima a propriei imaginatii suverane, ce declansaza in realitate catastrofa de care se temea atat de mult in inchipuirea sa. Si asta pentru ca, anxios si pierdut in ganduri, seful de gara da drumul, fara sa-l anunte, trenului de Calugaresti, nemaiasteptand sa soseasca acceleratul in care se intorcea fiica lui de la pension. Finalul e strabatut de accente naturaliste. Revenit brusc la realitate, dupa un halucinant periplu prin lumea imaginarului terifiant, Grigore Danut incearca sa-si gaseasca un alibi pentru a scapa de raspunderea accidentului - probabil - provocat in timpul unei necrutatoare crize de malarie.

Primul aspect relevant pentru personalitatea conflictuala a protagonistului e cuprins in sintagma "adanc pierdut in ganduri"(p.224). Incapatanarea cu care se straduieste sa descifreze "soapta incurcata a vantului istovit de cale" tradeaza o psihologie de tip special care cerne realitatea prin sita fina a propriilor temeri, obsesii si neimpliniri. Crescut intr-o colectivitate restransa, obisnuita sa desluseasca tainele vietii dupa semnele vremii, eroul nostru traieste tensiunea psihologica data de premonitiile ce i se cuibaresc inconstient in suflet, in virtutea arborescentei imaginarului colectiv. De cand i se bate ochiul stang - semn ca-l paste un nenoroc -, prevede o catastrofa si traieste sub presiunea acestei obsesii, careia nu poate, dar parca nici nu vrea, sa i se sustraga. Pentru filozoful Jules de Gaultier, acest tip de cunoastere anticipata a realitatii este sinonim cu "raul de a fi cunoscut imaginea realitatii inaintea realitatii, imaginea senzatiilor si a sentimentelor inaintea senzatiilor si sentimentelor()"[6].

Vuietul vantului care i se parea ca seamana cu "un glas nesfarsit si omenesc" cautand telepatic ajutor, si "bataia" ochiului stang sunt tot atatea motive de ingrijorare pentru taranul format in spiritul unei infailibile filozofii populare, cu vadite conotatii escatologice ("Si niciodata semnele nu-l inselasera"), la care contribuie funciar predispozitia omului gibmihaescian spre introspectie, vise si vedenii. Tehnica aceasta a prolepselor asigura, pe de alta parte suspansul incipient necesar mentinerii potentialului cititor intr-un orizont de asteptare, iar nuvelistul nu se dezice de la aceste stereotipii, tradandu-si astfel vocatia de foiletonist. Acelasi narator, altadata parcimonios in relatie cu cititorul, explica oarecum atitudinea personajului care aduce cu sine o experienta de viata tragica: nefericitul sef al garii din Bobeni nu putea sa-si alunge din inima durerea sfasietoare a disparitiei atat de timpurii din viata a cinci copii din cei sase pe care i-a avut. "Cea din urma a lui bucurie"(p. 225), Frosica, era asteptata cu atata nerabdare sa se intoarca de sarbatori de la Craiova, unde studia la pension. Tragedia familiala cauzata de moartea prematura, dar si misterioasa a celor cinci copii, explica intr-o buna masura anxietatea si grija excesiva a tatalui pentru revederea singurei fiice ramase in viata. Dar intre entuziasmul dat de iubirea paterna si capacitatea de a provoca vedenii, halucinatii si fatale erori profesionale, exista, totusi, o sincopa greu de lamurit. Explicatiile subiacente nu intarzie sa apara, caci naratorul isi deconspira treptat protagonistul: "Miasmele baltilor din marginea satului, care-i dusese la cimitir copiii, nu crutasera nici pe Danut" (p.225).

Cu alte cuvinte, Grigore Danut este un abulic bolnav de malarie, cu imaginatia febrila si inspaimantat de tot soiul de viziuni sibilinice, iar prozatorul gaseste in paludismul sefului de gara pretextul pentru a dezvolta tema preferata: formarea unui univers obsesiv din proiectiile imaginatiei febrile. Pe fondul maladiei atavice, in psihicul protagonistului se produc mutatii bizare ce favorizeaza expandarea unor obsesii cum ar fi cea a unei nenorociri care il pandeste neincetat. Circumstante exista. In virtutea bolii care ii anihileaza treptat simtul realitatii si indurerat pe veci de disparitia fulgeratoare a tuturor copiilor de dinaintea Frosicai, eroul incepe sa aiba cutremuratoare "vedenii", caci dupa cum marturiseste grijuliu naratorul "() cand il napadeau, frigurile acestea ii lesuiau sufletul, ii paralizau vointa, ii zugraveau pe fondul inchipuirii gandurile cele mai sumbre"(p. 225).

Ajuns in stadiul in care constiinta ii este coplesita de ideea fixa a nenorocirii ce s-ar putea abate asupra fiicei sale, obsesia se instaureaza autoritara in sufletul si in constiinta bietului fantast. Gandurile ii rataceau intruna inspre Frosica pe care si-o imagina neputincioasa, "tremurand de frigurile ei obisnuite"(p. 227) in tren, pe vreun colt de banca. Doar o frantura de cosmar si scenariul imaginar din ce in ce mai complicat il acapareaza pe bietul om, smulgandu-l din cotidian: ii "auzea" pe pasageri impacientandu-se ca "moare fetita"; altul trage semnalul de alarma pe motiv ca "A murit o fata, un copil"(p. 228); conductorul cinic da replica : "Nu e caz de amenda, dar nu trebuia tras semnalul". Cufundat pe deplin in propriile vedenii, Danut confunda realitatea cu visul si tresare atunci cand se trezeste in fata cu impiegatul pe care il privea, spune naratorul omniscient, "cu ochi din alte lumi"(p. 229). Din pacate, adanc ancorat intr-o lume himerica, seful de gara nu aude cuvintele impiegatului care, crezand contrariul, isi duce la implinire fatala datorie, in timp ce Danut ramane inert, depanand tragica poveste imaginara a mortii Frosicai. In timp ce din incaperea alaturata razbate rasetul nevestei si al impiegatului, Danut plange spasmodic crezand ca si ultimul copil i s-a stins. Cand, in sfarsit vrea sa puna capat gandurilor negre, mustrandu-se "Halucinatii Frigurile astia pacatoase"(p. 231), i se pare ca zareste aievea un tren. Trezit brusc la realitate, isi aminteste ca nu o data i s-a intamplat "sa confunde nazaririle sale cu realitatea"(p. 232). Abia acum reactioneaza la vorbele impiegatului care, crezand ca seful l-a inteles, da drumul trenului de Calugaresti. Si nebunia se declanseaza iar, pentru ca "In inchipuirea lui Danut incepuse sa se aprinda imaginea catastrofei() Vazu corpul ei plapand in bucati amestecate cu alte bucati de corpuri straine. Vazu foc, sange, auzi urlete de jale si izbucniri de explozii"(p. 232).

Potrivit asertiunii criticului Ion Simut, "un fapt imaginar obsesiv, uneori terifiant, devine realitate, fie ca e dorit, fie ca e temut"[7], iar justetea ipotezei pare sa se verifice in cazul nuvelei analizate. Coincidenta dintre "harababura" lui interioara, nascuta din imaginile infioratoare ale unui accident de tren in care isi gaseste moartea ultimul sau copil, si pe de alta parte zgomotul si imaginile reale determinate de plecarea trenului de Calugaresti, duce la o absorbtie a realului in imaginar si la impunerea, pentru un timp, a imaginarului ca singura ipostaza posibila pentru destinul personajului titular: "Forfota de cateva minute de afara de pe peron, fluieraturile de tignal, suierul locomotivei in urechile lui aveau un alt sens. Totul se petrecea in capul lui Danut in plin camp si-n trenul celalalt de Prundeni"(p. 228). Gandul ca neglijenta de a fi anuntat plecarea celuilalt tren in sens opus va provoca moartea ultimului copil, il surpa launtric definitiv sub povara vinei tragice: "- Omoratorule, isi soptea el scrasnind din dinti amenintator, ca-n fata unui dusman surprins in plina nelegiuire. Calaule, ti-ai omorat fata"(p. 233).

Ca intr-o fisa clinica, naratorul noteaza amanuntit reactiile bulversante ale personajului, cazut prada disperarii (se prabusi, se lasa moale pe scaun, tremura, se rostogoli sub masa "ca un maldar inform de boarfe"), in timp ce din camera alaturata se auzeau rasete. Alunecarea in prapastia nebuniei pare iminenta. In putinele clipe de luciditate, spera totusi sa nu se produca ciocnirea ("daca Frosica va scapa"). Impiegatul, ins al concretului, nu-i intelege divagatiile si-l invita prozaic sa guste din "zeama de varza" incropita de d-na Danut. Cu puterile sleite si gandurile ravasite de catastrofa anticipata, protagonistul invoca - prea tarziu - pronia cereasca: "Doamne, sfanta zi de maine, scapa-ma de napasta asta, scapa-mi pe Frosica! Incepura sa-i balbaie buzele."(p. 234), in timp ce in bucatarie, sotia lui si acelasi impiegat radeau cu nesat. Rasul, adesea invocat al celor doi martori pasivi, pare ecoul cinismului si ironiei auctoriale mizand pe neputinta oamenilor de felul lui Danut de a se sustrage capacitatii fantasmatice cu efecte dezastruoase. Imaginarul obsesiv si refugiul in vedenii devin astfel constantele unui destin nefast. Protagonistul a fost apropiat de Leiba Zibal, eroul celebrei nuvele a lui Caragiale, O faclie de Pasti, prin aceeasi nevroza anxioasa ce-i jaloneaza reactiile, prin starile ambigue de pendulare halucinanta intre planul real si cel imaginar, prin crearea unei suprarealitati tulburatoare.

In cele mai multe proze scurte, discursul narativ debuteaza lin, antrenand fapte banale sau evenimente de viata ce nu par sa anticipeze (mai ales pentru cititorul neinitiat) incarcatura dramatica din final. Este vadit faptul ca miza naratiunii nu o reprezinta ineditul evenimential, cat mai cu seama reactiile neasteptate ale protagonistilor si apoi proiectiile lor in imaginatie care, fara indoiala, reasaza realitatea in tipare mai putin obisnuite.

In nuvela Troita, una dintre cele mai apreciate de critica literara, regasim acelasi paralelism intre planul exterior, cel al evenimentelor propriu-zise, si planul interior, cel al evenimentelor irationale, plasmuite, caci, iata, vorbim in acest caz nu de plasmuiri sau halucinatii erotice, ci mistice. Pentru ca, asa cum notam in randurile anterioare, "actiunea" este, in general, doar o scanteie ce aprinde "cuptorul" imaginatiei alienante a eroilor, subiectul nuvelei ar putea fi rezumat simplu, astfel: in timpul unei misiuni militare, derulata undeva la granita, o patrula de trei ostasi - dascalul Palalaie (nume rezonant!), Miercan si Mandin, tiganul din Dragasani, - ratacesc prin pustiul inghetat, in cautarea Tohatinului. Viscolul naprasnic, urletul infiorator al haitei de lupi ce se apropie si frigul paralizant incendiaza inchipuirea dascalului credincios, intesata din copilarie de imagini infricosatoare ale judecatii de pe urma. Cand, cutremurat de valvataia ce cuprinsese lemnul troitei pe care camarazii o aprinsesera pentru a alunga lupii, Palalaie ii apostrofeaza in numele sacrilegiului comis, delirul atinge punctul culminant. Inspaimantati de viziunile apocaliptice ale "posedatului Inchipuirii"[8], ceilalti doi ingenuncheaza si se inchina pios, in asteptarea confruntarii fatale cu "legiunile biruitoare".

Indicele temporal nu poate fi trecut cu vederea: e noaptea sfanta a Craciunului cand cei trei, precum odinioara magii, incearca sa ajunga la locul izbavitor, insa orbirea sufleteasca si revolta instinctelor le refuza accesul spre orice lumina calauzitoare. Natura isi dezlantuie gradat stihiile intr-o noapte intunecata de Craciun, pe care cei trei sunt nevoiti sa o infrunte, desi nu sunt deloc pregatiti.

Confruntarea epuizanta a celor trei soldati cu vijelia atotstapanitoare depaseste limitele obisnuite ale verosimilului, dobandind proportiile apocaliptice ale unui tablou expresionist ce imortalizeaza desacralizarea si agonia universului: "Totul era cazut, rasturnat, darapanat inca. Lazile sfintilor cadeau fara preget, spargandu-se una de alta cu zgomot nemaipomenit. Dracii cucerisera cerul si aruncau de-acolo cu boarfe cu tot pe vechii stapanitori."(p.266)

Destul de parcimonios in incipit, naratorul isi deconspira treptat eroii, cu tarele si obsesiile lor inalienabile. Dupa cum nota intr-o prefata criticul Florea Ghita, "atmosfera generala a nuvelei, incarcata de superstitii si eresuri, pe fundalul careia se desfasoara adevarata drama a celor trei ostasi, releva influenta revistei Gandirea si a curentului ideologic format in jurul acesteia"[9].

In timp ce tovarasii de drum isi amintesc nostalgic de obiceiurile de Craciun de pe indepartatele meleaguri natale, protagonistul, dascalul Palalaie, intrerupe discursul camarazilor cu leitmotivul bizar: "da' Petre se prefacea ca nu mai cunoaste pe Dumnezeu"(p.264), care se incarca de semnificatii o data cu replica plina de talc a tiganului Mandin: "Daca el, un sfant, de trei ori s-a lepadat si tot sfant a ramas, poftim acum de te leapada d-ai nostri si treci la nemti, ca te-a mancat gaia"(p.265). Glumele celor doi atenueaza suferinta si le alunga temporar teama, dar mai presus de toate oglindesc structuri sufletesti solide capabile sa se regenereze, in opozitie frapanta cu imobilitatea psihica a lui Palalaie, care se va fixa insistent si absurd in propria habotnicie mistica, data de superstitii si de pseudocredinta intr-o transcendenta vindicativa.

Deducem, fara mari eforturi de interpretare, ca noaptea adanca in care natura isi dezlantuie furibunda fortele stihiale este doar o metafora pentru noaptea insangerata si anarhica a omenirii, sinonima cu razboiul absurd: "Iar Tohatinul era sters de pe suprafata pamantului. Si toate celelalte sate, orase si mariri ale lumii, caci noaptea de apoi venise: noaptea lui Lucifer! Si era tocmai noaptea Domnului!"(p.267).

Istovirea fizica, deruta sufleteasca si frigul naprasnic concura la replierea protagonistului in universul sau interior, bantuit de remuscari si de viziuni sibilinice halucinante care par sa catalizeze sirul evenimentelor. Prada neputintei fizice si inghetului iminent, dascalul "incepuse sa aiureze de frig"(p.268) intr-un "delir mistic"[10], iar apoi sa-si cante prohodul. Mediatorul halucinatiilor nu este, de aceasta data, un alt personaj, ci o "carte veche" in care citise candva despre cum "mor oamenii de ger () visand foc si lumina". Isi recapata pentru scurt timp echilibrul sufletesc dandu-si seama ca nu e singur in imensitatea alba si darza a campiei straine.

In acest punct al naratiunii, naratorul, asa cum ne-a obisnuit, strecoara in stil indirect liber o replica ambigua, cu intentii vadit ironice prin polisemantismul cuvantului "pacat": "Ce mare pacat sa visezi astfel de bazaconii tocmai in noaptea cea mai sfanta"(p.268). Prezenta punctelor de suspensie ambiguizeaza epicul, sugerand deruta protagonistului ale carui reactii atipice surprind ireversibila alunecare spre nebunie. Frigul si agonia il tintuiesc la pamant, in timp ce tovarasii de drum aprind un foc pentru a incalzi trupul incremenit al dascalului si, aflam ulterior, pentru a alunga haita de lupi ale caror urlete cumplite spintecau vazduhul. Nu intelege ce se intampla in juru-i, si in ciuda neputintei fizice, a imobilitatii, se lasa invadat de perceptii stranii, iar caldura dogoratoare ii creeaza senzatia difuza a instrainarii de conditia anterioara, a trecerii "pe lumea cealalta", adica sub autoritatea noii stapaniri, obsesie care-i va alimenta schizoidia. E suficient sa il zareasca pe Mandin cu o torta in mana, "cu ochi scaparator de drac impelitat"(p.269), incat sa conchida in forul sau interior: "A trecut la ei, la ceilalti". Dramatismul nuvelei atinge apogeul abia atunci cand nefericitul dascal, revenindu-si temporar in simtiri, constata siderat ca in fata-i ardea "O troita". Ii revin in memoria afectiva ecouri ale cartilor religioase rasfoite in tinerete, ce surprindeau "cum ardeau paganii pe mucenici"(p.271) si se comporta ca un iesit din tatani, repezindu-si capul in omat si bolborosind lucruri fara sens. Palalaie vede in troita aprinsa pentru a-i salva de frigul naprasnic si de fiarele campiei viscolite, imaginea apocaliptica a unui Hristos luptand cu demonii Infernului. Pe de alta parte, victima a superstitiilor si purtand vina tragica a profanarii troitei, dascalul anticipeaza cursul evenimentelor si vede in amenintarea haitei de lupi un semn al pedepsei divine, sinonima cu moartea ostasilor. Cand ii vede pe ceilalti doi inchinandu-se (probabil ingroziti de reactiile lui anormale), labilul psihic are mustrari de constiinta, crezand ca tovarasii de cosmar se caiesc pentru fapta reprobabila si, astfel, isi cer iertare, bulversandu-l total. In timp ce Palalaie da glas delirului cosmardesc, camarazii resimt apropierea lupilor, simbolizand in subsidiar inamicul militar pe care nu sunt defel pregatiti sa-l infrunte. Finalul este tensionat, deschis interpretarilor, insa previzibil, surprinzand asteptarea incrancenata a celor trei in vazduhul strabatut de viscol si de "clocotul haitei apropiate" (p.273).

Miza nu o reprezinta, dupa cum bine stim, deznodamantul situatiei narative pe care naratorul parcimonios il insinueaza doar, ci mai cu seama radiografierea unei stari sufletesti atipice ce deformeaza perceptiile individului, impingandu-l in pragul propriei nebunii. Nelinistea, tulburarea launtrica exacerbata a acestor indivizi vine din teama lor in fata sfarsitului, a mortii imprevizibile. Cu alte cuvinte, nuvelele gibmihaesciene poarta marca realismului psihologic ce il impune pe scriitor in randul modernistilor interbelici, diferentiindu-l in acelasi timp considerabil de multi dintre ei. Scriitorul podgorean nu este un realist obiectiv precum Rebreanu, de pilda, si apartine cu certitudine altei familii spirituale decat cea din care descinde Camil Petrescu, desi se arata preocupat de mecanismele unor subiectivitati particulare. Insa, pe Gib Mihaescu il atrage caracterul grotesc al realitatilor surprinse, oglindit in absurditatea unor gesturi si obsesii ineluctabile. In acord cu asertiunea criticului Aurel Martin, credem ca in cazul prozatorului analizat, "«jocul ielelor» nu e «jocul ideilor», ci jocul innebunitor de ciuleandra, al pasiunilor depersonalizante, al monomaniei cu efecte tragice sau tragicomice"[11].

Daca in numeroase schite si nuvele observam ca scriitorul se obstineaza in a surprinde aspecte inedite si imprevizibile ce premerg unor sfasietoare drame individuale, in alte scrieri, prozatorul transpune literar anomaliile unei intregi societati corupte, asa cum se intampla in nuvela Uratul, a carei tema de actualitate, am spune, vizeaza cu precadere "alienarea individului prin actiunea devoratoare a mecanismului birocratic"[12], dupa cum remarca un teoretician al prozei fantastice romanesti. Studentul Stefanescu este un monoman obsedat de "uratul" care ii invadeaza existenta fizic si moral, "urmarit ca de o piaza rea inca din copilarie de «o groaza teribila de cuvantul perceptie»"[13]. El se inscrie perfect in tipologia "studentului intarziat" care se vede constrans de imprejurari sa se angajeze functionar la o circumscriptie de perceptie din capitala pentru a-si putea plati si continua studiile in aceeasi urbe. Complexat de o situatie materiala precara, eroul face pandant cu protagonistul romanului Zilele si noptile unui student intarziat, Mihnea Baiatu, cel putin din perspectiva concesiilor pe care le face gazdelor, carora le plateste chiria in contul unor nocturne escapade erotice, ambitia sa cea mai mare fiind aceeasi nedisimulata aspiratie de ascensiune in ierarhia sociala, desi initial aceste trucuri ii servesc doar sa subziste.

Sentimentul angoasant al extensiunii uratului in toate palierele existentiale este contrabalansat prin tentatia irezistibila a personajului spre lumina, frumos si moral. Tanarul Stefanescu are, asadar, o existenta dubla, scindata intre trairea in planul real pe care il simte ostil si vulgar si trairea onirica, intr-o lume ideala in care se refugiaza sistematic. Incipitul nuvelei il surprinde pe erou intr-un compartiment de tren a carui descriere face din Gib Mihaescu un prozator modern, cu afinitati expresioniste (de pilda, vagonul devine "un cosciug urias purtat pe brate de fier spre un cavou imens si necunoscut") si simboliste avand in vedere cel putin motivul orasului-cavou.

Obsesia "uratului" omniprezent este asociata cu impresia dezolanta pe care i-o lasase in copilarie, sinistra cladire a perceptiei din orasul natal, careia naratorul subiectiv ii realizeaza o descriere metaforica in nuante tari, respingatoare: "Dar perceptia din oraselul meu era o cladire lunga si scunda, de pe care egrasia jupuise varul murdar si umflat, lasand sa se vada pe-alocuri caramida muceda, de-un rosu de carne veche, stricata. Inauntru niciodata nu patrunsese o raza de soare - era o vesnica umbra umeda. Pe pareti, dantela egrasiei avea tonuri din ce in ce mai innegrite cu cat scoborai ochii spre podea; erau parca tapetati cu uriase harti hidrografice. Te infrigura din cadrul lor umezeala unui intreg continent. Aproape de scanduri, mucigaiul vanat mustea; parea raspantia tuturor furtunilor si ploilor."(p. 93)

Naiv, tanarul traieste iluzia ca ar putea scapa de "urat" odata ajuns in capitala unde era incredintat ca "trebuie sa fie cu totul altfel"(p. 93). Destinul insa il va aduce, la maturitate, tocmai intr-un asemenea mediu, unde va trebui sa munceasca pentru a scapa de saracie si pentru a-si implini visul de a patrunde in "vilele de la Sosea". "Traiul acolo echivaleaza cu ancorarea pe un alt taram, cu o intrare contaminata intr-o conditie subumana"[14], dupa spusele aceluiasi critic evocat anterior. Aici are revelatia dureroasa a Uratului care dobandeste proportiile unei monstruoase stihii existentiale: "Nu stiti ce e uratul?" ne intreaba retoric naratorul-personaj, in spatele caruia il auzim pe insusi Gib Mihaescu, pentru ca tot el sa ne ofere o definitie edificatoare, plastica, dar plina de sarcasm, in maniera expresionista: "Eu l-am intrezarit, intai ranjindu-mi din mucegaiul perceptiei oraselului natal. El trona acolo peste oamenii fiscului, si troneaza pretutindeni peste micii slujbasi, oriunde-i umezeala, umilinta si groaza. N-as putea spune ce fel de figura arata si nici daca are sex. De altfel, toti condamnatii sa-l slujeasca il accepta fara sa-l inteleaga, cea mai mare parte nici nu stiu ca exista, asa de grozav i-a pironit in somnul stapanirii lui". Tirada scriitorului, a carui amaraciune razbate din aceste randuri, nu se opreste, vrand parca sa razbune prin cuvintele care vor sfida timpul, o existenta apasatoare si supusa umilintei: "Insa bucu -ria-i imensa e sa supuna tocmai pe cei hotarati cu orice pret sa-i scape; dar si acestora se arata numai in chip imprecis de vedenie. Iar intreaga-i si teribila lui alcatuire nu se infatiseaza decat in ultimul vis al rapusilor de mizerie, de disperare, de neputinta, bolnavilor si neurastenicilor, cu o clipa inainte de a se arunca sub roatele trenurilor sau din inaltimile etajelor"(p. 94). Chiar merita sa reflectam la acest citat generos, intrucat pare sa contina o confesiune de credinta a prozatorului ce isi confrunta protagonistii, intelegem, cu diferite aspecte ale Uratului, concretizate in vedenii ce ii sustrag realitatii, impingandu-i dramatic in ghearele mortii fizice sau sufletesti.

Obsesia Uratului dirijeaza intregul comportament al protagonistului nuvelei omonime, ca o fatalitate implacabila careia nu i se poate sustrage. Ca un veritabil erou de sorginte romantica, protagonistul e animat de hibrys, revoltandu-se impotriva unei ordini prestabilite si sfidand divinitatea: "M-am cutremurat intotdeauna dinaintea nedreptatii firii acesteia, care ne ocarmuieste de-acolo, din centrul miscarii vesnice, din nepatrunsul lacas al zeilor mari si mici"(p. 96). Scriitorul personifica Uratul, gasindu-i numeroase corespondente in viata reala, cotidiana. In inchipuirea distorsionata a eroului halucinat, toate fiintele care misuna in juru-i, trec printr-un inspaimantator proces de reificare, luand forma unor animale inchise intr-o menajerie sau intr-un bestiar medieval, pure avataruri purtand trasaturile ancestrale ale stramosilor preistorici, simbol al perpetuarii Uratului de-a lungul evurilor: "Si astfel, din masa in masa, cap cu cap, am avut impresia lamurita ca ma gasesc in mijlocul unei menajerii Mi-am amintit indata de-o carte scumpa a copilariei mele, Le monde avant la création de l' homme. Ultimele file ale cartii acesteia, ca o adeverire a cuprinsului ei, erau umplute cu ilustratii cu diferite fizionomii de capete omenesti, puse alaturi de capetele diverselor animale cu care semanau leit." (p. 98)

Nuvela poarta, fara indoiala, amprenta literaturii absurdului, frecventata probabil de scriitorul roman pe filiera prozei kafkiene, prin deformarea intentionata a viziunii protagonistului despre lume, intamplarile si oamenii purtand fatal amprenta regresiunii pe scara timpului. Se reveleaza, astfel, sensul absurd al existentei unor indivizi depersonalizati, instrainati de esenta fiintei lor launtrice. Descrierea monstruoasei himere simbolizata de o categorie estetica - Uratul - este impregnata de numeroase elemente expresioniste. Iar in volumul binecunoscut al criticului Sergiu Pavel Dan despre Proza fantastica romaneasca surprindem urmatoarea asertiune: "Dezumanizarea poate fi masurata deci atat cu etalonul absurdului existential, cat si cu unitatea, de finalitate morala, a vestejirii parvenitismului"[15].

Predilectia scriitorului de a surprinde manifestarile absurde ale unor personalitati scindate, torturate de sinistre presentimente, atrage de la sine intruziunea unor elemente ce tin de sfera caricaturii si a grotescului. Prin urmare, inevitabil, dramele traite de aceasta lume pestrita ce compune tabloul uman din proza scriitorului evocat (boala, catastrofele razboiului absurd, pericole iminente, suspiciuni maladive care surpa fiinta launtric), urmate in plan psihologic de grave consecinte, se asociaza cu forme ale ridicolului si cu eruptia fortelor irationale pe care aceste trairi-limita le provoaca. In legatura cu aceasta problema, Mihail Diaconescu afirma in monografia sa urmatoarele: "Disperarea, senzatia continua de apasare, dezorientarea pot fi sugerate adecvat prin mijlocirea absurdului, caricaturalului, sarcasticului si grotescului"[16].

In nuvela anlizata succint in randurile de mai sus caracterul absurd al incalcitului sistem birocratic ce mutileaza adesea fiinta umana ca un mitic "pat al lui Procust", este sugerat de aspecte aparent normale, comune, care insa frizeaza, in subsidiar, grotescul. Protagonistul pare inclestat intr-o mecanica a gesturilor ce tradeaza consecintele unui ineluctabil proces de depersonalizare a eroului claustrat intr-o societate meschina, dezumanizanta. Insuratoarea cu nepoata "sefului", intruchipare a urateniei feminine, hiperbolizeaza caracterul impersonal al existentei protagonistului. De cate ori o zareste pe cea care ii va deveni sotie, el traieste un dezgust profund asociat cu sentimentul oribilului si al hidoseniei existentiale: "M-am trezit la o masa cu o fata mica si maslinie, poate, desi mai tarziu mi s-a parut vanata, de-o vineteala palita, de cadavru vechi, injectat cu formol () De pe fruntea mica si bombata porneau, pieptanate pe spate, fire aspre si groase de cal. Avea un gat atat de subtire iesind din sortul negru, ca acest soi de cap mic, ca o caricatura de chinez (Doamne, un chinez negru ca un african), parea infipt ca intr-o prajina din gardul unui rege antropofag"(p. 95). Inevitabil, mediul il asimileaza treptat, transformandu-l dupa propriile-i spuse intr-un cinic sau mai degraba intr-un "autentic fiu al trotuarului bucurestean"(p.106) ce-l anticipeaza pe studentul intarziat, Mihnea Baiatu. La fel ca si acesta, Stefanescu va invata sa profite de carisma pentru a o santaja perfid pe proprietareasa imobilului in care locuieste temporar pe spezele parintelui sau autoritar si zgarcit, pana cand acesta din urma afla furibund ca fiul ratacitor nu s-a prezentat la examene si ii raspunde ferm printr-o scrisoare: "Ei bine, pentru haimanale n-am parale!"(p. 112). Dar scarbit de hidosenia fizica si, probabil, mai ales morala a proprietaresei, eroul trece cu multa suplete la "sanii maimutoiului", cum o va numi ulterior pe d-ra Vasilescu. E momentul ca vocea nostalgica, dar nu lipsita de sarcasm a autorului sa sanctioneze brutal frivolitatea feminina intalnita in diverse ipostaze la tot pasul: "Cu adevarat ca in ziua de azi trebuie sa intorci ochii spre fetele pocite daca ti-i aminte sa mai intalnesti curatenia feciorelnica de odinioara."(p. 114) Treptat, protagonistul imprumuta din caracteristicile locului printr-un mimetism pe care nu l-ar fi putut nicicand anticipa, si instrainarea totala de sine il determina sa se intrebe retoric: "De unde putusem oare scoate asemanarile acelea bizare cu reminiscentele de la cursul de istoria naturala? Doamne, si acum imi vine sa rad cand imi amintesc!"(p. 115).

De altfel, in aceasta proza umorul se asociaza mereu cu un fel de oroare adanc resimtita de personaje, dar si de cititor. Teroarea reprezinta conditia esentiala a destinului personajelor create de autor, iar Stefanescu nu este decat un alt monoman, traind sub presiunea groazei exercitate de uratul care il invadeaza fizic si moral. Intr-o asemenea lume bolnava de exhibitionism si lipsita de autenticitate, o lume in care valorile sunt complet inversate, omul tanjeste dupa o intimitate absolut legitima. Setea de senzational actioneaza cu puterea undei de soc electric si ii contamineaza pe toti, pornind de la periferie: "Mahalaua s-a strans mai pe urma, insa ea dovedea ca stie d-a fir-a-par inca de cu dimineata toate maruntisurile astea"(p. 117). Punctul culminant al naratiunii era de asteptat sa fie casatoria protagonistului, moment cunoscut in mentalitatea colectiva drept unul de maxima fericire. Dar verdictul naratorului ce suna ca o replica de palimpsest mioritic il readuce pe cititor in aceeasi atmosfera ranceda si cadaverica: "Iar la nunta mea au cazut toate stelele cerului"(p. 125)

Grotescul pandeste la tot pasul, dar culmineaza cu scena nuntii alegorice la care iau parte oameni si, deopotriva, animale, in frunte cu mireasa comparata hidos cu o "maimuta". "Spectacolul era deopotriva de temut si de ras" (p. 128) noteaza naratorul subiectiv, cu amaraciune in glas. Din nefericire, pentru tanarul proaspat casatorit, primul si cel mai mare disconfort este chiar sotia pe care o vede ca pe "un schelet din cele gasite prin cimitirele darapanate"(p.133), in timp ce alaiul nuptial starneste spaime apocaliptice: "Dar in urma-ne s-a format alaiul antedeluvian si-n urlete, si-n schelalaituri, boturile masinilor urnesc spre corabia stramosului biblic"(p. 127). Extrem de lucid, studentul Stefanescu, devenit functionar al statului, nu ezita sa-si asume vina ("diabolica voluptate") de a-si fi servit umil seful, tinzand chiar sa-l imite adesea, atitudine sinonima cu acceptarea deliberta a uratului in propria existenta.

In acest univers alienant, atins parca de blestemul divin, insusi scriitorul pare istovit de nesfarsita alunecare in haul istoric, exclamand prin vocea plina de lirism a personajului-narator, nevoia de reintoarcere spre obarsie, spre spatiul originar securizant : "as vrea sa ma las prada groazei stramosesti () departe de uratul insesizabil si imprecis, macinatoare, lenta, stupida graza moderna"(p. 120). Daca intr-o buna parte din schite si nuvele scriitorul mizeaza pe aspecte din viata individuala a protagonistilor, in altele il vom descoperi preocupat de probleme stringente si grave pentru societatea contemporana in care par sa prolifereze anomaliile si inechitatea sociala ce bulverseaza existenta omului modern.. Asa cum nota intr-o prefata criticul Florea Ghita, "portretizand uratul, Gib Mihaescu reuseste, ca in pamfletele argheziene, sa reduca fiinta umana la o singura trasatura, incat ea devine pur si simplu uratul negru sau uratul laptos."[17] Din randurile acestei proze scurte razbate ironia amara a prozatorului care condamna vehement, chiar daca adesea recursul la alegorie este precumpanitor, tarele unei lumi bolnave, absurde, figurata de o umanitate tragica, intrata fara voie in malaxorul mecanismului social implacabil.

In Piaza protagonistul, Emanoil Badea, traieste sub povara unui complex de vinovatie fata de fratele bolnav, Ionica, pe care simte ca l-a tradat, prin apropierea patimasa de fata iubita, fara sperante, de "bietul olog frumos"[18] (p.386). Mai mult povestire, decat nuvela, prin lipsa de complexitate a compozitiei narative, a personajelor, proza debuteaza derutant cu imaginea pandei dintre omul infierat si pisica malefica, "piaza rea", pe care Emanoil si-a pus in gand s-o omoare, apeland la "mana" sigura a mezinului, Sandu. Pana aici, nimic revelator, ba chiar pueril, stangaci. In sfarsit, atentia naratorului se abate asupra tanarului condamnat la inertie, caruia destinul i-a harazit insa in compensatie, virtuti muzicale si oratorice menite sa-i reuneasca frecvent in juru-i pe "tovarasii de hoinareala de odinioara"(p.387).

Mica societate de tineri joviali, dornici sa evadeze din rutina oraselului provincial, "cu visuri si aspiratii care, uneori, intre zidurile varuite simplu () luau dimensiuni aproape de ideal"(p.386), devine simbolul unui mozaic uman ce tanjeste dupa idealuri. Solidari cu prietenul caruia destinul ii refuzase cel mai firesc dar, liberatatea de miscare, "incepatorii vietii" se refugiaza sistematic in odaia-cetate a "bietului napastuit", la fel cum drumetii toropiti de povara drumului se oploseau odinioara intre zidurile groase ale hanului sadovenian, infruptandu-se din bucate alese si descifrand secretele bahice ale unui vin de soi. Aproape ritualic, gazda isi incanta oaspetii interpretand cu virtuozitate, la pian, arii celebre, apoi le supravegheaza distant sporovaiala pana cand "incepea sa vorbeasca si atunci se facea tacere"(p.388). In aceasta ipostaza, Ionica devine mediatorul dorintelor celor prezenti: "Ii vedeai apoi plecand cu ochi luminosi, dornici sa se duca spre alte taramuri noi, toti hotarati sa calce necontenit mai departe, sa lase in urma acest searbad targusor de provincie ()"(p.388).

Printre tinerii entuziasti isi face simtita prezenta o domnisoara locvace, admirata in taina de Ionica. Erminia, caci asa o chema, mediaza la randu-i dorintele admiratorului, satisfacandu-si "rara placere de a rataci mintea acestui olog, pe care, desigur, n-avea niciodata sa-l iubeasca."(p393) Dar tanara, imprudenta, va isca in sufletul fratelui mai mare dorinta triunghiulara, desi Emanoil, - incearca sa ne deruteze naratorul -, crede ca a ghicit jocul perfid al fetei care ar veni la Ionica, sub pretextul de a se intalni aici cu altcineva. Foarte straniu apare comportamentul protagonistului, Emanoil, dictat de superstitii ancestrale; desi se vaita intruna de netrebnicia pisicii, nu e deloc dispus sa o cedeze ori sa o alunge, dupa cum il sfatuieste batrana slujitoare, pe motiv ca orice pisica alungata de acasa devine "piaza rea", sursa de nenorociri pentru intreaga familie. Sandu, impasibil la ecourile credintelor populare, nu accepta sa fie calaul pisicii, in timp ce Ionica, hotarat, incurajeaza atitudinea batranei. Dar previziunile nefaste par sa se adevereasca, starea de sanatate a ologului se inrautateste, iar Emanoil crede cu obstinatie ca imprejurarea e consecinta alungarii felinei malefice. Din observatiile subtile ale naratorului care stie sa ambiguizeze discursul, se incheaga o explicatie plauzibila pentru subrezirea starii de sanatate a "pianistului" abandonat de bunii prieteni, caci, tanjind cu disperare dupa o viata normala, dinamica, Ionica accepta niste suspecte fiole asa-zis "miraculoase"oferite experimental de doi studenti anodini.

Boala fizica a unuia reactiveaza suferintele psihice ale celuilalt care, victima a superstitiilor si mai ales a complexului de vinovatie fata de fratele infirm, parcurge stari dintre cele mai bizare in incercarea indarjita de a cutreiera toate imprejurimile in cautare pisicii cu "ras viclean". E foarte interesant procesul ireversibil al degradarii psihice a omului pe care constiinta incarcata de pacat il transforma intr-o fantosa grotesca, actionata de nelinisti si patimi indelung reprimate. O ereditate incarcata submineaza orice forma de vitalitate; codul genetic al celor trei frati aduce din timpuri ancestrale tare ereditare imposibil de tainuit: Emanoil e un disimulat cu obsesii si temeri stranii, Ionica, o natura poetica, insa morbida prin condamnarea la suferinta si frustrare, iar Sandu, mezinul, sadic si vanitos.

Emanoil se comporta alienant, alearga pe campuri dupa o sarmana pisica, ba ii contamineaza si pe altii cu "fandacsia" lui (taranii ce ii vin in ajutor) si cel mai grav e faptul ca isi crede demersul infailibil, fiind persuadat de gandul ca intoarcerea pisicii va indupleca stihiile si il va izbavi pe Ionica de agonie. Tinand "necontenit urechea inauntru"(p.405), Emanoil alearga bezmetic si cuprins probabil de un delir halucinatoriu de tipul fata morgana, pe fondul unor trairi neimplinite, dar vinovate, i se pare ca zareste fluturand dintr-o masina salul Erminiei"Dar putea fi si o alta masina, din alte parti, cu alta domnisoara si alt sal"(p.404), iar finalul ramane deschis, oferind totusi cititorului sugestia unei morti previzibile, sugerate de ecoul dangatului funerar indepartat: "Dinspre oras venea cantec departat de clopot"(p.405)

Povestirea Un calator aduce in atentia cititorului un alt caz de obsesie survenita pe fondul unei stari de anxietate. Pe scurt, naratiunea transcrie reflectiile, trairile contradictorii ale unui tanar in timpul unei aparent banale calatorii cu trenul. Din cate deducem, protagonistul se indreapta spre casa parintesca si nu se arata deloc nerabdator sa isi revada parintii. Furat de ganduri viclene, baiatul anonim "intrevede printre gene" scena unei catastrofe feroviare in urma rostogolirii trenului intr-o prapastie neprevazuta, fara fund. Metafora a mortii naprasnice, catastrofa imaginara traduce o teama exacerbata fata de necunoscut. Cu fiecare rand parcurs, cititorului i se confirma banuiala ca frica protagonistului isi are sursa in greselile unui trecut nu foarte indepartat, insa trait cu frivolitate, iar calatoria cu trenul il apropie iminent de "calaul" gandurilor eroului, figurat de un tata intransigent, ai carui ochi severi si trufasi, "necrutatori, ironici, vicleni" il urmaresc pe fiul ratacitor cu puterea unei obsesii. Din acest motiv, simte ca "Acolo, la capatul calatoriei, il astepta, pentru firea lui, ceva deopotriva mortii. Cea mai teribila umilinta"(p.6). Din dorinta de a atenua mania parintelui darz, tanarul pe care din cand in cand il mai scuturau "frigurile delirului"- semn al unei naturi maladive -, recurge la felurite scenarii ipotetice in care monologheaza patetic, autoflagelandu-se sub privirea inflexibila a parintelui tradat de atatea aventuri prin "orasele acelea sure ale strainatatei"(p.7). Se agata brusc de amintirea mamei defuncte la capataiul careia fagaduise "cea mai teribila razbunare" pentru atatea umilinte cate rabdase din partea "atotputernicului criminal"(p.8). Amintirea insa ii aduce si mai multa suferinta, cu atat mai mult cu cat isi da seama ca uitase de mult de fagaduinta vindicativa, in schimbul unei existente facile, dominata de placeri efemere.

Dar invalmaseala atator esecuri si sperante desarte il bulverseaza curand si il cufunda intr-o deznadejde teribila, de unde gandul las de a amana confruntarea. E pregatit sa coboare din tren; subit, mintea care alearga cu mult mai repede decat rotile "monstrului de fier", ii aduce in urechi rasul batjocoritor nu doar al parintelui orgolios, ci al tuturor cunoscutilor. Reveria, chinuitoare prin atatea interogatii retorice si incertitudini ce il inchid intr-un cerc vicios, se stinge treptat in zorii unei noi zile in care i se va decide soarta, in timp ce apropierea de orasul natal devenea certitudine, caci "Luminile orasului apareau palpaitoare din albastrul intunecos al inceputului de dimineata"(p.12)

Publicata initial in nr. 17 din 1922 al revistei "Gandirea", iar apoi in vol. Vedenia (in 1929), naratiunea subiectiva, Ierni jilave, ne pune inainte, ab initio, o constiinta exaltata, prada unei agitatii inexplicabile si unor fantasme ce tulbura sufletul unui copil. Caci, in ciuda faptului ca naratorul recurge la apelativul "domnule" pentru a crea probabil un echivoc, intuim ca protagonistul este un copil care intr-o seara de ajun de Craciun, in timp ce scruteaza cerul cu privirile incordate de asteptarea lui Mos Craciun, se lasa in voia inchipuirilor de bogatia carora, stim bine, nici un erou gibmihaescian nu se poate plange. Imaginatia extrem de generoasa transforma elementele cadrului natural in "aratari stranii" si "fantasme negre", conducandu-l patetic pe bietul fantast la concluzia ca vina o poarta misteriosul Mos Craciun care, precaut, "daduse drum inainte-i la toate lighioanele stihiilor, ca sa alunge pe cei ce-ar vrea sa afle secretul inchegarei lui din baierele vazduhului"(p.14)

Destul de pueril, subiectul povestirii pare mai degraba un simplu pretext pentru ca prozatorul sa reitereze puterea mistificatoare a cuvantului pe fundalul unor predispozitii fantasmagorice. Regasim aici motivul visului pe care protagonistii il confunda adesea cu realitatea. Bucuria infantila data de dansul magic al fulgilor de nea este inlocuita brusc de asteptarea anxioasa care da nastere unor fantasme inselatoare, caci imaginarul colectiv zace in strafundurile fiintei fiecaruia dintre noi. Mediatorul acestor senzatii de bucurie crispata si teama nelamurita este deconspirat in primele randuri: "povesti batrane erau doar vechi marturii despre indraznetii prefacuti in dobitoace, arbori sau stei, pentru ca pandise din loc ascuns minunile nepatrunse, ca sa le fure taina."(p.14)

Ca trairile protagonistului vin din sfera oniricului ne-o confirma insusi blancul din text. Trezit din tainicul vis in care dorintele neimplinite prind contur, copilul, exaltat de fericirea pe care i-o procurase visul nocturn, este contrariat, neputand sa isi explice contradictia intre convingerea launtrica, a ninsorii asternute pretutindeni, si noua realitate dezolanta, a unei ierni aflate sub imperiul ploilor nesfarsite.

Cititorul descopera inspre final cheia de intelegere a contradictiei amintite. La o reuniune familiala ce avusese loc "in ziua aceea" - indice temporal vag -, si la care venisera "toate neamurile () iar lautarii se suceau din sale ca foaia de hartie pe jaratec"(p.16), bunicul povestea cu patos despre iernile strasnice ale copilariei lui fericite, cand "ingropau casele troienii" iar "lupii veneau pana-n mijlocul targului"(p.16), in timp ce de pe strunele viorilor se desprindeau cantece batranesti. Atmosfera de mare petrecere din "casa batraneasca" aminteste de fabulosul han al lui Sadoveanu, unde oamenii cu darul zicerii se aduna pentru a reinvia vremuri apuse in negura timpului. Talentul oratoric si prestigiul varstei, dar mai cu seama placerea de a fabula, deci de a mistifica, fac din acest personaj nostalgic un mediator al dorintelor celorlalti, un creator ce stie sa isi tina ascultatorii cu sufletul la gura, insuflandu-le regretul ca nu au fost la randu-le martorii unei lumi fascinante, caci asa vrea el sa o reveleze. Neputand sa-l combata, cu totii cred in aceste "minciuni linistitoare"(p.24) ; impactul asupra protagonistului este indubitabil, caci, la fel ca si bunicul, crede cu amaraciune ca "frumusetea vremurilor se pregateste sa se duca" odata cu stramosul sau, in timp ce "noua ne ramaneau Craciunuri jilave, cu baltoace si noroi"(p.16), semn al despiritualizarii si alienarii omului in univers.

Posesor al unei sensibilitati acute, protagonistul sufera o metamorfoza profunda sub articularea solemna, sententioasa a istorioarelor relatate de bunicul-fanfaron, astfel ca, in loc sa fie prilej de bucurie, petrecerea din "casa batraneasca" devine prilej de meditatie trista, de constientizare dramatica a unor schimbari istorice radicale ce provoaca nesiguranta, teama, boala si in final angoasa: "Ma vazui singur, cu totul singur, dibuind orbeste intr-o bezna fara sfarsit. Imi fu frica"(p.17).

Situatiile-limita pe care le parcurg atat de frecvent eroii acestor proze, sub forma bolii, traumei razboiului, geloziei sau a unei rupturi amoroase, favorizeaza fuga din contingent si evadarile imaginare. Tema singuratatii constituie punctul de plecare si in cazul nuvelei Singuratecii, al carei discurs cunoaste intoarceri in trecut si reveniri intr-un prezent apasator, urmand traseul imprevizibil al mintii personajului principal. Incipitul nuvelei este infuzat de lirismul descriptiv al reveriei protagonistului aflat pe patul de spital, trezit fara voie din visare de "mana umeda si neprietenoasa" (p.18) a doctorului venit in vizita de rutina. Mintea i se focalizeaza, apoi, iarasi pe imaginea micului sau apartament "cald si prietenos, din strada Aurorei"(p.19), dar nici in acest spatiu, securizant altadata, nu regaseste un refugiu pasnic, deoarece o frica de moarte i se strecoara lent in suflet ca o presimtire grea. Nevoia de certitudini ramane nesatisfacuta si de la cosmarurile febrei, tanarul trece la halucinatiile celui deznadajduit in iubire. Isi aminteste de conversatiile placide cu vecinul de pat, dascalul Ifrim, pe care doctorul il sfatuia cu sange rece sa moara acasa, in ciuda insistentelor coplesitoare ale batranului: "N-am unde sa mor, pacatele mele lasati-ma aici"(p.21).

Moinaru, caci asa se numeste protagonistul, nu isi aminteste motivul prezentei lui in spital, dar nici nu pare foarte preocupat in acest sens, in ciuda tentativelor batranului de a-l lamuri: "Aiureai intruna si sareai speriat din somn; si ne priveai pe toti cu ochii asa de tulburati, ca se speriau pana si veghetoarele"(p.21). Nu putem tagadui apetenta dascalului muribund pentru o exagerare voita a realitatii, placerea "zicerii", comuna cu a altor eroi gibmihaescieni si mai ales teatralitatea gesturilor mizand pe suspansul auditoriului. Foarte agil, batranul intarzie sa ofere singurului om care il asculta in peisajul faunei medicale, informatia cea mai de pret, contrariind asteptarile tanarului obsedat de o idee fixa: daca a fost vizitat de iubita sa, Geneta. Orgoliul nemasurat si teama de un eventual raspuns negativ, ii cenzureaza orice reactie capabila sa-l tradeze. Incearca sa dirijeze relatarea anevoioasa a batranului, care presimtindu-i nelinistea, staruie asupra unor argumente futile. Bolnav de vanitate, tanarul oscileaza chinuitor intre certitudini si indoieli, cazand prada unei presimtiri dureroase, izvorata din ascunzisurile mintii: "Fara indoiala, acolo, in adancul acela cenusiu, in subconstientul intunecat si mut ca o prapastie() acolo ceva grav trebuie sa se stie()"(p.23). Pe de alta parte, recunoastem aici o trasatura definitorie pentu stilul prozatorului care, la fel ca si batranul dascal Ifrim, spune lucrurile doar pe jumatate, nu ofera cheia intamplarilor, starnind imaginatia si curiozitatea "ascultatorilor".

Satisfactia oratorului atinge culmi nebanuite, pe masura ce Moinaru se arata mai framantat de intrebari. In lipsa unor dovezi magulitoare, tanarul se automistifica, isi urmeaza resemnat odiseea inchipuirii sadomasochiste ce reveleaza un acut instinct al posesiunii, sinonim aici cu gelozia. Fantazeaza in jurul imaginii iubitei care este departe, deci trebuie inchipuita. Insa reveriile pline de voluptate sunt concurate de "cele mai negre si mai naprasnice inchipuiri". Daca, intr-adevar, iubita a venit macar o data sa-l vada, crede el, "fara indoiala" ca verdictul medicului va fi ingrozit-o, catalizandu-i trarile si imboldind-o sa lase totul in urma, pentru a-si relua existenta linistita in absenta bolnavului. Ros de suspiciuni, tocmai pentru ca tanjeste dupa supunerea si posedarea fiintei iubite, Moinaru isi imagineaza iubita, flatata de "raza privirii curtenitoare a primului intalnit"(p.23). Dorinta de razbunare ia locul curiozitatii vii de mai inainte, in ciuda asigurarilor pe care muribundul speriat acum de consecintele "copilarestii lui prefacatorii"(p.24) si de singuratatea in fata mortii, se zbate sa i le ofere spasit.

Simbolizand doua lumi distincte, doua generatii complementare ce oscileaza dramatic intre agonie si extaz, Moinaru si dascalul Ifrim au totusi o teama comuna care e si tema acestei proze: singuratatea in fata "dusmanei acesteia neinduplecate si infricosatoare"(p.26), in fata mortii. Finalul burlesc il surprinde pe dascal cantandu-si parca prohodul mai bine decat o face preotul insusi care, grabit si impasibil in fata suferintei aproapelui, scurteaza cantarea, insa este repede amendat de muribundul ce nu isi mai poate reprima "o zbucnire zguduitoare de planset"(p. 34).

Nuvela Poarta de fier, publicata in "Scrisul romanesc", in 1928, se grefeaza pe tema obsesiei erotice nascuta din teama de a nu pierde dreptul de "posesiune" asupra femeii iubite, ca simbol al autoritatii supreme. Protagonistul, Botoran, este un "om cu stare", nevoit sa vina in "orasul acela mare, ardelenesc, sa-si faca luna de concentrare la cazarma de jandarmi"(p.354) pentru a-si satisface stagiul militar incomplet. De la bun inceput, atentia ii este retinuta de poarta enorma ce strajuia cazarma, conferindu-i un aer misterios. Naratorul omniscient deconspira gandurile protagonistului care se arata indignat de bonomia superiorilor, caci "prea multa atentie si bunavointa cazona incepeau sa-l plictiseasca"(p. 356), observatie ce tradeaza setea de faptul senzational, specifica eroilor ce se inscriu in tipul sau de mentalitate.

Vizita sotiei si poarta de fier devin doua fete ale aceleiasi obsesii izvorate din neincredere si implicit gelozie. Inchis intre zidurile cazarmii, Botoran devine victima imaginatiei ce trece in decursul unei nopti printr-o veritabila agonie. El stie prea bine ca "toate sunt inchipuiri", dar nu li se poate opune. Desi e permanent insotit de cele doua idei fixe, Botoran reactioneaza firesc in libertate, de pilda cand primeste permisie pentru cateva ore; constrangerea si claustrarea nasc dorinta de a evada si hipertrofiaza imaginatia febrila a recrutului. Asteptarea plina de nerabdare favorizeaza activitatea fantasmatica; o viseaza venind "inalta si usoara", apoi se dedubleaza, caci "spiritul" lui o urmareste pe femeia ce hoinareste in noapte, negasind loc de cazare. I se pare ca asista la o intalnire fortuita a nevestei cu un tanar "spilcuit" care face eforturi de-a o convinge sa renunte la cautarea cazarmii in toiul noptii; femeia ajunge in fata usii imense, insa bataile cu "pumnul ei micut" raman fara ecou, moment prielnic pentru ca "ocrotitorul nocturn" sa se erijeze in gazda. Botoran confunda visul cu realitatea; se imbraca si decide sa iasa cu orice pret pentru a-si risipi orice iluzie. Dar, se pare ca decizia i-a fost nefasta. Comandantul confirma ca s-au auzit batai in poarta, insa il asigura ca erau, probabil, niste betivi, insotiti de o femeie binedispusa. A doua zi, ne lasa naratorul sa credem, omul isi intalneste sotia care sustine ca nu a primit nici o telegrama, ca a sosit in toiul noptii si ca a dormit infrigurata in sala de asteptare. Finalul este ambiguu, femeia rostind doar o parte din ideea, lapidar formulata : "Eu cred ca prin asta nici macar nu se-aude"(p.373)

Criza vanitatii virile lezate prin tradare, in complicitate cu orgoliul profesional, imobilizeaza fatal destinul protagonistului din nuvela Mana. "Marele chirurg"(p.407) descinde din stirpea lui Manaru prin boala orgoliului si teama de judecata colectiva, insa in egala masura anticipeaza tipul inadaptatului incapabil de compromisuri, intrupat de ilustrul avocat Radu Serban din romanul Donna Alba. La fel ca in majoritatea nuvelelor din aceasta perioada, drama protagonistului rezida in neputinta de a-si compromite prestigiul, prin acceptarea jocurilor marsave ale femeii tradatoare. Nu il afecteaza, se pare, atat de mult infidelitatea sotiei (probata aici de "scrisoarea destainuitoare"), cat mai ales teama ca aceasta "palma a trecutului" ii va obscura reputatia. Il tulbura nespus gandul ca, sub povara umilintei, "umerii lui vor tremura si mana i se va misca"(p.407). Megalomanul chirurg se raporteaza fetisist la "mana aceasta sfintita, pecetluita de transcendent cu marele har"(p.407).

Rugaminti insistente, venite din partea unor necunoscuti aflati intr-o masina ce trece intamplator pe langa el, intrerup tumultul sufletesc dat de invalmaseala unor ganduri noi, tocmai in momentul in care spera sa poata fugi departe de vacarmul citadin. Nu poate ramane indiferent la implorarile copilului care se agatase de nadejdea ca iscusitul chirurg va salva si viata mamei sale. Frumusetea femeii suferinde starneste, in mintea tulburata a savantului, consternarea redata prin interogatia retorica frusta, urmata de nepotrivite descrieri scabroase: "e cu putinta oare ca in atata perfectiune omeneasca sa dainuie atata putregai?"(p.411). Cunoscand obsesia scriitorului pentru tribulatiile eroinelor lui, intre puritate si abjectie, intelegem ca intrebarea a ramas fara raspuns si in ceea ce il priveste pe el insusi. "Putregaiul" care imbolnaveste fiinta umana, iar apoi intregul univers, este minciuna, tradarea, imoralitatea.

Convins ca reusita interventiei a mai inscris o pagina in analele chirurgiei, eroul se simte sfasiat intre gloria deplina, onoarea nepatata impusa de profesionalismul exemplar si reverberatiile dezonorante ale infidelitatii femeii iubite. Cu mana tremuranda "pentru intaia oara", orgolios, infrunta scrisoarea demistificatoare destinata sotiei din partea vreunui amant, probabil, apropiat al savantului, care nu ezita sa-si recunoasca complexele de inferioritate, frustrarile nutrite in preajma renumitului chirurg. Dezgustat peste masura, arunca ravasul in foc, se asaza la masa de scris si noteaza parcimonios cateva ganduri de despartire infidelei, fagaduind sa-i lase "tot ce va ramane material dupa mine"(p.413), hotarare ferma ce ne aminteste spontan de Stefan Gheorghidiu, inadaptatul superior al autenticului roman psihologic camilpetrescian. Orgoliul nemasurat, cladit pe soclul gloriei si al geniului, ii insufla intelectualului morbidul gest sinucigas, al eliberarii de un trecut stigmatizant.

Un interesant caz de obsesie erotica, prin caracterul inedit al situatiei, il ofera naratiunea Noaptea focurilor, a carei trama surprinde evenimente precipitate de febra rascoalei din 1907, desi miza nu o constituie propriu-zis tematica social-istorica, ci boala imaginatiei care incendiaza mintea febrila a personajelor. Asistam si aici la o tehnica draga prozatorului, cea a epicului dublu, caci realitatea sociala tulburatoare a vremii e dublata de o "realitate" individuala, profund subiectiva, a dorintelor refulate. Asa se face ca taranii veniti cu zurba la conacul batranului boier Take Asan, se arata mai preocupati de soarta tinerelor boieroaice, prizoniere in propriul conac, decat de pamantul pentru care dadura ghes razmeritei. Si, iata, ca argument, replica unui flacau din randul "asediatorilor", ros de aceeasi aspiratie spre o femeie inaccesibila, ca multi dintre eroii scriitorului: "-Facem moarte de om daca s-o amesteca striin la domnisoarele noastre Fiecare sat sa-si vada de boieroaicele lui"(p.426)

Incipitul ambiguu evoca tabloul sinistru al unei nopti de cosmar, luminata de limbi de foc ce se apropie amenintatoare de conacul batranului si vicleanului boier Take. Inflexibil, in ciuda insistentelor umilitoare ale copiilor dispusi sa paraseasca vatra, batranul se indarjeste sa ramana, precum comandantul unei nave ce stie ca, in numele codului onoarei, va fi ultimul care va parasi ambarcatiunea indiferent de riscuri. Unul dintre fii e uimit sa vada pe biroul batranului "Codul civil adnotat", semn ca boierul urzea vreun plan ascuns care sa dejoace intentiile barbare ale haitelelor taranesti.

Cea mai mica dintre fetele boierului, Tincuta, vadeste o teama obsesiva alimentata de contextul social tensionat, dar si de privirea indrazneata a unui fecior de taran ce rostise ironic: "De ce sa se bucure altii?"(p.424) de boieroaicele lor, cand probabil, puteau sa o faca ei. Inclinata spre delir imaginar, Tincuta e posesoarea unei "imaginatii mladioase si cultivate"(p.425) care aduce la suprafata amintiri si senzatii stranii, insuflate de cartile de istorie studiate pe bancile scolii, in vremuri de pace. Subit, din paienjenisul imaginatiei se desprinde "un suvoi de figuri straine, insalbaticite si sinistre, de coase si topoare ridicate". Traind sub imperiul fricii, al obsesiei barbatului necunoscut care nu se sfiise sa faca aluzii vulgare, Tincuta da amploare oricarui gest neinsemnat, ba mai mult devine extrem de precauta (ia cu sine un cutit) si de ce nu, capabila de crima, caci, in mintea ei, nu primejdia reala este izvorul "fioroaselor fantasme", ci primejdia inchipuita. In momentul apropierii cetei taranilor rasculati, halucinatiile se intetesc in mintea labila a fetei care decide ca focul trebuie sa porneasca din casa, convinsa ca "gustul sadic al spectacolului in fata mortii pretuia instinctiv la indivizii redeveniti in stare de bestie"(p.435). O impiedica darzenia batrinului parinte care, spre uimirea tuturor, infrunta multimea si pare sa consimta la petitiile prostimii, sub pretextul linistii familiale.

Tincuta, bulversata, traverseaza stari ciudate, obsesia ramane "zambatul" si se straduie sa citeasca pe furis articolul indicat cu siretenie de boier, insa incurca cifra corespunzatoare articolului. In ziua urmatoare, procurorul face mare haz de dibacia batranului boier care, cu buna stiinta, semnase in fata delegatiei taranilor un act nul, prin puterea legii, profitand de ignoranta rasculatilor. Actul fals potoleste setea de razbunare a taranilor si protejeaza familia boierului, dar in acelasi timp, tradeaza vocatia juridica a prozatorului familiarizat cu litera legii. Mai presus de compromisul fericit ce estompeaza un conflict social latent, ne atrage atentia reactia uimitoare a tinerei fantaste pe care o incearca o "tristete adanca, grea, displacuta"(p.442) o data cu temperarea spiritelor incinse. Ea nutreste o nevoie funciara, irepresibila, de senzational, de aventura inedita care o atrage cu bestialitate si o inspaimanta in egala masura. Subscriem afirmatiei criticului N. Balota, referitoare la incomunicabilitatea ce se interpune intre fiintele ce populeaza spatiul nuvelisticii lui Gib Mihaescu, indigenta provenind din "insasi disolutia constiintei lor, [din] substituirea unui eu strain in locul eului propriu."[19]Observatia se poate generaliza daca luam in considerare hiatusurile psihologiei moderne ce "cunoaste neputinta de a comunica a constiintelor atinse de o sciziune interioara, izolarea totala a celor rupti de realitate. Gandirea autista a acestora edifica universuri proprii, cu legi speciale, universuri separate, fara punti de comunicare intre ele."[20]

Proza care incheie acest volum, Impricinatii, creioneaza in alb si negru o lume "sfarsita" inainte de vreme, lumea celor multi "umiliti si obiditi", starpiti fara motiv din propriile cuiburi.

Incipitul aduce in prim-plan imaginea personajului colectiv, a "opincarilor", asezati pe pamant, ca si "prostii" lui Rebreanu, ori rezemati de gardurile judecatoriei, exclusi de cei aflati in varful ierarhiei satului, -"negriturile" (preoti, dascali, carciumari, notari, primari etc)-, care "se agitau zgomotos si radeau cu incredere intr-insii"(p.470) in mijlocul curtii acestei institutii cu care au avut intotdeauna de-a face in conflictele pentru pastrarea pamantului. Ochiul atent al scriitorului retine un tablou realist, dar colorat, alcatuit din "tarani tacuti, tematori si nestiutori, victime cu anticipatie ale unui mecanism social pe care nu-l inteleg, targoveti zgomotosi si siguri de ei, «negriturile» satelor, carciumari, jandarmi, popi, fosti sau actuali primari, aprozi, judecatori sau avocati"[21]. Protagonistii - doi batrani, mos Toma si matusa Neacsa - isi asteptau umili randul inaintea judecatorului. Pricina lor: luasera in grija, cu mult timp in urma, un orfan gasit "lepadat la marginea santului"(p.471), iar acesta, viclean, dupa ce baranii milostivi il pusesera "in avere boiereasca", gasise de cuviinta sa-i alunge din propria casa.

Dar fiecare bordei isi are parvenitii sai, caci naratorul ubicuu scoate la iveala alta drama, cea a unui preot izgonit din altar de alt preot naravit care ii era si ginere, pe deasupra. Criticul Al. Andriescu noteaza ca, in problema care ii aduce pe mos Toma si pe matusa Neacsa in fata tribunalului, "se dezbate din nou procesul din Ion, faimosul roman al lui Rebreanu. Mos Toma este amenintat sa-si piarda pamantul, inselat de Bondoc in buna lui credinta, victima a iubirii parintesti pentru acest «lepadat», asa cum Ana din romanul lui Rebreanu este victima iubirii pentru Ion."[22]

Foarte ferm, avocatul Martian se arata dispus sa apere cauza batranilor, cu conditia onorariului platit in avans. Isi dau, sarmanii, increzatori, neajutorati, si ultimii banuti, ramanand fara bani pentru biletul de tren. Ironia prozatorului biciuieste naravurile avocatilor care, aici, in loc sa se implice total in procese si sa fie alaturi de impricinatii in favoarea carora pledeaza, stau peste drum de judecatorie, la carciuma, linistiti ca strigatul aprodului se aude pana la localul cu pricina.

In timpul procesului, mos Toma e confuz, caci avocatul "vorbeste in limba din legi"(p.476), insa percepe telepatic indiferenta judecatorului care "nu asculta", ci rasfoieste plictisit dosarul de la un capat la celalalt. Pe Ionita Bondoc, fiul nerecunoscator, il cuprind remuscarile; naratorul reda framantarile eroului prin intermediul stilului indirect liber: "Cum a putut el, fiu gasit pe ulita() sa-si rasplateasca astfel pe binefacatorii lui!"(p.481). Constiinta patata aduce neliniste, iar nelinistea genereaza frica. Bondoc e cuprins de spaima la vederea crucii din lemn din fata judecatorului, pe care era zugravita rastignirea Domnului. Vrea sa se impace cu parintii adoptivi, dar avocatul avid de bani si reputatie, il impiedica. Pe culmile disperararii ajunge mos Toma cand e nevoit sa se accepte infrant, deoarece nu mai are bani sa cumpere coli - ce absurditate! - pentru a-si scrie juramantul, dupa cum il sfatuise rapace avocatul Martian. Nimeni nu ii intindea mana salvatoare, ba mai mult, gasise confirmare presentimentelor sale, cand alti tarani ii marturiseau ca au fost spoliati de ultimul banut, intrebandu-l retoric, dar sententios: "Nu stii dumneata cum e la judecatorie? Toti sunt niste hoti, toti trag de tine in toate partile"(p.486). Insusi preotul isi uitase menirea, se dezumanizase sub imperiul dorintei acerbe de parvenire; egoist, lipsit de smerenie crestineasca, ii refuza batranului ajutorul infim chiar in schimbul serviciilor pe care mosneagul i le promisese. Nimeni nu impartaseste durerea batranilor, nici macar consatenii, "inchisi in carapacea unui egoism izvorat din mizerie"[23].

Un pol, atat le-ar fi fost de-ajuns bietilor tarani pentru a-si continua procesul. Dar lipsa de solidaritate umana chiar si intre cei care suporta aceleasi nenorociri, "face ca victoria uratului, simbol de care s-a folosit si in nuvela cu acelasi titlu, sa fie si mai monstruoasa"[24]. "Impricinatii" se vad fortati de imprejurari sa abandoneze brusc, lasandu-si averea trudita in voia destinului si mai ales a "sarpelui" dornic de imbogatire necinstita, caci la portile justitiei uratul ucide constiintele oneste, demne. Finalul cunoscut nu ofera nici o speranta protagonistilor. Plecarea "impricinatilor" este "invaluita in prevestiri tragice"[25], iar obida matusii ia forma dramatica a unui "descantec de moarte"(p.489) rostit printre dinti pe drumul de intoarcere inspre locurile pe cat de iubite, pe atat de straine, de acum.