|
|
|
GANDIREA POLITICA A LUI EMINESCU
Sunt cunoscute si numeroase cazurile creatiilor culturale neintelese de contemporanii lor, intrucat ele depaseau nivelul si orizontul acestora. Ramanea astfel ca posteritatea sa le descopere, pentru a le investi cu reala lor valoare.
Gandirea politica a lui Eminescu are o soarta opusa. Ea a fost gravata in matricea ideilor social-politice proprii vremii sale. Or, acestea sunt supuse schimbarilor obiective de pe scena istoriei si cele mai multe isi pierd pe rand actualitatea. Sunt inlocuite cu noi conceptii, de care oamenii se lasa condusi prin labirintul existentei lor colective.
Una din modalitatile ce se ofera emitentului de judecati de valoare este de a incerca sa patrunda in mediul, in intimitatea faptelor asupra carora are sa se pronunte, sa identifice diferentele de convingeri si de trairi intre trecut si prezent, acceptandu-le ca pe o realitate incontestabila. Este perspectiva istorista, a explicarii trecutului prin intelegerea sa, adica prin intelegerea ratiunilor specifice care i-au condus pe oamenii unor altor epoci decat a noastra. In aceasta ipostaza, judecatile de valoare isi interzic sa masoare cu unitati de masura inexistente in epoca luata sub lupa.
Pe asemenea coordonate e necesar a se inscrie analiza nuantata a gandirii politice eminesciene, spre a nu o lasa sa apara contrarianta unora din contemporanii nostri.
Contrarianta poate sa apara si numai pentru faptul ca poetul, preocupat de marile probleme ale existentei, de sensul vietii si al mortii, sau vibrand de sentimentul iubirii, vadeste si o viguroasa fibra de filosof realist, capabil sa dezbata, cu o bogatie de informatie si cu o competenta situate deasupra nivelului comun, problemele practice pe care epoca sa le ridica, incepand de la planul economic pana la cel moral. Avand ca taram predilect cugetarea filosofica la un nivel cuprinzator si elevat, sau lumea sentimentelor ideale. Eminescu n-a fost insa un visator rupt de realitate. Pesimismul sau nu-i diminua dragostea de oameni si nu-i dezarma convingerea in posibilitatea si in datoria de a le propune carari ducatoare spre ameliorarea conditiei lor.
A fost aceasta, desigur, o expresie spontana a spiritului sau complex, cu disponibilitati multiple, peste care s-a grefat o atitudine de viata descinsa si de pe o filiera intelectuala, poate de pe a filosofiei lui Eduard von Hartmann, recenta si apreciata in anii studiilor lui Eminescu la Berlin[1]
Contrariant poate aparea si faptul ca acest creator de o neegalata limba poetica si muzica a cuvintelor, se vadeste in acelasi timp un virtuoz al asprei proze politice, al polemicii clar si logic articulate, incisive, nu rareori patimase, desi pastrandu-se aproape totdeauna intre limitele decentei expresiei – marca a culturii sale superioare.
S-a observat, cu retinuta surpriza, ca Eminescu a pus in relief conceptele de societate, stat, natiune, in sensul de a le considera prioritare fata de indivizi, de cetateni, carora ele le-ar constitui singurul cadru posibil, chiar necesar, de manifestare. S-a putut astfel vorbi, e drept ca oarecum dubitativ, de un determinism sociologic ce ar fi fost impartasit de Eminescu. Or, in fapt, primatul cadrului social-politic institutionalizat asupra individului-cetatean e o componenta a doctrinei conservatoare, a carei asociere cu gandirea lui Eminescu nu e o noutate pentru nimeni. Ea nu confera relatiei respective o rigoare determinista.
Eminescu a putut fi influentat, in aceeasi directie, de scoala istorica a dreptului si de scoala istorica zisa “national-liberala” germana. In pofida titulaturii, aceasta din urma s-a deosebit de liberalismul clasic fiind, in fond, mai apropiata de spiritul conservator. Ea a dezvoltat, cu certe implicatii politice, contextuale procesului unificarii Germaniei, acea idee hegeliana care, fara a institui la randu-i un determinism propriu-zis, definea statul drept implinire finala a evolutiei dialectice a spiritului universal, cadru unic al posibilitatii realizarii progresului, al libertatii, al desavarsirii individului-cetatean. La Berlin, Eminescu ar fi avut ocazia de a audia pe Heinrich von Treitschke, un reprezentant de seama al acestei scoli istorice, chemat in 1873 la catedra ce fusese ilustrata timp de decenii de Leopold von Ranke.
Gandirea politica a lui Eminescu e exprimata cel mai deplin prin sintagma autohtonism romanesc.
La fel ca si conceptele care-i constituie articulatiile, autohtonismul e una din viziunile romantice, derivate din ideile lui Herder privitoare la sediul si la specificul spiritului creator si al etosului colectiv.
Ideile principale prin care Eminescu a detaliat conceptia sa autohtonista au fost: traditionalismul, nationalismul, locul si rolul fundamental al taranimii si credinta in dezvoltarea fortelor proprii ale poporului sau.
Unii le califica astazi desuete si se nevoiesc a le persifla si pune la index. Eminescu a crezut insa in ele, laolalta cu o mare parte a spiritualitatii europene si romanesti a vremii. Au fost idei curente in epoca.
Numai sub putine aspecte Eminescu a fost un antemergator, si atunci nu la mare distanta, pe calea spre viitorul epocii sale.
Dar valoarea unei conceptii nu e data numai de elementele anticipative pe care le contine, ci si de forta ei in a exprima realitatile si imperativele epocii peste care se suprapune. “Cel ce si-a trait din plin timpul sau – a spus un alt mare poet – acela a trait pentru toate timpurile”.
Traditionalismul eminescian n-a fost paseismul unui solitar. Descindea din acelasi romantism – stare de spirit comuna sensibilitatii europene, cel putin o jumatate de secol. Inca si mai direct din corolarul romantismului – istorismul, conceptia dupa care omul nu poate fi inteles si explicat decat in si prin istorie. Trecutul istoric insemnase pentru romanitate fundamentul desteptarii nationale, cheia deschiderii unei epoci noi, traite constient, intens, in primul rand la nivelul intelectualitatii. Eminescu a admirat trecutul national dintr-o aderenta sufleteasca la momentele si la valorile acestuia, sustinuta insa si de o pregatire istorica exceptionala. Pe acesti factori, comuni de altfel doctrinei conservatoare din secolul al XIX-lea, si-a sprijinit opinia ca societatea se dezvolta organic si ca orice pas nou in inaintarea ei trebuie savarsit in acord cu cei de pe treptele anterioare.
Anglia, cu soliditatea institutiilor sale vechi de sute de ani, aflata, cu ele impreuna, in fruntea tarilor inaintate, era un argument frecvent invocat in favoarea modelului organicist al dezvoltarii istorice. Doctrina conservatoare britanica nu era, in fapt, reactionara, ci doar un alt model, cu ritmuri mai lente, de concepere si aplicare in practica a ideii de progres.
Ca asa a vazut Eminescu lucrurile, rezulta din cele scrise de el insusi, dovedind o profunda intuitie a dialecticii evolutiei sociale: “Nu este” in lumea asta nici o stare de lucruri si nici un adevar social vesnic. Precum viata consista din miscare, asa si adevarul social, oglinda realitatii, este de-a pururea in miscare. Ceea ce azi e adevarat, maine e indoielnic si pe roate acestei lumi se coboara nu numai sortile omenesti, ci si ideile”[2]
Traditionalismul eminescian nu a fost, prin urmare, o anchilozare in trecut, ci o modalitate de integrare a acestuia in prezent.
Eminescu le apare unora demodat pentru ca a idealizat figura si rolul taranului. Se omite ca pe vremea lui taranimea era, la noi, clasa sociala cea mai numeroasa, furnizand cel mai larg suport economic societatii si statului.
Partial idealizata, era intalnita in istorie in toate ipostazele: de lupta, de revolta, de suferinta, de pastratoare a limbii, credintei si obiceiurilor, intr-un cuvant a fiintei neamului. In intreg perimetrul geopolitic est si sud-est european era perceputa in aceleasi culori, si-i erau cinstite virtuti ancestrale. In chiar anii activitatii jurnalistice a lui Eminescu, un curent cu adanci ecouri in filosofia si in literatura rusa spera in transformarea societatii rusesti pe temelia taranimii si a unor institutii traditionale ale acesteia.
Prin majoritatea constituita de ea, taranimea era identificabila cu intregul popor roman. Iar in popor – o afirmasera Herder si romanticii – se afla sursa geniului creator, specific fiecarui neam.
Din nou, in atasamentul sau pentru taran, Eminescu nu apare nici ca un izolat, nici ca un retardat politic. El a impartasit o conceptie emergenta din realitatea sociala a vremii, o conceptie generoasa cu un netagaduit substrat democratic.
“Horribile dictu” – Eminescu a fost nationalist. A fost nationalist in veacul desteptarii nationalitatilor, in care se auzeau la tot pasul cuvintele “patrie” si “natiune”, clamate de revolutia franceza. A fost nationalist in veacul luptelor pentru formarea statului national, a acestui tip de structura politico-sociala care, oricat incepe a fi contestat in prezent, pe fondul unor conditii istorice mult schimbate, a constituit vreme de peste un secol un model viabil, convingator si chiar entuziasmant, iar nu o utopie sau o aberatie.
Eminescu, atat de atasat ideii nationale, e capabil a o privi cu detasare, intelegandu-i relativitatea imanenta: “Nationalitatea – scria el – este doar un moment in viata si evolutia omenirii, insa unul peste care nu se poate trece, caci ar insemna sa se treaca peste actuala varsta a omenirii. Dar, asa cum individul nu poate sari peste a sa proprie, inca mai putin se poate sari peste a unei intregi epoci…”[3]
In nationalismul lui Eminescu apar, ca puncte discutabile, xenofobia si antisemitismul. Aceste doua atitudini, apropiate intre ele, nu apartin obligatoriu nationalismului in genere, ca doctrina. In acest segment al opiniilor sale, Eminescu a fost marcat de prejudecati. Indiferent cum se numeste, si cat de mult se apropie de cota genialitatii, orice om poate gresi, fara ca prin aceasta ansamblul operei sale sa fie infirmat.
Nu voim sa cadem in monotonia unui gen de argumentare care sa poata fi acuzat ca este o necontenita si neconditionata pledoarie pentru un Eminescu mai presus de orice scadere omeneasca. Intelegand insa ca nimeni nu se poate sustrage deplin impactului conditiilor vremii sale, criticul obiectiv nu se va putea impiedica de a nota faptul ca poporul roman se afla pe la 1870–1880 la capatul a secole de dominatie politica straina. Si ca in acest interval indelungat in patura lui suprapusa se infiltrasera elemente alogene numeroase, care, impartind fara indoiala asemenea pacate cu autohtonii, se manifestau arogant fata de restul societatii, socau prin bogatie, parvenitism, coruptie, prin ostentatia pseudoculturii.
De altminteri, in anii in care Eminescu incepea activitatea jurnalistica la “Timpul”, se declansase in sfera vietii politice si constitutionale o aprinsa polemica, tangenta la problemele strainilor, afectand pana si relatiile tarii cu alte state.
Combatand ca pe un fenomen social, conditionat istoric, aceasta cucerire din afara “prin furisare” – cum ii spune intr-un loc – atitudinea lui Eminescu s-a situat pe o pozitie predominant generala, nu cu adresa individuala si nici cu apel la violenta. El a completat-o prin ceea ce ar putea fi numit un nationalism constructiv: n-a obosit in a preconiza ridicarea materiala si spirituala a poporului, ca remediu final pentru situatiile ce starneau, in prima instanta, acele reactii xenofobe, din partea lui si a multor altora.
Eminescu a spus insa si lucruri pe care criticii sai, parca oarecum derutati, nu le scot in evidenta asa de bucuros ca pe altele. A sustinut ca substanta vietii de stat este munca, iar scopul ei este asigurarea bunului trai, prin munca. A condamnat cu vehementa coruptia si parazitismul social-politic si cultural. A afirmat ca raul cel mai mare in societate e saracia, “izvorul aproape al tuturor relelor din lume”… “Omul are atata libertate si egalitate, pe cata avere are. Iar cel sarac e totdeauna un sclav si totdeauna neegal cu cel ce sta deasupra lui … Deci – conchidea el – conditia civilizatiei statului este civilizatia <<economica>>[4]. Intrebat mai indeaproape, Eminescu n-ar fi ezitat sa ataseze acestui ultim termen si dimensiunea sa etica.
Explicabila prin conditiile timpului in care a fost creata, gandirea politica a lui Eminescu e supusa exigentelor schimbatoare ale inaintarii istoriei.
Nu poate aspira la o perenitate egala cu a creatiei sale poetice. Nu mai putin insa, poarta si ea o anume marca a geniului, in febrila vrere si capacitate de a cuprinde si pricepe cat mai multe din semnele acestei lumi.
A trait, cu dureroasa sinceritate, credinta in cresterea puterilor proprii ale natiei, in implinirea sa intr-un mare destin. Mesajul ei, tot mai neinteles de sceptici epigoni, s-ar putea traduce in stihurile unui alt poet: “O tara, s-o zidim prin veac, indrazneti// Ca pentru mii si mii de vieti” (Aron Cotrus).
Staturii lui solitare, dominatoare, i-am inchina cuvintele rostite de Grillparzer, la veghea de pe urma a titanului de la Bonn:
“A simtit totul, pana la infricosata margine unde cultura se pierde in haosul tumultuos al puterilor Firii. Cel ce va veni dupa el, nu-l va continua: va trebui sa inceapa, caci acest precursor a incheiat acolo unde se opresc hotarele artei. S-a retras dintre oameni, dupa ce le-a dat totul. A ramas singur, fiindca nu si-a gasit egalul”.
[1] Ion Petrovici, Din cronica filosofiei romanesti, Bucuresti, [1935], p.47–48 (Biblioteca pentru toti, nr.1299–1300).
[2] Eminescu, Opere, vol. III, Bucuresti, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p. 24. Idee prezenta si in poezii: “Ce-un secol ne zice, ceilalti o deszic”, sau “Cand unul trece, altul vine in asta lume a-l urma”.
[3] Eminescu, Opere, III, p. 924–925.
[4] Eminescu, Opere, III, p. 45 48.
