Analizeaza rolul elementelor de compozitie dintr-un text poetic studiat, apartinand lui Mihai Eminescu

Analizeaza rolul elementelor de compozitie dintr-un text poetic studiat, apartinand lui Mihai Eminescu (la alegere, doua elemente dintre urmatoarele: titlu, incipit, secvente poetice, relatii de opozitie si de simetrie, elemente de recurenta).

Mihai Eminescu este cel mai mare reprezentant al romantismului romanesc, de fapt ultimul poet romantic la nivel European. Capodopera creatiei sale poemul romantic "Luceafarul" este o sinteza a poeziei eminesciene, care intruneste elemente lirice, epice dar si dramatice.

Incipitul este formula de inceput a unui text (primele versuri, primele cuvinte) care poarta semnificatii deosebite privind intreaga creatie.

Incipitul poemului este foarte asemanator formulelor intalnite in basm 'A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata', atentionand cititorul ca patrundem intr-un univers fantastic cu multiple conotatii. De asemenea, aceste versuri precizeaza coordonatele spatio-temporale a evenimentelor, care impresioneaza prin atemporalitate si aspatialitate, la fel ca in basm (timp mitic, nedeterminat).

Tot in incipit ne este prezenta o fata de imparat ce apartine universului terestru. Versurile 'Si era una la parinti/cum e fecioara intre sfinti/si luna intre stele' si superlativul 'o preafrumoasa fata' subliniaza frumusetea si unicitatea fetei de imparat, dar unic este si povestea ei de dragoste ce se desprinde din poem in continuare.

Secventa poetica deseneaza o insiruire de imagini poetice sau de scene care se succed intr-o anumita ordine. Secventa poetica face parte din constructia interna a unei poezii.

Poemul "Luceafarul" este alcatuita din 4 secvente poetice, adica patru tablouri ce imbina in mod original dimensiunea terestra si cea cosmica.

Astfel tabloul I. este imbinarea celor doua planuri si consta prin prezentarea povestei de dragoste dintre elementul uman si cel cosmic.

Ne este prezentata o fata de imparat ce apartine planului terestru.. Atributele sale sunt deosebite pe care poetul le evidentiaza fie prin structuri lirice la superlativ, fie prin metafore sugestive ("Si era una la parinti /Si mandra-n toate cele, /Cum e Fecioara intre sfinti /Si luna intre stele."). Urmeaza apoi relatia dintre fata de imparat si luceafar vazut ca o fiinta cosmica. Relatia lor devine tot mai puternica afectiv,privindu-se doar seara de seara pana in momentul in care fata intr-o invocatie suprema ii cere luceafarului sa coboare pe pamant. Pana in acest moment al invocatiei care se realizeaza in visul fetei ni se sugereaza incompatibilitatea dintre cele doua fiinte. Intalnirea lor nu poate avea loc decat intr-un plan transcendental, de aceea apare visul valorificat in maniera romantica. De doua ori se produce intalnirea in visul fetei prin metamorfozarea luceafarului odata intr-un tanar voievod cu par de aur moale si a doua oara asemenea unui zburator cu plete negre. Se valorifica aici mitul zburatorului, ca mit al iubirii. In credinta populara romaneasca "zburatorul era un strigoi" ce patrundea noaptea in camera tinerelor fete trezind in sufletul lor sentimentul iubirii. La cele doua propuneri ale Luceafarului de a fi mireasa fata refuza. Aparitia Luceafarului odata cu forma de inger, odata cu forma de demon, reprezinta valorificarea unui alt motiv romantic a dualitatii fiintei umane. Tabloul se incheie cu cerinta fetei de a renunta la nemurire.

Tabloul al II. -lea se petrece numai in plan terestru in timp ce Luceafarul se indrepta spre Demiurg pentru a-i cere dezlegare. Fata de imparat. Catalina se indragosteste de Catalin. La inceputul tabloului se face un portret al tanarului foarte sugestiv ("baiat din flori si de pripas dar indraznet cu ochii"). Atras de frumusetea Catalinei, baiatul o initiaza in jocul iubirii pamantene. Semanarea celor doua nume sugereaza identitatea lor in fata conditiei umane. Catalina este atrasa in acest joc care provoaca in sufletul ei un moment de emotionanta luciditate. Intre Catalin si Luceafar, intre iubirea pamanteana si cea absoluta, fata isi recunoaste propriile limite. Acceptandu-l pe Catalin isi da seama ca Luceafarul va ramane pentru ea o aspiratie imposibil de atins.

Tabloul al III. -lea se desfasoara in exclusivitate pe plan cosmic si reprezinta calatoria intergalactica a Luceafarului spre Demiurg. Prima parte a acestui tablou este o imagine a infinitului cosmic la de surprinzatoare cu cea prezentata in tabloul cosmogonic din scrisoare I. Purtat de iubire, Luceafarul ca fiinta superioara este capabil de sacrificiul suprem.

Ajuns in punctul de inceput al creatiei el se adreseaza Demiurgului cerandu-i dezlegarea de nemurire. Imaginea vesniciei in antiteza cu soarta nestatornica si trecatoare a omului este imaginea romantica cu valoare e motiv, care domina acest tablou. Demiurgul i se adreseaza Luceafarului cu apelativul Hyperion. Prin acest apelativ i se recunoaste superioritatea ca entitate cosmica apropiata de divinitate. Raspunsul demiurgului la cerinta formulata de Luceafar este o inlantuire de motive romantice in care procedeul stilistic predominant este antiteza intre fiinta superioara si omul obisnuit, intre timpul vesnic si timpul ireversibil, intre stabilitatea, armonia, echilibrul universului divin si nestatornicia universului uman. Motivele romantice valorificate aici sunt fortuna labilis si al desertaciunii sortii omenesti. ("Caci tot se nasc spre a se muri si mor spre a se naste"). Demiurgul este dispus sa-i ofere lui Hyperion putere nelimitata, dar moartea nu o poate da. Se sugereaza la nivel poetic ca fiinta superioara are si ea propriile sale limite, ca vesnicia poate fi o calitate dar si un neajuns. Indemnat de Demiurg sa se reintoarca la locul lui menit din cer. Luceafarul revine spre universul terestru.

Ultimul tablou debuteaza cu scena de dragoste intre doi tineri. Sunt cateva strofe care pot constitui el insele o minunata poezie de dragoste in maniera eminesciana, in care iubirea anuleaza tragismul conditiei umane. Scena erotica este plasata in aceeasi atmosfera romantica in care tinerii sunt protejati de elementele naturii (luna, tei). Declaratia de dragoste a tanarului este o imagine a unei profunde trairi si nu este cu nimic mai prejos de declaratia de dragoste a Luceafarului in primul tablou..

Interventia poetului narator vine sa plaseze iubirea celor doi intr-o dimensiune a puritatii, a inocentei, iubire consfintita de elementele naturii, de ploaia florilor de tei. Faptul ca ei doi indragostiti apar aici ca doi copii, accentueaza puritatea, sfintenia momentului.

Finalul poemului ramane totusi unul optimist in privinta conditiei umane dincolo de influentele pesimiste ale lui Schopenhauer. Prin iubire, omul poate sa-si depaseasca conditia. A treia invocatie a fetei catre Luceafar ii cere acestuia sa devina protectorul iubirii ei. Raspunsul rece si dispretuitor al Luceafarului contine totusi o profunda amaraciune, deoarece fiinta superioara are si ea propriile sale limite ("Ci eu in lumea mea ma simt nemuritor si rece"). Dupa propriile marturisiri ale poetului scrise pe manuscrisul poemului "geniul nu poate fi fericit si nu poate ferici pe nimeni"