GIB I. MIHAESCU - Drama hipertrofiei vanitatii virile

GIB I. MIHAESCU - Drama hipertrofiei vanitatii virile

Morbul care da nastere unor drame conjugale si macina existenta mediului provincial din care sunt recrutati protagonistii, este gelozia, sentiment obsesiv apasator ce determina inclestari surde neasteptate. Paradoxal, gelozia pe care ei o nutresc izbucneste nu pe fondul unor mari iubiri, ci in virtutea incapacitatii lor de a turna iubirea in tiparele impuse de o viziune mic-burgheza. Prin urmare, e vorba de o problema de mentalitate care bantuie mai ales constiinta barbatilor, pentru care femeia este mai mult proprietate personala, un bun inalienabil pe care nu sunt dispusi sa-l impartaseasca cu altii ori, dupa cum spunea Georges Bataille, femeia este "obiect privilegiat al dorintei"[1] virile.In studiul Psihologia eroticii feminine gasim o remarca interesanta, adecvata, de altfel, acestui context: "Omul iubeste in final sentimentul mai mult decat obiectul. Apoi are nevoie de un nou obiect pentru vechiul sentiment"[2]. In timp ce barbatii au initiativa, "femeile au puterea de a provoca dorinta barbatilor"[3] sau, dupa Y Gasset, "barbatul valoreaza prin ceea ce face, iar femeia prin ceea ce este"[4]. Si ce altceva inseamna gelozia, decat teama de a pierde ceea ce crezi ca iti apartine (avere, putere sau dragostea fiintei apropiate).

Cat priveste prezentele feminine din nuvele, ele fascineaza prin permanenta sete de iubire, prin indigenta vointei, prin mister si frumusete fizica ce hipnotizeaza privirea celor ce le contempla. Despre (i)ele, exegetul Florea Ghita opineaza: "Orgolioase, uneori diabolice, penduland intre demonic si angelic, ele sunt romantice prin aspiratie si temperament si, in acelasi timp moderne, adaptate secolului si cerintelor vietii citadine"[5]. Inselatoare, misterioasa, insetata de aventuri senzuale, deci apta de a fi dorita, femeia devine mai putin un ideal de puritate, cat mai ales simbolul vanitatii masculine; ea se propune "ca obiect, dorintei agresive a barbatilor"[6]. Este "femeia visurilor" spre care tinde intreaga existenta a barbatului, intrupand "nazuinta de perfectiune pe care o Eva exemplara o seamana in trecerea-i imponderabila in oricare barbat ales"[7]. Criticul Marian Popa e de alta parere, sustinand ca "tipul functional preferat de Gib Mihaescu nu este Eva, ci Elena: tipul care nu impune, nu propune, nu sugereaza - tipul fara vointa de a se opune caderii, dar care are resurse de vointa"[8] si se poate adapta oricarei rasturnari de situatie. "Ea este nu o femeie imorala, ci una dincolo de morala"[9] sau amorala.

Problemele sociale specifice vremii isi gasesc rasunet si in povestirea Scuarul ce surprinde destul de stangaci, e adevarat, prefacerile urbane ale industrializarii. Protagonistul care se inscrie in categoria fantastilor, este un conducator de santier, numit conventional "inginer", in ciuda faptului ca nu absolvise studiile de rigoare. In consecinta, inginerul Rarunc a fost desemnat de primarie sa construiasca, in centrul unui oras de provincie, un scuar ce va face, inainte chiar de finalizare, obiectul unor discutii controversate. In timp ce zelosul inginer formuleaza autoritar ordine legate de planul scuarului, ajutorul de judecator, Constandache, e foarte curtenitor cu doamna Rarunc. Dupa moda mahalalei, locul de intalnire, agonul, ramane beraria unde oamenii "sorbeau alene, la umbra, halbele reci si pahare lungi de sirop"(p. 241). Doar in prezenta frumoasei sotii a inginerului, - remarca naratorul cinic -, Constandache devine ostentativ galant si ii lauda necontenit sotul, spre disperarea celui din urma, de care-l desparteau doar cateva locuri la masa. Ca un veritabil "homo universalis", junele seducator face incursiuni ba in politica, ba in inginerie, primind replici acide din partea convivului sau care-l amendeaza ca "n-are habar si se amesteca halandala in chestiuni care nu-l privesc".(p. 239) Ceea ce il contrariaza pe inginerul gelos nu este totusi apropierea vadita dintre sotia lui si demagogul Constandache, ci faptul ca "Orasul urla"(p.240). Treptat rumorile care circula pe seama triunghiului conjugal latent, transforma situatia intr-o obsesie a protagonistului care "nu mai putea gandi la altceva". La fel ca si Botoran din Poarta de fier, sufletul ii va fi chinuit de banuiala adulterului Astfel, realitatea nefavorabila ce il pune in conflict cu concitadinii trece in plan secund, alungata de ideea fixa a razbunarii care sa-i reabiliteze demnitatea virila ultragiata. Din cele mai vechi scrieri ale literaturii universale (Iliada razbat ecouri ale eternei zbateri launtrice si chiar fizice a barbatului in tentativa de cucerirea a femeii. In ipostaza sa de homo ludens, barbatul se comporta in viata sociala ca intr-o arena, antrenat intr-un permanent concurs, menit sa ii puna in evidenta aptitudinile. Si aceasta doar pentru a intra in gratiile eternei femei.

Sub presiunea unei continue stari de surescitare, barbatul - care se socotea inselat- traieste dupa regulile dictate de propria-i credinta."Vede" scene pe care le inventeaza si apoi cauta sa si le alunge din minte, aude zvonuri de soapte inexistente, se crede privit cu dispret sau mila de cei din preajma; toate aceste forme de gelozie se acumuleaza treptat spre a capata, laolalta, infatisarea lui Rarunc. Naratorul sarcastic anticipeaza starea de confuzie a inginerului, intretinuta si de vipia de afara ce deformeaza perceptiile, caci nu stim exact, in final, daca o zareste pe sotie intalnindu-se pe strada cu rivalul lui sau e pur si simplu un scenariu de fata morgana creat de mintea cotropita de morbul geloziei. Confuzia este amplificata de tirada de interogatii retorice, in stil indirect liber, si de cuvintele cu sens echivoc ("Dar asta e dracu gol!") care ambiguizeaza mesajul, contrariind orizontul de asteptare al cititorului. Ranit in onoarea-i de familist, sotul incearca sa influenteze telepatic gesturile femeii: "O intoarcere cu spatele ar fi cea mai nimerita"(p.241). Disperarea lui atinge apogeul atunci cand o zareste apropiindu-se cu atata naturalete, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, detaliu semnificativ care strecoara in mintea cititorului insusi, suspiciunea ca, poate, chiar n-a fost nimic mai mult decat un joc al imaginatiei extrem de prolifice a sotului bolnav, probabil, de gelozie ("Si cu ce seninatate inainteaza spre dansul!" p. 241).

Inaintand prin labirintul naratiunii, am spune ca suspiciunea devine curand certitudine pentru eroul fantast, caci naratorul strecoara ici si colo cate un indiciu prin care deducem ca problema e a protagonistului, fiind plasmuirea mintii lui febrile in care obsesia geloziei se conjuga cu teama de ridicol: "Rarunc clocoteste ca atmosfera din juru-i. Urechile ii vajaie(); el simte ca la berarie se rade". Din nefericire, in adancul constiintei sale nutreste convingerea ca, in asemenea conjuncturi, niciodata nu se rade de "amant", ci de sotul incornorat. Isi pierde cumpatul si infuriat la culme, devine ridicol, incapabil sa se exprime clar. Bolnav de orgoliu, nu sufera atat din cauza unui eventual adulter, cat din cauza opiniei Celorlalti care i-ar putea rani iremediabil vanitatea virila. Arma ironiei auctoriale loveste prompt "Si se opreste repede, nemaigasind cuvinte. De furie, si-n lipsa de elocinta, degetele scurte si groase i se agita nervos si incontinuu, ca doua echinoderme instelate Ar vrea sa urle tare, dar se face de ras"(p 242). Intr-un acces de sinceritate, doamna ii spune "Nu pot, nu pot", probabil, vazandu-se neputincioasa in fata avansurilor celuilalt si continua cu jumatate de gura, pe ton de repros: "Daca dumneata ca sot n-ai curajul".

Firi bovarice, incapabile sa se fixeze in concretetea lucrurilor, fiecare se asteapta ca Celalalt sa fie altfel decat in realitate (ea il vrea hotarat, protector si autoritar, el ii pretinde sa fie demna, ferma si refractara oricaror avansuri). Ironia naratorului si a celorlalte personaje este concurata parca de ironia suprema a divinitatii care dezlantuie nu doar furtuna, ci si oprobriul public al comesenilor care, in frunte cu primarul, il acuzau pe Rarunc de proasta coordonare a lucrarilor la scuarul anticipat in titlu. Aparitia bulversanta a lui Constandache in mijlocul mascaradei declansate de multimea infierata se dovedeste salvatoare pentru protagonist care se vedea definitiv incoltit de hidra umana insetata de senzational. Singurul care lauda in fata tuturor "scuarul" controversat este acelasi ajutor de judecator (rivalul) pe care inginerul il asculta "incremenit", talcuindu-i gestul bonom drept o dovada incontestabila a ipocriziei celui care, dupa ce a izbutit sa patrunda perfid in triunghiul conjugal, isi ofera serviciile amicale fata de sotul tradat, dintr-un complex de vina amoroasa. Astfel se face ca, pe masura ce Constandache isi argumenta ideile printr-un discurs encomiastic, plin de patetism, inginerul fantast devenea tot mai convins de un lucru, si anume, isi spunea el, "S-a terminat a avut-o ticalosul!" (p.247)

Ca intr-un qui-pro-quo (tehnica indragita de scriitor), multimea persuadata de versatilul Constandache, isi schimba radical atitudinea si, daca in urma cu cateva momente ar fi cautat vendeta, acum pare extrem de concilianta, ovationand chiar pledoaria presupusului amant: "Aplauzele izbucnira din toate partile si zeci de maini intinse() ii strangeau mana lui, pe care o lasa moale in voia acestei multimi, gata cu cateva minute inainte sa-l sfasie"(p.248) Suferind ca toti congenerii sai de o hipertrofie a imaginatiei, Rarunc citeste in reactia multimii un gest simbolic, sugerand consfintirea unanima a triunghiului conjugal. Pe chipul lui Constandache, Rarunc vedea triumful si rasul batjocoritor, intuind prin vocea naratorului replica sarcastica: "Vezi, babacule, cum stiu sa rasplatesc? Si te mai superi"(p.248). Carnavalul reincepe la comanda personajului colectiv ale carui aclamatii ne amintesc iarasi de "lumea-lume" caragialiana: "Bere, bere, sa vie berea! Strigara cativa emotionati. Iar altul zbiera in zeflemea: Sampanie!" (p. 248)

Omul de hartie al lui Gib Mihaescu este umilit cu acordul sau tacit, pentru ca e incapabil sa iasa din el insusi, sa se comunice in raport cu ceilalti, traind cu tortura psihicului fecund care-l otraveste nestavilit si il transforma intr-o ridicola fantosa. Ceea ce ne ramane in memorie este, printre altele, apelul pe care, pentru prima data in proza gibmihaesciana, un parinte il face la imaginea copilului sau care-i da putere sa treaca peste umilinta publica si peste amenintarea semenilor: "Atunci hotari sa se apere, fie ce-o fi! Insa ochii i se impaienjenira si amintirea Fifitei , fetita lui de doi ani, il lovi cea dintai in cap, luand inaintea bastoanelor amenintatoare! Chipul copilei ii sufla parca, in frunte, curaj"(p. 245).

Intr-un asemenea context social si pe fundalul acetui tip de climat psihologic, personalitatea fragila, inconsistenta a eroului tipic nuvelelor lui Gib Mihaescu, devine campul de lupta al unor trairi paroxistice, a caror sursa o constituie sentimentul pericolului iminent, irationalul si dorinta acuta de a gasi un refugiu salvator. Exista o fatalitate cruda ce dirijeaza din exterior destinul personajelor, razand de ele batjocoritor si impingandu-le la marginea prapastiei, in ciuda slabei lor vointe de a se salva prin iubire. Victime ale propriei inchipuiri exacerbate, eroii acestor proze nu mai reusesc sa stabileasca un contact firesc cu realitatea cotidiana si nici sa mai comunice intre ei in mod rational si adecvat. Asa cum razbate de cele mai multe ori din dramaturgia si mai ales proza psihologica a marelui Caragiale, umorul care se desprinde din paginile nuvelelor si povestirilor analizate nu este niciodata unul reconfortant, ci dimpotriva el se metamorfozeaza treptat si imperceptibil in grotesc si terifiant, tradand continua crispare si tragica alunecare in "golul istoric" a unor suflete hoinare.

Reprezentand psihologii elementare, Gib Mihaescu creeaza o categorie aparte de personaje, morbide prin neputinta de a se sustrage unor patimi devoratoare si care nu reusesc sa se infraneze ori sa se redreseze moral, ramanand niste lamentabile victime ale tenebrelor inchipuirii. De aici provine si atmosfera grea, de predestinare, figurata de evenimente tragice pentru evolutia contorsionata a eroilor. Construindu-si personajele pe o singura dominanta sufleteasca, evident cu variatiunile cunoscute deja cititorului, - orgoliu viril, tirania posesiunii, gelozie, dorinta, ispita care antreneaza tentatia incalcarii principiilor morale -, scriitorul a reusit sa obtina mai ales cu bucatile de proza scurta, un maximum de tensiune dramatica, proiectand in afara, imaginea unei lumi obscure, fantasmatice, tulburatoare, ce transcende, in cazul eroilor sai, lumea reala plina de incertitudine si meschinarie umana. Oamenii de hartie ai acestor bucati epice nu sunt atat de infricosati de realitate, cat de plasmuirile imaginatiei morbide. Ni se pare pertinenta remarca semnalata de Florea Ghita, referitoare la tipologia personajului preferat de Gib Mihaescu: "Nuvelele lui Gib Mihaescu () aduc o lume aparte, unica, a carei identitate s-a impus in proza dintre cele doua razboaie mondiale prin abordarea in profunzime a unei zone situate intre vis si realitate() Asemenea eroi, nascuti sub zodia obsesiei, a torturii, fac risipa de imaginatie, au frecvente vedenii, halucinatii, intamplari si sunt coplesiti de fantasme si duhuri rele"[10] ce devin treptat constantele unui destin nefast.

Nuvela La "Grandiflora" a fost apreciata, inca de la aparitie, drept capodopera a nuvelisticii scriitorului studiat, explorand, in egala masura, atmosfera targului de provincie oltenesc, dar si erosul devorant, responsabil de violente drame sufletesti a caror sursa de criza este gelozia. Motivul inchipuirii mistificatoare, al obsesiei erotice cu consecinte tragice, este remarcabil ilustrat in aceasta proza al carei limbaj "lipsit de discretie, de delicatete", cum nota Eugen Lovinescu[11], adesea trivial a suscitat reactii controversate.

Debutul in media res, tipic scrierilor din aceasta perioada, ne trimite din nou, fara tendentiozitate, cu gandul la savuroasele momente si schite caragialiene. "Lumea-lume" e-n sarbatoare. Motivul? Revenirea amicului Manaru de la "tara" (adica, aflam mai tarziu de la periferie), singur, fara sotie, care a ramas paza la vii. Naratorul omniscient, dar ironic, lamureste ca toposul amintit - "tara"-"nu-i departe; nici macar cinci kilometri nu-s pana acolo, socotind din mijlocul oraselului."(p.1) Numai in inchipuirea augmentativa a targovetilor, "tara", podgoriile, "toate trebuiesc sa fie mari si sa dea un rod fara pereche". Atentia ne-o retin, fara voie, numeroasele toponime enumerate ("Dealul Marcului", "Dealul Verdii", "Dealul Oltului" etc ) al caror ecou contribuie la realismul prozei analizate. In ciuda bunei dispozitii pe care protagonistul o impartaseste in tovarasia amicilor, ne contrariaza "o privire nelinistita pe care o arunca prin odaie" (p.1)

Locul de intalnire al chefliilor camarazi de pahar, agonul cu alte cuvinte, e figurat aici de gradina unui anume Alexandru Cocosel (nume rezonant zeflemitor!) extrem de multumit sa-si vada afacerea prospera, caci "Paharele se ciocnesc des si cutitele patrund taioase in muschiuletele cu sange"(p.1) Intr-una din confesiunile scriitorului insusi gasim o interesanta remarca, apta sa elucideze entuziasmul petrecaretilor in contextul societatii "de dupa razboi, antrenata intr-o dezmatata pofta de petrecere"[12]. Gazetarul continua pe acelasi ton revoltat: "De la incheierea pacii asistam la cea mai infrigurata goana dupa senzatii, ca si cum razboiul ar fi rascolit in omenire instinctele cele mai josnice si dorinta celor mai neastamparate pasiuni"[13]. Constatarea este indreptatita, daca ne gandim la tendinta generala a prozei interbelice, avida de subiecte senzationale, adesea violent senzuale.

Prietenii comanda nestingheriti, ca in mahalaua lui Caragiale, ba chiar se simt incurajati de pozitia privilegiata, de centru agonal, atata timp cat doar ei stau la "masa banchetelor" spre care restul gradinii, putinii consumatori nocturni, isi indreapta semnificativ privirile ori "reped scurt barbia(), surad cu inteles sau clipesc din ochiul stang"(p. 2), iar apoi pornesc grabiti spre iesire, ca dinaintea unei furtuni. Recunoastem prolepsa la care recurge naratorul pentru a anticipa drama protagonistului. Intuim ca toposul sugerat prin sintagma "oraselul vestit in vii"(p.2) este insusi orasul natal, Dragasani, in care scriitorul, ajuns la varsta maturitatii, se intoarce dupa indelungi rataciri. Iubeste viata de provincie pe care o simte mai autentica decat cea din marile orase, oferind mai multe subiecte captivante pentru ochiul scrutator al unui bun observator si excelent gazetar.

Atmosfera plina de voie buna din afara, nu gaseste ecou favorabil in sufletul eroului, iar naratorul parcimonios arunca zarurile dezvaluind ca "banuiala patrunse in el ca un cutit lung () si-l sfredelea nemilos" (p. 2). Manaru, asemenea amicilor afabili, este un om obisnuit si nimic nu pare sa anunte in primele pagini existenta dramatica la care se va autocondamna. Si aceasta, deoarece este posedat de acel morb al inchipuirii care il predispune la "fandacsii" burlesti. Dar, fixarea mai mult decat staruitoare asupra unei Idei nu mai poate fi anulata sau infirmata. Ideea i-a venit in minte spontan, cel putin asa vrea naratorul complice sa ne lase sa credem, atunci cand, targuind mezeluri de la "carnatareasa cea noua", Manaru ii mangaiase indraznet mana alba, punctata de pistrui, iar aceasta nu ripostase aproape defel.

Slab inarmat din punct de vedere psihologic si filozofic pentru viata, acest tip de personaj devine victima unei imaginatii contaminate de obsesii, in virtutea unor perceptii deformatoare ale realitatii. Criticul Ion Simut remarca pertinent ca "perceptia unui lucru nelinistitor e contagioasa si se rasfrange decisiv asupra imaginarului"[14].

In cazul lui Manaru, obsesia se declanseaza la gandul ca la randu-i, amicul bun, Ramura, ramas alaturi de sotia celuilalt, ar putea sa-i dea de inteles acesteia, pasamite, ca gesturile tandre fata de un tert sunt firesti si chiar salutare in atare circumstanta. Toate aceste ganduri sfredelitoare se succed in mintea protagonistului cu o viteza fantastica in doar cateva secunde, caci Manaru decide sa mearga mai departe cu provocarea si, impudic, isi stecoara mana pe sub camasa carnataresei. Dar reactia lui ne contrariaza doar daca nu cunoastem indeajuns profilul barbatului gibmihaescian. Manaru e dezgustat de rasul zgomotos si de acceptarea facila a insidiei unui strain in intimitatea ei. Acesta e momentul care tulbura echilibrul si asa fragil al naratiunii.

De o luciditate fulminanta, Manaru se repliaza interior. Ar fi preferat sa fie refuzat, dar nu a fost asa: "Daca l-ar fi palmuit, i-ar fi sarutat mana pistruiata si lucioasa" (p.2 Fara alt argument semnificativ, intamplarea deloc fericita ii strecoara in suflet convingerea ca la fel trebuie sa i se fi intamplat si sotiei sale. Cuprins de disperarea neputintei, Manaru conchide: "Asta e! S-a terminat Ticalosul a indraznit!" (p. 3)

Memoria afectiva se declanseaza vindicativ. Incep sa-l invadeze amintiri refulate carora le distorsioneaza semnificatia, cum ar fi, de pilda, momentul cand, invitat la masa, Ramura "isi trasese scaunul atat de aproape de d-na Manaru, ca genunchii lor aproape se atingeau."(p. 3)(Sesizam stangacia stilistica data de redundanta adverbiala). Dar cum o suspiciune nu vine niciodata singura in naratiunile lui Gib Mihaescu, il vedem pe Manaru literalmente prada revoltei, la gandul nou ca "atingerea" celor doi s-ar fi produs cu mult timp in urma; tristetea si nelinistea ii voaleaza constiinta, fiind redate printr-o tirada de interogatii retorice formulate in stil indirect liber. Dupa cum explica criticul Ion Simut, protagonistul "nu poate suporta ochii surazatori cu subinteles, faptul de a nu insemna nimic pentru ceilalti () Echilibrul interior sufera repede efectul friabilitatii, pierzand simtul realitatii sub presiunea exercitata de fascinatia imaginarului. Obsesia inchide orizontul si limiteaza campul constiintei"[15].

Si parca destinul ii joaca un renghi, iar lucrurile se complica atunci cand unul dintre tovarasii de petrecere in preajma carora altadata se simtea extrem de jovial, il intreaba - simte el - cu cinism, de Ramura. Prin contrapunct naratorul surprinde reactiile celor din "Gradina" in opozitie cu asteptarea lui tensionata: "zambesc necontenit, zambesc si paharele() si renclodele () o bataie de joc generala, muta si totusi zgomotoasa in jurul unei babe-oarbe din jocul copilaresc"(p. 3) Pentru a salva aparentele, Manaru se mistifica; in ciuda starii de spirit, "a inceput sa zambeasca", lucru ce il face si mai caraghios in ochii celorlalti "care poate stiu ceva", ne anticipeaza naratorul subtil. Prietenii il sicaneaza mereu ("Dar ce ai, frate, de stai asa ursuz"(p. 4), iar naratorul, ca un veritabil deus ex machina, trece nestingherit de la un plan la altul. In imaginatia debordanta a eroului apare Frosica, nevasta, complet indignata de faptul ca sotul o banuie de infidelitate cu Ramura, "cel mai bun , cel mai dragut amic"(p. 4).

Podgoreanul Sava Manaru, banuind ca este inselat de sotie cu cel mai bun prieten al casei, Ramura, incearca temerar sa afle adevarul chiar de la acesta. Aparitia bunului amic in atmosfera bahica a gradinii de vara, nu e remarcata pana tarziu de inganduratul Manaru si atunci, se declanseaza un duel al privirilor scrutatoare. Manaru il banuieste pe prietenul sau si ii transmite telepatic, am spune, banuiala. Mistificarea tipica eroilor lui Gib Mihaescu pune stapanire pe comportamentul protagonistului: "Manaru s-a ridicat brusc, mecanic si peste masa a imbratisat cu prea multa() efuziune pe vechiu-i amic."(p.6) Prezenta personajului trialogic asigura dramatismul scenei: in acest timp "mesenii zambeau" iar Ramura "incremenise cu gura intr-un ranjet prostesc". Cei doi se pandesc necontenit si imaginatia lor, hipertrofiata de gelozie si teama, starneste proiectii chinuitoare ce se suprapun realitatii.

E timpul ca rivalii din acelasi presupus triunghi conjugal sa domine scena; prietenii "cei buni" ii lasa singuri, ascunzandu-se binevoitori dupa gard de unde nu se sfiesc sa-i pandeasca pe cei doi care se "cercetau inca tacuti, pipaindu-se ca doua uriase insecte cu antenele privirilor"(p.7). Convins in forul sau interior ca a fost tradat (veste de senzatie pe care o afla insa si amicii binevoitori ascunsi dupa gardul gradinii-restaurant), Manaru, care e torturat de obsesia ridicolului si de "senzatia dureroasa de privire in batjocura"[16], hotaraste spontan sa se razbune pe intreaga colectivitate masculina a targului. Umilinta venita din partea ochiului rival si ironic o simte abia o data cu incidentul comis de amicii care pandeau din umbra razand pe infundate pana cand, gardul cedeaza sub greutatea lor semnificativa, iar ei se prabusesc in balarii, "ca intr-o scena expresionista. Pictura expresionista ne-a obisnuit cu asemenea scene grotesti in care lucruri si fiinte apar distorsionate, fantasticul se amesteca cu burlescul"[17], cum bine sesiza Nicolae Balota in acelasi studiu evocat.

Cu alte cuvinte, "amicul este un parvenit al prieteniei. Usoara si mobila, adica fara consistenta, amicitia se poate transforma lesne in reversul ei"[18], dupa cum sustine Ioana Parvulescu intr-unul din comentariile ei savuroase aplicate "mofturilor virile" din opera memorabilului Caragiale.

Dupa ce constata pentru sine indurerat "Talharii au ascultat tot", isi propune diabolic un plan indraznet, machiavelic si trivial, de a le seduce pe sotiile amicilor , pentru a le demonstra celor care se amuzasera pe seama infidelitatii sotiei lui, ca toate femeile sunt "niste carnatarese". Pentru insii neevoluati care se inscriu in tipul de mentalitate promovat de Manaru, criticul Al. Andriescu sesiza ca "femeia este, dupa interpretarea populara a legendei biblice cu privire la pacatul originar, un vinovat aprioric"[19], iar protagonistul nu pregeta sa demonstreze justetea acestei credinte populare. Doar ca prin compromisul narativ facut de scriitor, se vadeste tentatia acestuia de a corespunde cerintelor literaturii de moment, adesea falsa si ieftin realizata, capabila sa aduca un succes efemer, dar prompt. Lasand la o parte trama acestei nuvele, trebuie sa admitem opinia justa semnalata de criticul oradean citat mai sus, cum ca "o literatura de consum cerea subiecte mondene si rivalitati erotice rezolvate, din pacate, adesea destul de facil"[20], iar Gib Mihaescu recurge adesea la astfel de clisee nefericite aproape in toate prozele scurte.

Revenind la nuvela analizata, sintetizam ca decizia absurda a protagonistului tine de acelasi registru al burlescului. Orgoliul nemasurat, tiranic se amesteca imperceptibil cu o doza de gelozie, pe fondul vanitatii si virilitatii jignite. De acum, Manaru se comporta ca un iesit din tatani (rade, e violent, canta). Naratorul deconspira slabiciunea nefericitului protagonist: "«Lucrul public», asta e buba care-l doare mai rau!", timp in care pragmatic, Manaru isi continua nestingherit planul de razbunare, trecand prin alcovul sotiilor prietenilor nocturni, pentru ca "in iarna care urma () Manaru sa inceapa o adevarata vanatoare printre femeile prietenilor"(p. 27).

Dupa cum afirmam si cu alt prilej, pe chefliu nici nu il afecteaza atat de mult infidelitatea ipotetica a sotiei, cat mai ales "opinia orasului" care il poate privi cu admiratie sau falsa compasiune, adica ironie usturatoare. Sugestiva este asertiunea aceluiasi Nicolae Balota potrivit caruia, "ca intr-o povestire de Boccaccio, Manaru devine «amicul casei» care abuzeaza de ospitalitate, savarsind neincetat infractiuni matrimoniale."[21]

La randu-le, barbatii incornorati nu par deloc revoltati de infidelitatea sotiilor, cat de faptul ca "stie lumea"si ca, implicit, ar putea fi priviti cu ironie, motiv pentru care amicii organizeaza ad-hoc un fel de conspiratie impotriva "craiului" vanitos. Grotescul situatiei rezida in galceava ce se isca intre incornorati, fiecare aparandu-si nevasta in fata acuzelor si suspiciunilor celorlalti. In acest punct nuvela ia infatisarea unui spectacol de vodevil; pe fondul unor rivalitati mocnite, amicii se incaiera intre ei ("Lupta trezi resentimente vechi"), iar confuzia paronimica Gorunescu-Goruneanu confirma structura sufleteasca identitara a actantilor si grotescul unei lumi pe dos. In plin conflict apare Manaru ce declara sententios: "Toti sunteti niste suciti!", propunand ca solutie de compromis o alta locatie nocturna - Hotel "Bucuresti" care avea "camere numai pentru artiste"(p. 36). Victima a dorintei triunghiulare, protagonistul o zareste pe artista minora Margot, abia cand aceasta (vazandu-se fara sperante tocmai in privinta lui Manaru) cedeaza la insistentele vechiului amic, Ramura. Cinismul si abjectia eroului culmineaza cu aventura desantata alaturi de doua artiste chiar in patul conjugal : "Toata noaptea se petrecu o orgie sinistra () care trezi servitorii"(p. 44). Privind pe furis, servitorii - martori clandestini - se molipsesc de aceeasi boala a Erosului desfranat. "Amorul degenereaza in mediocritatea prinsa intr-un scenariu caragialesc"[22]. Lui Manaru desfraul ii hraneste vanitatea, caci, razbunator, el paseste foarte increzator: "trece zambitor prin lumea toata a oraselului"(p. 45); obsesia lui era sa nu fie compatimit de nimeni: "Ah, ochiul asta scormonitor al multimii cum taie si cum sfasie, cum doare! Acum i-a infrant taria, l-a uluit, l-a infricosat". Satisfacut si mandru ca el insusi a umilit si nu a fost victima, isi trece in revista cuceririle.

Insa imprevizibilul se produce, iar demersul crezut infailibil este infirmat de o femeie care stie sa-si apere demnitatea chiar cu pretul vietii. Doamna Moraru, zisa Morarita, reuseste sa scape cu greu din ghearele agresorului ce poza in barbat amorezat. Il nelinistea nu lovitura de sfesnic in cap, ci "aceasta indarjire furioasa". Umilinta pe care i-o alimenteaza refuzul ferm al Moraritei determina dezechilibrul afectiv al eroului si notatia cinica a naratorului: "Se simti atat de mic, atat de urat, atat de slab, ca picioarele i se taiara"(p. 54). In mintea-i rascolita de incertitudini se perindau vedenii si se faureau scenarii ce o incriminau pe Frosica drept tradatoare, fara a avea insa argumente verosimile. Pertinenta este asertiunea aceluiasi critic Ion Simut, referitoare la obsesia personajului masculin la Gib I. Mihaescu, ivita nu din "inteligenta, ci din fondul obscur al afectivitatii contrariate, necontrolate, insubordonate, imprevizibile"[23]. Asadar, gelozia ivita dintr-un exces al imaginatiei deformatoare naste obsesii torturante, imposibil de reprimat.

Caderea lina a fulgilor de nea declansaza in mintea lui Manaru amintiri legate de aparitia "lor in trei: Frosica, Manaru, Ramura"(p. 56). Ambiguitatea creste o data cu notatia sarcastica a naratorului: "Zapada a prins, si fulgii rad cu totii de bucuria omeneasca () pretutindeni domneste rasul". Rasul generalizat, batjocura ce-l va intampina din partea celorlalti la gandul ca vor afla de rezistenta Moraritei, il intraineaza de obiceiurile anterioare. Conducandu-se dupa principiul inchis in sintagma "Audaces fortuna!", Manaru se deda unor acte reprobabile ce ii tradeaza labilitatea psihica si imoralitatea; dupa ce violeaza nu doar domiciliul doamnei Moraru, o consoleaza zeflemitor: "Haide, lasa, nu mai plange, la toti s-a intamplat si mie ia pipaie-ma am niste cornite mici ()", motivandu-si abuzurile : "Ma durea sa stiu ca exista cineva in oraselul asta al nostru, lipsit de astfel de podoaba Acum pot sa dorm linistit Uite Am sa-mi chem nevasta o iert () Fiind cu totii la fel, nu mai avem ce sa invidiem"(p. 69). Din aceasta perspectiva, eroul gibmihaescian pare sa aplice crezul celebrului Sade, potrivit caruia "cea mai mare durere a altora conteaza intotdeauna mai putin decat placerea mea"[24].

Pentru Manaru, izbanda este doar temporara, caci moartea ultimei sale victime, ce nu mai putuse suporta povara abjectiei abuzului, arunca un val intunecat asupra mintii protagonistului umilit de orgoliul nemasurat al femeii agresate. Dezechilibrat psihic, Manaru il ucide pe Ramura si se preda de bunavoie politiei, nu inainte de a trece - ciudat lucru - pe la biserica pentru a revedea "icoana aceea a iadului" care il marcase din copilarie, reprezentand in nuante tari "o femeie pe care doi draci o tin chircita pe pirostrii, astfel ca flacarile pedepsei sa-i mangaie, cu limbile lui arzatoare, izvorul de placeri si de vieti, prihanitul izvor al vietei"(p. 78). Imaginea apocaliptica de pe peretele bisericii devine simbolica, prin pozitionarea ei "dedesubtul edenului (), de unde Adam si Eva erau fugariti de palosul Arhanghelului sub ochiul lui Dumnezeu, razbatand crunt si fioros prin triunghiul infinitului".(p. 78)

O lume desacralizata, gonita de divinitate si condamnata la moarte spirituala in absenta credintei autentice ("De mult, de nu se mai tinea minte, pentru intaia oara acum Manaru isi facu semnul crucii" p. 59). Abandonati intr-o societate meschina si macinati de pornirile carnii, fara a cunoaste profunzimea trairilor autentice, eroii disimulati ai acestor proze sunt atrasi de instantanee senzationale, adesea cu conotatii macabre: "Orasenii astia tihniti, excitati de cele trei gloante ale Moraritei, vroiau in adancul cugetului lor lucruri mari, evenimente catastrofale. Insa laolalta, in vazul si auzul general, ei se agitau si se indignau"(p. 77). Dupa cum remarca Al. Andriescu in studiul ce prefateaza un volum de nuvele, ne confruntam in aceasta naratiune cu o umanitate profund egoista, in care indivizi cu preocupari si interese net diferite, devin solidari doar in anumite imprejurari care-i vizeaza pe toti. De aceea, uciderea lui Ramura, la final, capata incarcatura unei crime colective, in virtutea careia, "orasenii tihniti si excitati" cred ca au "indepartat doi rivali deodata."[25] Evident, din aceasta perspectiva, nuvela se incarca de note satirice si dobandeste un caracter moralizator, caci crima este urmata, fireste, de asumarea pedepsei.

Lasand la o parte pornirile animalice ale unor indivizi, probabil, cu o ereditate incarcata, regasim in nuvela un registru burlesc savuros, provenind din ticurile verbale si din reactiile camarazilor ce se intalnesc cu regularitate in gradina de vara si a caror locvacitate extraordinara ii apropie de natura eroilor din schitele celebrului "nenea Iancu." La toate acestea se adauga scena de un comic burlesc in care "amicii"carcotasi ai lui Manaru asculta cu sufletul la gura si un suras ironic pe buze conversatia cu Ramura si, de-atata foiala, se prabusesc cu gardul dupa care stateau pititi.

Nuvela da viata unor figuri tragi-comice, oameni perfect adaptati mediului provincial prin mentalitate si mediocritate, dar care, asa cum precizeaza criticul Ion Simut, "desi traiesc drame neobisnuite, nu se straduiesc sa inteleaga ceva din ceea ce li se intampla".[26] Numele lor sugereaza banalitatea, caracterul anodin si identitatea sufleteasca (Gorunescu, Zambiloiu, Maruntache etc). Femeile, majoritatea neveste, apar in economia naratiunii doar prin referintele barbatilor si in special ale vindicativului Manaru, fiind caracterizate brutal si grotesc adesea. Toate sunt, dupa opinia lui, niste "carnatarese", adica "purtatoare ale unei morale croite dupa tiparele inguste ale urbei"[27], dupa cum argumenteaza Florea Ghita in monografia dedicata lui Gib Mihaescu.

Monomanii din stirpea lui Manaru nu sunt capabili sa nutreasca vreo obsesie a idealului, cum se intampla in cazul profesorului Andrei Lazar sau al locotenentului Ragaiac, suferinta lor nu este "de sorginte morala"[28]. Ei ajung niste lamentabile victime ale obsesiilor anihilante ce cauta cu obstinatie in realitatea concreta confirmarea punctului lor de vedere aberant. Aurel Martin afirma pe buna dreptate ca "existenta lor nu e decat o continua cautare diabolica de probe decisive. In fapt, ei aluneca insa din iluzie in iluzie, adica din eroare in eroare()"[29], deoarece realitatea nu corespunde faptelor imaginare obsesive.

O victima a propriei imaginatii prolifice este si Glogovan protagonistul nuvelei Intamplarea. Naratiunea, ambigua si facila din punct de vedere compozitional, debuteaza dupa acelasi tipar narativ gibmihaescian, mizand pe o stare de constiinta posibila, absurda, ce urmeaza sa fie confirmata de realitate. Atmosfera nocturna, plina de mister, amplifica trairile exacerbate ale protagonistilor. Senzatiile, precum si actiunea sunt suprimate, pentru ca vor fi inlocuite de reprezentari.

Cuplul Glogovan-Fantosa traverseaza cu infrigurare codrul deloc primitor in drumul de intoarcere dinspre oras, inspre conac. In timp ce femeia contempla din docar bolta plina de "misterul hieroglifelor instelate"(p.136), sotul anticipeaza mental dialogul ce urma sa-l poarte a doua zi cu "omul lui de afaceri" pe tema unei "nastrusnice idei ce-i venise" (p.136). Imaginatia-i generoasa purcede la inventarierea avutiilor virtuale pe care le-ar fi posedat daca ar fi stiut sa fie mai intreprinzator, caci trebuie sa spunem ca, in ciuda abuliei ce reprima intr-insul spiritul intreprinzator, boierul este un impatimit al ideii de proprietate. Se vrea stapanul unor avutii impresionante, iar acest instinct al proprietatii absolute se transfera inevitabil pe taram erotic, facand din el - dupa cum spune N. Balota- "un maniac al posesiunii femeii indragite"[30].

Ancorarea in imaginar provoaca alienarea treptata de real si naste "inchipuiri fosforice care-i ranjeau cu sarcasm" (p. 137). La randul lor, inchipuirile nasc teama ce se cuibareste sub diverse masti in adancul mintii fragile, erodand fatal existenta eroului. Sursa incontestabila a anxietatii o reprezinta atasamentul excesiv "la ceea ce are sau crede ca poate avea"[31]. Foarte fin observator, naratorul surprinde reactiile gradate ale lui Glogovan: "o temere surda i se strangea pe indelete, in fundul sufletului, din adancuri de necunoscut"(p. 137). Teama atavica de a nu-si pierde averea se naste inconstient, insa aflam ca are un substrat real: "Banditii care se incuibasera de catava vreme in codrul Colibasului". Oricum, Glogovan e mereu in alerta caci are asupra-i un revolver pe care nu-l uita niciodata "in plimbarile acestea de la conac la targ". Acesta e doar pretextul ce genereaza o gama vasta de trairi halucinante: "vazu o fantasma nemiscata, ceva cu seaman de om () parca era o papusa de ceara"(p. 138). Teama naste obsesie, iar obsesia determina intamplari reale, marcand triumful inchipuirii asupra omului-fantosa pe care il surpa pe dinauntru.

Imaginatia febrila a mosierului, amplificata si de legendele infricosatoare povestite de catre oamenii locului despre misteriosul codru al Colibasului peste care luna arunca acum lumini tainice, reprezinta argumente suficiente pentru ca ratiunea sa cedeze in favoarea fantasmelor ce prind contururi omenesti. Protagonistul pare o victima a bovarismului, tradus in termenii criticului francez J. De Gaultier drept "raul de-a fi cunoscut imaginea realitatii inaintea realitatii, imaginea senzatiilor si a sentimentelor inaintea senzatiilor si sentimentelor()"[32].

Ingandurat, Glogovan isi tradeaza tumultul sufletesc si, fatal, marturiseste "gandul indaratnic" ce i se cuibareste in minte: ce ar face frumoasa-i sotie daca talharii ar ataca trasura si ar incerca sa o necinsteasca? Este uluit de atitudinea Fantosei care, glumeata, cocheta si prea putin afectata de posibilitatea unei aventuri nascocite de inchipuirea barbatului, pledeaza cu ironie pentru jaf, incitandu-l si mai mult, pe motiv ca "ar fi fost o aventura nostima () Aveam insa ce povesti" (p. 140). Raspunsul naiv si frivol al nevestei care traieste intr-un regim normal si ia totul drept ceea ce era, adica o nazarire, va deveni laitmotivul existentei lor conjugale, scotandu-l din fire si obsedandu-l pe barbatul care se tortureaza necontenit cu scenarii respingatoare, stapanit parca de demonul unei curiozitati sadomasochiste, pentru ca el crede cu tarie in "adevarul" fanteziilor lui.

Gelos "peste poate", deci stapanit de aceeasi tiranie virila a posesiunii absolute, eroul se rataceste in canavaua propriilor fantasmagorii din care nu mai stie sa se desprinda, cautand amanunte umilitoare pentru a reface in imaginatie "intamplarea". Astfel, tot consolidand mental ipoteza unui viol asupra Fantosei, Glogovan isi pune intrebarea absurda in ce masura sotia ar putea fi vinovata, vezi Doamne, de atitudinea pasiva fata de agresorii ei virtuali ("Viata inainte de toate!" rasuna ca o sentinta replica nevestei care, agasata de insistentele lui pe aceeasi tema, isi continua pledoaria: "iar ai inceput cu prostiile tale? Nu cumva esti gelos si pe hotii de drumul mare?( p.140) Incearca zadarnic sa-l tempereze invocand sarcasmul si ironiile colective: "-Taci odata, ai innebunit? Uite, am intrat in oras, ne facem de ras!"(p. 142); gelozia se converteste in obsesie si redimensioneaza amintirile protagonistului care gaseste explicatii tardive pentru orice privire abatuta a Fantosei; dispretul lui se indreapta asupra tuturor celor care, credea el, se uitau la sotie sau cel putin la ferestrele casei lor: "Le hotara in gand razbunarea"(p. 143), semanand in acest punct cu Manaru.

Traind cu iluzia ca sotia il minte si il ridiculizeaza, Glogovan devenise foarte dur, vehement chiar cu barbatii cunoscuti, in timp ce studia cu mare atentie fiecare gest al Fantosei, ca "un caine care vrea sa ghiceasca gandul stapanului" (p. 144). In momentele sporadice de luciditate, isi dadea seama ca exagera, insa gandul indreptarii era curand alungat de imaginea "profilului visator, pierdut in lumea straina de el, a gandurilor" (p. 144). Intr-un asemenea moment de hiperluciditate, ii propune sotiei, in mod surprinzator, solutia fericirii naive, provenind din necunoasterea celuilalt: "Sa ne bucuram de marea fericire ca nu stim ce ascundem fiecare in pielea noastra ()" pentru a i se adresa apoi patetic: "Vino sa te sarut, iubita mea, inainte de a te cunoaste"(p. 147)

Teama, alimentata de imaginatia-i morbida, se converteste treptat in obsesie, sub forma ideii fixe ca Fantosa va fi siluita de banditi si ca aceasta va lua "intamplarea" ca pe o "aventura nostima". Dar, intamplarea, proiectata initial in sfera irealului, devine realitate pentru bietul fantast, spre teribila confuzie a acestuia, care nu mai poate deslusi adevarul de plasmuirile mintii, sub povara aceleiasi intrebari asupra fidelitatii sotiei umilite. Ca orice maniac, Glogovan afiseaza gesturi de un sadism latent; dupa ce, perfid, o provoaca pe "fantosa" sa marturiseasca tot, ii cere sa-si inceteze relatarea abia atunci cand o vede umilita: "Sa lasam, Fantosa, e stupid sa mai continuam. Intelegi, e scarbos"(p.152). Finalul, pasnic pentru Fantosa care, vrea sa ne convinga naratorul, a scapat cu viata, este dezastruos pentru constiinta eroului. Neputincios sa aprecieze datele concrete ale existentei, devine un alienat, zdrobit de propria imaginatie maladiva. Iar Nicolae Balota ne intareste convingerile: "Inchipuirea devine echivalentul unei demonii laicizante, psihologizante, al unei demonii ca forta interioara adversara, care surpa omul pe dinauntru"[33].

Glogovan este un visator, o fire anxioasa pentru care teama nu e consecinta iminentei unui posibil atac din partea talharilor, ci expresia unor adancimi psihologice de necunoscut. Imaginatia personajului "purcede la o elaborare magica a datelor fundamentale ale experientei afective"[34]. Declansata de vorbele fara temei ale sotiei, obsesia lui are o mult mai trista si adanca origine, caci pare sa incolteasca din samanta unei stari de nebunie latenta. Pentru Nicolae Manolescu, "Intamplarea nu este o nuvela avand ca tema gelozia (aceasta ramane secundara), ci eventualitatea care se confirma, obsesia care sileste realitatea sa i se supuna".[35]

La fel ca majoritatea eroilor lui Gib Mihaescu, Glogovan e un bovaric insetat de senzational, intr-o lume aplatizanta, amenintata de un precar echilibru moral: "Vom povesti", spune el, pentru a satisface gura lumii, insa fara toate detaliile aventurii. Si continua Glogovan sau autorul insusi care traieste prin intermediul "intamplarii": "Ei vor asculta povestile noastre inflorite caci trebuie sa povestim, sa inventam si vor crede ne vor crede doi eroi si ne vom uita unul la altul si vom surade"(p. 153) Concluzia protagonistului in spatele caruia se ascunde insasi vocea naratorului ironic si fanfaron este edificatoare pentru nevoia omului de a se disimula in fata semenilor intr-o lume in care nu se intampla nimic si in fata propriei existente sufocate, monotone, cu zile identice si laxe: "Vom rade ca i-am inselat".

Setea de nou si de nemaipomenit culmineaza cu regretul sadic, neexprimat, doar indus, ca Fantosa nu a fost si ucisa, chiar si macar in "intamplarea" fantazata de el. Inevitabilul se produce si nebunia personajului devine singura certitudine, intretinuta si de "privirea sticloasa a ochilor lui"; invalmaseala de ganduri ii era dictata de "glasul salbatec, revoltator care ii sopteste de-acolo, dinlauntru () Scutura din cap cu energie Trebuie sa fie curat nebun"(p. 154). In timp ce Fantosa buimacita de somn se bucura de licarul luminii ce se intrevede de la conacul lor prin ceata diminetii, Mihai o intreaba tulburat: "Ce-ai facut cu mine, cu linistea mea?". Lumina intrerupe nebunia, vedeniile ("Glogovan priveste aiurit risipa de candele pe bolta giganticului templu"). E timpul ca Fantosa sa "se trezeasca" la viata, caci "acum el e copilul care o urmareste docil, biruit"(p. 155). Ca totul a fost o nascocire a mintii efervescente a eroului ne-o confirma si bucuria naiva, candoarea femeii fericite de revenirea acasa: "-Suntem la noi, Mihai, la cuibul nostru" Finalul ambiguu concorda cu nevoia funciara pe care o resimte protagonistul de a "fandacsa", de a trai "inauntru": "Dar ochii lui Glogovan clipesc acum straini de orice intalegere: acolo, inauntru, el bajbaie necontenit in noaptea infioratoare a codrului nesfarsit".(p. 156)

Asa cum ne-a obisnuit deja nuvelistul Gib Mihaescu, si in cazul nuvelei Frigul, incipitul ambiguizeaza naratiunea, propunand cititorului de aceasta data, fara veleitati de peisagist, un tablou de natura, dominat alegoric de nuante sangerii, cvasiapocaliptic, condamnat la o implacabila entropie, ce tradeaza filonul liric al personalitatii artistice a scriitorului si in acelasi timp inclinatia lui spre proza de senzatie, de suspans, cautata in epoca si recompensata cu un succes facil. Iata cum suna incipitul naratiunii: "Ea priveste soarele cum se ineaca in propriul lui sange; ceva grozav si sfasietor parca se petrce la hotarul amurgului. O lupta crancena intre titani, muta si incordata, iar sangele tasneste pretutindeni pana-n mari departari () Sangele sfarsitului sfarsiturilor"(p. 80). Dupa Nicolae Balota, "umoarea neagra a personajelor obsedate, traind in universul imaginar al lui Gib Mihaescu, le face sa proiecteze pe cer un soare searbad, impur, care nu straluceste"[36].

Proza aduce in fata cititorului un caz de obsesie ciudat, cu atat mai mult cu cat subiectul se bazeaza pe un caz real, o intamplare din casnicia preotului Nicolae Stegaru, unchi al scriitorului. Miza nu o reprezinta faptul real in sine, cat mai cu seama explorarea universului interior al eroinei, amenintat de teroarea frigului. Mult timp protagonista ramane anonima, fiind generic numita "ea"; din primele randuri aflam doar ca era macinata de o idee, si anume ca "sangele fiecarei fiinte ucise ia forma celui mort" (p. 80), obsesie ce incolteste o data cu imaginea cruda a slujitorilor curtii ducand o pasare taiata. Sa fie oare gandul acesta tulburator o metafora pentru frica de pacat pe care o resimte eroina in pragul comiterii adulterului? Raspunsul afirmativ ramane intre limitele purei speculatii.

Cu abilitate, naratorul ne distrage atentia de la "ideea" enuntata in incipit, pentru a ne revela adevarata obsesie cuibarita "de mult" in mintea eroinei: "Frigul. Dihania asta mare si nevazuta ca zarea, cuprinzandu-te pe nesimtite, strangandu-te in aripele de gheata"(p. 81) Contextul in care se naste obsesia - teama de frigul atotcuprinzator - este edificator: "era in vremuri de razboi si trebuia sa astepte la sir dinaintea unei brutarii"(p. 81) Copila fiind, traieste acut drama razboiului sinonim cu saracia, foamea si hipertrofia senzatiilor tactile, iar apoi, intreaga-i existenta a fost pecetluita de blestemul unei misterioase raceli, caci iernile sinistre ale copilariei nefericite se prelungesc fatal peste ani, in viata sotiei captive intr-o casnicie lipsita de afectiune si comunicare reala cu un sot tiranic, brutal si razbunator.

Pentru crearea unei stari de echivoc, scriitorul are tehnica lui. Proiecteaza "intamplarile" intr-un cadru infuzat de o lumina selenara, stearsa, ce corespunde proiectiilor haotice si universului obsesional in care fiecare personaj se autoexileaza, mai devreme sau mai tarziu. Spre deosebire de romantici pentru care luna reprezinta astrul celest ce prezideaza gesturile tainice ale cuplului adamic, aici luna este un simbol malefic, tainuind deambulatiile unor halucinati fara scapare. Ne lasa sa credem ca relatarile lui despre protagonista se petrec in plina realitate, dar strecoara ici si colo cate o indoiala sau insinuare privind neincrederea lui insusi in veridicitatea intamplarilor ce urmeaza a fi relatate: "A fost totul parca un vis; un basm. Insasi venirea lui Mircea, puternicul, bogatul, pana si cu numele de poveste, a fost parca tot ceva de poveste, parca n-ar fi fost deloc"(p. 81) Si dupa acest intermezzo narativ povestea incepe

Dupa plecarea sotului intr-o calatorie, eroina primeste o scrisoare de la Dinu (cel mai bun prieten al familiei) prin care acesta din urma isi anunta sosirea chiar in acea seara. Tulburata la inceput, de hotararea subita a "viitorului" amant, femeia incearca sa contracareze intalnirea, din teama de a nu fi surprinsa de sotul extrem de posesiv care, prevazator, dresase 40 de caini fiorosi pentru siguranta conacului, situatie ce tradeaza o alta psihologie aflata sub presiunea fricii, materializata in neincrederea fata de corectitudinea oamenilor din jur sau fata de fidelitatea sotiei. Probabil ca, la fel ca si Manaru, barbatul a trecut prin scoala credintelor populare extrem de necrutatoare in privinta femeii, culpabila aprioric.

In ciuda originii aristocrate, comportamentul personajului masculin pune in lumina un temperament violent, de un sadism tipic eroilor prozei analizate, suferind de o acuta neincredere in Celalalt. Ferocitatea jivinelor care se napustesc chiar asupra stapanului temut, va fi aspru sanctionata de insusi cel care infierase haita impotriva potentialilor musafiri nepoftiti. Sentinta e pronuntata cu un calm aparent, insa cu atat mai nelinistitor "cincizeci de bice de fiecare fiara si cinci condamnari la moarte"(p. 83). Traind complexul autoritatii absolute, barbatul misterios si intransigent ne surprinde cand, brusc, se dezice de hotararea initiala aparent irevocabila si asta se intampla in mod straniu, dupa ce pentru cateva momente se uita tinta la nevasta, de parca cineva sau ceva i-ar fi dictat launtric tainice ganduri malitioase. Astfel, nevinovatele jivine nu au mai patimit, ci dimpotriva s-au infruptat cu portii fabuloase de mancare constand in carnenepreparata, cruda, menite sa le potenteze bestialitatea.

A fost suficienta reactia neasteptata a cainilor pe care si-i credea aliati de nadejde, pentru ca suspiciunile si temerile sa-i zdruncine echilibrul launtric, pare-se, destul de precar. Pe de alta parte, scena favorizata de ferocitatea cainilor tiranicului boier Mircea, devine in economia textului o pura alegorie ce anticipeaza tradarea de care va fi responsabila consoarta, chiar daca acest aspect nu face decat sa-l contrarieze pe cititorul convins ca relatia extraconjugala se consuma doar in inchipuirea eroinei.

In ciuda oricaror obstacole si riscuri, ca majoritatea protagonistelor lui Gib Mihaescu, ea se lasa tentata de ineditul si misterul aventurii in afara unei casnicii sufocante si accepta in sine venirea lui Dinu, in asteptarea caruia traieste momente de maxima tensiune psihica si afectiva, caci mintea ii era acum "necontenit vartej de ganduri, fantasme, planuri si iluzii"(p. 84). Intr-o noapte inghetata e tentata sa fuga din casa intunecata in care se simte captiva pentru vesnicie. Privirea scrutatoare a naratorului omniscient razbate pana in cele mai tainice unghere ale sufletului femeii nefericite care, datorita claustrarii si a obsesiei Necunoscutului, a Frigului, sufera de un bovarism latent: "il iubeste mult pe Mircea, ceea ce nu ii place la el este doar grija asta de a o inchide atat de strasnic"(p. 84). Pe de alta parte, neimplinirea erotica da frau liber imaginatiei. Pazita de patruzeci de caini si de numerosi servitori, eroina sfideaza destinul si incearca sa evadeze din turnul de fildes, chiar daca aceasta presupune un risc enorm.

Teama de Celalalt - una din marile teme ale creatiei epice scurte a scriitorului - se insinueaza in subconstientul femeii, provocand o hipertrofie a imaginatiei. Astfel, dupa plecarea amantului, intr-o atmosfera terifianta, apare "neprevazutul cu gravitatea lui tragica", Frigul amenintator si atotprezent care, ni se precizeaza, o urmarise inca din copilaria nefericita, petrecuta intr-o profunda saracie materiala. Descoperind aventura vinovata, patimasa, vechilul, - fiinta brutala -, ii propune perfid si abject stapanei, sa raspunda afirmativ chemarii lui patimase in schimbul tainuirii secretei escapade alaturi de Dinu. Femeia respinge propunerea brutei si, sub imperiul fricii care-i paralizeaza constiinta, isi pierde echilibrul psihic, abandonandu-se Frigului - "amantul infinit"- care o dorea si o asteptase de atata vreme, "caci Frigul o cuprinse indata si o saruta pe buze."(p. 90)

Dupa cum ne-a obisnuit, autorul recurge la un final la fel de ambiguu ca si trairile personajelor, ce lasa loc unei multitudini de interpretari subiective; gestul protagonistei poate fi astfel interpretat, in sens existentialist, drept unul premergator mortii. Teroarea frigului nu este data de senzatia de rece, ci este asociata cu frica de necunoscut, impreuna concurand la crearea unor sentimente de neliniste, de agitatie puternica si a unei nestavilite dorinte de implinire senzuala. In definitiv, nuvela se constituie aproape in exclusivitate din monologul interior, redat in stil indirect liber, al personajului feminin care asteapta cu nerabdare si crispare momentul tainic al intalnirii patimase, in virtutea unui bovarism de netagaduit, devoalat de naratorul insusi: "Ea nu facea acum decat sa-si rada de temerile ei de mai inainte; e o copilarie sa-ti inchipui ca viata are cotituri brusce ca in romane"(p. 85)

Singuratatea in cuplu traita de eroina anonima intretine escapadele imaginare ce ii exorcizeaza fiinta de o nefericita demonie a simturilor exaltate; cand povestea devanseaza cu mult realitatea si presiunea psihologica devine acuta, protagonista se simte coplesita de un sentiment de culpabilitate, parcurge o cutremuratoare criza sufleteasca, dorind cu orice pret "sa se trezeasca a doua zi in zori, in lumina soarelui alb , libera de toate grijile si de toate fricile"(p. 86). In acest punct de maxima incordare sufleteasca, frigul devine sinonim cu frica de necunoscut: "Iar fiorul fricii () semana atat de bine cu fiorul frigului, ca amandoua se confundara intr-un tremur puternic, nepotolit". Iar naratiunea se construieste printr-o acumulare de situatii si senzatii stranii, de imagini himerice, intr-o atmosfera apasatoare, tradand labilitatea femeii care, ingrozita de vechilul ce-i "profanase sanctuarul" (p. 89) si ar fi putut oricand sa ii deconspire taina, se "arunca in bratele nevazute" ale Frigului care "o cuprinse indata si o saruta pe buze". Suntem tentati sa credem ca eroina, intr-un moment de mare deruta sufleteasca, se va sinucide, frigul devenind "o metafora a izbavirii si purificarii pentru aceasta constiinta surpata de fantasme".[37] Prin urmare, nici dragostea traita in afara casniciei nu aduce armonie launtrica eroinei angoasate, ci dimpotriva, o neliniste plina de mister. Intr-o prefata la un volum de nuvele, criticul N. Manolescu nota, in acest sens: "Frica de consecintele gestului, urletul haitei de caini pe care barbatul strain ii amageste spre a putea patrunde in curte, iatacul ravasit de patima indragostitilor se intalnesc intr-o atmosfera de teroare surda, prezenta dragostei neputand alunga nelinistea"[38].

Un caz de puternica obsesie erotica dezlantuind jocul de oglinzi al inchipuirii intalnim si in nuvela Intre portelanuri al carei incipit nu pare sa anunte nimic iesit din comun, tocmai pentru ca miza scriitorului se indreapta inspre analiza unor tulburatoare stari de constiinta ale unor personaje ce se misca parca sub un imens clopot de sticla. Debutul prozei este alegoric si anticipeaza drama protagonistului, intr-o incapere pururi inchisa, printre mobile posomorate, flori vestede, cristaluri prafuite si oameni-fantose. Naratorul lanseaza doua interogatii retorice, artificios construite, la care il invita pe cititor sa mediteze: "Cum puteau trai florile acelea in odaia in care, singur soare, lumina doar globul mat al lampii, cu lumina puhava si rece? Sau izbutisera ele oare sa inlocuiasca soarele cu lumina moarta a globului mat?"(p. 249). Florile nu ar fi aici altceva decat simbolul oamenilor nevoiti sa recurga la mimetism in societatea moderna, pentru a vietui in "cetatea de asfalt"(p. 250). Distingem o tainica relatie de empatie intre om si plantele care-l privesc "cu trista lor simpatie", accentuand contaminarea mediului exterior cu trairile angoasante si obsesiile nefericite ale fiintei umane.

Artemie, protagonistul, este radiografiat de un narator hiperlucid, care ii scoate la lumina frustrarile erotice, angoasele. La fel ca majoritatea personajelor acestor proze, Artemie sufera de sindromul fricii instinctive activata de "odaia asta ascunsa", a carei descriere minutioasa o face echivalenta cu o menajerie de sticla: "portelanuri strigator de albe", "totul ii facea impresia de ceva greu lucios si totusi putred, bolnav, tanjitor"(p. 250). Infatisarea glaciala a camerei in care se simte claustrat ii starneste amintiri nostalgice si in acelasi timp repulsia fata de contemporaneitatea citadina, ba chiar misoginismul latent: "ascunsi sub un strat de fard toti obrajii fetelor() se stingeau sub masca lor, de-un palid alb de muribund". In acest decor, pentru el sinistru, isi ducea existenta placida amicul sau, Mina, la care se vedea nevoit sa ramana de cate ori venea cu treburi prin Bucuresti. Uneori, gandul ca avea sa petreaca ore in sir in atmosfera bolnavicioasa a acelei locuinte, ii strecura in suflet curajul palid de a-si evita prietenul, macar ca acesta nu ar fi ingaduit si mai ales iertat, o asemenea atitudine. I se parea ca in odaia aceea era "ceva de noapte fara zi, un fund de Mina sau mai bine o pestera cu stalactite - candelabre - si stalagmite de portelanuri si gueridoane"(p. 250). Teama ca va fi luat peste picior de insusi amicul sau din capitala ce "are sa rada prea batjocoritor de comparatii asa de stupide" ii anuleaza orice initiativa. Pentru oamenii lui Gib Mihaescu rasul celorlalti provoaca teama, angoasa, incremenire si ii transforma in marionete incapabile sa decida in mod autentic.

Parasita de omul pe care odinioara il iubise (Artemie) si care pesemne, o iubise, Elena se casatoreste cu Mina, amicul primului. Dar "impins de suvoiul violent al sangelui sau neastamparat", Mina se situeaza la antipodul contemplativului Artemie; pare intru totul fascinat de vuietul orasului-labirint si da dovada de multa solicitudine, implican- du-se in rezolvarea problemelor lui Artemie, atunci cand acesta vine in capitala. Menajat, in felul acesta, de bunul sau amic, Artemie se vede nevoit sa ramana peste zi alaturi de Elena, situatie deloc confortabila, caci, in ciuda frumusetii sculpturale a femeii, pura ei prezenta ii procura un sentiment de "teama nelamurita", pe care naratorul nu il explica ci il mistifica motivand ca "lui Artemie ii era teama ca papusa de portelan sa nu se sparga" (p. 251) si nu de "pacatul" adulterului ce il ispitea continuu. De fapt, lucrurile stau chiar invers, iar atmosfera tragica si pasionala, in acelasi timp, rezida in teama de reactiile propriului sine deghizat, capabil sa se livreze aventurii, adulterului, sa renasca "prin cunoasterea «deliciosului chin»"[39], al tentatiei fructului oprit.

Amenintat de prezenta glaciala a "sculpturii", eroul isi recapata echilibrul sufletesc de indata ce ii aparea in minte chipul plin de vitalitate ("cu rosul vietii in obraji") al "Elenutei" lui: "Respira atunci din adanc() Si in adanc ii murea un chiot de bucurie ca e liber, liber,liber"(p. 251). In acest timp Elena cea cu infatisarea mandra si severa il urmarea plina de compasiune, "cu un zambet sters". Ceea ce nu reusea sa desluseasca bietul Artemie era privirea aceea rece, diabolica ("i se parea ca ochii ii lucesc de o flacara umeda") ce ii sfredelea gandurile; mai mult, il infuria inversunarea cu care el insusi ii vorbea de Elenuta lui, de parca s-ar fi ferit in spatele imaginii sotiei de un "pericol imens si nevazut ce-l ameninta" (p. 253). Era fericit la gandul ca undeva il astepta un suflet cald, sincer, care reusise sa-i alunge din inima un trecut zbuciumat, misterios.

In preajma Elenei, Artemie se simte in primejdie, de unde se naste criza de comunicare si nevoia vitala de a evada in imaginatie, alaturi de Elenuta, in linistea cuibului lor conjugal. Scena in care privirile ratacite ale protagonistului colinda pe trupul de-o frumusete salbatica a femeii mandre, aparent inaccesibile, si care culmineaza cu un gest de autoflagelare, devine edificatoare. In fata femeii albe ca de portelan, Artemie se descopera ca intr-o oglinda, iar revelatia sinelui naste spaima, caci subconstientul enigmatic declanseaza trairi si patimi cu neputinta de infranat. Teama de propriile reactii da curs procesului de automistificare cand, paradoxal, cuvintele nu mai servesc exprimarii unor adevaruri, ci dimpotriva unor false pareri ce mascheaza adevaratele trairi, refuzate in planul vietii constiente:"Si Artemie incepe o banala prelegere asupra prieteniei"(p.255). Intelegem ca eroul sufera, ca atatia altii, de atractia "fructului oprit prin bariere sociale sau, in cazul de fata, morale"[40].

Discursul fanfaronului e intrerupt de bazaitul unei muste care in zboru-i haotic, vrand sa dea de aerul libertatii, se obstina zadarnic impotriva unui geam, caci "sticla inselatoare si solida o arunca inapoi in camera otravita"(p. 256). La fel ca naiva insecta, Artemie traia doar iluzia libertatii, motiv pentru care suradea plina de compasiune Elena, atunci cand il auzea vorbind atat de mult despre Elenuta. Refugiul in amintire constituie, de fapt, un prilej de a se ascunde de el insusi. Alaturi de aceeasi musca ratacita, Artemie se simtea prizonierul "celulei de sticla invizibila"(p.256) prin care ii era cu neputinta sa razbata, desi simtea chemarea lumii din afara: "Acolo era lumea, miscarea, femei, huiet, veselie si lumina de soare"(p. 256). Tacerea mustei invinse il contrariaza si atunci, pentru a umple golul imens dintre el si ea, revine la peroratiile lui pe tema prieteniei, dar atunci cand ea spune numai un singur cuvant ("Vino!"), el pierde orice sir al rationamentului obsesiv.

Cititorul, obisnuit deja cu mistificarile la care recurge frecvent autorul, nu da intru totul crezare naratorului parcimonios si ambiguu, dar e nevoit sa accepte elipsa temporala sintetizata in enuntul: "Luni intregi n-a mai dat Artemie prin Bucuresti"(p. 256) si sa interpreteze situatia in maniera subiectiva. Nu ne ramane decat sa intelegem ca, propunandu-si sa stimuleze ambitia si gelozia sotului abulic si bolnav de epilepsie, Elena se abandoneaza ( in mintea lui Artemie) aventurii extraconjugale, seducandu-l din nou pe acesta (care revine parca manat de o forta oculta la casa cu lumina rece), ireversibil atras la randu-i de frumusetea stranie a Elenei. Mina ii surprinde si se napusteste asupra sotiei care, insetata de senzational, incropeste probabil o istorie ambigua pe care i-o relateaza ulterior lui Artemie: "L-am vazut de multe ori galbenindu-se si mai groaznic, luand infatisarea crimei A ridicat chiar cutitul si mi-a infipt degetele in gatDar n-a izbutitNu izbuteste() Numai se zbate, tipa si plange" pentru ca tot ea sa exclame cu o placere diabolica: "O, e asa de dragut"(p. 258).

Victima a unei imaginatii infuzate de aventuri livresti, ea il domina cu aceeasi forta diabolica si pe Artemie: "Statea cuminte si infricosat langa dansa ca un copil ce asculta un basm teribil al doicii"(p. 258). Monotonia unei existente uniforme da nastere, in cazul acestor eroi, unor reactii adverse concretizate fie in refugiul intr-o lume utopica, fie in placerea sadica de a provoca durere Celuilalt, situatii evident ce tradeaza psihologii fragile, chiar alienate. De pilda, aflam ca Elena in loc sa incerce sa evite aparitia unor tensiuni in sanul familiei, ar fi chiar satisfacuta de ipostaza sotului furibund, ba mai mult ar face tot ce i-ar sta in putinta pentru a-l intarata. "Ar fi vrut sa-l vada inainte temut si razbunatorSi nu stia ce sa mai nascoceasca pentru a atata si a intretine flacara muribunda a maniei lui"(p. 259). Datorita acestei placeri de a nascoci (sesizabila in cazul atator personaje gibmihaesciene), e posibil ca relatarea Elenei sa fie presarata cu scorneli terifiante, din dorinta inconstienta de a-si pigmenta existenta monocorda. Reactia paterna a lui Mina, la revederea lui Artemie (il saruta pe frunte), tonul mustrator cu care rosteste cuvintele echivoce "M-ai tradat!"(p. 260), precum si amanarea unei explicatii referitoare la cearta cu sotia de la ultima lor intalnire ("e asa de neinsemnat"), dand vina pe temperamentul lui coleric, toate fac parte din scenariul epic tipic prozatorului care, derutandu-si personajele si creand situatii ambigue, nu urmareste altceva decat sa-l mentina pe cititor intr-un orizont de asteptare febrila si sa-i ofere sansa de a solutiona singur falsul conflict identificat de-a lungul tramei. La fel de contrariat ca si Artemie, e cititorul, atunci cand Elena - cea care in confesiunea pe care i-o face lui Artemie se erija in victima, datorita presupuselor accese de violenta ale sotului- da dovada de infinita afectiune fata de propriul sot. Piosenia naratorului concretizata in fraza edulcorata "Dumnezeu se cobori printre ei si se aseza la masa aceasta"(p. 262) e numai aparenta, deci plina de ironie mai ales fata de cititorul naiv care crede in finaluri fericite, inchise interpretarilor. De aceea, forteaza fabulatia si, nutrind la fel ca si eroii sai gustul patimas al intamplarilor senzationale, arunca mana Elenei peste genunchiul tremurand al bietului Artemie. Ironia auctoriala este vadita: "Dumnezeu fugi. Mai ramasese reflectat doar in ochiul lui Mina (p. 262)". Privirea tandra a femeii scalda in continuare chipul sotului: "Dar privirea Elenei era scaldata intr-o iubire fara seaman si se revarsa asupra lui Mina toata izvor potopitor si nesecat"(p.262). Confuzia se inteteste, desi naratorul ludic ne ofera din loc in loc unele indicii, cum ar fi de pilda sugestia vaga despre nebunia Elenei: "credinta lui ca Artemie nu stie, nu banuieste, n-a inteles nimic"(p. 262). Iar apoi devine explicit: "Ea asculta, si pe buzele ei radea nebunia, in ochii ei luneca nebunia ()Si pe figura ei radea cu hohote nebunia".(p.262)

Finalul aduce cu sine note naturaliste. Triunghiul erotic rezultat in urma lipsei de echivalenta a sentimentelor de iubire dintre sot si sotie se formeaza la initiativa femeii, prizoniera a unui ireversibil proces de alienatie mintala. Afland adevarul prin inscenarea pusa la cale de diabolica Elena, suntem lasati sa credem ca Mina cade raspus de o violenta criza de epilepsie: " innebunit, incepu sa muste lemnul usii. Ochii i se dadura peste cap si-n toata infatisarea si-n purtarea lui se schimonosea ingrozitor epilepsia"(p. 263). Pe de alta parte nu exista nicio specificare clara privind debutul crizei, fapt care ne indreptateste sa presupunem ca accesul de epilepsie vine in cazul lui Mina dupa o perioada extrem de tensionata in care facuse eforturi considerabile pentru a ascunde posibila stare de alienatie mintala a sotiei cu chip de portelan. Cu siguranta, scriitorul a obtinut exact ce urmarise, dand dovada de un neistovit spirit ludic in tentativele nenumarate de a-l conduce pe cititor pe anumite piste false de interpretare, pentru ca in final tot cititorului sa-i revina privilegiul descifrarii enigmelor aparent fara iesire.

In categoria prozei scurte construite pe tema obsesiei erotice poate intra si nuvela Vedenia, proiectata pe fundalul unei tulburatoare atmosfere de razboi si, ca si cum nu ar fi de ajuns, este mentionata prezenta terifianta a unui "dusman nevazut" simbolizat de molima ce decimeaza dramatic populatia. Ramane memorabila si plina de semnificatie pentru intrega opera gibmihaesciana, remarca de o ironie amara a naratorului obiectiv: "Si tuturor urechea le era atenta inauntru; acolo era inamicul. Acolo, sub pielea fiecaruia se pitise, de cand intrasera in tara blestemata. Si ei paseau infricosati si neintelegatori, parandu-li-se nebunesc sa se afunde tot mai adanc in imparatia Necuratului, in cautarea cu orice pret a unui dusman cu chip omenesc, cand adevaratul dusman deschisese de mult lupta si nimic nu-l putea face sa dea indarat."(p.157 ) Fragmentul evocat ne aduce in memorie marturisirea profunda a unui celebru scriitor existentialist, Camus, care admite ca "raul exista in noi. Fiecare ne purtam in noi ciuma cu care ii putem infecta pe ceilalti"[41]; solutia preconizata de ilustrul scriitor francez o reprezinta solidaritatea dintre oameni care le-ar permite acestora sa depaseasca absurdul existentei date.

Furat mai mult de privelistea stelelor, decat de problemele strategice la care il obliga frontul, capitanul Naicu ne apare ab initio drept un fantast, un visator din stirpea celor nascuti fatal sub zodia nelinistii. Cantecul crudei strainatati, fredonat de unul dintre soldati, razbate pana la auzul protagonistului, declansandu-i amintirea zilelor tihnite de dupa insuratoare si a chipului nevestei, Aurelia, ramasa acasa cu toate grijile domestice. Pe neasteptate, insa, "amintirea aceasta pornita intr-o doara dintr-un fir de memorie, se mari deodata, umplandu-i tot corpul de o amaraciune dulce, care crestea suparator de placuta, trecand peste orice zagaz."(p. 159) Isi aminteste de viata mondena pe care o impartaseau, de petrecerile la care Naicu era, fara gres, histrionul sau "pacaliciul"(p.161) ce asigura starea de bine a comesenilor. In ciuda avertismentelor primite din partea sotiei care, mult mai intuitiva, incerca sa-l previna in privinta bunilor sai amici hatri, Naicu ramane un naiv, incapabil sa distinga intre bine si rau, intre rasul tonic, autentic si cel batjocoritor. Nu putem tagadui nici stranietatea preocuparilor doamnei Naicu, mai ales ca era nepoata de stareta; pasionata de spiritism, mergea la biserica doar pentru a da pomeni "intru sufletul celor dusi" (p. 161) si apoi, visatoare (bovarica), uita de orice treburi serioase "Ziulica intreaga trantita pe sofa cu romanul in mana" (p. 161).

Ca un adevarat homo ludens, protagonistul, amator de senzational, pune la cale timp de trei ani o farsa destinata sotiei, caci vroia "ceva ca la teatru, o scena neobisnuita, o sperietura teribila, cu o brusca revenire la realitate, o mistificare cum nu s-a mai pomenit" (p. 161). In acest caz, criticul francez Jean Starobinski explica pertinent ca orice "activitate fantasmatica () e o dramaturgie interioara animata de «libido»."[42] Cinismul auctorial vizand organizarea si pregatirea absolut deficitara a soldatilor romani pe campul de lupta, razbate din randurile care evoca deruta armatei, in timp ce capitanul la fel de napoleonid ca Vucol Cornoiu "ofteaza la amintirea infrangerilor lui Napoleon".

Si odiseea imaginara continua in cugetul nostalgicului capitan asaltat de imagini sumbre, haotice. Traind permanent sub amenintarea iminenta a holerei care decima regimentele, eroul are revelatia absurdului existential in conditiile unui razboi inutil, definit metonimic prin sintagma: "jale, blestem si moarte pretutindeni". Cu mintea ravasita de imagini angoasante pentru omul modern, Naicu pierde brusc contactul cu lumea reala, abrutizanta, cuprins de viziuni apocaliptice, culminand cu "o gigantica vedenie in valuri negre, impinsa de suflarea tuturor vanturilor"(p. 162). Pe masura ce se cufunda in bezna nesfarsitelor bolgii ale reveriei nocturne, capitanul gaseste corespondente intre himera/vedenie si planul vietii conjugale, caci asociaza instantaneu halucinanta imagine cu figura ordonantei sale, Anton, lasata acasa pentru a-i fi sprijin d-nei Naicu.

Punand intre parateze timpul real, Naicu se simte ademenit fara voie, sa descifreze "semnele" ne-curate ale aparitiei fatidice, iar aici trebuie sa recunoastem ca factor agravant ascendentul doctrinelor ezoteric-spiritiste ale nevestei, potrivit carora "acel care-i apare astfel de departe in inchipuire sau trebuie sa fi murit () sau face impotriva-i o vraja, un juramant sau orice alt lucru vrajmasesc"(p.163).

Dupa acelasi tipar binecunoscut protagonistilor gibmihaescieni, o amintire sau o imagine nascocita de psihicul terorizat de frica sau oboseala existentiala trezeste mecanic, involuntar, o suspiciune pe care o transforma treptat in certitudine personala, in ciuda absentei unor argumente viabile. Fantezia cu atat mai dezlantuita, cu cat libertatea fizica este mai ingradita, da startul unor corelatii neasteptate intre fapte aparent banale, dar care se incarca de semnificatii ezoterice infailibile in mintea halucinatului. Astfel, sotul rascoleste prin sertarul amintirilor inca proaspete, construindu-si o cazuistica meticuloasa de care vrea sa-l convinga subit pe cititor: isi da seama dintr-o data ca d-na Naicu "nu se mai prapadea cu firea ca la inceput", cand venea vremea despartirii; dar cum mistificarea nu e completa, naratorul ne mai ofera un argument verosimil: "amintirea unei mese chiar in ajunul plecarii lui" in timpul careia afabila doamna se arata preocupata sa-l trimita pe Ion, fosta ordonanta, pe front, pe motiv ca era "soldat cam plapand" si sa il retina pe langa gospodaria lor pe Anton, "care e mai puternic, mai vrednic si nu fuge noaptea dupa dragostenii". In plus, mai mult decat aceste suspiciuni, il pune pe ganduri acum la distanta, reactia ei la raspunsul afirmativ al sotului naiv: "Ea ii sari deodata de gat, lucru neobisnuit(). Dorinta triunghiulara intuneca mintea aprinsa de gelozie si de patima, a bietului capitan care devine subit ursuz, dupa ce "pentru intaia oara baga de seama cat de frumoasa si mai cu seama cat de tanara e doamna Naicu"(p. 163) Trezirea constiintei adormite naste un complex de vinovatie in forul interior al personajului care regreta tardiv "avanturile lui tineresti". Se consoleaza, totusi, cu gandul ca Anton, desi "vlajgan spatos"(p. 164), nu era in imaginatia lui decat o aparitie zoologica, un ins primar, constatare ce ii aduce pe buze "un ranjet satisfacut"(p. 165).

Reveria protagonistului este intrerupta de aparitia glaciala, dar salutara, a colonelului care ii propune sa se mute la "parte sedentara", in locul unui coleg decedat. Raspunsul lui tradeaza insa neincrederea in fidelitatea sotiei ("am nevasta tanara") sau mai precis, gelozia acaparatoare care i s-a cuibarit in suflet, reducandu-l la un ins al hazardului, incapabil sa gestioneze situatii de criza cauzate de razboiul oricum total ineficient in privinta contingentelor romane. In ciuda tulburarii pe care i-o produce vestea mutarii, presiunea manipulatoare a colonelului ii paralizeaza vointa, marcand neputinta subalternului de a-si impune opinia si transformarea lui treptata intr-o masina de razboi: "Ai arata, dand aceasta dovada de virtute si curaj, Naicule, ca toate miseliile scormonite impotriva ta sunt ceea ce sunt, adica miselii" (p.166)

Pentru orice erou al lui Gib Mihaescu singura terapie viabila pentru a scapa de o obsesie este, riscand o butada, inlocuirea ei cu alta obsesie. Ceea ce se produce si in cazul lui Naicu. Gandurile negre ivite din neincredere, asadar gelozie, pe de o parte si teama de moartea naprasnica, pe de alta parte, sunt rapid asimilate de pregatirile minutioase, legate de farsa telegramei prin care urma sa isi puna la incercare nevasta. Situatia prezinta clare similitudini cu nuvela psihologica a lui Caragiale, In vreme de razboi. Sustras din nou realitatilor ostile ale vremii, Naicu e asaltat de scenarii posibile, imaginare, cauzate de trimiterea falsei scrisori. Astfel, pe Aurelia "si-o inchipuia primind telegrama cu vestea mortii() Anton sarea atunci din bucatarie si ea se prabusea in bratele lui de fier. Dar atingerea bratelor acestora o desteapta dintr-o data, ea deschide ochii, capetele lor se pleaca unul peste altul"(p.170)

Lasand la o parte spiritul ludic ce ii caracterizeaza, putem constata ca toate "mistificarile" create de imaginatia efervescenta a eroilor se nasc din dorinta lor de a fi unici, din orgoliul de a atinge un absolut care li se refuza in atatea randuri sau mai degraba din aspiratia spre certitudini intr-o lume prin care bajbaie, panditi de disperarea mortii. Despre victima farsei naratorul parcimonios ne spune ca, dupa aflarea "vestii", "Cazuse in cea mai adanca nesimtire"(p.174). Dar starea de slabiciune a femeii naste intai compasiune, iar apoi aprinde simturile bestiei umane, asa cum isi imaginase bietul fantast; fara aparare, vaduva "inchipuita" e privita patimas de teluricul Anton al carui hohot, "ca un raget de dihanie in singuratati"(p.174), starneste in sufletul femeii groaza, nicidecum admiratie cum isi inchipuise sotul ei.

Despre sadismul vadit al protagonistului nu mai avem nici o indoiala, iar naratorul ubicuu si omniscient face un salt in timp si aduce la suprafata alte comportamente stranii ale acestuia din preajma razboiului, cand "domnului capitan Naicu ii placea s-o vada ingrozita de ispravile razboinice basmuite seara cu o cruda placere"(p.175). La fel ca Efimita, d-na Naicu devine victima fandacsiilor unui sot bolnav de scenarita, care braveaza discutand cu aplomb despre elanul sau revolutionar doar pe timp de pace, pentru ca o data conflagratia declansata, fanfaronul bate in retragere, se eschiveaza, pretextand ca nu poate purcede la actiuni glorioase atata vreme cat in razboi se moare de holera, deci "unde e eroismul?", se intreaba retoric Naicu, aparent dezarmat. Cu alte cuvinte, dupa cum afirma criticul Al. Andriescu, "capitanul Naicu este un farsor, un Mos Teaca laudaros si ridicol, bun in grad, care face parada de eroism la cazarma si la cafenea, dar care prefera frontului siguranta caminului."[43]

Jocul demistificator al naratorului scoate la iveala elemente edificatoare. E timpul ca cititorul sa afle o latura ascunsa a gingasei sotii care, sensibilazata de problema inrolarii sotului pe care isi propune sa-l menajeze cu orice risc, intra ad hoc in jocul dedublarii, al demistificarii: "Se straduia din greu sa nu para intristata. Il incuraja, il coplesea cu o seama de dragostenii femeiestiUneori se prefacea chiar vesela. Ba cand ii schimbase soldatii, il sarutase cu un adevarat avant de bucurie"(p.176). Nu ne ramane decat sa-l credem pe cuvant pe naratorul insusi fanfaron si sa intelegem limpede ceea ce protagonistul rastalmacise, crezand ca entuziasmul sotiei ascunde intentii adulterine. Mai mult, ni se induce ideea ca "preferinta" femeii superstitioase pentru ordonanta Anton, provine din rugamintile pe care mama acestuia, disperata sa-si protejeze unicul fiu de ororile razboiului, le facuse pe langa sotia capitanului. Speriata de infatisarea vrajitoreasca a batranei si de amenintarile ezoterice ale acestei mame devotate, pe fondul educatiei mistice primita de la matusa stareta, "doamna Naicu hotari sa nu se lase pentru nimic in lume pana nu-si va indupleca barbatul sa schimbe soldatii"(p.176).

In timp ce capitanul bolnav de gelozie o suspecta de infidelitate imaginandu-si felurite scene de adulter, doamna Naicu, o bovarica incurabila, asteptand cu infrigurare intoarcerea sotului, se refugia fara voie in ganduri, proiectandu-se intr-un viitor incert, inchisa intre zidurile manastirii in care salasluia enigmatica stareta: "Si maica Aurelia se intrezareste in costumul negru, privind prin ferestruica chilioarei cum ani dupa ani se scurg tristi, pustii, greoi"(p.177).Falsa cunoastere a alteritatii si absenta unei comunicari adecvate conduc dramatic spre insingurare si recluziune interioara.

La randul sau, Anton visa cu ochii deschisi, lasandu-si gandurile sa hoinareasca ad libitum. Amintirea dialogului cu Ion, fosta ordonanta, il intriga. Isi amintea deslusit cum acesta, cu toata siretenia lui taraneasca, incerca sa-i strecoare in minte ideea ca a fost alungat deoarece "cocoana tine sa ramana c-o ordonanta mai tanara"(179). Atat i-a trebuit si lui Anton, incat cercurile concentrice ale imaginatiei sa-l traga mai in fundul prapastiei din care nu mai avea cum sa iasa vreodata. Vanzatorul de iluzii, Ion, i-a atatat curiozitatea si in ciuda unor indoieli, incepuse sa creada ca imposibilul poate deveni posibil: "faptura stapanei, atat de plapanda pentru dansul, se aprindea ca o flacara tot mai vie, umplandu-i tot ce putea fi imaginatie in capul enorm."(p.179) Coroborand perfidele scorneli debitate de Ion doar pentru a-l compromite, cu atitudinea grijulie a Aureliei si cu vestea mortii capitanului, Anton sfarseste prin a crede in supozitiile fostei ordonante si de-aici, treptat, se instaleaza obsesia pentru femeia pe care in mod firesc ar fi trebuit doar sa o sustina in gospodarie.

Cu mintea ravasita de vestea mortii sotului, bovarica, Aurelia e asaltata de ganduri oculte, asteptand anxioasa un semn salvator din partea celui mort, caci "cartile cu minuni si taine, cu care umpluse podul"(p.181) ii confirmau "credintele". Dar, cinic si adesea misogin, naratorul mai lanseaza o provocare marturisind dragostea femeii pentru viata pamanteasca si pentru trupul plin de o vitalitate latenta, dragoste care nu a apucat sa se consume intr-o casnicie esuata, frustranta: "ar mai zabovi cateva zile pentru a lasa timp si bietei tarane de trup sa se dea bucuriei pentru zdrobitoarea bucurie a sufletului."Si ca orice personaj veritabil gibmihaescian, eroina iese sistematic din timpul real, pentru a plonja intr-o arborescenta lume imaginara unde nevoia de senzational se conjuga cu teama de "vedenia inspaimantatoare a holericului"(p.182). Aceasta oroare a singuratatii, asociata cu gandul ca ar putea ramane pe intuneric vulnerabila in fata unor forte oculte, activeaza nevoia de protectie, de certitudine, ambele intrevazute in imaginea teluricului Anton care astepta cu incordare o simpla chemare in stare sa-i confirme banuielile false. Inconstienta, gura ei striga dupa ajutor; intelegand altfel conotatiile strigatelor disperate ale stapanei, Anton patrunde in dormitor si profita din plin de starea precara a femeii: "Drept raspuns, doua maini puternice o apucara de umeri()Atunci simti deodata pe gura un sarut rece, acru, lung, neispravit"(p.183) Se pare insa ca doamna Naicu, la fel ca si cititorul, nu o astfel de atitudine asteptase, caci ramane "scarbita, goala de sufletul prabusit deodata intr-o adancime necunoscuta, intr-o bezna fara fund"(p.184).

Daca de la distanta, capitanul se simtea minat de neincredere si gelozie, pe masura ce se apropie de "cuibul lor de dragoste" devine tot mai increzator si nu e defel tulburat sa vada lumina aprinsa in odaia nevestei, crezand cu tarie si naivitate "ori ca ceteste pana la ora asta, ori a luat obiceiul sa se culce cu lampa micsorata."(185) Nici una, nici alta! Iar ironia auctoriala, voalata sub aparenta unei interogatii retorice, e menita sa-l deruteze iarasi pe cititorul ageamiu: "Sa-l insele c-o ordonanta?Nemaiauzit!"(p.187) Atins in onoarea lui de familist, capitanul, marele farsor, se repede la revolver. Manevrele viteazului capitan incornorat sunt urmarite cu spaima de femeia aflata intr-o stare de suprema excitatie nervoasa. Vrea sa fuga, dar il incurca dimensiunile exagerate ale pantecului; ca un scos din tatani, alearga frenetic, se poticneste si cade lat pe branci, dupa care "se scula facandu-si cruce si injurand printre dinti"(p.188). Corul amicilor care hohotesc de obicei (vezi La "Grandiflora") de ridicolul sotului incornorat e inlocuit aici de sarcasmul, de ironia usturatoare a naratorului. Si, ca in orice farsa, vanatorul se transforma repede in vanat, caci, ajutat de imaginatia-i febrila, Naicu se vede pandit de Anton sau mai rau, ii vin in minte "scandalul, soaptele lumii, multiplele povesti scornite in asemenea imprejurari, hohotirea imensa a intregului oras"(p. 189). Ironia naratorului atinge punctul culminant atunci cand sesizeaza disperarea protagonistului care, in lupta darza cu morile de vant, se transforma ad-hoc din ateu in crestin: "Domnul capitan uitase ca era ateu si fagadui lui Dumnezeu cu juramant ca n-are sa-i omoare nici el daca-i da viata". Gandul greu de suportat ca amicii l-ar cataloga iarasi drept fricos si las atunci cand i-ar afla ispravile, il face sa regerete farsa si sa dispara inainte de a fi zarit de presupusii amanti. Se impotmoleste in tot soiul de obiecte, devenind cu atat mai caraghios, cu cat pornise de grav la atac; se salveaza totusi gratie autoironiei in care distingem echivocul moralizator: "De, domnule, scapai eu de la razboi bine, frumosHmCine dracu m-a pus sa vin tocmai noaptea?"(p.192). Cand, in sfarsit, ajunge in dreptul usii dormitorului, impins parca de alte forte decat de propria vointa, in loc sa impinga usa, el o tragea spre sine si mai vartos, jucand teatru si disimulandu-se. Deducem ca nici macar nu vroia sa vada realitatea care oricum l-ar fi zdruncinat profund, si isi gaseste un alibi in falsa opozitie a usii. Monologul interior tradeaza labilitatea emotionala a protagonistului: "Usa e incuiata cu siguranta, spun eu! Nu se poate, domnule, doi amanti sa nu se inchida pe dinauntru!" si in acelasi timp componenta ludica a naratiunilor gibmihaesciene, in fata carora cititorul nu poate sa adopte o pozitie ferma, inflexibila de la inceput pana la sfarsit.

Asa cum notam si in cazul altor naratiuni mizand pe tema obsesiei, instanta suprema nu o reprezinta pentru aceste fiinte fictionale etica, ci gura lumii insetata de senzational. De pilda, decat sa se faca de ras in fata Celorlalti, Naicu prefera sa se mistifice, starnind ilaritate cititorului prin spontaneitatea adoptarii misticii crestine in locul nihilismului de care se mandrea pana atunci: "Doamne, dumnezeul-dumnezeilor meide-ar dormi, Doamnedoar sa-i vad in pat pe-amandoi stransi ca niste porumbeinu-ti cer mai mult, Sfinte tare"(p. 195) De cealalta parte a baricadei, ea constientiza totul cu o mutenie desavarsita, sau poate doar asa isi imagina farseurul: "o rusine fara margini ii dogorea obrajii, o scarba adanca, nesfarsita, nimicitoare ii pustia simtirea", in vreme ce Anton, traind "fericirea primitiva a animalului satisfacut", mistifica realitatea la randu-i, crezand ca mutenia si linistea femeii proveneau din faptul ca el ar fi "biruit-o cu salbaticia tineretii sale"(p.196).

Singuratatea si teama de moarte - cele doua teme obsesive ale epicii moderne - determina compromisul apropierii de Celalalt intr-un cerc existential sufocant, limitativ; drama vine din faptul ca Celalalt intelege intotdeauna "altfel", percepe eronat "apropierea" si devine in sens naturalist o bestie umana subjugata de instinctele carnii. Purtand vina pacatului originar, femeia e marcata de imaginea iadului, redata pictural intr-o carte "cu litere chirilice". Incercand sa ne conduca pe o falsa pista de interpretare, naratorul ne sugereaza ca spaimele si inclinatia spre misticism ale eroinei ar avea radacini misterioase, intr-o "intamplare uitata din copilarie, pe care nici ea n-o intelegea lamurit", dar despre care nici nu dorea sa-si aminteasca. Tot ce ne ramane de facut e sa banuim ca la manastire, unde crescuse sub autoritatea matusii sale, stareta Minodora, ceva ar fi impresionat-o definitiv, marcandu-i pentru totdeauna constitutia fragila, plapanda. De aici provine, probabil, si reticenta ei in fata unei eventuale reveniri intre zidurile groase si afumate ale vechii manastiri.

Groaza de vedenia cu rasul inspaimantator al carei duh, crede eroina, cere razbunare, o face sa se apropie pe nesimtite de un alt om "fara suflet", dar viu, alaturi de care se simte cel putin temporar in siguranta, desi era constienta ca cel de langa ea nu era decat aceeasi bruta care o posedase lacom in prima parte a noptii. Inamicul redutabil al eroinei este, fara sa-si dea seama propria constiinta care, proliferand necontenit scenarii abominabile, o impinge instinctiv langa un barbat ce, neintelegandu-i temerile, crede eronat ca gesturile femeii au o vadita incarcatura erotica.

Incomunicabilitatea naste monstri cu chip uman. Victima a unei copilarii infuzate de superstitii si scene apocaliptice, femeia ramane claustrata in "celula de sticla" a constiintei mistificatoare. Teama o tintuieste langa bestia care-i sfasiase nu doar vesmintele, ci si sufletul. Lipsa de libertate genereaza implicit halucinatii, conducand perfid spre mistificare si nebunie ("nebunia isi facea loc tot mai mult in noaptea cugetului ei"). Ca intr-o veritabila fisa clinica, scriitorul surprinde analitic simptomele organismului uman sub imperiul fricii, astfel incat "jocul inchipuirilor bolnavicioase lua proportii de temut."(p.198) Spre final perspectiva narativa se obiectiveaza, iar cititorul contrariat se intreaba daca nu cumva toate intamplarile narate nu au fost o pura inscenare a mintii bolnavicioase a doamnei Naicu. Pe de alta parte, sfarsitul nuvelei confera textului veleitati de proza fantastica prin aceasta ambiguizare fortata a epicului interferat de pasaje lirice, modalitate narativa ce reveleaza intuitiile prozatorului cu privire la directia prozei postbelice. Insa excesul de situatii comice si grotesti transforma naratiuneaintr-o lamentabila satira la adresa fanfaronilor care, intre o lauda si un gest de lasitate, mai au timp sa fie si gelosi.