CLASIC - IDEE LITERARA

Numeroasele aproximatii si confuzii legate de variatele sensuri ale ideii de clasic (dintre care cea mai des intilnita este asimilarea cu clasicismul si toate derivatele sale) provin din interferenta a patru planuri bine distincte. Clasicul reprezinta, In acelasi timp, un tip, o categorie spirituala (I), din care deriva un stii o doctnriji.estetica (II), o structura, estetico-literara (III), proiectate pe' un fundal istoric (IV), cu tendinta pronuntata de substituire. Tipul, doctrina si structura clasica sint, in mod necesar, solidare, in ciuda unor opinii contrare. O opera poate fi "clasica', pe o latura (sistem de idei, stil, limba etc), si "neclasica', pe alta ^:, numai in masura in care se apropie sau se departeaza de "puritatea' formulei clasice, definita ca un prototip, adevarat complex de nuante. Disocierea lor atenta este posibila, cu rezultate care depasesc in mod hotaritor simpla eticheta comoda, cu valoare strict functionala.

A. O contributie introductiva, deloc neinsemnata, aduc aproape toate definitiile traditionale ale clasicului (inregistrate mai muLt sau mai putin complet si exact in toate dictionarele, inclusiv de termeni literari), despre care nu s-ar putea spune ca ar fi, in totalitatea lor, cu desavirsire perimate si inutilizabile. Unele isi pastreaza si azi valabilitatea partiala, in maeura in care anticipa sau exprima, fie si fragmentar sau imperfect, o nota sau o nuanta esentiala. Altele nu depasesc interesul documentar si istoric, de inregistrat doar ca atare.

1. Sint recunoscuti drept clasici, cu prioritate, in sfera culturii europene, toti scriitorii greco-latini, prin extensiune cei vechi. Procesul prin care clasicii sint identificati cu

rechil (de undo aparitia conceptului de antichitate clasica) n-a fost inca studiat in adincime.² Este foarte probabil ca asimilarea are, in proportii greu analizabile, izvoare erudite, istorice, sau pur si simplu deductii rationale, prin analogie logica. In orice caz, sinonimul devine curent incepind din secolul al XVII-lea, consolidat si raapindit indeosebi de cunoscuta Querelle des an-dens et des modernes (v. Clasic fi modern). Atestat la Fr. Schle-gel, in 1797, regasit, in plina perioada romantica, la D-na de Stacl (De VAllemagne, II, 11), la Manzoni (Lettera sul roman-ticismo), el continua sa fie primit si azi pe scara larga ³, contribuind in buna masura la fixarea istnru-a a conceptului. In aceeasi acceptie (alaturi de altele), el apare si la Barit, la Heliade Radulescu ⁴, in primele dictionare franco-romane. Dificultatea evidenta consta in caracterul sau restrictiv : exclusivitatea cri-teriului greco-latin impiedeca recunoasterea caracterului,.clasic' altor literaturi sau epoci.

2. Antichitatii i se datoreste si inceputul asimilarii scriitorilor clasici cu toti scriitorii importanti, fundamentali, superiori, de prim-ordin, din toate literaturile, indiferent de epoca, gen, stil. Clasicii sint scriitorii ce aipartin "primei clase', notiune aparuta prin analogie cu diviziunea cetatenilor in clase cenzi-tare. Constitutia lui Servius Tullius impartea la Roma pe cetateni in cinci clase dupa avere. Cicero foloseste in sens metaforic aceasta expresie : Democrit face parte din cea dintii categorie, in timp ce stoicii apartin clasei a cincea (Ac, II, 73). Prima aplicare directa la literatura se intilneste la Aulus Gel-lius, cu referinta la : "Cohorta poetilor si oratorilor vechi, adica vreun scriitor de rangul intii (classicus) si de vita buna (assi-duus), iar nu proletar (proletarius)'. Prin extensiune : ales, distins, "bogat', valoros (Noetes atticae, XIX, 8, 15 ; VI, 13, 1-3). Citatul asimileaza ideea de "vechime'' (care anticipa intreaga controversa clasic-modern), de ierarhie si calitate, intr-o adevarata sinteza. Densitatea (si confuzia) semantica a clasicului au. deci, ca patron indepartat pe acest simpatic om de fise antic. In Renastere, sensul "vechi' si figurat devine principal, asociat notiunii de perfect, excelent, suprem, cu care incepe sa se confunde : "La lecture des bons et dassiques poetes frantois comme sont entre Ies vieux Alain Chartier et Jean de Meun' (Sebillet, Art poetique, Ch. III, 1548). De unde rezulta ca "monopolul' clasicgreco-latinincetase.Epocarecunoastedreptscriitori

exemplari si pe scriitorii nationali, care scriu in limbi "populare'. Boccaccio, cind scrie Vita di Dante (1361), dovedeste aceeasi emancipare, chiar daca neteoretizata. Un denominator specific literar comun inca lipseste, instaurindu-se treptat doar criteriul "celui mai bun in genul sau', al marimii si valorii. Oricum, in acest inteles, ideea de clasic apare bine fixata inca din secolul al XVIII-lea, in mai toate literaturile : engleza (George Sewell : "mari scriitori'-, 1725), franceza (Encyclopedie, 1757), germana (care are de pe acum sase "clasici' :' Klopstock, Lessing, Wieland, Herder, Goethe, Sehiller). Si pentru Goethe (1804), "tot ce este excelent (vortrejflich) este eo ipso clasic (klassisch)' ⁵. Sensul circula pina azi in toate dictionarele si enciclopediile curente. Dictionarul Academiei Franceze il adopta in 1835.

Notiunea - care se va dovedi cea mai apropiata de spiritul, principiile si structura literara clasica, - determina depasirea categoriilor traditionale de epoca si curent literar, situindu-se intr-un plan supraistoric. inca la sfirsitul secolului al XVIII-lea, Rivarol propune aceasta definitie : "Se numesc carti clasice operele care fac gloria fiecarei natiuni si care alcatuiesc biblioteca genului uman'. Tot ce este eminent, excelent, devine, asadar, clasic. Pentru Hugo, Lamartine este un "clasic printre romantici' ⁶. In mod analog, I. Voinescu II va fi, la noi, primul, s-ar zice, care sustine (1836), in legatura cu Byron, Lamartine, Hugo, ca "in romantismul lor sint clasici si de tot clasici', singura lor "regula' fiind aceea de "a placea' ⁷. Sainte-Beuve da o si mai mare extensiune clasicului, inteles ca valoare universala, unanim acceptabila : "Scriitor de valoare si de marca, un scriitor care conteaza, qui a du bien au soleil, si care nu este confundat cu multimea proletarilor'. Parafraza lui Aulus Gel-lius este evidenta. ⁸ Lista sa incepe cu Homer si se termina cu Vauvenargues, incluzind toate "geniile creatoare' ale literaturii. Marile colectii editoriale (Les Classiques frajitais du Moyen-Age, Harvard Classics, Clasicii romani etc.) folosesc acelasi inteles extensiv. Dilatarea, fireste, continua : pentru Zola se numeste "un clasic magnific' orice artist prin care "natura retraieste cu o putere extraordinara', pentru Gertrude Stein, "calitatea caracteristica a clasicului este frumusetea'³. Citat semnificativ pentru traiectoria, inevitabila, a notiunii : identi- licarea integrala cu ideea de calitate estetica, peste determinarile de timp si spatiu.

Ea este curenta si in critica noastra : "Marele scriitor se revela in ultima analiza un clasic' (G. Calinescu), scriitor de valoare exemplara (VI. Streinii), valoare literara de prim-plan (Pompiliu Constantinescu)¹⁰, adevarat loc comun distins.

3. Cuplarea termenului istoric ("vechi') si calitativ-adjectival ("superior') nu este posibila fara o judecata de valoare consubstantiala ideii de clasic. Clasicul devine sinonimul valorii, ierarhiei, scarii de valori. Atit este de imanent principiul "excelentei' clasicului, atit de adinci sint afinitatile dintre notiunile de superioritate si clasic, incit intregul spirit, doctrina si structura clasica pot fi deduse dintr-o judecata de valoare absoluta. Acest proces de valorizare propriu-zis nici nu are "istorie'. El este implicat inca in primele definitii, incepind cu a lui Aulus Gellius. Ele presupun in mod obligator o adeziune, o optiune initiala. De unde imposibilitatea de a vorbi altfel despre clasic decit in termeni de ierarhizare, preferinta si elogiu, atitudine fara indoiala anterioara formarii acceptiei estetice a cuvintului classicus. Nuanta calitativa apsre inca la Horatiu (perfectus vetusque scriptor, Ep., II, 1, v. 37), apoi la Quinti-lian (sinonima pentru optimi auctores, magni auctoresjⁿ. La Aulus Gellius insusi, foarte atent la ideea de ierarhie : "Se numeau clasici nu toti cei care erau in cele cinci clase, ci numai oamenii din prima clasa.' (XIII, 1). Selectia, obligatorie, este si ea inclusa. Clasicul, scriitor de "vita buna', nu "proletara', corespunde gustului si exigentelor spiritelor selecte, aristocratice. Vocatia sa initiala este creatia si publicul de "elita', rafinat (ihe kappy feioj, de maxima exigenta si competenta estetica. Rigoarea, intransigenta si superioritatea conceptiei si artei clasice nu se explica altfel. Cind ideea de clasic incepe sa fie folosita pe scara tot mai larga de catre romantici, judecata de valoare superlativa o insoteste ca o umbra. Cronologia sj "vechimea' sint depasite. Disocierea, vestita, a lui Goethe este expresia aceleiasi definitii calitative : /Operele vechi' nu sint clasice fiindca sint vechi, ci fiindca sint puternice, vii, senine si sanatoase (s.n.)'/ atribute pozitive in serie. Referinta la excelenta Antichitatii se intilneste si la Fr. Schlegel.^I2 La criticii secolului urmator (Sainte-Beuve, Mathew Arnold etc), aceeasi atitudine, cu desavirsire omologata si acceptata. '

4. Si mai radicala este depasirea caracterului "istoric' al clasicului, prin asocierea si identificarea cu ideea de permanenta, adevarat "conflict' semantic si terminologic. Intrueit exprima o valoare, scriitorul clasic rezista, suporta verificarea timpului, da satisfactii estetice neintrerupte, "place totdeauna si tuturor', definitie nu numai a "sublimului' (Tratatul despre sublim, VII), ci si implicit a clasicului. Se numeste deci "clasic' orice autor care dureaza, infrunta si depaseste istoria, asemenea vinului ce devine mai bun pe masura ce se invecheste (Horatui, Ep., II, 1). Criteriul verificarii devine eonsimtamintul universal, traditional. Scriitorul "care dureaza un secol nu poate avea defecte', scrie Pope, parafrazind pe Horatiu, adevarat articol de dogma, curent in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea ^u. Garantia valorii este oferita de ratificarea succesiva a generatiilor, de consensul in timp al spiritelor avizate, competente, pseudo-universalitate de ordin statistic. Dictionarul Academiei Francez (1835) accepta si el, fireste, "proba timpului'. Ea este inclusa in numeroase alte definitii estetice, la Taine, de pilda, sub forma "caractere profunde si durabile' ^I5, acceptata in numeroase dictionare literare ¹⁶, respinsa azi doar de partizanii istorismului intransigent¹⁷.

In critica noastra, mai ales G. Calinescu imbratiseaza aceasta definitie : "Mod de a crea durabil sf esential', "mod de a construi trainic'¹⁸. Scriitorii care au constiinta supravietuirii, a gloriei eterne, a posteritatii prin opera monumentala, incepind cu Horatiu : Exegi monumentum aere perennius (O., III, 30), cultiva instinctiv acelasi "clasicism' al rezistentei la eroziune sau uitare. In ultimul timp, ideea a fost luata si reluata pina la saturatie si extrema banalizare de numeroase articole, anchete, "mese rotunde', care au reusit s-o transforme intr-un solemn loc comun, denumit : Actualitatea si Permanenta clasicilor, frate bun 'OU Modernitatea clasicilor.

Interpretata mecanic, nuanta devine de-a dreptul abuziva, restrictiva, dogmatica, deoarece nu in toate imprejurarile "vechi', perpetuat in timp, este sinonim cu "excelent' sau "perfect'. in orice imprejurare, hotaritor ramine doar criteriul selectiv al valorii. Antichitatea, numai prin ea insasi, iu' constituie un atribut estetic. Este o prejudecata a astepta sute de ani pentru a ne pronunta asupra valorilor moderne

i!e. Este o eroare a nu studia scriitorii actuali numai fiindca slnt inca "antici' (Leopardi').

5.Vechimea, perfectiuneasi verificareaistorica ag renumele scriitorului, a carui valoare va fi recunoscuta clasat;, .itare. Se numeste, deci, c_lasjc_ si orice scriitor cu

c se bucura de o consacrare si admiratie con-itata. Clasicul se impune constiintei literare prin iu al valorii proprii, intrinseci, si al reputatir idata istoric. In consecinta, Dictionarul Acade (1694) recunoaste ca scriitorul clasic este un "Autor vechi, foarte consimtit si care face autoritate in mate ria ce trateaza', in timp ce criticii secolului urmator incep s: opuna tot mai categoric pe "autorii clasici' numelor "necu noscute si obscure'²⁰. DefigiUa prezinta riscul imprecizie prin extindere maxima, aplicabila oricaror domenii de creatii si cercetare, inclusiv - in epoca actuala - "clasicilor jazz''-u-lui, de pilda.

In felul acesta, devine clasic orice autor popular, ilustru, a carui opera este raspindita (Grimm, 1757*'), cu "faima stabila si universala' (Leopardi²²), consacrat de admiratia publica, acceptat in mod obisnuit (coutumier)_t cu "renume' (Sainte-Beuve'). Trebuie aratat, in acelasi timp, ca "autoritatea' clasicului reprezinta in egala sau in buna masura o valoare de conventie si de circulatie. Deci relativa, acceptata in afara definitiilor strict stilistice, estetice etc. In acest mod, toti romanticii celebri devin implicit "clasici'. Orice opera literara vestita, la fel, a carei structura numai clasica adesea nu este.

6. Opera rezistenta, de cea mai inalta calitate estetica, se impune ca model, are, prin insasi calitatea sa "excelenta¹' (Trvt:'u! desfire suolim, VII),o valoare exemplara.Vocatia noriii, canonica, a clasicului este, de altfel, implicaTa'In ins^'i cunoastereaperfectiunii,printr-ojudecataestetica

Ea fixeaza un termen stabil de referinta, un reper it.Faptulcamodeleleliterare sintrecunoscute de

doar in sfera greco-latina nu se datoreste prestigiului txdusiv al Antichitatii. Dimpotriva, Antichitatea este aceea care a profitat, in ultima analiza, prin antecedentul sau istoric, de pe urma tendintei canonice a clasicului. Intr-o "forma' si judecata preconstituita s-au instalat o serie de opere concrete, recunoscute drept modele pentru unele din calitatile lor. Dar si datorita faptului ca nu exista o alta alternativa istorica pentru recunoasterea necesara a "modelului'. Daca in locul Iliadei s-ar fi gasit Ramayana, mecanismul constituirii "modelului' ar fi ramas acelasi. Imitatia clasicilor gre-co-latini constituie un accident istoric, valorificat de logica spiritului clasic,si nupredeterminat lui.

Aceasta operatie de recuperare, atribuire si stabilizare a modelelor clasice include initial si o nuanta de ezitare, de indoiala, de recunoastere a unei fatalitati istorice, pe care o surprindem, dupa toate aparentele, in primele asimilari semantice ale clasicului = exemplar. Melanchton scrie despre Plu-tarh, in 1519, in termenii urmatori : "Privitor la acest lucru, se cuvine sa recomandam parerea lui Plutarh, de buna seama un autor clasic'²⁴. Acest de buna seama pare a sugera inca nesiguranta, neaceeptarea generala a definitiei. Dar ea se consolideaza repede prin intreaga ascensiune europeana a soiri-tului clasic : atestata in Anglia, in 1599, in dictionarele franceze ale secolului al XVII-lea, inclusiv al Academiei (1694). De fapt, aceste inalte foruri nu fac altceva decit sa ratifice o conceptie si o acceptie larg imbratisata in epoca. Pentru M-lle de Scudery, in 1660, Malherbe "va fi modelul cel mai perfect [] si va servi ca autoritate tuturor poetilor natiunii sale'²⁵.

Rigoarea unor trasaturi obligatorii ofera, de pe acum. notele modelului clasic, de vocatie purista, intransigenta. El fixeaza gustul estetic, elimina eroarea, combate decadenta. Vol-taire, in 1761, recomanda constituirea unei ,,culegeri de autori clasici', care "vor fixa limba si gustul'. Orientarea sa clasica este de-a dreptul dirigista, intoleranta : "Este timpul de a preveni (am spus aproape de a opri) decadenta limbii si gustului'²⁶. Rationament tipic clasicismului, formula de organizare, standardizare si dogmatizare a spiritului clasic (v. Clasicismul, IV). Adoptarea conceptului de model este intarita si de urmatorul argument pragmatic : imitarea valorilor incercate exclude riscul aventurii estetice, economiseste fortele creatoare. A nu inventa, ci a crea in interiorul unor structuri date, bine definite, tine chiar de esenta spiritului clasic. Dictionarul Academiei Franceze va consacra prin urmare. inca din secolul al XVII-lea, si aceasta nota : "Clasic, care figureaza in rindul celor mai considerabili autori si care merita sa fie luat drept model'. O intreaga traditie literara, foarte activa pini in zilele noastre, cultiva aceeasi ,.modelare' clasica, acelasi "metru etalon', aceeasi ,.standardizare'²⁷, care imbratiseaza in mod necesar orice scriitor ce merita a fi urmat, imitat, reluat intr-un fel sau altul, inclusiv autorii "romantici'.

Inevitabil loc comun, de altfel ca si celelalte acceptii traditionale ale clasicului, ideea de "model' patrunde si la noi printr-o serie intreaga de texte semnate, dupa 1838, de Barit, Heliade Radulescu, Al. Odobescu. Dupa Larousse, o va folosi din .plin si Macedonski.²⁸

Mentalitatea canonica se dovedeste atit de proprie, de organica spiritului clasic, incit liste de scriitori model, de uz predominant didactic, apar inca in Antichitate, in Perioada elenistica, apoi in Evul Mediu, incepind din secolul al iX-lea. Se constituie in felul acesta un adevarat "canon' literar, analog celui religios, compus din autori pagini si crestini, selectionati exclusiv dupa criteriul - do pe ac'im "clasic' - al consacrarii, autoritatii recunoscute.²⁹ Procedeul sta la baza intregii conceptii a "operei stand'rrt' fPrvden : The Exact Standard of Good Writing), atit de specifica teoriei clssicis-mului. Listele-tip de autori, des intilnite sub diferite forme si in epoca noastra³⁰, anchetele de presa, tot felul de "palmaresuri*, "clasamente' si "referendum'-uri literare, traduc in esenta aceeasi orientare.

Riscurile ramin, chiar in cei mai favorabila ipoteza, considerabile. Despre promovarea si consolidarea clasicismului dogmatic am amintit. Recomandarea scriitorilor minori, dar "perfecti', nu este nici ea neglijabila. Banalitatea si academismul infloresc - oricind si oriunde - in mediile literare dominate de "modele' Foarte multe opere recunoscute azi drept "modele' au ignorat sau au sfidat, la vremea lor, tocmai ideea de model. Ideea de model, in planul creatiei, trebuie inteleasa in primul rind ca o deplina realizare a virtualitatii creatoare, ca o creatie care corespunde propriului sau "model' irepetabil.

7. Autorul vechi, de valoare, cu prestigiu, devine in mod inevitabil obiect de studiu, in scoli, in clase, in care inteles ideea de clrsir incepe a fi folosita inca din secolul al

nante la nivelul obiectiv al fenomenelor. Dar in spatele lor se constata, in orice imprejurare, , un unghi constant si specific de perceptie, un sistem de reactiuni, relatii si idei, care tin de substructura imanenta a oricarui stil estetic. Se pot admite, in genere, ca fiind de__£sgpta "clasica', urmatoarele note spirituale, reflectate intr-o serie de principii si fenomene estetico-literare specifice.

1. Predilectia pentru aspectele universale si permanente ale existentei si cosmosului, urmata de o acuitate speciala pentru tot ce reprezinta valoare absoluta, abstracta, generala. Spiritul clasic are vocatia eleata, statica, se complace in viziunea ne varietur a vietii. Edificat, instruit asupra esentei si sensului existentei, prin participare la spiritul universal, el arunca priviri asupra actualitatii pline de o "deferenta indiferenta' (G. Calinescu). El contempla prezentul "greceste', retinind peste tot doar spetele, esentele universale. De unde, in literatura si arte, o mare inclinare pentru studiul naturii morale,impersonalitateta si localizarea abstracta a observatiei (eroii clasici, in .absolut vorbind, n-au nici "nationalitate', nici "patrie' geografica), tendinta de abolire si transcendere a istoriei,absorbireaevenimentuluicotidianinlegi,ritmuri, periodicitatiintemporale,cultivareasiteoretizareagustului permanent si universal.

2. Tendinta-reflex de revenire si incadrare m arhetip, esenta primordiala si categoriala a observatiei si creatiei. Spiritul clasic este expresia mult evoluata, estetizata, a viziunii "primitive' a umanitatii, caracterizata prin fixitate, repetitie, periodicitate. De unde intuitia profunda a realitatii timpului mitic, originar, care se repeta la infinit, echivalent al prezentului etern, transistoric, regenerat )a intervale fixe, prescrise imemorial, cu valoare de ritual. Primitivul "clasic' traieste, gin-deste, imagineaza, sub specia "eternei reveniri', periodicitatilor ciclice, incadrarii intr-o ordine data, imuabila, a cunoasterii, pentru care orice spectacol"nou'este in realitate "vechi', undat aprioric.Filozofia Glossei eminescieneexprima tocmai aceasta conceptie a arhetipului supraistoric, reluat periodic, regasita in toate teoriile "fixiste', "ciclice', "ondulatorii' sau "periodice' tale istoriei, de substantafundamental"clasica', in sfera estetico-literara, aceeasi stabilitate : mentalitateaarhetipicaesterefractarasurprizei,fenomenelorireversibile. Rezistenta la ideea si spectacolul inconformismului, noutatii, originalitatii devine, in felul acesta, cu totul fireasca. Apelurile periodice in favoarea "revenirii' la clasicism, nostalgia "renasterii' clasicismului, diferitele propuneri de "regenerare' clasica n-au alt impuls interior. Sensul clasicismului (1946) de G. Calineseu reprezinta un astfel de manifest - cel mai notabil din cultura noastra - de esenta fundamental "arhetipica', lipsit ca atare de orice "originalitate', afara doar de cea contextuala.

In domeniul creatiei, aceeasi revenire la tipare si prescriptii eterne. Orice act de creatie repeta gestul simbolic, divin. al genezei cosmice. Omul clasic construieste dupa prptotipi rituali. Toate activitatile profane, inclusiv arta si literatura, ^imita' modelul divin, transcendent.³² Procedeul, in timp, isi pierde semnificatiile mitice, se desacralizeaza. Conceptia si tehnica de executie ramin, insa, in esenta aceleasi. In aceasta perspectiva, intre esteticile arhaice, tragedia japoneza, elina Si clasica europeana, exista o solidaritate categoriala evidenta. Nostalgia panadisiaca a perfectiunii pierdute, idealul puritatii transcendente, edenice, tendinta de purificare si sublimare, atit de consubstantiale spiritului, clasic, au aceeasi explicatie si functie arhetipica. Iata de ce/clasicul constituie, oriunde si ~ ; oricind, in timp si spatiu, reperul fix, stabil, termenul esential j de referinta/ Barocul si romantismul nu pot fi raportate, in mod obligator, decit la clasic, si nujnxers.

3. Descoperirea, sub aparente, forme, fenomene, a ideilor, esentelor, spetelor, respectiv : clasa, categoria, schema universala, tipicul. Spiritul clasic arata indiferenta pentru efe-mef7''arcesnriu,' accidental, anecdotic. El teoretizeaza si culitiva categorialul, prototipul, exemplarul, reprezentativul: "Clasicii'se cheama clasici - observa Al. Russo - pentru ca rezuma in ei, cu talentul sau cu geniul, civilizatia si calitatile veacului lor'³³. O definitie moderna, de infinit mai mare prestigiu

si circulatie, cum este aceea a lui Irving Babbitt ("clasic este I

orice este reprezentativ pentru o clasa' - de fenomene, n.n.), ' nu spune altceva. .' Mentalitatea clasica va fi deci profund ti-_____ pologica. Tehnica sa este caracterologia, tipizarea, ridicarea in-dTv7d~ualitatirTa universal. Umanitatea se reduce la specimene generale, rezumate - de fapt - intr-un prototip unic : homo imiversalis saugeneralis, omul abstract,universal, arhetip,

model concentrat, chiar daca particularizat, al esentei caracterului uman. Natura este informa, indistincta, omogena. Omul - desprins din natura - se ridica, prin spiritul sau clasic, la umanism, si prin aceasta la universalitatea medie, canonica. In mod analog, orice cultivare, intoarcere sau regasire a elementelor tipice, universale, elementare, in arta si cultura, constituie acte de esenta clasica. Evadarea, depasirea, absorbirea specificului national, in sinteze literare tipice, reprezinta o actiune clasica. La fel, orice redescoperire a "arhetipurilor' literare, a primitivismului schematizat, nu amorf si pitoresc (atitudine romantica !), este clasica. Folclorul, prin formele sale | tipice, fixe, rituale, ancestrale, constituie "clasicismul popoa-relor'. Primul si cel mai adinc clasicism romanesc este, desigur, al poeziei si artei populare.³⁵ Abstractul, schematicul, geometricul, decorativul, repetitia elementelor, fie ca apartin artei primitive sau moderne, participa la aceeasi clasicitate fundamentala.³⁶ Avangarda insasi, in masura in care reinvie scheme mentale permanente, este clasica. Eugen lonescu a vazut bine : ,,Sint pentru clasicism, acesta este avangarda. Descoperirea arhetipurilor uitate, imuabile, reinnoite prin expresie : orice adevarat creator este clasic Arhetipul este totdeauna ti-nar.'³⁷

4. Ridicarea la universal implica initierea in ratiunea universala. Pentru spiritul clasic existenta si cosmosul slnt. realitati inteligibile, descifrabile. Cunoasterea si intelegerea devin posibile. Clasicul este prin definitie rational, impersonal, obiectiv. Spiritul clasic se caracterizeaza prin luciditate, cel romantic, prin profunzime (M-me de Stael, De l'AUemagne, IV, 1). Viziunea clasica ofera solutii si definitii rationale, coerente, universal aplicabile. Clasicul pastreaza si cultiva legatura dintre viata si cunoastere, in timp ce romanticul rupe aceasta legatura.

Rationalizarea universului echivaleaza cu "geometrizarea' lui, cu mecanizarea si matematizarea-relatiilor universale si permanente. Cum s-a si afirmat nu o data, cultura clasica este o'cultura de tip "geometric' (ordine, claritate, precizie, exactitate), izvorul definitiei fiind cunoscuta distinctie a lui Pasca![ (Pensees, XXXI), intre "spiritul de geometrie' si "spiritul de finete'¹; unul inainteaza progresiv, prin etape rationale ; altul imbratiseaza obiectul cunoasterii dintr-o privire. Primul

pleaca de la principii si definitii, al doilea, de la intuitii si nuante.

Geometricul fiind eleat, el promoveaza aspectele stabile. deci senine, pacifice, ale existentei. Reluind definitia celebra a lui Nietzsche, din Die Geburt der Tragodie aus dem Geiste cler Musik (1872), clasicul ar fi "apolinic', romanticul "dionisiac'. Unul alunga inipulsiunile brutale ale vietii, cultiva calmul, visul perfectiunii./celalalt se complace in frenezie si exuberanta, betie si instirict. Clasicul intrupeaza iluzia axmflniei si unitatii, romanticul - paroxismul ditirambului''Traducind iotul in termeni de "temperament'' si "caracterologie', clasicul ar fi spiritul intelept, temperat, moderat, linistit, sanatos, normal, de "bun-simt' ; romanticul, spiritul eroic, frenetic, entuziast, excesiv, exclusivist, imaginativ, dinamic, agitat, "nebun'.³⁸ Nici de mirare ca mentalitatea clasica pur si simplu .,aresteaza' nebunia, o supune unei represiuni sistematice, o interneaza brutal in "case ide corectie-. Antropologia clasica, pur rationalista, vede in nebunie nu numai o forma de anormalitate, ei o decadere totala de la conditia umana, o specie inferioara de "animalitate'. Nebunul devine subomul absolut, obiect de dispret sau de spectacol ridicol.³⁹

O conceptie intemeiata pe contemplarea universalitatii nu poate sa nu recunoasca in ratiune instrumentul sau fundamental de cunoastere si creatie. S-a afirmat ca orientarea rationalista a spiritului clasic francez ar fi de origine "carteziana'. In realitate, raportul este exact invers. De altfel, conceptul de ,.ratiune clasica' trebuie inteles in sens extensiv, pe doua mari coordonate : 1. conformitate cu prescriptiile logice, ale ,,bunului-simt', primatul intelectului, luciditate etc, si 2. satisfactie rationala (,,'contentement raisonnable'), placerea produsa de conformarea, pe toate planurile, la exigentele' obiectivelor si valorilor rationale. In felul acesta, intr-adevar, spiritul clasic echivaleaza ou legea ratiunii. Principiile clasice au toate, fara exceptie, baze sau implicatii rationale. Facultatile se supun ratiunii. Omul clasic isi domina vointa fixind-o, cum spune Faret (L'Honnete homme, 1749), in "centrul ratiunii'. De buna seama ca ratiunea subordoneaza si imaginatia. Pellisson o afirma in mod expres.⁴⁰ Intrucit la francezi inteligenta ar comanda instinctul, acest popor, dupa Andre Gide⁴' si multi altii, ar intrupain mod exemplaridealul clasic.Mai mult,

al, tinde la anihilarea ag: ia "compromisului', a inte asica se ridica In orice Irr c interioara, dualitate, sa idem tendinta impacarii ex inlocuirii divergentelor, pri . nale', :>pre o linie mediana, in jurul ci pira sa devina identitate, am avea de-a fa< V vific ,,clasic^u, in timp ce "romanticul¹' tind >i dezechilibrul, dezordinea, lipsa de masura, fesiunile cunoscute (Pascal, Goethe, B Cor; io vorbesc de existenta a "dovia suflete* opuse, i ior, latent sau declarat, tradeaza o nostalgie d i. In secolul al XVIII-lea se propaga un adevare mit al "omului clasic', senin, echilibrat, impasibil, cu o di savirslta coordonare a instinctelor si gindirii, si Goethe va Dnx-lamat drept prototipul acestei spete, evident, ideal-utc pice.' De "reconcilierea' lui Apollon cu Dionysos vorbesi si Nietzsche. Ea corespunde necesitatii de unitate a sfriritulu desavtrsita in nevoia de unitate a operei. Acest principii care In formularile sale curente, banale, pune de acord ei si lumea, viata si opera, trupul si sufletul (iar in interior¹. sau facultatile opuse : ratiunea si sentimentul, inteligenta fantezia, spiritul critic si aspiratiile contemplative etc), st duble si eterne sinteze "clasice' : 1. organica, sti operti; si 2. teoretica, exprimata intr-u: itia. Si una si alta sufera - dar si transcend -istorice, prin semnificatie, valabilitatea si per ireala :

ii - precizeaza si E. Lovinescu - nu e nici laticala, cronologica, de istorie literara, sau d i''a. ci n notiune de perfectie si de echilibru, notiune formula sinul oriioivi namente rat; dplbiarii te:: controlsit i

sintezei clasice, operatie de factura emi ice totdeauna In sensul domirxirti, dii vergente. Aotui clasic este un act d rin subordonare si organizare strict .

a partilor aberante sau centrifuge. El implica in mod obligator coordonarea, supunerea la "regula jocului', incadrarea intr-un sistem, intr-o structura. Spiritul clasic absoarbe si reduce la tacere elementele care vor sa i se sustraga. inteles bine, structuralismul actual - intrucit redescopera ideea si necesitatea riguroasa a sistemului, a totalitatii si interdependentei - constituie o'*doctrina de esenta "neoclasica'. Principiul intern al spiritului clasic este restrictia, inhibitia, selectia, eliminarea spontaneitatii si a arbitrarului, imobilizarea devenirii, inlaturarea divergentei. "Nebunia' este "«spitalizata', bine stapinita, ordonata, clasificata pe specii etc. Clasicul conciliaza in mod dialectic libertatea si necesitatea : "Un spirit in intregime legat va fi un spirit infinit liber'¹⁵. Libertatea creatoare maxima naste din rigoarea maxima. Spiritul clasic isi afirma vocatia prin dominarea virtutilor contrare, prin gru-oarea lor armonica, solidara, realizata la capatul unei cresteri spirituale. In Idealul clasic al omului (1934), Tudor Vianu a atins toate aceste puncte, de altfel destul de curente.

7. Prcdus al unei necesare constringeri, spiritul cla--ic exprima, in orice imprejurare, o formula de echilibru In tensiune. Calmul sau apolinic este doar aparent. Impasibilitatea ascunde o victorie scump -platita, obtinuta mai totdeauna ]a limita. Concilierea clasica impune sacrificii, amputari du- _ reroase, solutii dramatice. Dominarea contrastelor transmite' clasicului un fundal cvasi-tragic. Controlul rational vine sa reprime un profund zbucium interior, disimulat in forme impecabile. Seninatatea apolinica absoarbe durerea patosului dio- X :isiac. Peste tumult si teroare se asterne impasibilitatea estetica. Peste pasiune - ideea, peste freamatul muzical - plasticitatea. De aceea, opera clasica pare a fi in acelasi timp rece si arzatoare, o coinddentia oppositorum in ritm si imagini. Toate acestea, bineinteles, au fost stralucit intuite de Nietzsche, a . arui viziune despre Antichitatea elina este diametral opusa Kladei lui Winckelmann, mareata si linistita. Filologia moderna a corectat radical aceasta idealizare. ⁴⁶ Acelasi fundal "tragic' de suferinta transfigurata, in tensiune, a fost pus in lumina prin <ercetari recente si in cuprinsul marelui secol al XVII-lea, de reputatie clasica prin excelenta.' Deci si in astfel de impre-uirari eruditia confirma analiza tipologica si stilistica. Spiritul clasic nu numai ca nu exclude, dar si implica "excesele'

(deznadejdea, tristetea, mistica, elementele dionisiace, frenetice, obscure). Cu conditia sa le subordoneze legii sale ordonatoare, imperative. Din care cauza, echilibrul torsionat si tensionat al clasicului reprezinta o solutie fragila, instabila, de ordinul reusitei individuale, mai mult sau mai putin efemere. Tensiunea cu cit este mai dominata, cu atit atinge vibratia maxima, in pragul exploziei. De unde se poate deduce, inca o data, ca spiritul baroc este, de fapt, substratul si dubletul inevitabil al clasicului (v. Barocul, III).

8. Proiectind totul pe dimensiuni universale si absolute, intr-o mare ardere interioara, etosul clasic se manifesta in sens eroic, grandios, monumental. Clasicul este antiteza categorica, negarea radicala a spiritului minor. Pasiunile si sentimentele sale - excesive, furtunoase - sint impinse la paroxism, sub o crusta de gheata. Rigorismul sau moral este inflexibil. Idealul etic clasic cere eforturi supraomenesti. Eroii clasici adevarati sint totdeauna eroizati, sublimi. Onoarea, cavalerismul, iubirea, l'honnetete primesc cea mai pura definitie si ilustrare. Universul este contemplat de la miare altitudine, stare de spirit prielnica proiectelor grandioase, marilor opere. Deviza lui Col-bert este eminamente clasica : "Noi nu traim sub un regim de Dreocupari marunte si nu sintem impiedecati sa ne imaginam nimic prea mare'. Richelieu moare cu regretul ca n^a realizat toate "lucrurile mari' pe oare le planuise. In sfirsit, Regele Soare, in Memorii: "Nu trebuie sa avem im vedere decit marile proiecte' ^4S. Este conceptia intregii spiritualitati clasice, pe care si La Rochefoucauld o rezuma in Maximele sale : "Cine se ocupa prea mult de lucruri mici eiste incapabil de fapte mari' (XLI). Spiritul clasic promoveaza proiectul grandios, marea constructie, opera monumentala. Este ambitios si temerar. Are dispret total pentru mediocritate, improvizatie, superficialitate, cir-peala, micul expedient, mica "ciupeala' intelectuala. Fragmentul neincheiat, glosa, efemerida, nota, insemnarea ii produc repulsie prin dimensiunile lor minore, meschine, neserioase, prin desavirsiba lor limitare intelectuala.

II. Un sistem de idei estetico-literare, pe deplin soii-dar cu aceste sensuri spirituale, transpune ordinea clasica in sfera (principiilor despre anta si literatura,! carora le asigura din interior motivarea si coeziunea.

1. Viziunea universalista a lumii si vietii nu putta genera in estetica decit conceptia frumosului universal. Si, intr-adevar, toate spiritele "clasice', inca din Antichitate (Pla-ton, Aristotel etc), propaga tocmai aceasta definitie a frumosului : etern, universal, inteligibil, cu aspecte fenomenale absorbite in universalul concret al sintezei artistice. "Particularul in functie de universal', "rezultatul si chintesenta a mii de observatii diferite, care produc precepte invariabile, dogme ale adevarului etern'¹, acestea sint formule tipic clasice, fixate aforistic de Chapelain, de multi altii. ⁴° Hegel va explica, pe larg si cu o mare putere speculativa, intreg acest mecanism al producerii concretului universal, al absorbirii, de catre esente, a particularitatior umane (cazul reprezentarii zeilor elini)⁵⁰. Teza fusese insa bine fixata, in cadrul spiritualitatii clasice, inca din secolul al XVII-lea.

Substratul universalitatii frumosului este recunoasterea naturii general-umane, "spiritul general al oamenilor', exprimat «prioxic in forme artistice care intrunesc adeziunea generala. Se numeste "frumusete universala ceea ce trebuie sa placa intregii lumi' (Chapelain). "Poetul este omul care exprima mai bine de-ii'l altii gindirea tuturor' (Boileau). "Lucrurile sint universal frumoase cind se acorda eu propria lor natura si in acelasi timp ni a noastra ; vreau sa spun, cu natura omului in general.' (Nioole)^5l Frumosul clasic este prin definitie invariabil, incoruptibil, inalienabil, l'immuable beau al lui Perrault. Frumosul universal n-are localizare "nationala', nu este deci "specific', place oriunde si oricimd, independent de timp si loc. El constituie antiteza efemerului, pastreaza o prospetime eterna, depaseste calitatea variabila a fenomenelor artistice, schimbarile gustului si ale modei. Creatorul clasic, precum Racine (in prefata la iphigenie), vrea sa aduca in scena "aceleasi lucruri care au smuls lacrimi Greciei de altadata' ; moralistul clasic, precum La Bruyere (in Les Caracteres), stie ca "totul a fost spus'. Lui nu-i ramine decit sa verifice, sa exemplifice, sa combine inefabil datele si elementele eterne, cunoscute, unanim acceptate. "Poezia - mai scrie acelasi Chapelain - cultiva particularul prin raportare la universal. Sub intamplarile lui Ulysse si ale lui Polyphem, vad ceea ce este logic sa se intample, in general, tuturor celor care vor face aceleasi actiuni.' Un Discurs, din 1783, :a al lui Rivarol, Sur l'universalite de la langue jrancaise_t ex-

prima aceeasi aspiratie profund clasica. Orice arta supratempo-rala, supraindividuala, supraaccidentala este prin definitie clasica, indiferent de coordonatele sale istorice.

intreg acest absolutism estetic constituie chiar miezul doctrine^ clasice, la antipodul intregii experiente si convingeri moderne.' Ea este d prendre ou a laisser. A-i ignora realitatea si motivarea ni se pare insa cu neputinta. Clasicizantii (T. S. Eliot, Ezra Pound ⁵² etc.) il imbratiseaza deschis, ou insistenta, si in epoca noastra.

2. Universalitatea inspira o mare nostalgie a frumosu-lui ideal (spiritul clasic sufera o adevarata obsesie a "idealitatii', reminiscenta laicizata a vechilor mituri : "virsta de aur', ,.paradisul pierdut etc.), tradusa in cimpul artistic-literar printr-o insistenta teoretizare a ideii de perfectiune, model, natura idealizata. Proiectie a unui "model' interior (raportabil, dupa imprejurari, la ideea platonica, imitatia aristotelica, forma interna a lui Plotiin, ulterior, la spiritul absolut al lui Hegel), {frumosul clasic procedeaza prin idealizare, id est : perfeetio-' narea, coreotarea si stilizarea realitatii. Dezvoltind interpretarea comentatorilor Renasterii italiene, principiul imitatiei aristotelice este asimilat de spiritul clasic in sensul "depasirii modelului', "Arta propunindu-si ideea universala a lucrurilor - arata acelasi Chapelain - o curata de defectele si iregularitatile particulare.' ⁵³ Estetica clasica este deci "purista', adepta a lui Idealklassik, cu tendinta de transformare in Normalklassik, expresie a regularitatii academice. Ea selectioneaza si "fardeaza' realitatea, procedeu adoptat de intreaga estetica neoclasica. Frumosul clasic are la baza, cum arata si Winckelmann, o "alegere a partilor frumoase de detaliu si reunirea lor imtr-o unitate' ⁵*. El combina din "douazeci de frumuseti' particulare "frumusetea insasi' (A. Chenier, L'Invention). Iar cind imita, frumosul clasic se preocupa exclusiv de "la belle nature', prin corectarea si supunerea sistematica la exigentele artei. El cultiva iluzia aparentei frumoase, in locul realitatii "inestetice^ Opozitia dintre spirit si natura, incheiata prin invingerea si supunerea naturii, purificarea materiei, pe scurt : transfigurarea, acestea sint atitudini estetice tipic clasice. Clasicul viseaza frumosul in sensul perfectiunii solare, spirituale, radioase, calme, apolinice. Din care cauza oalofilia (In sensul bun al cuvintului) nu poate fi niciodata "decadenta', ci eminamente clasica. Este-

tismul bine inteles, in adincime, reprezinta, la fel, un fenomen de esenta clasica (v. Estetismul). Doctrina frumosului clasic ideal si-a gasit la Hegel, in estetica moderna (de unde de altfel si deriva), o stralucita formulare si sistematizare. Intr-o forma mai putin stringenta si metafizica, teoria frumosului ideaJ circula de-a lungul intregului clasicism european, indeosebi francez. De aici trece, prin izvoare nu tocmai specifice, mai intii, Ia Heliade Radulescu, care stia, asemenea lui Maioreseu, ca "arta tinde catre un ideal prin creatiuni' ⁵⁵. Conditia ideala a poeziei, din 1867. este un text de inspiratie si factura integral clasica. Unele anticipari ("idealul [] cea mai inalta expresiune a frumosului'¹) pot fi intalnite si la Radu Ionescu (Principiile criticii, 1861).^5e

3. Constringerea interioara, apoi constiinta arhetipului moral determina in estetica clasica teoria si practica tipologiei universale, ideale, exemplare, sistematizata si ,.tipizata' ea insasi in functie de : virsta, pasiuini, situatie, conditie de viata, natiune, sex si, mai ales, calitati morale, cu doua note esentiale : eroismul (le heros) si "onestitatea' (l'honnite homme), tipuri eminamente clasice. Tipizarea este expresia generalizarii -l universalizarii notelor morale caracteristice, produsul unui proces de schematizare si abstractizare psihologica, de imitare selectiva a naturii morale. Se continua, in fond, procedeul imaginatiei traditionale si al biografiilor fabuloase, cu eroi mitici, exemplari, in prelungirea unui arhetip biografic. in mentalitatea primitiva eroul istoric devine mitic. in mentalitatea clasica eroul "istoric' devine itip monal, personificare a unor mari virtuti saii vicii. Psihologia moderna contrazice in mod categoric aceasta viziunecaracterologica,schematica,excesivde unitara. Ea scoate in relief, dimpotriva, contradictia si mobilitatea eului, proteismul moral, lipsa notei dominante si ordonatoare, anonimatul moral al "omului fara calitati'.

4. Universalitateaclasica determinaoesteticade esenta pur rationalista. De fapt, cele doua planuri sirii net com-plimeintare, ratiunea fiind prin definitie universala : "Ratiunea

este a tuturor tarilor' (Guez de Balzac) ; "Ratiunea este a tuturor secolelor'(LaMesnardiere) ;"Ratiunea este totdeauna egala sie insasi' (D'Aubiginac). De unde rezulta ca/,.frumusetea universala' nu poate fi definita, descoperita si. realizata decit de ratiune, articol esential de doctrina clasica. ⁶ⁱ Poezia insasi devine "limbajul ratiunii', teorie fundamental gresit3~fv. Poezia, voi. II), dar foarte consecventa premiselor, care confera ratiunii supremul criteriu si instrument de creatie. Poezia, oda clasica, "nu paraseste - intermitent, n.n. - natiunea'' decit pentru a "imbratisa mai bine ratiunea' ! O astfel de poezie strict rationalizata reprima fantasticul, elimina "monstrii' imaginatiei, exclude excesele "miraculosului', recunoaste doar "frumusetea ordinii' ^M. Oriunde si orictod intilfiml proteste impotriva absurditatii, incoerentei si obscuritatii literare, avem de a face cu profesiuni de credinta "clasice'. Confesiunea lui Sainte-Beuve, irutre altele, este tipica (Mes poisons):

"Sint clasic in sensul ca un grad oarecare de irational, de nebunie, de ridicol, sau de prost-gust imi ajunge ca o carte sa-mi para pentru totdeauna ratata si sa-mi cada din miini, chiar daca ar avea parti foarte remarcabile, pline de spirit si de talent'.

Primul nostru "rationalist' in estetica este, fireste, tot He-liade Radulesou.⁵⁹

5. .Ratiunea descopera si in estetica adevarul, al carui criteriu fundamental este universalitatea. Adevarul apartine tipului, .categoriei, (au individului. Sub pulsatia si dezordinea aparentelor, spiritul clasic descopera realitatea obiectiva a adevarului mediu, "cotidian', aproape statistic, identificat cu realitatea profunda si universala a esentelor eterne. Le Vrai al lui Boileau (Ep., IX, 1675), al teoreticienilor clasicismului francez, acesta este. Reale sint tipurile, nu fenomenele. Ceea ce inlatura posibilitatea aparitiei unei arte "realiste' in sens modern. Veridicul clasic tine de esenta, nu de aparenta. Natura clasica propusa spre "imitare' este produsul tipizarii, al idealizarii, nu al "copiei' conforme. Ne aflam in prezenta naturii universale, a ideii de natura, a naturii general-umane, nu fizice. Clasicii n-au "sentimentul naturii' (atitudine tipic romantica), i.rutrucit ei observa natura morala, nu peisajul. Clasicul inclina spre artificialitate, romanticul spre naturism. "Noi concepem clasicismul si romantismul .ca doua solutii posibile ale dramei dintre arta si natura. In cea dintii, arta e biruitoare, in cea de a doua, natura.' ⁶⁰ A nu parasi natura "un pas', cum sfatuieste si La Fon-taine, inseamna a-i studia aspectele universal-umane, in forme obieotiv-impersonale. In acest mod, spiritul clasic determina aparitia unei literaturi de cunoastere.

Ideea de veridic sau "verosimil' cunoaste mai multe interpretari(v. Verosimilul, voi. III). Cea clasica deriva din primatulrationalalcunoasterii,verificatade"simtuleorrr:r.' Simetria este desavirsita :imposibilitatea logica detcrmi verosimilul estetic, si invers. Acest control rational ivr,/ zborul liber si inalt al imaginatieiprin rigorile recept medii. Fantezia este supusa ratificariiopinieipublice, "plata', apoetica. Totusi, nu mai putin clasica. Ratiunea z unitatea si coerenta logica a operei literare, coeficientul n< de verosimil inteligibil. A fi "verosimil'inseamna a satisfac necesitatea logica, a nu irUSTexigeiiteie' ratiunii, chiar daca U toria sau experienta ar documenta un adevar insolit, imprevi zibil sau haotic. Singura deschidere notabila a epocii este inter pretarea lui Corneille :"necesitate'in poeziadramatican inseamna conformarea la legile naturii sau ratiunii, ci convergenta si adecvarea la scopul creatiei. ⁶¹Este"necesara', deci verosimila, doar supunerea la "logica' autonoma a operei. Conceptulmodern de "logica a poeziei'parea fi prefigurat ir. germene. "Autenticitatea' (v. Autenticitatea), de asemenea. Adevar, spontaneitate naturala, autenticitate tind, in parte de pe acum, sa se confunde.⁸²

Conceptul de "natura', care in romaneste incepe a fi tradus prin "firea lucrurilor', apare folosit, in sens estetic, inca la Barit si, mai ales, la Heliade Radulescu, nu fara oscilari evidente intre adevarul universal (clasic) si particular, al culorii locale (romantic). Un text din 1836 recomanda : "A alege din viata omeneasca niste imprejurari comune, prin care sujetul sa se poata aplica la tot omul, in tot locul, si in tot veacul [], este va sa zica a cunoaste natura, asta va sa zica ca intr-o scriere sau icoana domneste adevarul'. Si pentru Macedonski, a fi "natural' este sinonim cu a fi "clasic'. ⁸³ Se intelege ca si Maiorescu profeseaza aceeasi conceptie despre adevar in arta.

intelese bine, faimoasele reglementari ale doctrinei clasice ("legi', "unitati', "reguli'), care vor face, prin dogmatizare, o mare cariera pe Toata durata clasicismului, nu sint altceva decit conditiile logice ale aceleiasi inteligibilitati estetice rationale ^TS^a^StS '"ratiunea insasi sub forma de lege'. Unitatile, ae timp7'ioc siactiune. sint specificari si perfectionari ale idealului verosimil, in diferite situatii-cheie. Si Goethe a observat-o. ⁶⁴ Placerea estetica a spiritului clasic consta in a intelege, a da satisfactie deplina inteligentei, prin supunerea literaturii la legea rationalitatii.

6. Comandament nu numai al creatiei, ci si al receptivitatii, ratiunea devine bun-simt si gust, notiuni aproape sinonime :"Noi credem cu (totii - scria Bussy-Rabutin - ca bunul-simt, ratiunea si spiritul ales (le bon esprit) sint unul siacelasilucru'' ;"Intrebunul-simtsibunul-gustesteo deosebire de la cauza la efect.' (La Bruyere) ; "Arta nu este [] decit bunul-simt transpus in metoda' (Pere Rapin). ⁶⁵ A avea "bun-gust' inseamna a recunoaste un numar de criterii rationale, a respecta recomandarile judicioase, logice si unanim acceptabile ale "bunul-ii-simt', numite (in frantuzeste) : convenan-ces si bienseances. Aceste notiuni, clasificate in "interne' si "externe', exprima intreaga sfera a elementelor "convenabile' : functionale (ce "convine' operei, logicii interne a situatiilor, verosimilitatii), sociale (ce corespunde moravurilor, gustului public, reaetiunilor diferitelor virste si sexe), istorico-geografice (acordul actiunii si personajelor cu locul si itimpul evocarii).⁶⁶Satisfactiaopiniei comune rationale se numeste"bun-gust' (v. Gustul, II, 6 ; III), "ceea ce place la toata lumea', cum precizeaza si Sentimentele Academiei Franceze despre Cidul lui Cor-neille (1637-1638).

7. Realizarea intregului program estetic clasic este trecuta pe seama disciplinarii creatiei, a elaborarii in regim de constringere acceptata. Procesul creatiei este vazut ca un exercitiu al ratiunii constructoare ;o demonstratie a "judecatii' careguverneaza si echilibreaza.Factorulrational,metodic, triumfa asupra spontaneitatii. Creatia devine - La Bruyere o spune - o adevarata "meserie'. Opera urmeaza a fi montata, "ca o pendula', dupa "maxima inviolabila' - adauga multi altii - a "masurii si ratiunii'. Poetul devine un homo faber, un adevaratexpert, care aplica inspirit riguros conditiile obiective ale artei, deduserational,pebazaexperimentala. Leonardo da Vinci, L. B. Alberti inaugureaza, in Renastere, aceasta metoda clasica, intemeiata pe luciditate, studiu si ordine creatoare, prin temperarea si reprimarea tendintelor "geniale' sau frenetice. Creatorul clasic nu este un "genialoid', ci un artifex, un artizan superior, deplin stapin al uneltelor si procedeelor sale.

Concluzia necesara este deprecierea hotarita a imaginatiei in favoarea ratiunii, care conduce si "frineaza' impulsul poetic: "In scrierile noastre nu trebuie sa existe prea multa imaginatie Ideile noastre trebuie sa fie produsul bunului-simt si al dreptei ratiuni, un efect al judecatii noastre.' (La Bruyere) Fantezie, sensibilitate, genialitate, "furie poetica', acestea sint facultati fie necunoscute, fie profund suspecte, criticabile pe <;cara cea mai larga.'⁷ intreaga conceptie a creatiei lucide, controlate, este deci pur clasica (v. Creatia, V, 2). Tehnica sa selec- I tiva, autocritica, aduce un argument suplimentar : toti teoreticienii clasici recomanda renuntarea, restringerea, inhibitia, eliminarea impuritatilor, exceselor care coplesesc puritatea proiectului artistic. Inteligenta artistica determina realizarea directa a scopului prin mijloace minime si eficiente. Judecata estetica insasi devine o operatie rationala. ⁶⁸

Imperativul ratiunii ("Aimez donc la raison', Boileau, Art poetique, I, v. 37) constituie in felul acesta nu numai o directie, ci si o economie de forte si o tehnica. Idealul fiind adevarul, bunul-simt, bunul-gust, nimic mai rational, mai legitim si, in acelasi timp, mai "practic' deeit a recunoaste si cultiva toate aceste principii. A nu "imita' autorii exemplari devine absurd ; a nu subordona si corecta fantezia - o eroare ; a nu urma "legile' scoase din studiul operelor si textelor eminente, verificate, "clasice' - o imprudenta grava. Actiunea reflectata se substituie, in felul acesta, pe toate planurile actiunii spontane, orationale, imprevizibile. Este o pozitie pe care poezia "moderna' (prin Edgar Poe, Mallarme, Paul Valery) o va redescoperi, teoretiza si impune ou stralucire. Clasicismul vechi sau nou afirma valoarea vointei creatoare a disciplinarii inspiratiei, a supunerii la rigorile structurii literare, ale spiritului critic : "Clasic este scriitorul care poarta in sine un critic, pe care-1 asociaza in mod infim lucrarilor sale'⁶⁹. Daca aceasta este realitatea, atunci spiritul si metoda creatiei clasice ilustreaza in mod exemplar cazul oricarei creatii, conditia sa universala. Mai poate fi, deci, indoiala asupra obiectivitatii si permanentei creatoare a spiritului clasic ?

III. Structura literara clasica releva, cu unele nuante, aceleasi caractere spirituale si note estetice, intemeiate pe- idealitate, esentializai-e, obiectivitate, echilibru, omogenitate, configurate intr-un stil denumit - in mod istoric si conventional - clasic. Nu poate fi nici o indoiala asupra existentei fizionomiei, structurii si morfologiei "clasice', definita printr-o serie de regularitati tipice, imposibil de atribuit sau de revendicat de un alt stil. Desigur, intre conceptul de stil clasic si opera clasica exista inevitabile diferentieri si contradictii. Raportul, in linii mari, dintre esenta generala si fenomenul individual nu este altul. A. W. Sichlegel a observat-o de mult : ,.Epitetul de clasic este o simpla denumire a genului, independenta de gradul de perfectiune al realizarii genului' T. Opera clasica nurealizeaza integral, idealul clasic. Dar se apropie indeajuns de mult de acest ideal, pentru a o recunoaste si defini ca atare. Orice opera si scriitor clasic isi pastreaza deplina sa individualitate/Analiza stilistica retine insa nu diferenta specifica, ci genul proxim. in cazul epocilor istorice si literaturilor nationale, aceeasi observatie : nici o epoca istorico-literara nu este omogen "clasica', "romantica' sau altfel. Dar existenta "modelului' clasic face posibila si pe deplin legitima recunoasterea unor aspecte, fragmente si opere clasice, in toate literaturile, in toate epocile. De unde aparentul paradox al diferentierii dintre "opera clasica' si "literatura clasica', sfera infinit mai larga, mai elastica si mai abstracta.

1. Expresie a unei viziunicategoriale, invariabile, opera clasica tinde in mod organic spre tipuri si teme date, prototipi, topoi, eroi si situatii esentiale, prin procedee de repetitie, 'parafraza sau imitatie. Ceea ce produce, in "continut' : predilectiepentrufixitate,abstract,scheme,eliberarede "materie' prin date obiectiv clasificabile ; in "forma* : orientare spre basorelief, grafism, geometrie(orizontal,vertical, simetric),desenstatic,conventional,conservatorismformal (genuri, spete, reguli, forme consacrate). Spiritul clasic cultiva genurile literare care pot exprima in mod direct generalitatea sentimentelor si adevarului etern-uman, marile principii aie existentei :tragedia,caracterele,portretulmoral,dialogul, corespondenta, aforismul, satira, epistola, "arta poetica', "tratatul'.

2. Adevarul, esenta,naturasint totdeauna simple, exprimate cu maxima economie de mijloace. Linia esentiala, eleganta, precisa, este prin definitie clasica. Abundenta, complicatia si prolixitatea, excesul stilistic si al dimensiunilor sint anticlasice. Elinii iubeau "frumosul cu simplitate' (Tucidide, II, 40). "Fiti simpli fara arta' (adica fara artificiu, superfluitati, exagerari inutile), sfatuia si Boileau (Art poetique, I, v. 100). "Simplicitatea place fara cautari si contrafaceri', "fara fard'

(£p., IX). Este eonciziuma - si rafinamentul - marii arte. straina de ornamente inutile, afectate, pretios, bombastic. Odo-bescu, apoi Macedonski, care are nostalgia unor "vremuri da-sice'de'simple', stie ca "simplitatea' este "secretul clasicilor'. "Era usor de descoperit, dar mie mi-a trebuit evolutiunea unei vieti.' ⁷¹ Caz tipic de reintoarcere la primordial si elementar, gest prin excelenta clasic. "Simplitatea in arta - spune si Branciisi - este o complexitate rezolvata.'

3. Conturul simplu, linear, nu poate fi decit limpede, usor inteligibil. Semnificatia operei clasice va fi deci bine dis-tintta, ferita de ambiguitate, nuante confuze. Regimul sau - imagistic vorbind - nu poate fi decit diurn, luminozitatea solara. Antiteza zi-noapte - clasicism-romanllSm este un loc comun critic. Chiar atunci cind strabate zone obscure, fragmente enigmatice, complicatii de detaliu, opera clasica dezvaluie o claritate de ansamblu, o deplina determinare si formulare a conttrrattnn1:'7tTV35Iuta - cind forma este precisa, exhaustiv exprimata - sau numai relativa, claritatea clasica alunga in orice ipoteze fantasticul, viziunea tulbure, obscuritatea, misteriosul, simbolicul, enigmaticul. Se intelege/arta clasica evita tehnica sugestiei, inefabilului, ermetismul. Astfel de revendicari si recomandari se fac auzite mereu, la noi in special la Tudor Vianu, adept al stilului concis, retinut, precis. In genere, istoria clasicismului se confunda cu istoria teoriei si practicii claritatii.⁷² Arta clasica nu tolereaza semnificatii straine, arborescente sau suprapuse. Regimul sau normal este, de fapt, asim-fc»o£jfl,__claritatea univoca a sensului si semnificatiei. Dimpotriva, abuzul de ambiguitate, cultul acestei idei, foarte accentuat azi, este sensul unei epoci funciar neclasice.

4. Sinteza, intr-un cadru formal precis delimitat, opera clasica nu poate fi decit unitara, solidara cu ea insasi, structurata organic, intr-o totalitate' inchisa. Fragmentul este li' suborSonaf intregului, detaliul, lnWJWH Sistemului. Estetica |* literara clasica este plina de asemenea anticipari verbi gratia "structuraliste', abundente inca din Renastere. Formule precum : concinnitas, integritas, apoi ..economia operei', "organi-citate' (Vion d'Alibray : "Fiecare din parti se raporteaza totalitatii, precum membrele unui corp'⁷³), in cele din urma .unitate in varietate', pluralitate in unitate' devin adevarati tropi critici. Spiritul clasic m/neaga' multiplicitatea sivarieta-

tea, pe care tinde sa le domine, supunind diversificarea partilor unificarii centralizate. Prezenta acestui antagonism latent se face simtita in interiorul oricarei apere, careia ii da, pentru fiecare caz in parte, o alta solutie de conciliere si coeziune.

Efectele com'ergentei interioare definesc unele dintre cele mai specifice note ale operei de tip clasic : ordinea si coerenta, frumusetea ordinii - cum spune si Malebranche - fiind mai seducatoare (aimable) decit toate frumusetile sensibile : echilibrul si armonia intre energia creatoare si posibilitatile de expresie ("Un just raport intre gindire si expresie^;', precizeaza, in 1700, Cavalerul de Mere ^li), intre "fond' si "forma', distinctie hegeliana "clasica-, intre emotie si cuvint, scopuri si mijloace, rafinament si sublim etc. Interpretarea operei de arta in sensul unui "microcosm', "cosmoid', "cristal' este, la fel, substantial clasica (Gh. Barit, Heliade Radulescu au si ei citeva din aceste notiuni ale esteticului clasic) ; simetria si proportia, vechi principii si canoane clasice, teoretizate inca 'din' Antichitate ("raport de convenienta', "numar de aur', "justa masura' etc), apoi in Renastere, derivate din aceeasi necesitate fundamentala de ordonare si organizare clasica, bine proportionata. Istoria acestor idei poate fi urmarita neintrerupt si din abundenta pina in epoca actuala, cu recomandari peste tot identice sau similare : fuga de "incongruitati' si "extravagante', "nimic prea mult', eliminarea stridentelor si a hipertrofiei, ordre et be/aute, precum la Baudelaire, tectonica si forma inchisa a structuralistilor, logica frumosului etc.

Gr. Plesoianu, traducatorul lui La Harpe, V. A. Ureche, in De clasicism, romantism si realism (1865), mai inainte, fireste, Barit ("o proportie harmonica a tuturor partilor') introduc aceste principii, extrem de raspindite - cele mai vaste locuri comune ale esteticii clasice - si in publicistica noastra. Esteticienii nostri "organologi' (Tudor Vianu, Liviu Rusu) Ie acorda, de asemenea, intreaga lor adeziune. Definitia "capodoperei' la M. Diagomirescu este eminamente clasica : frumoasa, echilibrata, armonica.'

5. Acordul lucrarii cu idealul sau, al executiei cu proiectul artistic, realizarea deplina si spontana a unitatii sub toate formele confera operei clasice atributul perfectiunii, idee nu mai putin traditionala, consubstantiala esteticii clasice din toate epocile. De origine aristotelica, ea cunoaste un moment

de mare intensitate in secolele "clasice', al XVII-lea si al XVIII-lea, regasita si in formulele estetice moderne ale disciplinei si desavirsirij creatiei, la Paul Valery, de pilda.⁷⁶ Cha-pelain, Boileau, La Bruyere folosesc frecvent conceptul "perfectiunii', in sensul deplinei reusite estetice a integrarii exemplare, in care nu mai poti scoate si adaoga nimic, solutie optima a unei probleme artistice. Armonia dintre scopuri si mijloace, dintre "fond' si "forma', oa la Hegel, face ca, "in sens mai general, orice opera de arta desavirsita sa fie numita clasica, indiferent ce-caracter ar avea ea in sine, simbolic sau romantic'. Aceeasi acceptie si la Croce, pentru care "clasic' devine sinonimul lui "excelent', "perfect', momentul deplinei fuziuni a materiei pasionale si formei frumoase, atribut esential al oricarei opere de arta, indiferent de stil, timp, loc.⁷⁷ Orice reusita artistica se numeste clasica. Cine numai "incearca' este' .romantic'. Cine izbuteste, indiferent cum si in ce directie, devine "clasic'.

La drept vorbind, astfel de principii circula la noi, prin traduceri si prelucrari, inca din perioada eroica a esteticii literare romanesti, cind Barit, - in 1838 ! - stie ca : "orice lucru scris sau artistic desavirsit', "frumusetea desavirsita' se numeste clasica. La fel, Odobescu. Si Heliade Radulescu scrie ca orice opera care intruneste conditiile artei ("cite se cer de arta pina la cele mai mici amanunte') este "in adevar clasica'. Asimilarea artei cu perfectiunea se constata si la Macedonski. T E. Lovinescu, Serban Cioculescu - dintre critici - stau pe aceeasi pozitie. Inclusiv, fireste, Tudor Vianu. Ca peste tot, de altfel, dam doar scurte indicatii.

6. Unitatea simpla si desavirsita imprima operei aspectul monumental, nu atit in acceptia arhitectonica a cuvintu-' lui, cit a con_sjxu£iiei-care impune prin gravitatea si grandoarea liniilor sale -pure, calme, puternice. "Un punct de soliditate si de maturitate', scrie si Boileau (Rejlexions sur Longin, VII). Prin emulatie evidenta cu arta greaca, definita de Winckelmann ca "simplitate nobila si maretie linistita', spiritul clasic european are nostalgia seninatatii magnifice, marilor acorduri, masurii in grandoare, viziunilor solemn echilibrate. "Noblete', "maretie', "calm imperturbabil', "satisfactie spirituala', acestea sint notele artei clasice, recunoscute si de Hegel, imposibil de asimilat fara deplina adeziune la spiritul si principiile clasice.

Monumentalitatea creste organic, trebuie realizata si traita, ea nu se impune dogmatic. In acest sens, teoretizarea monumentalitatii in creatie a fost facuta, la noi, de foarte putini ', de fapt, numai de G. Calinescu ⁸⁰, din pacate - initial - in contratimp istoric (1944), cu ecouri practice putine, explicabile. Este evidenta insasi ca, in presa literara curenta, ceea ce predomina, in fond, este micul gust publicistic pentru "articol*, "foileton', "fragment', "glosa', "nota', "efemerida', la antipodul ideii de constructie, sinteza, eruditie, monumentalitate, opera - in critica, istorie literara, cultura - de larga respiratie. Dovada, submediocra receptie facuta "redescoperirii' lui N. Iorga, lipsa de priza reala a lucrarilor de tipul Opera Iul Mihai Eminescu de G. Calinescu, a monografiilor de sinteza si elaborare in adincime, in general inhibitia cronicii fata de constructia care depaseste simpla reactiune empirica la actualitatea imediata, adevarat "tropism' critic. O incercare de teoretizare a categoriei "monumentalului', cu referire la roman, poate fi socotita si ea ratata.^8t Dintr-o alta perspectiva, ideea, totusi, reapare. Ea exprima si una din convingerile esentiale ale autorului acestei carti.⁸²

7. Definitia structurii clasice primeste o serie de noi clarificari prin incadrare in formule tipologice de opozitie, dintre care cea mai traditionala, de-a dreptul banalizata, este relatia clasic-romantic. Este distinctia cea mai raspindita, dar si cea mai aproximativa, intrucit, in formularile sale curente, ea pleaca mai totdeauna de la criterii extraliterare : psihologice, etice, filozofice, geografice, etnice, chiar "sanitare'. Amintim pe cele mai celebre : "Eu numesc clasic tot ce e sanatos si romantic ceea ce e bolnav' (Goethe) ; antiteza intre paginism si crestinism, latini si germani, Antichitate si Evul Mediu, transplantare si originalitate, Nord si Sud (M-me de Stael) ; "poesia de' morti, poesia de' vivi' (Giovanni Berchet) etc.^a3Se poate chiar spune ca antiteza curenta clasic-romantic exprima totalitatea determinarilor extraestetiee ale tipologiei care ne preocupa.

In plan estetic, acest antagonism se traduce printr-o dubla tendinta de opozitie si echilibrare, la toate stadiile si nivelele de structurare a operei literare. Privind foarte de sus, clasicul s-ar incadra in tipul creatorului obiectiv, de esenta aristotelica, in timp ce romanticul isi poate revendica o ascensiune "inspi-

-ata'. derivata din subiectivismul Tratatului despre sublim. 3 confesiune de batrinete a lui Goethe, din 1830, importanta, explica inceputuluneiintregidezbateriesteticemoderne :

"Termenul de .poezie clasica si romantica, termen care jircula azi in toata lumea, dezlantuind atitea certuri si dezbi-lari [] a pornit de la mine si de la Schiller. Ma calauzeam, in x>ezie, dupa principiul procedeului obiectiv, neadmitind altul. Schiller, dimpotriva, care proceda subiectiv, socotea metoda ui ca fiind singura corecta, si, ca sa se poata apara, a scris studiul lui Despre poezia naiva si cea sentimentala, dovedin-du-mi ca eu insumi, fara sa vreau, sint un romantic, si ca ffigenia mea, prin amploarea sentimentului ei, nu e nici pe departe atit de clasica si in stil antic pe cit s-ar crede. Fratii Schlegel au preluat ideea aceasta si au dezvoltat-o, astfel ca astazi ea s-a raspindit in toata lumea si fiecare vorbeste de clasicism si romantism, lucru la care acum cincizeci de ani nu se gindea nimeni.' ⁸ⁱ

O dezvoltare interesanta, la Fr. Schlegel, priveste spiritul disociativ si asociativ al celor doua formule : clasicul separa genurile literare, in timp ce romanticul le integreaza.^8r> Unul i'ultiva specializarea, altul, totalizajva. Opozitia ramine predominant stilistica. Dar intregul subtext al acestor tipologii este Limpede : romanticul constituie o categorie literara superioara, clasicul una inferioara. Opozitia spirituala se transforma in ierarhie valorica, eveniment important al istoriei ideii de clasic, apasata pana azi de o intreaga ipoteca negativa. Excesele clasicismului, vom vedea, justifica in buna parte o astfel de reac-tiune. Totusi, devalorizarea absoluta a ideii si structurii clasice -iu este prin nimic indreptatita : categoriile spiritului sint calitativ egale, deci toate stilurile, creatiile etc. sint echivalente. Unii romantici, precum Hugo, au avut aceasta intuitie : opozitia clasic-romantic i se pare "vaga', artificiala, conventionala. Clasicizantul Ponsard, in 1847, gindeste la fel.⁸⁶

Citeva constatari obiective nu pot fi, totusi, negate. Latentele originare divergente ale spiritului clasic si romantic sint o realitate. Miscarea continua de pendulare spre unitate si diversitate, ordine si miscare, concentrare si descatusare, comprimare si expansiune, implinire si neimplinire, fixitate si mobilitate, tfinit si infinit, la fel. Opera clasica tinde - efec^''T) tiv - ^spre forme inchise, lineare, plane, de "unitate multipla',/.ar*; ce« baroca si romantica, spre forme deschise, picturale, cu reprezentari in profunzime, de efect unitar si ambiguu. Aceste tipologii stilistice sint cultivate In special de estetica ESBttna, in prelungirea lui Goethe, Schiller, fratii Sclilegel, Hefoe. Peste tot, acelasi ritm binar al spiritului, in cadrul caruia clasicul si romanticul se inscriu ca doua momente tipice, a^jjy^ native. Definitiile, ulterioare, ale lui H. Wolfflin, Fr. Stncn ("Vftllendung und Unendlichkeit')^e7, Karl Joel ("Bindung und Losung') etc, teoretizeaza aceeasi realitate, estetica duala, derivata din doua moduri ireductibile de a vedea si reprezenta lumea si arta. Respingerea acestor tipologii, curenta in sfera istoriei literare pozitiviste, releva o lipsa tipica de spirit analitic si speculativ, o incapacitate structurala de generalizare si sinteza teoretica bine caracterizata.

O alta constatare, nu mai putin obiectiva, recunoaste doar existenta formelor complexe, de trecere de la un tip la altul, cu tendinta alternantelor si stergerii distinctiilor dintre compartimente. Sinteza clasica fiind un produs eminamente dialectic, >prin cristalizare de contradictii si razvratiri interioare, chemate energic la ordine, ea nu poate da nastere dtx-it la opere inevitabil "ambigui', ou structura latent divergenta. Iata de ce, pentru a ne exprima cit mai simplu cu putinta, opere pur si integral clasice nu exista, dupa cum nu exista nici opere pur si integral romantice. Realitatea estetica, in timp si spatiu, pune in lumina doar fenomene de osmoza si interferenta, organizari literare mixte, cu momente de predominanta intr-un sens sau altul. In orice opera literara, elementele clasice si romantice coexista in dozaje variabile. Cum s-a aratat nu o data, clasic si romantic reprezinta doua tipuri ideale, utopice, inexistente in stare pura, amestecate fenomenal, plan in care dau nastere unei mari varietati de forme .corupte' si "mixturi'. Definitia lor nu este posibila decit teoretic, prin abstractizare.

Clasicul aspira si se converteste progresiv in romantic, prin rigasirea ingenuitatii originare si acte de inventie. Romanticul isi redescopera periodic substratul clasic, prin tipologie si aderare la principii estetice traditionale. De unde numeroase formule individuale de interferenta si fuziune, de colaborare ti alternanta, urmate de disjunctie si polemici, continuate prin noi concilieri, in serie infinita. Caci, din cei doi termeni fundamentali impusi de polaritatea spiritului, nimeni nu poate iesi.

Cum spune si revista La Minvrve franqaise. In 1818, .

Reformularea intregii definitii a spiritului clasic are meritul sa elimine compartimentarile rigide, didactice, arbitrare, infirmate de obiectivitatea faptelor. Clasificarea conventionala face loc realitatii estetice universale, produs al disciplinarii ("clasice') si al spontaneitatii ("romantice'), al "meseriei', "maiestriei' (Paul Valery foloseste ambele notiuni : la maitrise si le metier), respectiv al "dezordinii' lipsite de control a imaginatiei. Momentul clasic absoarbe si domina momentul romantic, a carui necesitate prealabila este recunoscuta : "Orice clasicism implica un romantism anterior'. Cind opera ajunge stapana pe sine insasi, ea atinge stadiul clasic : "Un romantic care si-a invatat arta devine un clasic' ⁹⁰. Propozitii identice despre valoarea estetica, fundamental clasica, a dominarii de sine, tradusa prin "triumful ordinii si masurii asupra romantismului interior', prin supunerea unei "revolte', pot fi 5ntilnite si la Andre-Gide. Una din formulele sale a devenit notorie : "Opera clasica nu va fi puternica si frumoasa deoit pe masura romantismului sau imblinzit' (romantisme dompte). "Forma clasica din metal romantic' (definitia lui Ramon Fernandez) poate fi de asemenea amintita. Circulatia acestor idei se verifica intr-o sfera destul de larga a esteticii si criticii literare moderne.⁹¹

Dincolo de aceste distinctii de esenta, antiteza clasic-roman-tic devine cu atit mai artificiala, cu cit chiar spiritele care au deseoperit-o n-au conceput-o niciodata decit sub forma unei dualitati si sinteze organice. Vorbind despre partea a doua din Faust, Goethe marturiseste lui Eckermann (16 dec. 1829) : "Ai sa vezi ca, pretutindeni in aceste acte introductive, intil-nesti laolalta cind acordurile clasice, cind cele romantice urcind mereu impreuna intocmai ca pe o clina de deal, pina ce ajung sus la Elena, unde ambele forme poetice ies limpede la iveala, desfasurindu-se si cumpanindu-se oarecum'. ..Principalul e sa stii cum sa te slujesti de formele acestea si sa realizezi ceva frumos.' Schiller, la fel, reconciliaza in cele din urma poezia "naiva' si "sentimentala' : "Natura ne face egali unul cu altul, arta ne imparte si ne separa, idealul ne reintoarce indarat la unitate' (Uber naive und sentimentalische Dichtung, 1795- 1796). Si pentru Nietzsche idealul ramine tot unitatea, realizabila, dupa opinia sa, numai in tragedie, genul clasic prin excelenta.

Mai intii prin traduceri, apoi prin dezvoltari proprii, in literatura noastra se adopta, in timp, acelasi punct de vedere. Reluind pe La Harpe, in Vorbire asupra poeziei epice si de bunatatea poemii lui Teleinah (introducere la tntimplarile lui Telemah, fiul lui Ulysse de Fenelon, 1831), Gr. Plesoianu stie ca "inchipuirea' trebuie "sa cerce un fel de strimtoare si de entuziasm, pe eind duhul cel linistit, in imparatia sa, o opreste si o intoarce incotro voieste el.' Gr. Alexandrescu intii se "aprinde', "apoi ii vine cugetarea' (Epistola D.I.V., 1837). O colaborare intre "simtaminte' si "arta' cere si Macedonski. ⁹²Dintre eseistii si esteticienii moderni, M. Ralea (in spiritul Croce-Valery-Gide) vede in elementul clasic un factor de inhibitie, refulare si sublimare a pornirilor emotionale : "Un liric continut, ca toti clasicii'. Clasicismul introduce un principiu de organizare si disciplinare :

"Clasicismul este o virsta estetica. El marcheaza momentul in care, dupa lungi cautari, artistul s-a gasit pe sine. Astfel exista un moment clasic chiar in opera oricarui romantic, romantismul nefiind nici el altceva decit tot o etate artistica, aceea a cautarii, a sfortarii, a dezechilibrului revolutionar in epoca de tranzitie creatoare.' ⁹³

8. Opozitia clasic-baroc, descoperita in ultimele decenii, reformuleaza intr-o terminologie intrucitva modificata aceeasi problema. Dar este de ajuns sa inlocuim ideea de "romantic' prin "baroc', pentru a obtine aceeasi schema, aceeasi definitie estetica esentiala. Antiteza clasic-baroc nu constituie, in aceasta ipoteza, decit o varianta, a opozitiei traditionale clasic-romantic, intr-o alta localizare istorica. Elementele de dezordine, tumult si expansivitate ale spiritului romantic apartin, in egala masura, si barocului. Tendintele de stabilizare, reprimare si ordonare ale clasicului, sint aplicabile si barocului. De altfel, formula simetrica a si aparut : "baroc imblinzit' (baroque dompte) a lui Leo Spitzer, verificata deopotriva in opere si perioade recunoscute drept "clasice'. Intreaga estetica clasica se opune in esenta, prin aceleasi principii si argumente, atit barocului cit si romanticului. De unde o incompatibilitate egala de "gust', orientari literare, stil etc, constatari curente intr-o anume sfera critica. ^M

Chiar daca dimensiunea istorica a barocului este diferita, anterioara perioadei romantice, situatia si cauzalitatea sa istorita nu infirma aceste constatari. Istoria nu Jnfringe niciodata tipologia. Clasicismul francez al secolului al XYII-lea "se naste' din barocul secolului anterioidezagrega^ig, barocul (de diferite forme) al secolului al XVllI-lea. Pe un fundal baroc, de conflicte, dezechilibrare si antagonisme interioare, considerat uneori drept "preclasicism', spiritul clasic isi introduce, pon-tru o perioada de altfel scurta, ordinea sa disciplinara. Apoi., constiinta clasica intra in depresiune si, in cele din urma, in criza. Normele incep sa produca repulsie, sa para insuportabile, eXcesive. Conservarea lor cu orice pret da nastere academismului, in timp ce parasirea lor reface fenomenul baroc, nascut si renascut din tensiune si exprimind tensiune, efecte de contrast, urmate de proliferarea si eliberarea formelor. Aqariar, xcaUta-i-tea - convulsia interioara si exterioara - apartine de fapt barocului, doar intermitent contrazisa si infrinta de echilibrul si stabilitatea clasica. '⁵ In orice caz, permanenta fondului dramatic de tensiune, ca fundal al oricaror creatii artistice, consolideaza o data mai mult definitia clasicului si barocului ca doua categorii eterne, complimentare, supracronologice (v. Barocul, VI).

9. Notele stilului clasjc sint de o desavirsita echivalentastructurala'!puritate,claritate,precizie,sobrietate, abstractiune. Cuvintul se emancipeaza de imagine, devine autonom, conventional, cu predispozitie spre arbitar si universal. Raportul dintre gindire si vorbire se rastoarna in favoarea gindirii, care-si constituie propriul sau limbaj. De unde arealis-mul reprezentarilor, intelectualitatea expresiei clasice. Se intelege, repulsia antiimagistica, tendinta stilistica antibaroca, ignorarea preocuparilor muzicale, inefabile, ..simboliste', au - toate - aceeasi explicatie. Apare o adevarata querelle a metaforei, cu aparatori putini si fara autoritate. ^m

10. .Concluzia ar fi aceasta : notele structurii literare clasice se confunda cu definitia operei de arta in genere. Categoriile structurii clasice sint universale, imanente artei. Orice operajitera/a, in masura in care atinge stadiul realizarii artistice, are calitati "clasice' : participa intr-un fel sau altul la teme si tipuri date, permanente si universale, reflecta o anume "simplitate' si "claritate', se constituie intr-o unitate, atinge perfectiunea, maturitatea, sugera^LmonumentaTfiatea. De !a acest nivel, desigur,diferenpenie^xaditionale(pegenuri.

curente, epoci etc.) isi pierd valabilitatea, facind loc distinctiei fundamentale dintre arta (cu caracterele amintite) si nonarta Esteticienii "stiintifici' actuali continua sa dezbata problema. Este insa un fapt ca scriitorii nostri, teoreticieni empirici, de formatie clasica, au intuit sau repetat de mult ca asa stau lucrurile. Pentru Gh. Barit, arta este "frumusetea simpla, tact de a-si tinea in cehi scopul ce-1 avea, o masura proportionala, o harmonie, o soliditate plastica si o desavtrsire formala'. Heliade vorbeste de asemenea de marime, eleganta, noblete, energie, armonie etc. La fel, Macedonski : naturalete, simplitate, simetrie, armonie, perfectiune.⁹'

Foarte raspindita ramlne, totusi, convingerea ca arta moderna contrazice in mod radical toate aceste atribute, ceea ce n-ar impiedeca-o sa fie nu mai putin "arta'. Avangarda de orice speta ar constitui negarea absoluta a spiritului teoriei si structurii clasice. Am incercat sa corectam aceasta teza, mult prea excesiva (v. Avangarda literara, IV, 3 ; V).

IV. In ce masura clasicul (fenomen analog oricarui alt stil) constiituTe~snin fenomen istoric ? Raspunsul presupune doua tipuri de solutii :

1. Evolutia interioara a formelor literare ilustreaza istoricitatea imanenta, latenta, a stilurilor. Examenul retrospectiv, a posteriori, descopera o serie de curbe, de ascendente .^i descendente, care -'Ia o privire sintetica - tind sa absoarba operele individuale in aceeasi finalitate istorica. Succesiunea configureaza un sens, o directie de dezvoltare. Ritmul hegelian : arta simbolica, arta clasica, arta romantica, rezultat din modificarea succesiva a raportului dintre idee si forma (cu predominanta formei in "simbolism', echilibrat in clasicism, accentuat in romantism) poate fi aplicat prin analogie evolutiei tuturor stilurilor : initial arhaice, in cautarea unui echilibru, apoi clasice, in faza lor de plenitudine, ordine si teoretizare, urmate de coruiptia baroc-manierista, cind formele isi pierd echilibrul, proportia si disciplina, in favoarea tensiunii si libertatii. Astfel de periodizari reapar si In estetica moderna : in plastica (H. Focillon), in muzica {Ch. Lalo) : faza arhaica, clasica, clecadent-arhaica ; preclasica, clasica, postclasica.^m Este de observat ca In toate clasicul corespunde unei perioade de plenitudine, maturitate, deplina realizare a formulei estetice.

Observatii empirice de acest gen apar inca in literatura clasica. Produsul implinirii, perfectiunea, este semnul maturitatii. Cum spune si La Bruyere, opera clasiea atinge "un punct de perfectiune si asa-zicind de maturitate'. Ideea circula si in clasicismul teoretic, intarita de observatia ca perfectiunea in arta devine posibila numai la un anume stadiu de de-zvoltare a culturii, limbii, tehnicii literare. Plenitudinea apartine virstei, experientei, clarificarii interioare complete. Maturitatea este deci faza finala a unui proces evolutiv, un punct de ajungere, nu de pornire, un fruct copt in conditii optime. Goethe are aceasta viziune a clasicului, atunci cind il coreleaza "unitatii' nationale, atingerii unui "inalt grad de cultura' si dezvoltare a "spiritului national'.' Hegel insusi trebuia sa redescopere conceptul de "maturitate' clasica, reintilnit printre moderni la Brunetiere, T. S. Eliot, la altii, cu precizari intemeiate, nu insa si prea originale. ¹⁰° Dar nu este nevoie sa mergem atit de departe, de vreme ce si E. Lovinescu defineste clasicul drept "o notiune mobila ce se aplica oricarei formule de arta, ajunsa la maturitate, adica la suprema sa expresie de echilibru intre forma si fond' ''.

Consecinta acestui "organicism' stilistic este inevitabila co-ruptieT prin istoricizare, a' lilitsicuiui. Ros din interior de descompunere, clasicul aluneca spre declin si decadenta inevitabila. Existenta sa stilistica este instabila, precara.

2. Mult mai raspindita, intretinuta de intreaga conceptie a istoriei literare traditionale, efectiv derutata si chiar speriata de abstractiile si speculatiile tipologice, este teoria istoricltatU contextuale a stilurilor, care fixeaza spiritului 'clasic cadre, limite si localizari istorice precise. "Marele secol', cu o perioada de maxima cristalizare intre 1660-1685 (in Franta), sfirsitul secolului al XVII-lea si inceputul celui urmator (in Anglia), acestea sint delimitarile cele mai "clasice', variabile, fireste, pentru fiecare literatura in parte.

Consecintele istorismului pozitivist sint evidente : "secolele' clasice nu pot fi comparabile ; clasicul si romanticul devin antiteze istorice notele spiritului clasic sint realizate numai in secolul al XVII-lea si numai in literatura franceza (istoria literara franceza, in forme politicos-academice, este una dintre cele mai "autarhice' din lume ¹⁰²) etc. Chiar daca este adevarat ca frecventa teoriilor ti structurilor clasice

"Modelul' social traditional al clasicului este scos, in mo< evident, din realitatile specifice ale secolului al XVII-lea fran (t'Z, pus sub emblema Regelui Soare : mare stabilitate, ordint si centralizare politico-sociala, dupa o perioada de dezordine si anarhie (Fronda) ; idei, sentimente, gust sociabilizat pina la uniformizare, mondenizare si obsesie a succesului do public ; expresie exemplara, orientata spre impersonal, ,,banal', anti-individual; pe scurt, "colectivizarea'¹ ierarhizata, impusa de sus in jos, a universului intelectual si moral in limbaj "convenabil'. Cu toate acestea, omogenizarea ramine o utopie. Acelasi secol al XVII-lea francez cunoaste, pentru a ne limita doar la literatura, o serie intreaga de interferente baroce, pretioase, manieriste. Chapelain da o prefata pur clasica unui text cum nu se poate mai baroc : Adone de G. B. Marino (1620). Estetica clasica franceza este, de altfel, ultima care se constituie intr-un corp de doctrina, dupa cea italiana si spaniola, la rin-dul sau cea engleza este posterioara celei franceze etc. Exista o estetica clasica ..eterna', categoriala, si una tranzitorie, circumscrisa in timp ; una pura, absoluta, alta eclectica si relativa Corp scris de doctrina integral clasica si integral romantica nu exista. Clasicul, in sfirsit, satisface gustul "burghez', barocul tel "aristocratic-clerical' (v. Barocul, V).

3. Determinarile istorice sint cu atit mai insemnate, cu cit numai in aceasta perspectiva poate fi examinata situatia actuala a spiritului clasic. Poate supravietui spiritul clasic ? Pot Ji inca acceptate principiile clasice ? Raspunsul este : fara in-doiala. Cu conditia ca energiile eterne si universale care stau la baza clasicului sa duca la constituirea unui clasicism des-

chis, liber, dinamic. Raminind in , insusi, spiritul clasic urmeaza sa-si dilate principiile constitutive, sa-si largeasca sfera, sa realizeze noi forme de echilibru, sinteza, unitate si disciplinafe'a fortelor divergente, sa descopere noi forme de simplitate, claritate, unitate, perfectiune, maturitate, monumentalitate. Schema raporturilor clasice sa se pastreze si, in acelasi timp, sa coopteze si sa asimileze totalitatea elementelor moderne, care se impun ctTfiecesitate artei.

Structura clasica va ramine in felul acesta intacta, in raporturile sale interioare abstracte, si totodata profund modificata, liberalizata in continutul sau concret, sensibil. Este, de altfel, de observat - proces explicabil dialectic - ca "toate elementele doctrinei si structurii clasice au, intr-adevar, proprietatea sa se deschida spre noi configurari si definitii, fenomen de larga verificare istorica. Un singur exemplu : principiul adevarului si al lui mimesis, largit in directia verosimilului, posibilului si apoi, prin subieotivizare si psihologizare, integrat sferei fanteziei, oniricului, autenticitatii de orice speta. ,.Adevar' in arta a ajuns sa insemne azi practic orice. Si acelasi lucru se produce cu orice alt principiu clasic, cimp larg deschis semanticii istorice. Clasicism deschis aceasta inseamna : principii esentiale tot mai suple, in formulari tot mai elastice. De la un nivel solid, bine verificat, deschideri si experiente cit mai indraznete. Ne asiguram in felul acesta o baza de pornire, un start eficace, un criteriu de verificare si totodata un port de refugiu, de repliere. Nu este nici prudenta, nici comoditate, ci economie superioara a spiritului, o metoda infailibila de inaintare.

Daca spiritul clasic ramine viabil prin continua elasticizare si readaptare, in aceeasi masura el moare prin destramare si anchilozare. Ceea ce-1 pindeste este : eroziunea interna, sau imobilizarea si inchistarea. Si intr-un caz si in altul intervine o rupere de echilibru, o forma de disolutie a sintezei clasice. Opera clasica moare, in primul rind, prin insubordonarea ur-. mata de dizlocarea propriei sale unitati. Cind echilibrul interior este distrus, cind principiul interior coagulant se atrofiaza, spiritul clasic dispare si, odata cu el, si claritatea conceptului. Pesimismul lui Paul Valery, dupa care notiunea de clasic ar fi "incompatibila cu precizia gindirii' (afirmatie dezmintita de intreaga noastra analiza), numai astfel se explica.''

a) Fenomenul se produce, in unele cazuri, prin revolta necontrolata a elementului "romantic', a subiectivita'fii, care nu mai accepta nici un fel de restrictie. De unde aparitia unor conflicte insolubile, tragice, producatoare de devastare si sfi-c, siere (Hegel a intuit acest caz) ; in altele, in urma interventiei unui firesc proces de evolutie, arta clasica se dizolva in ba- ,-^ q roc si romantism, printr-un fel de "lege' hegeliana¹ a' stilurilor*,

~blne urmarita de .WolffHix Dar, dincolo de orice filozofie ciclica, exista o traditie eterna a inovatiei, care se opune traditiei, i nu mai putin eterne, a imobilitatii in forme fixe, canonice. Ori de oite pri_ se produce un act de inventie, echilibrul clasic se'' afla potential in primejdie. La orizont a aparut eroziunea, coruptia, care poate fi resorbita, reintegrata intr-o sinteza superioara, sau dimpotriva, sustrasa controlului clasic.

b) Fenomenul invers este al excesivei^£ormalizari si .stereotipii. in genere vorbind, structura clasica este pindita de excesul calitatilor sale. O opera prea unitara, prea perfecta, sfirseste prin £LJ£J3£&iJg£^sj$£- Echilibrul interior in tensiune ^^Ja murit, s-a atrofiaC Erasleit o zona a solutiilor posibile, dupa f, care nu mai urmeaza decit imitatia, repetitia, retorica, aca- ^ demismul. Formei vii i se substituie forma data, canonica. A' preluadoar formelesi aparasi spiritulconstituie ceamai grava abatere de la spiritul clasic, care armonizeaza organic planuri contradictorii. Clasicismul golit de rationalism devine

un nonsens, sau o forma goala. Dupa cum, la fel de sterilizanita este si miscarea contrara, spre teoretizare si dogmatizare. Cind arhetipul devine stereotip, cind cliseul si ponciful iau locul unitatii vii, organice, spiritul clasic a murit. Obosind ea insasi, opera clasica incepe la rindul sau sa oboseasca, sa sufoce, sa produca saturatie. in felul acesta se deschide drum afirmarii si negarii clasicismului.

Documente similare

gramatica

Upload!

Trimite cercetarea ta!
Trimite si tu un document!
NU trimiteti referate, proiecte sau alte forme de lucrari stiintifice, lucrari pentru examenele de evaluare pe parcursul anilor de studiu, precum si lucrari de finalizare a studiilor universitare de licenta, masterat si/sau de doctorat. Aceste documente nu vor fi publicate.