DECADENTISMUL - IDEE LITERARA

DECADENTISMUL - IDEE LITERARA

¹I. Asemenea estetismului, formalismul-ui si celorlalte

iSTtt (si poate intr-o masura si mai mare), decadentismul se caracterizeaza prin eterna elasticitate si confuzie a notiunilor pro-teid, tragindu-si notorietatea din aceleasi echivocuri funda-meiale si definitii lipsite de semnificatii precise. Elogiat de de inii, violent combatut de altii, fara sa se stie bine motivele in wmeroase imprejurari, decadentismul a ajuns sa insemne chil- de la aparitie inca una din ideile literare cele mai goale si nai conventionale.

Tu-i de mirare ca notiunea a fost repudiata de timpuriu de nu utini scriitori in cauza, Verlaine in primul rind : ,,Un cu-cmiht vag, nascut unde ? ca si «romanticii», ca si «naturalist)»' '. Mallarme ii urmeaza. In1891, Paul Valery privea

adentismul' ca o injurie : "Ceva intre bookmaker si ticnit'², easi reactiuni si in literatura noastra, la Stefan Petica : 'a e vorba de decadent in intelesul vulgar, tin sa declar ca :eva n-am fost niciodata' ³. Macedonski, prezentat de unii mai ieri drept "seful' decadentismului roman, face - dim-va ! - profesie de credinta sistematic antidecadentista, cu atii grave : poza, afectare, lipsa de sinceritate, singularizare itativa. Versul zis "decadent' liber ar fi, dupa el, ditiram-ilin. *

Curiozitatea sta si in faptul ca la consolidarea confuziilor ontribuit nu numai "decadentii' insisi, dar si criticii si icienii, unii dintre cei mai fini. Realitatea este ca daca la itul secolului trecut⁵ nu se facea din motive polemice sau

entuziasm inovator, in literaturile occidentale, nici o diferentiere precisa intre estetism, simbolism, impresionism si deco-dentism, aceeasi asimilare se constata ulterior la spirite mult mai riguroase. Nu mai departe la B. Croce, pentru care "puristii', "estetizantii', "alexandrinii', "parnasienii' si "decadentii' intra in aceeasi categorie formalista a "artei pentru arta', a profetilor "cuvin tului divin', "frumusetii pure', "versului care este totul' *. Dar iata ca, prin extensiune extrema, in notiunea de decadentism sint inglobate nu numai toate curentele postromantice (in Italia : scapigliatura, in Anglia : preraphaelite brotherhood etc), dar si totalitatea avangardelor secolului nostru ("d'annunzianismul', crepuscdlarismo, futurismul, ermetismul, dadaismul, suprarealismul etc), ba chiar si scriitori ca Proust, T. Mann, Joyce si Kafka, spre cel mai mare haos posibil '! Macedonski, Bacovia (De arta) si altii vor raspindi la noi. in diferite imprejurari, aceleasi sinonimii abuzive (simbolism = decadentism)'. Dar de ce am fi prea severi ? Si pentru Lucian Blaga "sensibilitatea decadenta' este ilustrata, in bloc, de impresionisti, simbolisti, modernisti, definitie nediferentiata, foarte aproximativa. ⁹ Azi sintem in masura sa exploram mult mai limpede si mai in adincime intreaga sfera atit de confuza a decadentismului.

II. Originea ideii de decadenta, care deschide perspectivele cele mai largi asupra intregului fenomeji, trebuie cautata in filozojia ciclica a istoriei.

1. Conform aceste viziuni, decadentismul constituie expresia inevitabila a epocilor imediat urmatoare apogeului marilor civilizatii, faza caracterizata prin coruptie, decadere si dezagregare. Supus explicatiei "ondulatorii', cursul istoriei ar urma un ritm ascendent si descendent, prin corsi si ricorsi, precum la Vico. Este conceptia, curenta secolului al XVIII-lea, in baza careia Montesquieu scrie Considerations sur Ies causes de la grandeur des Romains et de leur decadente (1734), Gibbon: History oj the Decline and Fall of the Roman Empire (1776- 1788), iar al nostru D. Cantemir : Incrementa atque decrementa aulae othomanicae (1714-1>716) ^w, filozofie prelungita - cu nuante - pina la modernii O. Spengler si A. Toynbee. Din aceasta conceptie, reflexia estetica si istoria literara scot concluzia ca literatura s-ar inscrie pe aceeasi curba, ca operele "decadente' reflecta un proces de descompunere istorica, si deci

teratura decadenta, prin eroziune interioara si esenta sa lenta, este inferioara literaturii de maxima inflorire si realiza ; estetica. Toate aceste note vor constitui scheletul ideii lite ire de decadenta, mulata pe realitatea obiectiva a unui feri istoric. De altfel, imaginea imperiului roman in declin si dzagregare prezideaza la formarea intregii mentalitati si es- "decadente'.

2. Biologia propune aceeasi imagine a decrepitudinii ortii inevitabile. Organismele se nasc, cresc, imbatrinese or, fenomen universal, inclus in insasi mecanica eterna a '. Nimic mai firesc ca ruina, decadenta si moartea fiin-si, prin analogie, a oricaror structuri de tip organicist. unea de decadenta este scoasa din experienta propriei noas-ilabiciuni si uzuri fizice sau morale (Montaigne, L. III, Ch. Natura, umanitatea, istoria nu se pot mentine in perma-a la aceeasi altitudine, fiind in egala masura ascendente si indente, constructive si destructive, creatoare si negatoare, inul grandorii si decadentei domina, in felul acesta, intreaga ;enta, la toate nivelele sale. Decaderea literara este numai

unjispect al eternei carente universale, care ia peste tot locul

plqitudinii si vitalitatii.

3. Patru tipuri de descompunere "istorica.' ofera de-Jntismului literar (si, prin extensiune, estetic) cele mai bune :jnj)lificari, confirmari, analogii si argumente :

a) Mai toate definitiile traditionale pleaca de la recu->|;terea fenomenului istoric-sociologic al imbatrinirii impe-jr, civilizatiilor si formelor de guvernare (observat inca din Ichitate, de Tit Liviu. IV, IX, de "moderni-' ca J.-J. Rous-

seai, Du contrat social, III, Ch. X etc), al carentei societatilor

vejii, in faza de crepuscul si descompunere. Ideea apare cu

toja claritatea la T. Gautier (prefata din 1868 la Les Fleurs

dinal de Baudelaire), ea formeaza miezul "teoriei decadentei'

la 'aul Bourget¹², constituie o teza esentiala in polemica lui rles Maurras ¹³. Simbolul poetic al decrepitudinii obosite,

.ate, rafinate si pervertite devine figura obsedanta a im-itului Neron (de larga circulatie in intreg "decadentismul' jpean, inclusiv la Macedonski '), si mai ales a imperiului ian in pragul prabusirii. Verlaine o face celebra intr-o arta tica : Langueur (1883), inclusa in Jadis et naguere (1885), da si numele curentului :

Je suis l'Empire a la fin de la deeadenee

Qui regarde passer Ies grands Barbares blancs

Este tipica imagine Fin d'empire (Albert Samain, Au jardin de Vinfante, 1893), cultivata si de J. K. Huysmans in romanul A rebours (1884), foarte populara printre "estetii' si "decadentii' epocii, fascinati de imaginea putrefactiei morale in forme fastuoase, memorabile. Ideea este reluata si amplificata, in cadrul polemicii ideologice antiburgheze si anticapitaliste actuale. ¹⁵

b) Consumarea integrala a aces-tui proces coincide cu sftrsitul unui ciclu istoric, antic, de pilda ¹⁶. De unde, asimilarea si confuzia ideii de decadenta cu orice sfirsit de epoca (tin de siecle), cu orice fenomen crepuscular, cu orice agonie si ruina definitiva. in aceasta perspectiva, decadenta devine nu numai iremediabila, istoric-determinata, fatala, dar si eshatologica. Ea proclama (nu o data) timpul declinului cosmic, al prabusirii apocaliptice, ba chiar "sfirsitul lumii¹'. Din care cauza, mentalitatea sa va fi in mod organic profund depresiva, catastrofica, agonica, funebra. Cind ideea "sfirsitului' este asociata "pacatului', apare constiinta expierii, a sanctiunii supreme. in toate aceste imprejurari, spiritul si conceptul decadentei se identifica cu faza si termenul ultim al oricarui tip de prabusire inexorabila, cu orice stingere si moarte inevitabila, absoluta.

c) Decaderea structurilor politico-sociale atrage ori este insotita de criza generala a valorilor, de parasirea sau negarea marilor idealuri. Decadenta este totdeauna solidara in toate compartimentele sale. Imaginea "cosmica', armonica, a universului se pulverizeaza, ierarhia valorilor se prabuseste, entuziasmul moral dispare, ideologia se degradeaza. La sfirsitul secolului al XIX-lea, ideea de progres, ratiune, stiinta cunoaste o adevarata sincopa. Irationalismul, misticismul, amoralismul si individualismul cunosc forme exacerbate, exaltate. Chiar daca ne-am aseza din perspectiva relativismului extrem, nu se poate nega faptul ca numai in epocile de regres si criza spirituala criteriile fundamentale sint contestate si inlocuite. in felul acesta, devin efectiv "decadente' toate conceptiile si teoriile care se opun viziunii stiintifice, sau numai sistematice, consolidate, formalizate, asupra lumii. La fel, ideea mobilitatii, spontaneitatii, irationalitatii, ruperii esentei de existenta, "filozofia' nelinistii,

avenurii, disperarii si izolarii absolute - bergsonismul in trecuti xistentialismul in epoca actuala, dupa unii adevarata "filozofica decadentismului' modern. ' Utilitarismul, pragmatismul, scejicismul etc. ar apartine aceleiasi categorii compromise.

d) Si mai aproape de continutul si preocuparile literaturii este spectacolul decaderii moravurilor, coruptiei spiri-tulit public, dezagregarii morale a "elitelor', veche tema de pa-linqie istorica si etica. O regasim la multi istoriei si moralisti antji (Tit Liviu, Tacit, Seneca etc), ilustrata de societatea bi-zan na, de unele aspecte ale Renasterii (secol "corupt' si "ignor it', dupa Montaigne, L. III, Ch. II), ale barocului, perioada in < re decadenta de fapt incepe sa fie dublata de constiinta exis intei sale ^ls, ale veacului al XVIII-lea, pe latura minora, frij la si amorala.¹⁹ Cind, in ultimele doua decenii ale veacului urni tor, tema decadentei devine la moda, atentia se indreapta sprl aceeasi evocare a starilor de criza, epuizare, subtilizare ex-trer a si degenerare morala, tipice psihologiei alterate, depravati Scriitorii arata o mare receptivitate pentru starile de in-doli ita, spleen, apatie, epuizare nervoasa (precum in Langueur de lerlaine), pentru cazurile perverse, morbide, hiperrafinate (ge| Des Esseintes, eroul din A rebours, admirator al poetilor lati i ai decadentei, orgiilor de parfumuri si viciilor rare). Decad itii sint de-a dreptul fascinati de viziunea apusului culturii, de pectacolul tuturor prabusirilor, cu afinitati si predilectii, uni ri stranii, pentru starile de extenuare, degenerare si agonie. Voi ptatea lor suprema este sa se simta si sa se proclame storsi, de]j siti de istorie, consumati in intreaga lor fiinta. Constiinta par lizanta a starilor anormale ii domina ; sleirea vitalitatii ii arii ca in artificial, senzualism si hedonism ; individualismul ex^erbat ii transforma in cerebrali diletanti, anarhici, distruc-

si cinici. Observatii exacte de acest gen, cu nuanta morali-a, se intilnesc si la unii critici ai moravurilor noastre ialcescu, B. P. Hasdeu, M. Eminescu etc.). Ele stau la baza litiei extensive, psihologico-moralizante, a decadentismului. 4. Literatura participa la acelasi fenomen "etern' si versal' al decadentei. inainte de a fi un program si un "cu-

, decadenta constituie o stare de fapt, o realitate negativa

nanenta, obiect de observatii si critici periodice. Atit de evi-

si retrospectiv-indreptatit este(sau pare) acest "pacat

c', incit s-a putut spune ca "decadenta' reprezinta pe un

plan starea normala, de totdeauna, a literaturii. in acest caz, contemplarea admirativa a traditiei si comparatia cu realizarile minore imediate strecoara in constiinta prezentului un complex, nu o data inevitabil, de inferioritate. Fata de precursori, majoritatea creatorilor si a opiniei publice literare actuale (Gherea face si el o astfel de observatie) inclina spre diminuare si sentiment sincer al "decaderii'²⁰. Dovada ca in toate epocile, fara exceptie, s-a facut teoria decadentei artelor, prin raportare la nivelul real sau pretins inferior al creatiei contemporane: Horatiu si Quintilian (De causis corruptiae eloquentiae) in literatura latina, cu termen de comparatie idealul perfectiunii clasice ; L. Valla, L. Bruni, Vives (De causis corruptarum ar~ tium, 1531) in Renastere, prin sublinierea decaderii medievale si a imperiului roman ; numerosi teoreticieni ai secolului al XVII-lea, dintr-o perspectiva neoclasica, sau ,,progresista'¹, prin formulari din cele mai tipice. Astfel, dupa Rollin, ,,poezia a degenerat de la vechea sa puritate', propozitie limpede prin ea insasi.²¹ Aceeasi teza despre Decadenza della poesia la Demna : abdicare de la "cose semplici e naturali', specifice poeziei eline clasice. ²² Dezagregarea este daplinsa si de altii, in special de John Brown (Dissertaticm on the Rise, Union and Power, the Progressions and Corruptions of Poetry and Music, 1763), explicata prin influenta negativa a civilizatiei, in perspectiva rousseauista.^2S Sociologizant si moralist se dovedeste si Turgot, interesat sa afle cauzele decaderii "gustului artelor', obstacolele in calea "progresului succesiv al genului uman' (Sur l'histoire universelle)^M. Dar in aceeasi perioada - care generalizeaza si consolideaza definitiv conceptul de decadenta - apar si celelalte teze si definitii traditionale, evolutionist-biologiee, si mai ales ciclice. La Denina, Herder, Fr. Schlegel poate fi intilnita aceeasi schema : nastere, crestere, proliferare, inflorire, maturizare, imbatrinire, disolutie finala ²⁵. Ea este reluata uneori si in varianta celor patru ere mitice, in ordine regresiva : fier, aur, argint, bronz (T. L. Peacock)^2e.

Curind se scriu si primele "eseuri' consacrate integral acestei teme : Des progres ou de la decadence des lettres (1810) de De Bonald si Sur Ies causes et Ies effets de la decadence des lettres (1819) de Andre Chenier. Viziunea este, se intelege, mereu ciclica, ondulatorie, interpretabila in sens negativ sau pozitiv, dintr-o perspectiva sau alta. In timp ce romanticii si partizanii

ca De Bonald, pentru care ,,decadenta' inseamna abandonarea ideilor de "model', "gust', "stil' si "autoritate'. Pe scurt, "parasirea formala a primelor principii a unei literaturi sanatoase'. Fara indoiala ca D. Nisard va persevera in acelasi sens : germenul decadentei consta in dispretul "regulilor', "modelelor', "institutiilor' literare clasice ³³, inlocuite prin facilitate, abundenta, libertate si joc estetic, cult al detaliului etc. Inutil a mai documenta ca intreaga avangarda moderna, fundamental anticlasica, antiaeademica (v. Avangarda, III, 2) reprezinta, din perspectiva literaturii si criticii traditionale, acelasi fenomen calificat de "decadenta'.³⁴

Si in acest inteles ideea cunoaste in istoria culturii noastre o veche ascendenta. O putem surprinde, limpede exprimata, inca la C. Bolliac : "Daca artele in vechime au fost religioase si belicoase, cauza a fost fiindca poezia era religioasa si belicoasa ; daca acestea au decazut si au devenit tiritoare si corup-tive, cauza este ca poezia a decazut, s-a facut tiritoare si co-ruptiva'. In forma sa clasic-dogmatica definitia reapare cu energie la T. Maiorescu : "Dupa masura acestor cerirate (conditiile materiale "ideale', n.n.) se dovedeste apoi adevaratul poet si se deosebeste chiar si in privinta cuvintelor literatura clasica de literatura decadentei' ³⁵. Mentorul junimist este, de altfel, si primul critic drastic al "decadentismului' romanesc, pe care-1 asimileaza, atit de nedrept, cu Macedonski.

Prin urmare, decadentismul are nu mai putin "traditia' si continuitatea sa, cu precursori in totalitatea curentelor anticla-sice vechi (alexandrinism, asianism, antiquarism, retorism) si moderne (baroc si romantism). De unde si predilectia ultimilor decadenti "moderni' pentru stilul acestor forme de "anticipatie' literara, in special antice. La sfirsitul secolului al XlX-lea, La Decadence latine devine un adevarat loc comun (Peladan etc), care nu-si gaseste explicatia decit in recunoasterea unor simpatii si afinitati organice.^s6 Toti decadentii epocii fac gestul lecturii rituale al poetilor secolelor III-V d.e.n.

IV. Daca aceasta este originea reala a ideii de decadenta, se mai poate vorbi, in cazul literaturii, privita in evolutia sa istorica, de un adevarat regres, de o carenta estetica efectiva, integrala, si mai ales ireversibila ? In realitate, tocmai intelegerea exacta a istoriei indeparteaza o astfel de ipoteza pesimista. Caci daca se recunoaste existenta unor perioade regre-

sivi aceeasi conceptie admite si chiar postuleaza necesitatea alti perioade - ascendente - care continua in mod dialectic, pri| contradictie, din nou "negatia negatiei', starea anterioara dejecadenta. Cu alte cuvinte, curba ondulatorie a istoriei li-terre legitimeaza si chiar "reabiliteaza' - intr-un sens - fe-noienul decadentei, de esenta ambivalenta. Sfirsitul unei serii tituie inceputul necesar al seriei urmatoare. Orice proces de dei.gregare include germenul innoirii. Descendenta deschide dranul ascendentei. Regresul anticipa progresul literaturii la o ata rotire a spiralei si intr-un alt plan de realizare estetica. limii veniti, pretins extenuati, sint de fapt "avangardistii' jirului. In aceasta acceptie, doar aparent paradoxala, deca-dejfa ca moment dialectic nu poate li decit constructiva, pro-grj.ista, in permanenta ascensiune.

JDe fapt, teoria "clasica' a organicismului literar, initiata dd^elleius Paterculus, pe care D. Nisard o dezvolta, recunoaste /JLutiei literaturii doar o singura curba (ascendenta si descen-dejta). Dupa o scurta perioada, de perfectionare clasica, ur-ilaza declinul iremediabil, definitiv. Ca panta ar putea fi even-tull din nou urcata, ipoteza scapa acestor critici. Caracterizind o jvolutie literara regresiva, in trei timpi, care anticipa cUsi-fijirea lui B. Croce, poeti primitivi, poeti literatori si versificatii eruditi, D. Nisard abia daca admite "decadentilor' o minima jtributie, eticheta sub care acopera pe toti literatii care-si jiordoneaza "naivitatea' originara artei si procedeelor teh-e. Dar si aceasta "contributie' tot negativa este : stimularea n contrast a admiratiei si imitatiei clasicilor ! in realitate, lu existat si nu vor exista niciodata perioade de decadenta ioluta, deoarece geniul unui popor se exprima, dupa impre-ari, intr-o arta sau alta, iar criza unor valori este totdeauna npensata de inflorirea altor forme de creatie. Cazul epocii barocului, cu multe carente morale si sociale, r pozitiva in domeniul stiintific,ideologic siestetic,ofera bun exemplu. Decaderea romantismului, prin proliferarea si [Derficializarea schemelor si formelor sale, nu trebuie confun-ta nici ea cu adevaratul decadentism, care propune o noua |aceptie a poeziei si o noua viziune poetica despre lume.³⁷ b acelasi nume se ascund de fapt doua realitati diametral tuse : una descendenta, alta ascendenta. Si mai aproape de noi, cmai epoca 1850-1900, condamnata de multi ca "decadenta',

se dovedeste deosebit de fecunda in valori originale. "Decadentul' Baudelaire constituie in realitate un adevarat cap de serie, un initiator al poeziei moderne. Prefatindu-1, T. Gautier subliniaza ca ,,limba ultimei decadente literare este deosebit de propice exprimarii lumii moderne''. Din care cauza, atunci cind notiunea incepe sa fie compromisa, una din preocuparile "decadentilor'' consta tocmai in reabilitarea energica a ideii: "Acest cuvint - afirma Verlaine - presupune dimpotriva conceptiile rafinate ale unei extreme civilizatii, o inalta cultura literara, un suflet capabil de voluptati intense-'³⁸. El scrie si o Ballade en faveur des denommes decadents et sym-bolistes (1888). "Poezia noastra - declara J. Moreas, in 1886 - se inalta in loc sa scoboare.' ³⁹ Decadentii pot fi inferiori, dupa Paul Bourget, pe planul grandorii nationale, dar "foarte superiori ca artisti in interiorul sufletului lor' ⁴⁰.

O reactiune identica, la fel de legitima, se constata si in simbolismul romanesc, unde O. Densusianu protesteaza, nu o data, impotriva identificarilor abuzive, curente in epoca : "Sint oameni care de indata ce vad la cineva un mod mai ales de exprimare, de indata ce deschid o carte in care forma e ceva mai ingrijita, cuprinsul de o arta mai subtila, imediat exclama : «un decadent»' ⁴¹. In realitate, "decadentii' sint, sau vor sa fie, "exploratorii de noi formule artistice', teza reluata de mai toti apologetii poeziei noi. Ion Pillat scrie : "Cu siguranta, orice inova-tiune (anormala prin noutatea ei) e privita de contemporani ca un fenomen bolnavicios de decadenta'. P. Paltanea arata ca : "Simbolismul nu e un curent de decadenta, ci dimpotriva, unul de regenerare, de renastere' ⁴². Aceste puneri la punct, demne de a fi reluate, nu si-au pierdut nici azi semnificatia.

O alta identificare gresita, uneori chiar abuziva, a privit raporturile dintre starea decadenta a societatii si literatura corespunzatoare, relatii explicate in unele imprejurari in termeni de sincronism, determinism sau paralelism, mult prea strict, mecanic. Dupa aceasta logica, decaderea unei societati (occidentale, de exemplu) ar implica in mod obligator si decaderea integrala a artei sale. Deci Freud, Kafka si Joyce ar fi, in toate privintele, prin definitie "decadenti'. Pe drept cuvint, esteticieni care beneficiaza de o perspectiva marxista (ca E. Fischer si altii) resping aceasta simplificare, relevind faptul cainsocietatile

int inr set s-a coi tel

e intr-o faza de decadenta exista unele aspecte progresiste, oare, revolutionare, de disociat cu grija in opera marilor >ri. ⁴³ Ca exista si fenomene de coincidenta - desigur, nu iutea nega. Numai ca procesele suprastructurale, de o mare exitate, exclud orice explicatie lineara, nedialectica. Fap-ifirma viziunea unilaterala, ..bifurcata'. ' Decadentismul (pentru a ramine doar la acest exemplu), corespunzator retic si in linii mari - descompunerii societatii sclavagiste, ste cel putin doua mari cicluri literare diametral opuse : ip ce literatura latina decade, cea crestina infloreste. In orul literaturii greco-latine, romanul antic apare si se Ha intr-o perioada calificata drept "decadenta'¹ etc.

V. Alaturi de aceasta acceptie estetica, decadentismul iste si o definitie istorica destul de precisa, inglobind doua ide distincte mai mult sau mai putin caracterizate : a) lite-i antica, indeosebi latina, a secolelor II-VI e.n. si b) curen-:erar european de la sfirsitul secolului al XlX-lea si ince-celui urmator, initiat in Franta si ramificat in diferite ii. Desi mentalitatea ,,decadenta^;' incepe a fi propagata 1880 prin mai multe publicatii obscure, abia prin Le De-

cid t litteraire et artistique (no. 1, 10 avril 1886), revista lui

)le Baju, urmata la scurt interval de rivala La Decadence obre 1886), "scoala decadenta' - denumita uneori si .,de-n' - ajunge la o anume constiinta de sine, chiar daca 1 de nebuloasa. In orice caz, aceste reviste ,,lanseaza' ideea enta, ii dau un continut si o directie, ii delimiteaza sec-

istorica. ii fixeaza pentru posteritate fizionomia morala. ?st sens, cum observa si T. Arghezi cam in aceeasi perioada: identa e un termen istoric pina la o proba contrara' .*. Iimensiunea nationala nu poate fi ignorata : ,,Sint douazeci emple de decadenta in lume, - observa N. Nicoleanu - iecare decadenta isi ere forma sa proprie, dupa vitiile na-.e' ⁴⁶. Astfel inteles, decadentismul inceteaza sa se mai con-cu fenomenele de simpla decadenta literara, fixind o ada istorica bine definita, prin caractere integral sau in iai mare parte specifice.

VI. Programul decadentismului modern, denumire

de protagonisti (dupa imprejurari) drept o injurie, drama, atisfactie a sfidarii, redescopera si reformuleaza intreaga ca "traditionala' a decadentismului, accentuata in doua

directii esentiale. Ambele sint subliniate in programul lui Ana-tole Baju, Aux lecteurs .' : a) constiinta acuta ca "totul decade' ca societatea si existenta moderna au atins "stadiul decadentei'; b) decadenta "omului modern', care este un "blazat', impune un limbaj poetic nou : ,,La necesitati noi corespund idei noi, subtile si nuantate la infinit. De unde necesitatea creerii unor vocabule inca neauzite, pentru exprimarea acestei complexitati de sentimente si senzatii fiziologice.'⁴⁷ In rest, reapar orientarile de totdeauna ale decadentismului literar, teoretizat sau latent :

1. Spiritul negativist, de opozitie si revolta abstracta, nefinalizata, de esenta avangardei (v. Avangarda, III), in ciuda unor teoretizari contrare.⁴⁸ El este inclus in insasi orientarea spirituala decadenta, care implica eroziunea structurilor stabile, insubordonarea, distrugerea si implicit anarhizarea, libertatea morala pina la licenta. Tendinta fundamentala va ii, deci, parodia, ironia si sarcasmul pentru civilizatia actuala, contestarea, eliberarea de constringerea sociala, morala sau estetica, tradusa prin refuzul ordinii contemporane, ingustimilor nationale, ierarhiilor si normelor consacrate. Colaboratorii primului numar din Le Decadent se declara "putin preocupati de prejudecati, pe care le izbesc frontal'. De unde rezulta ca nostalgia pentru fastul decadentei romane constituie si o forma de dispret, o polemica si o reactiune impotriva platitudinii si mediocritatii burgheze contemporane, cum, de ?ltfel. se si declara in Mademoi-selle de Maupin de T. Gautier, sau in A Rebours de J. K. Huys-mans. Cind societatea produce un mare numar de indivizi inapti si inadaptati vietii comune, ea atinge (dupa Paul Bourget) stadiul decadentei.

Revolta literara, tinuta estetica anticonformista, respingerea unitatii si integritatii clasice devin consecinta directa a acestei stari de spirit : "Noi - scria Verlaine, tot in Le Decadent (1-15 janvier 1888) - intelegem prin decadentism o literatura ivita intr-un timp de decadenta, pentru a merge nu in pas cu epoca, ci, dimpotriva, de-a-ndaratelea (tont a rebours), pentru a ne revolta, a reactiona - prin tot ceea ce este delicat, elevat, rafinat daca vreti - impotriva platitudinilor si turpitudinilor literare si de alta natura'. Traditia clasicizanta, realismul si mai ales naturalismul corespund integral definitiei, ceea ce explica profunda oroare decadenta pentru toate aceste formule estetice.

De . .manciparea' radicala de "curentele vechi', ca tendinta Uter. -a esentiala a decadentismului, vorbea - indreptatit - si OvicJDensusianu.'»

: 2. Eliberarea de traditii, canonic si banal, se traduce priniultul violent al inovatiei ("inovatii care ucid'), indrazneli maxine ("stupefiante'), respingerea oricaror principii si con-

vent man tinei sivi,

estetice ("incoerente la 36 de atmosfere'), cum declara si estul lui Baju. Decadentii sint scriitorii rebeli ai epocii, . "furiosi' ai deceniului 1880-1890, singularizati, agre-xcesivi, cu o buna doza de emfaza si cabotinism, cistigati

sul (-marit de decadenti' consta in ,.a crea o arta noua, arta ce n$ s-ar imbraca cu nici o regula amintita' ⁵⁰. Pentru Tudor Arglizi, la fel, "decadenta in arta e ceva nascocit de vrajmasii uno|adueatori de libertate - nu numai de talent - in poetica franj;za' ⁵¹. Dar, conform acestor tendinte, pina si curentele de ajangarda risca sa devina perimate, sa decada, prin stabilizare] in "burghezism artistic'. Si, intr-adevar - pentru a da un aiigur exemplu romanesc - revista Unu trateaza chiar si pe suprarealisti de "magnifici decadenti' ⁵². Acest negativism sistehatic, provocator, programatic, a iritat si continua sa supere profi^d toate spiritele literare echilibrate, traditionale, pentru carei decadentismul' constituie o eterna si antipatica bete noire. 1 3. Spiritul rafinat ti "corupt' - forma de inaderenta inteioara si de protest moral - inconformist prin raritatea si insojtul continutului sau de senzatii, emotii si afecte. Psihologia zisaj,decadenta' (anticipata in parte inca de spiritul baroc⁵³) se dmplace in contrastele perceptiilor si ale dezechilibrului dintt; finete si cruzime, somptuozitate si ferocitate, durere fizica |)ri morala si placere. Ea cultiva, obiectiv vorbind, exa-cerUrea, excitatia si senzatia tare si artificiala, brutala si acuta, delii tetea extrema, dublata uneori de sadism si perversitate. Pre

lectia moderna se indreapta spre "coruptia antica', deliciul ilor "detracate', cu gusturi "fezandate', chiar "morbide'. mans elogiaza "latura nervoasa, eleganta, depravata, pe ;i latinii decadenti au avut-o'. Despre Bizant, el exclama : plendida epoca intrata in putrefactie'. Un poem in proza allarme (Plainte d'automne, Divagations) evoca placerea rii^u, "voluptatea poeziei agonizante a ultimelor momente

ale Romei'. Instinctele carnale, coruperea simturilor, raritatea senzatiilor, poezia viciilor, rafinamentul mistic, aceasta este imaginea propusa si de Arthur Symons, in The Decadent MovemerA in Literature (1893).⁵⁴ Unele din aceste aspecte apar intr-o nota minora, de pura contaminare, si la citiva poeti din cercul lui Macedonski, unde definitia cea mai cuminte si mai exacta a decadentismului o da Stefan Petica : "O cugetare mai subtila, o psihologie mai adevarata', formula acceptabila la nivelui epocii.

Trebuie precizat ca acest exhibitionism depasit al rafinamentului si coruptiei a contribuit intr-o larga masura la compromiterea decadentismului, negativ si prin implicatiile amorale sau antimorale ale unor astfel de atitudini. Slabirea energiei, hipersensibilitatea maladiva, declinul fiziologic, mai mult sau mai putin clinic, atr?ge si el atentia, in spirit scientist-po-lemic (Emile Laurent, La Poesie decandente devant la science psychiatrique, 1897). Acuzatia de "degenerare¹' (M. Nordau, Entartung, 1894), "dezmatare' si "detracare' devine curenta, desi carenta efectiva, pur fiziologica, a "decandentilor' (boli, alcoolizare, epuizare etc.) este adesea compensata prin atitudini si reactiuni din cele mai vitale : polemici, prozelitism activ, combativitate publicistica etc. Titu Maiorescu subliniaza si el, in 1906, ca ,,poezia noastra n-are a face cu efeminarea scrierilor decadente''⁵⁵. Cind expresia estetica este intr-adevar deficitara, manierista, snoba, neautentica, nici cel mai rafinat spirit n-o salveaza.

4. Spiritul formalist, in dublul sens al predilectiei pentru artificial, prin opozitia sistematica a ideii de arta si natura, si al preocuparilor strict tehnice, de pura virtuozitate, de rafinament stilistic, "morbidei subtilitati analitice' cores-punzindu-i - dupa Arthur Symons - "morbida curiozitate a formei'. Apare ceea ce s-a numit "stilul decadentei' ⁵⁸, ultima ipostaza a "Verbului', impins la "perversitate' si "exagerare extrema'. T. Gautier, in aceeasi prefata programatica la LeJ Fleurs du mal, elogiaza "limba invinetita, descompusa si intrata in putrefactie a ultimei perioade a imperiului roman, rafinamentele complicate ale scolii bizantine, ultima forma a artei eline in delicvescenta'. Verlaine, in Langueur, evoca seductia acrostihului savant (deci virtuozitatea !) si mai ales "stilul de aur', cu valoare si finalitate strict autonoma. "Decadent pen-

line - afirma Paul Valery in 1890 - inseamna artist afinat.'' ' Deci dificil, rar, pretios, surprinzator, inedit, arhaizant, insolit, excesiv, plin de deformari ingenioase n orice caz, la antipodul artei ti stilului clasic, semn sigur iecadenta', pozitie teoretizata inca in secolul al XVIII-lea. ley de Juvigny, De la decadence des lettres, 1787). Acu-; de ,,cult al cuvintului pentru el insusi', de "formalism-irmalismul, I, 1, 2), care se aduc periodic stilistilor, este-si mai ales "decadentilor'', n-au alt substrat nici in pe-a actuala. ^M Un studiu-pamflet al lui Julien Benda se in-aza chiar La France byzantine (1945). Este vorba de Gide, it etc. Nici Macedonski nu asimileaza un astfel de "for-,m'. Un discipol este dojenit, in 1891, astfel : "Din cauza exagerate si mistice adoratiuni pentru forma, devii uneori ;1 mai bizar decadent din Franta'⁵⁹. De fapt, nu toti ;ii "formalismului' sau ai "artei pentru arta' sint "deca-

, dar toti "decadentii' cred sau inclina spre "formalism'

ta pentru arta'.

VII. Acestor definitii li se poate substitui ultima si

iai radicala acceptie a decadentismului, formulata din-

unghi teoretic absolut. Din perspectiva strict estetica, litra "decade' ori de cite ori ignora, contravine sau ra-

conditia artei, de fiecare data cind poezia si literatura iilocuite prin nonpoezie si nonliteratura. in acest sens,

de decadenta echivaleaza cu notiunea de neant artistic, ibsenta' ⁶⁰ estetica. De unde si definitia negativa, net po-a decadentismului (== non-arta), atestata si in litera-noastra, inca la sfirsitul secolului trecut (1896) : "O cali-a productiunilor aproape sau chiar nula', "nivelul de jos araturii si artei' ⁶¹. Acceptarea sau respingerea sa depinde xarea reperelor : o literatura, o perioada literara decad dispar capodoperele si produc doar "proza', opere de ca-

net inferioara punctului maxim atins, considerat - des-e conventional, de altfel - drept o "medie' oarecum sta-

. Operele minore, epigonice, de mica valoare, fac figura denta' raportate la capodoperele ant?rioarf. In autor le cind nu mai creeaza la nivelul superior, bine conturat, entului sau. Un gen decade cind nu mai este ilustrat de

comparabile celor care l-au ilustrat si impus etc. Toate

acestea sint foarte adevarate in principiu, dar verificarea lor apartine doar istoriei literare.

Pentru a aprecia in mod obiectiv fenomenul decadentei este neaparata nevoie de optica si distanta perspectivei istorice. In caz contrar, criticul nu poate formula decit judecati negative in sensul criteriilor sale, mai mult sau mai putin intemeiate. Dupa Gherea, de pilda, decadenta literaturii este inevitabila cind "fortele cele mai inteligente ale celor ce citesc, precum si fortele cele mai talentoase ale celor cari ar putea sa creeze sint atrase cu totul in alta parte, sint atrase acolo unde se joaca un joc enorm - intregul viitor al omenirii.' ^6S La rindul sau, partizanul dogmatic si rigid al realismului este inclinat sa defineasca drept "decadente'¹ totalitatea operelor literare nerealiste. Dupa IVI. Dragomireseu, Glndirea, dar si Sburatorul ar fi nu mai putin "decadente', punctul sau de vedere fiind clasicizant.' In schimb, pentru G. Calinescu, Decadenta poeziei este ilustrata, intr-o anumita perioada, prin lipsa de lirism si nivel tehnic scazut al productiei curente.⁶⁴ in felul acesta, devin "decadente' nu numai excesul (formalist) de tehnica, dar si deficienta de tehnica si "forma', minus-tehnica literara, echivalenta cu degradarea sau nivelul primar al poeziei.

VIII. Neintelegerile si contradictiile dispar prin precizarea analitica a criteriilor obiectiv-estetice ale decadentei, derivate dintr-o conceptie unitara despre arta si literatura. Clarificarea acestor note poate pune in acelasi timp Si bazele unei critici legitime si totodata nedogmatice a decadentismului :

1. Daca opera de arta implica, in orice ipoteza, un minimum de coeziune si unitate, o structura coerenta, aparitia si propagarea haosului, confuziei, "anarhiei' estetice a "detaliului' ⁶⁵ pina la limitele disolutiei, distrugerii unitatii si coeziunii, reprezinta un fenomen calificat de decadenta. Dupa un "decadent' englez, Le Gallienne, "orice punct de vedere adoptat cu seriozitate ,si oare neglijeaza perspectiva de ansamblu se apropie de decadenta' ^e6. Cind fragmentul, epi&odul etc. incep sa se Sustraga disciplinei ansamblului, sa se "autonomizeze', cultivate in sine, decorativ (ca in arhitectura), prin ignorarea unui singur element constitutiv (ca in pictura ⁶⁷), decadenta devine inevitabila. In literatura, decadentismul reprezinta triumful detaliuluiasupra intregului,cultul frumusetilor frag-

mei are, izolate, si este de observat ca primul critic sistematic al < cadentei literare, D. Nisard, pleaca tocmai de la aceasta prei isa : "Arta decadentelor are nevoie de detalii' ⁶⁸. O vom reir Ini peste tot, fara intrerupere, deoarece ruperea unitatii idee >gico-estetice, disparitia viziunii de ansamblu, ignorarea si s darea efortului de totalizare reprezinta, intr-adevar, fe-non ne negative de decadenta estetica. Obiectia, formulata in dife te moduri, reapare mereu, de la Nietzsche (Der Fal Wag-ner § 7, 1888) pina la Croce ⁶⁹, trecind prin diferiti eseisti, esteti eni si critici (P. Bourget, J. M. Guyau, F. Brunetiere, bine reli ,'ata mai ales la G. Lukacs etc).

2. Decadenta (de fapt pseudo-"decadenta') devine, in aceicaz, si tendinta fuzionarii sau corespondentei artelor, al-tere ea unitatii si puritatii emotiei estetice prin suprapunere si c nfuzie de senzatii si emotii. Observatia apare oarecum in-cidt ital la Baudelaire⁷⁰, apoi la Macedonski, nu fara unele ren niscente clasicizante :"Decadentismul definit astfel este o e: igerare a unui simt in paguba celorlalte si prin aceasta chiar est< un dezechilibru organic' ⁷¹. Dar cind definitia se genera-lize za pina la asimilarea "decadentismului' cu intreaga poeticii a analogiilor, corespondentelor si muzicii ca instrument de eud astere (F. Flora, W. Binni etc), dilatarea conceptului duce la i infuzia directa cuesentainsasi apoeziei, in acceptia sa sin olista. Aceasta interpretare, cu totul excesiva, urmeaza a fi i ^ritata cu strictete.

3. Atrofierea energiei vitale, oboseala, epuizarea fizic si morala atrag dupa sine extenuarea puterii de creatie, de< derea capacitatii de inventie estetica. Lipsa de vigoare de-

e,in felul acesta, din sleirea personalitatii, originalitatii iventivitatii literare. Argumentul, tipic si legitim antide-nt, poate fi insa rasturnat si in sens diametral opus. In bu i logica, exact sub aceeasi acuzatie pot si trebuie sa cada ? curentele si opereleliterare imbatrinite, uzate,stoarse, deintreaga literatura "clasica', de tip traditional. Caci spu-pe buna dreptate O. Densusianu : "Ce inseamna a fi decade? Desigur ca nu altceva decit a fi lipsit de vigoare, a nu avea energia care-ti da putinta sa-ti tai singur drumuri a trai din ce-aimostenitdelaaltii.'⁷² Conformismul, atrim'rea, osificarea, stereotipia sub orice forma, conformis-filistin, mic burghez, sintnoteuniversal sipermanent

decadente, subliniate mereu, atit in critica occidentala favorabila noilor miscari, cit si in cea romaneasca : N. Davideseu, Ion Barbu, E. Lovinescu (,,lipsa de inventivitate', "sleirea modurilor de expresie revolute' ⁷³ etc).

in unele imprejurari istorice, decaderea talentelor nu exprima numai un fenomen de oboseala, ci si unul de circumstanta, climat sau ambianta defavorabila dezvoltarii artistice. Mediul social reactionar "decide' nu o data de decadenta sau de inflorirea unei literaturi, chiar atunci cind existenta talentelor nu poate fi pusa in discutie. In schimb, cultivarea si perfectionarea mentalitatii estetice, inclusiv a limbii, sint premisele esentiale ale oricarui "progres' literar. Caion facea astfel de precizari, cu bune sperante puse (in 1905 !) si in viitorul "decadentismului' romanesc.⁷⁴

4. In toate aceste cazuri, inventia face loc imitatiei, spontaneitatea - experientei acumulate, originalitatea - normei si cliseului. Caracteristica literaturii de decadenta va fi deci, in mod necesar, perfectionarea si sistematizarea procedeelor⁷⁵, pina la limita reluarii, repetitiei, conventiei si monotoniei. Deci modelul, artificiul, academismul, maniera, ponciful, epigonismul de orice tip. Fixitatea si transmiterea formelor, uniformitatea traditiei, sterilitatea si imobilitatea in umbra capodoperelor tin, la fel, de esenta cea mai intima a decadentismului. Partizanii servili si timorati ai clasicismului, compilatorii de literatura, pastisorii vechi si noi, de orice gen (traditionalisti sau modernisti) verifica aceeasi lege a decadentei eterne. Mai ales sub acest aspect, decadentismul reprezinta triumful "literaturii' asupra poeziei, al culturii literare asupra spontaneitatii, al spiritului formelor asupra emotiei directe a vietii.

Astfel de idei, care definesc profunda si complicata ambiguitate a notiunii de decadenta, patrund la noi in termeni aproape identici inca din perioada simbolista : "Decadenti - repeta Ovid Densusianu in Sufletul nou in poezie - trebuie socotiti mai curind aceia care ramin la formele compromise, care repeta locurile comune ale scoalelor literare invechite'. In aceasta pjrioada, contraofensiva se indreapta impotriva clasicismului academizant si mai ales a semanatorismu-lui, denuntate nu o data drept curente autentic decadente <A. Hefter, F. Aderca, B. Fundoianu, N. Davidescu)⁷⁶. Numai

urma acestor controverse, definitia nu cistiga - in sle-largi - nici un plus de claritate. Dimpotriva.

IX. Confuzia polemica, publicitatea, marea circulatie, sul in medii tot mai neliterare duc in cele din urma la irizarea si deci la degradarea, la decadenta totala a no-i insasi de decadenta. Aparitia parodiilor este un simptom

de trivializare a ideilor literare, si decadentismul (ase-;a artei pentru arta, estetismului, formalismului etc.) nu exceptie. In 1884, se publica volumul de parodii-mistifica-iparit ,,a Byzance' !) : Les Deliquescenees d'Adore Flou-

(autori : Henri Beauclair si Gabriel Vicaire). Curind,. eptul isi pierde semnificatia specifica, definind - prin

- extravaganta si noutatea agresiva, in arte, moravuri,

sociala etc. Notiunea, dupa 1887, ajunge la moda : muzica vVagner devine "decadenta'. Apar insa .si culori, demi-dene, baluri si cafenele "decadente' '. Scoborita la acest , ideea pierde orice inteles si valoare literara.

Nici limbajul obisnuit, nici cronica teatrala zisa "de specialitate' (doar e un fel optimist de a spune) nu sint prea scrupuloase arunci cind folosesc, in diferite contexte, notiunea de "drama', innegrita de fum si de confuzii. Spalata bine si radiografiata, ea ofera totusi un tablou cu linii destul de clare :

I. Sensul fundamental, strict etimologic (gr. drama), indica existenta unei actiuni. Conceptul este limpede doar in aparenta, deoarece el include, inca in primele sale definitii analitice, doua acceptiuni diferite, evidente nu mai departe in Poetica lui Aristotel :

1. Daca scrierile acestea se numesc "drame' fiindca "imita oameni ce stau sa savirseasca ceva' (III, 1448 a), atunci intelesul este foarte apropiat - si chiar identic - de ideea de epic (v. Epicul, 1,4). Atit naratiunile (de orice tip), cit si dramele evoca actiuni, intimplari, fapte in desfasurare. De unde aparitia unor sinonimii semnificative : mitos (inlantuirea faptelor sau subiectul. Poetica, I, 1447 a), fabula (Donatus, De Comoedia VI, 1)' si chiar romanul (in literatura bizantina) ''* reluate si acceptate, fara intrerupere, in parte, pina azi, intrucit ele ofera un bun punct de plecare (desi nu suficient) de caracterizare estetica : drama implica in mod obligator actiunea (o situatie epica), in speta o actiune dramatica, al carei specific nu este insa precis delimitat. Dovada ca incepind din Renastere si Clasicism se vorbeste mereu doar de "fabule', "istorii', "subiecte', "actiuni-, prin contributia celor mai mari autoritati in materie : D'Aubignac, Dryden ^f, Corneille '. Si mai tirziu, in plin

Ron ntism, apar aceleasi formule, precum la Schiller : Hotii, de pild sint o "istorie dramatica' (dramatische Geschichte), in bas principiului bine consolidat ca actiunea constituie scopul drai ei. Atit de tenace se dovedeste acest concept, incit el este insu ;t pina si de unii scriitori avangardisti ca Apollinaire. D -e "drama suprarealista¹' Les Mamelles de Tiresias (1917)

clara : "Am numit-o drama care inseamna actiune'⁴, herlant isi subintituleaza, la fel, o lucrare, Pasiphae, me dramatica' etc.

2. Dar echivocul apare inca la acest stadiu, deoarece Aristotelrecunoasteca"imitatiadramatica'(spre -bire - precizam noi - de cea epica, povestire ,,sub infati altuia' si lirica prinpastrarea"proprieiindividualitati mbate') "infatiseaza pe cei imitati inplinaactiunesi re' (III, 1448 a). Contextul dovedeste ca Aristotel are in "actiunea'si"miscarea'scenica,teatrala,conform l

sen! ilui etimologic traditional adiacent : actiune desfasurata pe scei i unui teatru. Prin urmare, notiunea de drama va fi tradusi uneori si prin latinescul actus, esteticienii clasici suprapun nd integral si in mod curent cele doua planuri, distincte toti|i : actiunea dramatica si piesa de teatru sau reprezentatia teatala : "Ideea de drama - citim in Enciclopedia lui Dide-rotj- convine oricarei piese de teatru, deoarece sensul sau litgjil este actiunea, iar piesele de teatru sint actiuni sau imitatie unor actiuni'⁵. Abatele Batteux, tot in secolul al X 1-lea, gindeste in acelasi mod : "in orice drama exista o act ine, fiindca drama este o reprezentatie prin actiune'^fl. Ide tificare de buna seama gresita, eroare pe care voia s-o ini ure pina si Apollinarie : Mamelele au fost intentionat dei imite "drama', pentru "a stabili ceea, ce le separa' de op ele care "se numesc pur si simplu piese'. Nu vedem de ce ex entele noastre ar fi mai mici.

II. Traditia acestei identificari - abuzive desi ine-vit >ile - ramine totusi apasatoare, aproape coplesitoare, prin fat ii ca, incepind din Antichitate, toate actiunile dramatice destinate in exclusivitate scenei, spectacolului teatral : 1. Se va numi deci "drama', inca din aceasta perie ia, orice actiune desfasurata pe scena, implicit orice piesa de eatru ; prin extensiune, orice gen de teatru. in felul acesta, anea de "drama' se dilata enerm, dizolvindu-se in masa

tuturor productiilor si reprezentatiilor teatrale, cu accentul pus in mod hotaritor pe ideea de ; "scena', "spectacol', "exhibitie', "reprezentatie' etc. Asa cum precizeaza, de altfel, mai toate definitiile si textele consacrate din Renastere si pina la Hamburgische Dramaturgie⁷, de la Enciclopedia secolului al XVIII-lea⁸ pina la Heliade Radulescu⁹ si nenumaratii teoreticieni moderni ai dramei¹⁰. Pentru toti "drama' este Schau-s-piel, Acting, Perjormance, "o tentatie teatrala continua' ' etc. Consecinta de ordin estetic a acestei generalizari va fi golirea notiunii de orice continut sau specific predominant literar. Notele fundamentale ale "dramei' devin, asemenea oricarei piese de teatru : scenariul scenic, dialogul scenic, jocul actorilor, reprezentarea in fata unui public. Pe scurt, o "arta mixta', rezultata din colaborarea autorului, actorului, regizorului, scenografului si spectatorului. Punct de vedere in care esteticienii, actorii¹² si cronicarii teatrali jurnalisti se intalnesc cu deplina dezinvoltura si lipsa de rigoare.

2. Chiar atunci eind ideea de "teatru' si "punere in scena' nu este subliniata sau nici macar amintita, drama continua sa defineasca totalitatea pieselor de teatru, totalitatea lucrarilor destinate teatrului, totalitatea literaturii dramatice, indiferent de "gen' sau "specie'. De unde conceptia, imbratisata de numerosi "antici' si "moderni', ca drama n-ar exista ca gen dramatic specific, sfera sa inglobind fara nici o distinctie comedii, tragedii, tragicomedii etc, pe scurt orice fel de "piese' sau "spectacole'. De altfel, in acest plan, incep sa apara sinonimiile cele mai elastice: "drama' poate sa insemne si "piesa de teatru', si "comedie'. Dupa cum prin "comedie' se intelege secole intregi (adesea si azi) orice piesa de teatru sau drama (v. Comedia, I). in Clasicism (la Tirso de Molina, Saint-Evre-mond etc.)¹³ si in perioada romantica ideea globala de piesa este folosita uneori in mod deliberat ca o reactiune impotriva separarii dogmatice a genurilor teatrale si literare.¹⁴ Aceeasi atitudine - de esenta neconformista - poate fi surprinsa, intre altii, si la Ibsen, care prefera sa adopte "cuvintul drama in sensul sau propriu de piesa in general'¹⁵, pentru a nu fi obligat sa se incadreze unei definitii p-ea stricte. Dar dilatarea si ambiguitatea notiunii se constata si la esteticieni ca Hegel ("piesele de teatru si dramele'¹⁹), transmisa intregului concept actual de dramaturgie : a) totalitatea productiei dramatico-

teatr ie a unui autor, epoci, literaturi etc.; b) arta si tehnica pune d in scena a pieselor de teatru ; c) teoria estetica a genului

drarr tic, a "dramei' ea opera de arta.

E finitia s-a departat atit de mult de sfera literaturii si a literare, doar rareori amintita ("piesa de teatru care are iare literara permanenta'¹'), incit istoria teatrului si a

valo o

regie terat

devin domenii de cercetare total distincte de istoria li-rii si a ideilor literare.¹⁸ In aceasta imprejurare, "dra-gia' iese din sfera preocuparilor noastre, si autonomizarea dramei ca spectacol teatral apare bine tuita inca din secolul al XVIII-lea ("drama - scria Se-bast: n Mercier - este facuta pentru reprezentatie, nu pentru lectu a')^iabis, prin disocierea tot mai radicala a ideii text dra-mati I spectacol dramatic (profesata la noi si de Camil Pe-'), taierea oricarui ligament literar se dovedeste o im-posil litate. Orice tip de piesa cere un scenariu, fie cit de sumar, un U :t scris, de baza, ca o conditie esentiala a existentei si rea-lizar sale scenice. Atit de evidenta apare aceasta realitate, incit >ate definitiile estetice ale dramei au ca punct necesar de plec* e sau termen de comparatie insasi definitia esentei litera-. De uade formule ca acestea : literatura tridimensionala, "lite rtura care merge si vorbeste in fata ochilor nostri' ²⁰, sau : in tiip ce literatura scrisa se adreseaza imaginatiei, literatura teatl la face apel la senzatiile directe. Unele piese rezista la lect< a si cad pe scena, altele ofera spectacole excelente cu text ilizibile ^sl. Dar toate, fara exceptie, ramin - prin expresia ]or ! risa si verbala - in sfera literaturii. Constatare traditionala >lina de consecinte.

III. Recunoasterea acestei situatii fundamentale, adesea ' ;camotata de "oamenii de teatru', se traduce prin formula, cure ta si ea, incepind tot din Renastere, de "poezie' sau "poem dra( atic'. In acceptie estetica esentiala drama constituie o forrii de poezie (dramatica), o modalitate a artei literaturii, cu :ra destinatie teatrala. Este deci cazul a corecta cu energie

frec ten

pre in E doc

!nta definitie a poeziei dramatice exclusiv in functie de ni teatrali, regizorali, actoricesti, cabotini etc. trucit este o creatie estetica in forma verbala, drama renta in primul rind "opera unui poet', asa cum arata - inca -olul al XVII-lea - Dryden²² si in genere toti exponentii inei dramatice clasice : Moliere (Critique de l'Ecole des

Femmes, se. VII : ..piece de theatre' = .jpoeme dramatique'), Corneille, care trateaza in Discours sur le poeme dramatiqiu despre "poemul dramatic in general', Jean Chapelain, Discourj de la poesie representative (1635) : "poezie dramatica sau reprezentativa'²³, pina la Vico, Diderot si Gottsched. In acelasi spirit. Radu Ionescu va vorbi la noi de "poezie dramatica''²⁴, care este mai intii "poezie' si apoi "dramatica', esenta estetica intrinseca dominind finalitatea scenica. Disocierea apare in termeni foarte limpezi, in acelasi secol clasic, la Francois Ogier, de pilda: "Poezia si in special cea compusa pentru teatru'²⁵, reluata de toti esteticienii moderni de prestigiu, Hegel ("poezie dramatica', "drama ca opera de poetica'¹), Schopenhauer ("drame' sau "poeme dramatice') etc. Poezia dramatica exista nu fiindca o cer teatrul si exigentele reprezentatiei teatrale, ci pentru ca orice poezie, dramatica sau nu, intra in sfera artei, implicit teatrale, prin calitatea sa estetica. "Poezia teatrului' nu se confunda cu "poezia in teatru', adaos "poetic' adesea artificial, confectionat.

In felul acesta, falsa problema a "dramei poetice' si a "teatrului poetic' se dezleaga de la sine, chiar daca poezia dramatica, asemenea oricarei forme de poezie, rareori poate fi surprinsa si izolata in stare "pura'. Mul^i autori dramatici, plecind de la propria lor experienta, anticipa toate aceste constatari ale esteticienilor. Carlo Gozzi, in Memorie inutili (1797), Goethe, care observa ca poetul la Shakespeare depaseste pe dramaturgul scenic (Shakespeare und kein Ende, 1813-1816), pina la T.S. EJiot, teoreticianul "dramei poetice'²⁶, si Arthur Miller', toti par sa demonstreze ca, de fapt, conceptul de "poezie dramatica' este daca nu pleonastic, in orice caz evasi-tautologic. Dovada insasi definitia estetica a poeziei dramatice, formulata - mai totdeauna - in termeni atit de generali, incit orice specificitate teatrala dispare.

Traditia aristotelica a "imitatiei' poate fi urmarita, la fel, neintrerupt din Renastere pina la cele mai moderne studii si dictionare. In toate regasim acelasi cerc vicios : poezia dramatica este poezie fiindca este "imitatie' si invers. Minturno (Arte poetica, 1563), Leone de Somi (Dialoghi, 1565), Ben Jonson (Tbmber, 1640)²⁸ reiau mereu acelasi concept, disociat sau asociat, dupa imprejurari, "fabulei' epice sau dramatice. Abatele Batteux. Sebastien Mercier fac, in secolul al XVIII-lea, iig'¹*

joni, cum si sint in realitate : ,,Imitarea unei actiuni prin :', "imitatia lucrurilor si mai ales a oamenilor'²⁹, defi-n cele mai curente. Dar aceeasi eticheta o aplica dramei netiere³⁰, inclusiv numerosi esteticieni anglo-saxoni ac-.nimetic performante). Uneori si prin raportare la "in-1 imitativ', mai mult sau mai putin etern, general-³¹ Nu mai inedita este conditia verosimilului, introdusa Renastere de Castelvetro³² (nu-i mai urmarim eredita-m a "imaginei naturii omenesti', intilnita la Dryden.³³

siartelorneliterare :picturii, scuip-

atefi atribuita ic.

iucerea poemelor dramatice, respectiv a tuturor catego-de piese de teatru, la citeva note descriptive generale, deaza mult mai bine definitia estetica a dramei. De reti-te mai ales faptul ca tonte conditiile observate si teore-ant puse nu dramei ca spectacol, ci dramei ca structura Jtructie literar-teatrala. Este vorba, fireste, de actiune ga', "fabula', fable dramaticke cum ii spune Ben Jon-e care vorbea in termeni nuantati si Racine (prefata la 1670), de dialog, in care multi vad (prin exagerare) clementul specific, distinctiv, al dramei.³⁴ Dar ceea ce toritate este, mai ales, urmatoarea schema, pe care Dry-imprumiita din Antichitate [v. Comic (genul), II, 2, a], a o transmite secolului urmator : protasis (expozitia su-ui, "argumentul' piesei), epitasis (intriga), catastasis (no-catastrofa (deznodamintul)³⁵. La toate acestea se adaoga, ', prezenta eroilor, "caracterelor', "personajelor'. Este ? observat ca multe studii actuale consacrate dramei nu imic, dar absolut nimic, in plus. Doar printr-o calchiere exagerata a situatiilor rezultate din asimilarea dramei = ?ntatie teatrala.³⁶ Documentarea suplimentara este deci

mai poate pune la indoiala, in acest caz, ceea ce s-a numit itul textului' ? Compunerea u^ei drame, respectiv a unei Iramatice, numai pentru lectura, devine prin urmare per-sibila, perfect legitima. Nu insa in sensul ca teatrul ar fi, imite conditii, un "gen literar' autonom, ca oricare al-

Ci datorita imprejurarii ca orice piesa, tiparita saunu, sau nu, constituie o opera literara, prin insusi faptul ca ea est*, mai intii si mai presus de orice, scrisa, cu intentii ti finalitati estetice.

Nu este neaparat necesar sa vad Shakespeare pe scena ci sa-mi dau seama, la un anumit nivel de experienta literara, valoarea si semnificatia artei sale. De altfel, prefatindu-i in 1765 o editie, Dr. Johnson afirma, in aceeasi ordine de idei, exaci acelasi lucru : "O piesa citita ne impresioneaza spiritul intocmai ca o piesa jucata'. Hegel insusi admite aceasta posibilitate, a dramei care se limiteaza doar la ea insasi³⁸, denumita ulterior in terminologie germana Buchdrama, Lesedrama, in cea engleza, Scriptplay, Play-novelettes, Closet drama, opusa lui Stage drama si Set piay. Piesele lui Goethe, Shelley, Byron, Wordsworth, Swinburne, ale lui Eminescu (daca ar fi fost duse pina la capat) fac parte tocmai din aceasta categorie, careia i-au apartinut mult timp Musset si Claudel.

Teza este, desigur, combatuta de toti adeptii conceptiei drama = teatru. Dar chiar si ei accepta, uneori, evidenta piesei care cistiga la lectura³⁹, a face teatru neimplirind, in toate imprejurarile, a scrie piese pentru teatru. Ibraileanu dadea dovada de prejudecati, ba chiar de ingustime, atunci cind scria : "Piesa de teatru e gen dramatic cu adevarat, numai cind este jucata'. Sau : "Cetirea unei piese de teatru e un fel de abuz (!), caci, inca o data, o piesa de teatru se percepe legitim numai cind o vedem, adica atunci cind asistam la actiune'⁴⁰.

IV. Constituirea conceptului specializat de "drama', definit si acceptat ca atare, in baza unor note inedite, bine diferentiate, singura modalitate de a-1 legitima teoretic, este intir-ziata si de faptul ca noul tip de actiune, piesa sau poezie dramatica, nu se incadra in nici una din piesele clasice, traditie nale. Aristotel si comentatorii sai vorbesc doar de tragedie si comedie, nu insa si de ,.drama'. Din care cauza, noul concept se formeaza dificil, tardiv, insotit mereu de mari restrictii si rezerve. Din fericire, istoria literara - fundamental antiaris-totelica, prin totalitatea initiativelor si spontaneitatilor sale - se insarcineaza sa produca si sa ratifice toate neregularitatile si ineonformismele posibile, cele mai insolite si mai neprevazute productiuni literare. Drama face parte tocmai din aceasta categorie literara aberanta.

1. Precursorii sai indepartati, chiar daca recunoscuti caatare,sint diferitele speciiteatraleneregulate,aparute

i traditiei clasico-aristotelice, incepind din Evul Mediu : ntremes, moralites, debats, contraste, controverse, mo-ilays, apoi pastoralele dramatice si tragicomediile, ge-succes in Renastere, interesante mai ales prin progra-estetic. Se poate chiar spune ca definitia tragicomediei si fixeaza, in substanta, inca din aceasta perioada, eon-dramei, la intersectia ideii de tragedie si comedie, prin 'nta, juxtapunere sau fuziune de elemente, apartinind ~ sfere estetice.

anul Guarini, autorul "tragicomediei pastorale' // pastor 85), explica noua formula intr-un Compendio della poesia nica (1599), dezvoltind idei care vor deveni stereotipe : ragicomediei "rezulta din imitarea situatiilor tragice si amestecate' (miste insieme), ea aduce in scena "eroi de alt si de conditie joasa', efectul fiind "un amestec de tragica si comica'. Motivarea acestei "poezii mixte' este importanta : dupa modelul naturii, plina de combinatii ze de elemente, "spiritul' autorului elaboreaza "mix-;tice' autonome. De altfel, pictura si muzica procedeaza isi mod, unificind aspecte si note divergente.⁴¹ imentul anticlasicizant este plin de consecinte realiste : ne ca nu-i potrivit sa apara in aceeasi piesa - polemi-'rancois Ogier, in 1628 - aceleasi personaje in situatii , importante si tragice, puse apoi in imprejurari obis-adarnice si comice, inseamna a ignora conditia vietii oa-ale caror zile si ore sint foarte adesea intretaiate de ri^ ni, de multumire si mihnire'.'¹²

nde rezulta, inca o data, legitimitatea genurilor mixte urile literare, VI, 2 ; VII, 5), notiunea de drama venind fice si sa defineasca, pe etape si in forme din cele mai tocmai aceasta "impuritate' si sinteza, fara insa a se a constiinta unui simplu fenomen de interferenta. Dar, a de ascensiune si maturatie, drama trebuie sa-si afirme, ui rind, o astfel de indreptatire estetica, in sprijinul ca-invoca si principiul adeziunii sociale. Tragicomedia co-le noului gust dramatic, si Lope de Vega, in Arte nueva r comedias en este tiempo (17, 1609), asociaza ambele invocate in favoarea tragicomediei : exemplul prestigios .ii si necesitatea satisfacerii gustului public. Pozitia cla-ui (Vossius, Chapelain, abatele d'Aubignac)⁴³ va fi in

e idei literare, voi. I, A-G

esenta aceeasi. Ceea ce inca lipsea era doar cuvintul tehnic, specific, care sa defineasca limpede noile relatii literare dramatici 2. In secolul al XVII-lea el nu exista. Prima atestare dateaza din 1707. In Dictionarul Academiei Franceze el , trunde abia in 1762, pe parcursul secolului inregistrindu-se des-tule ezitari si oscilari. Drama incepe sa insemne, dupa impre-jurari : cind "piesa de teatru', cind "tragicomedie', cind "geni nou' al dramei propriu-zise, definit mai totdeauna in functie * repere traditionale, de unde noi ambiguitati si confuzii. Astfel, cind termenul de comparatie ramine epicul, romanul, prin reluarea apasata a ideii de "actiune'', apare ceea ce se numeste Is drame romanesque si chiar romanedie. De cele mai multe insa, tendinta esentiala este delimitarea de tragedie, si atunci Diderot inventeaza formula tragedie domestique, elocventi pentru noile orientari sociale si morale. ⁴⁴ Aceeasi comparatii permanenta, chiar obsedanta, a dramei cu tragedia, se verifici si la Lessing.⁴⁵ In schimb, o raportare directa, sustinuta, la conditia inrudita a comediei, cu exceptia lui Goldoni, nu se constata. Totusi, definitia unor specii comice, precum "drama satirica', "farsa', la sotie, precizata in termeni analogi inca di: Renastere : "a treia specie intre tragedie si comedie', "subiecte grave si vesele', ,,eroi umili', caractere "grave', sfirsit "nefericit' etc. (Minturno, Castelvetro, Sebillet, Scaliger)¹⁶ demonstreaza un continut semantic identic. Nu insa si o identitate dl terminologie. Caci daca teoreticienii dramei din secolul ai XVIII-lea definesc noua compunere dramatica in termeni identici, sau foarte apropiati de ai vechii tragicomedii, ei n-au nici un moment constiinta ca o continua, sau ca afirma o specie substantial inrudita.

Drama asimileaza si absoarbe esenta conceptului de tragicomedie, fara insa a-1 folosi in definitiile si demonstratiile sale Beaumarchais pledeaza in favoarea "productiilor monstruoase', situate "intre tragedie si comedie^ ⁴⁷. Sebastien Mercier, la fel teoretizeaza "noul gen numit drama, care rezulta din tragedii si comedie'. ,,Este titlul cel mai onorabil care poate fi dat unfl piese de teatru.' "Drama este cuvintul colectiv, cuvintul otv ginar, cuvintul propriu.' ^4S Dar nici unul, nici altul nu amintesc de vreo filiatie sau continuitate, "tragicomica'. Notiun» parea iremediabil compromisa. La V. Hugo, Hegel si ceilalti aceeasi atitudine. Din ciocnirea celor doua electricitati opi*

gedia si comedia - tisneste scinteia dialectica a dramei, cte estetice in sfera alternantei, azi am spune a ambigui-i a ironiei. Eterna iluzie a cercetatorului modern avid de lalitate'

dita, nota care imbogateste si precizeaza efectiv concep-amei, este doar largirea sa in sensul adoptarii unor noi i teme teatrale, in functie de un nou public, prin exce-jurghez (J.-J. Rousseau, Nouvelle Helo'ise, II, XVI). In ter-secolului al XVIII-lea, drama devine deci integral "bur-', denumire sub care istoria literara o clasifica, in ter-de obicei sociologici⁴⁹. Citeva precizari scoase direct din ilustreaza o profunda schimbare de mentalitate, antici-nca de Corneille, care voia sa evoce (prefata la "come-oica^u Don Sanche, 1651) "nefericirile persoanelor de con-noastra', respectiv nearistocratica, burgheza. Aspiratie ^ puternica in secolul urmator, incit Mercier va preconiza ,caractere mixte, in care sa pluteasca intreaga speta .'. Tradus in limbaj teatral, programul echivaleaza cu ea pe scena a "tuturor conditiilor umane', a profesiu->i starilor sociale productive, "diversitatea prodigioasa a riilor' (infinit mai "picante decit fleacurile marchizilor'!),

cu p 'dilectie pentru prototipii noii clase : Le Pere de familie ot), The London Merchant (Lillo) etc. enind "domestica', drama patrunde in interiorul fami-al existentei cotidiene, evocind conflicte sentimentale si elementare : "Tabloul fidel alactiuniloromenesti'

'narchais), un "subiect patetic si moral, popular si decent, ivial, nici romanesc, a carui singularitate este sa pastreze cel mai natural, mai simplu si mai comun', "intregul patetic 1 accidentelor vietii obisnuite' (Marmontel)⁵⁰. Pe scurt, ne aflai in fata unei "tragedii burgheze, care are drept obiect ne-tferi( ile noastre casnice', definitie-cheie (Diderot, Essai sur la poetdramatique, II, De la Comedie serieuse, ] 759). Democra-1 tiza:sociabilizata, scoasa din sfera aristocratica, drama devine I o "s «ie de tragedie populara, in care sint reprezentate eveni-le cele mai funeste si situatiile cele mai mizerabile ale viet comune' (Marmontel). Se pune foarte mult pret pe "raportsecret al subiectului dramatic cu noi' - publicul -, pos-tulir u-se o identitate (iluzorie !) intre emotia scenica si senti-men le existentei cotidiene. Conditia asemanatoare a eroilor

si a spectatorilor ar fi direct proportionala cu intensitatea impresiilor dramatice ale publicului, articol de dogma. ⁵¹

Estetica acestei drame, integral adecvata noului public, va ii esential realista, "serioasa', anticalofila. "Oglinda a vietii' - formula este unul din marile locuri comune ale epocii⁵², drama se complace in "incidente triviale', violent patetice, adesea "lacrimogene', totdeauna grave, cu o nuanta evidenta de respectabilitate, uneori chiar filistina. Diderot recomanda "adoptarea tonului pe care-1 avem cind tratam afaceri serioase', Beaumar-chais scrie un foarte programatic Essai sur le genre dramatique serieux (1767). Stilul sau trebuie sa fie "simplu', "fara flori si ghirlande', cu "frumusetea' trasa din "fond', din "lumea subiectului'. Pozitia medie a dramei impune mediocritatea paletei : "Acest gen este lipsit de vigoarea coloritului genurilor extreme intre care este asezat'(Diderot)^5S.

V. Definitia actuala a dramei ignora mai toate aceste principii, chiar daca reluarea lor este, uneori, inevitabila. Dar vechea constiinta teoretica a dramei dispare, pastrindu-se doar conceptele curente, traditionale ("actiune dramatica', "piesa de teatru' etc), comode prin extrema lor elasticitate si, bineinteles, imprecizie, care nu angajeaza pe nimeni. In schimb, o foarte mare cariera moderna face sensul figurat al ideii de dram (atestat inca in limba greaca, in cea franceza, la 1787), care patrunde si in critica, la Sainte-Beuve, de pilda : "Poporul parizian a vazut duminica, pe bulevard, o drama' ⁵⁴. intelesul plin este : eveniment grav, penibil, teribil, o "catastrofa' (accident, crima, intimplare dureroasa, soldata cu victime), amestec de surpriza, pericol, suferinta, dificultate extrema : "Drama din strada X', intrucit drama constituie o lucrare intens si predominant dramatica, aceasta asimilare devine inevitabila. Pentru a-i intelege bine mecanismul este insa necesara deplina clarificare a ideii de dramatic (v. Dramaticul).