|
|
|
DRAMATIC (GENUL)
Analiza ideii de drama dezvaluie toate dificultatile lui genului dramatic. In mod logic, "genul dramatic' ar
sa se confunde doar cu "genul dramei', in sensul ca nu te vorbi de o istorie si ,o estetica adevarata a genului dra-decit din momentul deplinei individualizari si delimitari ice a conceptului de drama. in acest caz, genul dramatic .unea sa ar aparea abia in a doua jumatate a secolului al -lea. Intrucit insa ideea de drama (v. Drama, I, II) are si iuni extensive bine precizate (actiune dramatica, piesa tru, lucrare literara destinata teatrului), evolutia istorica etica a genului dramatic se cere urmarita si dintr-o ast-
perspectiva, de altfel traditionala. Dar ca nu poate fi de nici o identificare a istoriei genului dramatic cu istoria lui si a dramaturgiei, faptul este in afara de orice discutie. I. In ce priveste originea genului si implicit a concep-ie gen dramatic, lucrurile stau in esenta astfel : in cui-
si civilizatiile primitive si antice, factorul determinant ara indoiala, aparitia unor forme de spectacol ritual. Fe-ui, destul de tardiv, consolideaza convingerea ca ,,drama' tuie ultimul gen si literaturii, consecutiv liricului si mai picului, gen originar. Faptul este admis inca din perioada retrospeetiuni romantice (Coleridge, Leopardi, J. Grimm, [egel)1. La noi Heliade stia si el ca drama primitiva apare epopee 2. Dar eroarea fundamentala a acestor considera-sta in acordarea prioritatii absolute a tragediei grecesti x oricaror forme dramatice primitive, exclusivism inlatu-
"dra a' : tragedia si comedia [Poetica, IV, 1449 a). Aceeasi sfera ngusta, restrictiva, se constata la toti comentatorii, Cas-telvi o intre altii'. Un inceput de emancipare terminologica si si itantiala se observa abia la Dryden, care, din motive pro dovi teoretizeaza ceea ce el numeste "heroic play' (Essay oj Herc Plays, 1672), "drama eroica', respectiv istorico-epica, in sens popeic. Presiunea noilor subiecte si, mai ales, a noilor pers( aje demonstra intreaga neconcordanta a viziunii aristotelic»
A evarata explozie a conceptului dramatic traditional bicefal s produce insa numai in sfera barocului, apoi in secolul al XVI -lea, cind alaturi de tragedie si comedie incep sa apara difer i hibrizi si "bastarzi', o serie intreaga de specii mixte, enui rate ironic si de Shakespeare in Hamlet (II, 2) : istorice, paste ale, pastorale-comice, istorico-pastorale, tragko-istorice, tragi )-comico-istorico-pastorale, scene indivizibile sau poeme nelir tate. Comedia sentimentala, "lacrimogena', care devine foarte la moda, dar cu radacini anterioare8, binecunos-:lrama burgheza' (v. Drama, IV, 2) "un gen mediu si doua genu extreme', ,,un punct care separa distanta intre genul corni si genul tragic' (Diderot) 9, melodrama, "drama in proza si d< nare spectacol' (Pixerecourt)10, "drama lirica', "opera'', toati /in sa pulverizeze vechiul concept al genului dramatic. De altfe epoca are o foarte limpede constiinta a acestei situatii, ehia :iaca ea da numele de "drama', mai mult sau mai putin la intii ilare, tuturor pieselor care se departeaza sau pareau ca se de arteaza de tipurile clasice ale tragediei si comediei : "Unii critii au vrut sa restringa - citim in Encyclope'die - numai pent i tragedie un titlu care corespunde si comediei [] si satirei ..], o specie de spectacol pe jumatate serios, pe jumatate bufo ' 1S. Ne aflam la faza in care genul dramatic incepe sa nu 'lereze nici un fel de restrictii de continut. Dimitrie Eus-ci stia si el ca genul ..dramaticesc' ar include : comedia, trag dia, ecloghi, satira '.
I mantismul accentueaza si mai mult aceasta alergie. Adeva-ratu sens al ideii de "drama romantica1' nu se reduce nici la reve licarea sau recuperarea libertatilor shakespeariene (ca la frati Schlegel), nici la cuplarea lui Racine cu Shakespeare (ca la Sten ial), ci la distantarea programatica de toate formele dra-mati . anterioare, prin determinari radical negative. Hugo o
spune foarte limpede in prefata la Marie Tudor (1833) : "drama secolului al XlX-lea nu este nici tragicomedie, nici tragedie abstracta, elegiaca, nici comedie, nici tragedie filozofica, nici comedie revolutionara, nici' ; "Ea este toate acestea la un loc, sau mai bine spus zm este nimic din toate acestea'. Iesita de sub constringerea definitiei clasice, care o asimileaza doar tragediei si comediei, drama devine totala, proteica, forma eminamente ,,deschisa'. Atit de "deschisa', incit genul dramatic tinde sa dispara, sa se transforme intr-o sinteza literara si artistica integrala, nediferentiata.
Astfel redefinita, drama constituie de fapt o forma de involutie, o revenire la unitatea literara primordiala. Genul "mixt' devine in felul acesta, prin regrupare si integrare, genul unic, "poezia completa'. Cum afirma, de altfel, acelasi Hugo in pre-fata^manifest la Cromwell (1827) : ultima faza a unei evolutii tripartite ale carei etape anterioare au fost lirica si epica. Expresie integrala a vietii ("amestecul pe scena a tot ceea ce este amestecat in viata'), aceasta drama totala a umanitatii tinde sa absoarba si sa puna la contributie mijloacele tuturor artelor. Ceea ce drama muzicala wagneriana isi propune sa realizeze spre marele entuziasm al lui Baudelaire : "Fara indoiala ca aceste consideratii l-au determinat pe Wagner sa considere arta dramatica, adica reuniunea, coincidenta mai multor arte, drept arta prin excelenta cea mai sintetica si mai perfecta dintre toate' **. Prototipul indepartat, subadiacent, ramine insa mereu "drama muzicala greceasca', evocata de Nietzsche (1870), in prelungirea tezelor din Die Geburt der Tragodie. Dar constiinta sa se pierde la adeptii wagnerieni (Schure, Mallarme) ai dramei muzicale' moderne, concept edulcorat, teatralizat, literaturizat, al unui aot spiritual cu valoare de arhetip. Supravietuirea sa la citeva spirite moderne poate fi intrevazuta doar in unele din nostalgiile lor orientale si reminiscente mitice (Claudel, Artaud)15.
Supus acestei presiuni si dilatari enorme, genul dramatic isi largeste intr-atit sfera in epoca actuala, incit inventarierea si definirea "speciilor' dramatice devine practic imposibila. Hegel vorbea doar de tragedie, comedie si drama. Discipolul sau Vischer introduce o serie de subdiviziuni (tragedie mitica, eroica, populara, privata ; comedie po'itica, burgheza si privata ete.16). Dar azi, in a doua jumatate a secolului XX, cine ar mai
enumera cu precizie toate speciile dramatice ? O lista a inregistreaza nu mai putin de 17 tipuri, multe pur itionale sau sinonime : tragedia, melodrama, piesa eroica, de probleme, comedia, comedia erorilor, de moravuri, de ere, drama de idei, didactica-propagandistica, piesais-
tragicomedia, drama simbolica, drama coregrafica, mi-7. Dar iata ca spiritul german, si mai analitic, descopera
multe 18. Pulverizarea vine din faptul ca peste ideea de
se suprapune conceptul, in continua expansiune si spere, de teatru, care-si apropie mereu noi mijloace de ex-
: radio, televiziune, film, sau modernizeaza specii vechi: nima, marioneta, opera. De fapt, dificultatea actuala nu contabilizarea completa, ci in gasirea unor criterii sigure sificare, in vederea unei tipologii posibile a genului dra-
superioara celei traditionale (tragedie, comedie, drama ibinatiile lor), fie si inevitabil relativa. Daca acceptam inea structurala (Figura-Spatiu-Actiune), tipurile de a' ramin in numar de 3 19. Cind insa asociem criteriile
C ea ce se retine din intreg acest efort sistematic si analitic ste situatia de evidenta labilitate si nedeterminare actuali a genului dramatic. Daca, in faza sa antica, el apare limita si oarecum "microscopic', in epoca moderna el sufera de hipei rofie pina la elefantiazis. Eroziunea conceptului devine evid ita prin enorma sa dilatare.
III. O pulsatie in doi timpi se observa si in deplasarea para etrilor teoretici. Ascultind de pseudo-legea liberalizarii prog ;sive a genurilor, genul dramatic debuteaza printr-o cons inta estetica rigida, dogmatica, pentru a se emancipa treptat i r-o adevarata frenezie a eliberarii :
1. Un prim aspect, de care incep sa se faca "vinovati' pe s ira larga comentatorii lui Aristotel din Renastere, adevaratii :reatori ai doctrinei clasice, priveste normele de consti-tuir ale lucrarilor dramatice, numitele legi ale ,.unitatilor' : de i iune, timp si loc. Este un exemplu tipic de dogmatizare pro; ?siva a unor simple observatii analitice obiective. Atit de nta si de structurala este aceasta tendinta, incit ea apare inca a Aristotel, devenit subit dogmatic atunci cind prescrie un : odei exclusiv al corului tragediei : el "trebuie sa ia parte la a iune nu ca in piesele lui Euripide, ci ca in piesele lui
Sofocle' (Poetica, XVIII, 1456 a). De fapt, orice opera, pentru a-si prezerva unitatea si coerenta interioara, este constrinsa la un numar de exigente structurale, empirice, pe care orice crea. tor le descopera si le adopta singur. Cind insa vine teoreticianul artei dramatice, ca abatele D'Aubignac si altii, sa declare ca este vorba de adevarate "reguli** strict imperative, canonice, atunci fenomenul dogmatizarii imbraca formele cele mai rigide.21 Prin Vardalah si Heliade, aceasta mentalitate isi face si la noi aparitia. -
2. Profund dogmatica este si conceptia puritatii genului dramatic, ferirea sa de contaminari si combinatii, restrictie interpretabila in doua sensuri bine distincte, unul mai agravant decit altul. Conceptia clasica traseaza genurilor literare "bariere naturale', linii nete de demarcatie intre epic si dramatic, de pilda, precum Goethe, care voia sa inconjoare fiecare gen cu "cercuri magice impenetrabile' :3. Dar aceeasi tendinta de specializaresiizolare ermeticase dovedeste atit de puternica, incit ea incepe sa opereze pe compartimente, in interiorul fiecarui gen in parte. In cazul lucrarilor dramatice, ele n-ar avea voie sa fie in acelasi timp tragice si comice, nici prin alternanta, nici prin suprapunere. Chiar atunci cind existenta tragicomediei incepe sa fie din plin recunoscuta, spetei sale o data izolata, identificata, nu i se mai ingaduie nici un fel de promiscuitate.
Recunoasterea autonomiei exclude, din principiu, orice interferenta. Rezistenta poate fi urmarita neintrerupt inca din Renastere, de la Guarini, teoreticianul pastoralei dramatice'. Dryden nu gasea "nimic mai absurd decit tragicomedia engleza' 25. Ce cred severii esteti ai clasicismului aflam, in acelasi spirit, din cunoscutele Sentiments de l'Academie francoise sur la tragi-comedie du Cid (1637). Secolul al XVIII-lea descopera drama, o legitimeaza, face apologia ei. Dar toti teoreticienii epocii (Addison, Diderot, Mercier, D'Alembert)!8 resping atit ideea tragicomediei, cit si ipoteza ca drama ar constitui, cumva, o specie aparte de tragicomedie, gen proscris cu cea mai mare violenta. Chiar si spiritele liberale ca D-na de Stael si Stendhal impartasesc aceasta prejudecata.2?
3. Scara corespunzatoare de valorivedeindraml genul central si cel mai inalt al literaturii, forma sa cea mai
orga ica si mai dezvoltata. Ierarhizarea constituie prin ea in-n principiu estetic dogmatic, a carui justificare decurge
remise : sinteza elementelor obiective si subiective
? superlativul frumusetii, argument tipic hegelian : "Dat
faptul ca atit din punctul de vedere al continutului, cit
sasi din stiti fiinc
si d| acela al formei drama este cea mai perfecta totalitate, ea trebtie considerata ca treapta cea mai inalta a poeziei si a artei in general' 28. Criteriul audientei, al succesului social, pled aza in acelasi sens, inca din secolul al XVIII-lea : "Daca cel mai interesant pentru cel mai mare numar este cel
iun dintre toate, atunci - trage concluzia Marmontel
dran a este superioara tragediei' 89. Conceptia romantica nu ra-tifia aceasta pretuire excesiva, inlaturata fie in favoarea roman lui (Fr. Schlegel), fie, mai ales, a poeziei lirice, recunoscuta :a gen primordial, etalon al tuturor creatiilor literare, disp se in subordine (Leopardi) 30.
4. Cit priveste functiile impuse dramei, ele se inscriu ie la inceput in sfera traditionala a conceptiei utile dulci, cu riante uneori foarte apasate de puritanism si edificare mo-
de cea mai curata speta dogmatica. Formulele simt mono-
tone stereotipe : "placerea si instruirea umanitatii', "distractie ratitjiala si utila', "gen util si pitoresc' etc.31 Nu numai "se-t', dar si profund "virtuoasa' prin definitie, drama "in-ste' si "corecteaza', inspirind "iubirea virtutii' si "oroa-iciului'. Metoda ar fi infailibila : "A face sa curg~
printr-un adevarat katharsis emotional, foarte la in secolul al XVIII-lea. in schimb, puritanii englezi, jan-:ii francezi, jezuitii spanioli, care inca nu descopera o astfel rapeutica dramatica, recomanda masuri ceva mai radicale : derea tuturor teatrelor (ceea ce se si intimpla, in Anglia, 42 !)33, proscrierea oricaror spectacole (Juan de Mariana, do contra los juegos publicos, 1609), afurisirea autorilor dra atici a caroractivitate ar fi, dupa Pierre Nicole, de-a dre ui "oribila dupa principiile religiei si ale legilor evanghe-14. Fata de aceste detestabile obscurantisme, pedagogia li-terJi iluminista, apoi romantica, aduce aerul proaspat al inismului "national', "social' si "uman', triplul program al 1 i Victor Hugo (prefata la Lucrece Borgia, 1833), de fapt al int: gii epoci, care transforma drama intr-o "tribuna'. Tea-"social' al secolului al XlX-lea continua aceeasi traditie.
regasita si azi, la Brecht, de pilda. Problema esentiala ce i se pune este doar aceea de a se pastra, in orice imprejurare, in limitele artei.
IV. Miscarea inversa, care se desfasoara si azi, sub ochii nostri - caci evolutia conceptului este perpetua - consta din inlaturarea periodica a obstacolelor din calea genului dramatic, prin largirea si liberalizarea continua a definitiei sale. Sensul fundamental este, ca totdeauna, opozitia, depasirea formulei restrictive, dogmatizate, oricare ar fi aceasta : aristotelica, clasica, romantica, prin emancipari succesive. La inceput, atacul frontal se indreapta impotriva tragediei. Dar indata ce definitia dramei da semne de scleroza, apare aceeasi contestare, aceeasi dilatare a notiunii, devenita prea strimta. In linii mari, ne aflam in fata unui adevarat cliseu negativ al dogmatizarii :
1. Rebeliunea impotriva "unitatilor' aristotelice apartine, fara indoiala, spiritului baroc, funciar anticlasic (v. Barocul, VI), cu o constiinta clara a acestei insubordonari la numerosi dramaturgi ai epocii. Istoriile literare, indeosebi franceze, nu ratifica existenta "libertatilor' baroce (multe ignora pina si existenta barocului insusi!), desi textele sint foarte limpezi: cit de mult "drama poate sa modifice legile predecesorilor' - observa Tirso de Molina - o dovedeste cazul binecunoscut al tragicomediei' 35. Lope de Vega declara, la rindul sau, ca "a pus regulile sub trei lacate' '. Lui Corneille, in sfirsit, aceste reguli aristotelice ii par de-a dreptul "confuze', de o aplicare foarte limitata in practica dramatica : "Este usor speculativilor - adica teoreticienilor dogmatici (n.n.) - sa fie severi. Dar daca ei ar voi sa prezinte publicului zece sau douasprezece poeme de acest gen, ei ar largi poate si mai mult regulile decit am facut eu, indata ce ar recunoaste prin experienta ce con-stringere aduce respectarea lor si cite lucruri frumoase ele alunga din teatrul nostru.' 37
Ideea revine mereu, in formulari substantial identice, si in secolele urmatoare, prin eterna dialectica a libertatii literare: "Regulile, - se indigneaza Beaumarchais - mereu regulile, acest etern loc comun al criticilor, aceasta sperietoare a spiritelor mediocre. In ce gen s-au vazut reguli care sa creeze capodopere ?' 38 Hugo devine autor de mare "scandal' prin faimoasa bataille d'"Hernani' (25 februarie 1830)39. Totusi, sale nu sint prea inedite, nu mai departe ale prefetei
fain asei drame : romantismul este "liberalismul in literatura'. "Ru larea pretinsei reguli a celor doua unitati' este proclamata si ii cealalta prefata celebra, la Cromwell (1827). De altfel, nu spirit romantic proeminent care sa n-o combata : Man-', Stendhal ', D-na de Stael42. Prin prabusirea mentali-lormative, liberalizarea dramei inregistreaza progrese ice cu ale tragediei (v. Tragedia, voi. III).
2. Afirmarea conceptului de drama constituie, prin ea o energica eliberare de sub prestigiul si exclusivismul iei. Teoreticienii sai o impun in termeni agresivi, pre-jardisti,SebastienMercier,intrealtii,intr-unNouvel n de la tragedie francaise : "Timpul revolutiei a sosit' 43. .nt, in sensul lichidarii definitive a acestui gen perimat si ocuirii sale prin noua drama, care devine succesiv : "bur-i',"melodrama',"romantica',"istorica', printr-oindi-lizare tot maiaccentuata aformuleisale.Procesul, o in miscare, duce in mod logic la pulverizare : "Fiecare
ermenul final, anticipat de pe acum, devine ideea dramei gen jnic, prin teme, subiecte, eroi, forme tot mai originale, in furt ;ie nu numai de universul traditional al tragediei, dar si de -opriile ipostaze dramatice anterioare. Caci legea intrinseca a e imei este depasirea continua a stadiului precedent, demodat si inlocuirea sa printr-o noua varianta. Mai intii se produceliberarea de mitologie, apoi de tipologia si psihologia
ocratiei, apoi de limitarea nationala a subiectelor si per-scc jelor. Largirea continua a suprafetei duce in felul acesta la ing ibarea umanitatii intregi : "Dramei i se deschid toate ori-zoi irile*. Astfel de definitii pot fi intilnite, aproape simultan, Ia . Hugo 45 si la Hasdeu al nostru, a carui conceptie despre dr< ia este in acelasi timp "burgheza' si "romantica' 4li.
tran orme intr-o adevarata antidrama. Prologul la Les Mamel-les ( Tiresias de Apollinaire este un adevarat manifest ("Se ince ca infuzarea unui nou spirit de teatru'), reluat si amplificat ie intreaga miscare antiteatrala moderna voit antispecta-col, nti-"exhibitie', anti-"mascarada' (Jean Genet)50. Senti-men ii predominant este suprasaturarea, oroarea de conventie, de , teratura' si "poezie' dramatica, reactie comuna antilitera-turi actuale (v. Antiliteratura, II), foarte lucid dezvaluita de Eug i Ionescu. Ceea ce vrea el sa faca este "o antipiesa, adica o ai varata parodie a piesei, o comedie a comediei', in care "sfc ile sa nu mai fie ascunse, ci facute cit mai vizibile, in mod deli ;rat evidente' 51. In acest mod, ciclul dramatic se incheie, resc ait in el insusi.
