TRASATURI ALE MODERNISMULUI IN
LIRICA LUI TUDOR ARCHEZI - Flori de mucigai
Debutat
in plina miscare samanatorista, la sfarsitul secolului al XlX-lea, dar intr-o
revista macedonskiana, Arghezi e modernist prin sinteza pe care , poetica
sa o realizeaza. Ea conserva ecouri eminesciene (in unele Creioane si
in erotica elegiaca), influente simboliste (Agate negre, Flori de mucigai), ,
anuntand, prin anumite aspecte ale creatiei sale (cerebralitatea,
sensibilitatea zbuciumata, amploarea teritoriilor sale lirice, voluptatea
metamorfozei) | avangarda care va vedea in el un precursor. Chiar teme lirice adjudecate de , traditionalisti (lirica
mistica, paradisul naturii rustice, cu gazele si buruienile sale, poezia
sociala) primesc expresie moderna, in esentiala renovare a j expresiei lirice
si a viziunii poetice argheziene. indeosebi prin interesul acordat lexicului
extras din toate registrele limbii - arhaic, bisericesc, cotidian, rural,
mahalagesc, argotic, filosofic - prin vocatia sa de poeta artifex, reflex
artistic al unei constiinte zbuciumate de contradictii, prin exploatarea
resurselor "esteticii uratului', ca si prin extraordinara eliberare
a liricului de prejudecati, clisee si constrangeri, poezia argheziana I
depaseste epigonismul eminescian si se afirma ca fundamental modernista. ,
Contemporan cu O. Goga si cu Ion Minulescu, dar si cu mai tinerii Lucian Blaga,
Adrian Maniu, Ion Pillat, Arghezi debuteaza editorial in 1927 cu un volum care
surprinde, Cuvinte potrivite, in ciuda faptului ca majoritatea poeziilor
erau cunoscute din periodicele in care fusesera risipite, timp de doua decenii.
Reactiile criticii, unele elogioase, altele violent contestatare, par sa
exprime deruta in fata unui poet nonconformist. Calinescu il declara pe autor
"cel mai mare contemporan al nostru', remarcand ca "nimeni nu poate fi mai
trivial cu atata suavitate si mai elevat cu mijloace atat de materiale'.
Ion Barbu va ataca, din pozitie opusa, aceeasi dimensiune a poeziei argheziene,
opinand ca tocmai "plasticitatea masei ei verbale' este cea care ii
respinge "mesagiul' si ii refuza "Ideea'. Nicolae Balota va sublinia,
ulterior, dimensiunea ontologica a legaturii dintre fiinta si cuvant in
poetica argheziana ("o indoita aventura: a Fiintei si a Cuvantului. Poetul e
angajat in aceasta aventura ca un cuvantator care nazuieste spre un surplus de
fiinta in cuvantul sau'), intentia cuvantului poetic de a substitui
fiinta, dar si "descoperirea golului in cuvant'.
Mare inovator al lexicului, de o materialitate masiva sau, alteori, de o eterata
suavitate, ca si al sintaxei poetice care devine una de virtuozitate, Arghezi
este un poet proteic: desi extinsa pe mai bine de sase decenii, lirica
sa nu evolueaza in etape, nu se incadreaza marginilor unei singure ideologii
literare, nu prezinta atitudini unitare care sa configureze compact temele
lirice. in plus, surprinde varietatea paletei tematice: poezia pentru copii se
alatura celei filosofice, universul "boabei si al faramei' sta
langa cel al poeziei programatice, universul temnitei, alaturi de Psalmi,
sentimentul elegiac minor, alaturi de cel abisal, metafizic.
Tudor Arghezi: Flori de mucigai
Reprezentativ, prin asumarea creatoare a "esteticii uratului', volumul
Flori de mucigai este publicat in 1931, la un an dupa cel de proze
intitulat Poarta neagra. Ambele opere circumscriu aceeasi
experienta-limita, privarea de libertate a fiintei umane, acelasi univers -
penitenciarul. Si una, si cealalta sunt reflexe artistice ale unui fapt de
viata: lunile de detentie traite de poet la inchisoarea Vacaresti, in urma
procesului intentat ziaristilor "colaborationisti', filo-germani, in 1918
(poetul avandu-1 ca tovaras pe aceeasi banca a acuzatilor pe Ioan Slavici).
Unitar sub aspect tematic, ciclul Florilor de mucigai transfigureaza
lumea intunecata, trivial-pitoreasca a puscariei, creio neaza galeria de figuri
barbare care o populeaza, scrie cronica intamplarilor ei halucinante. Destine
umane eronate, fapturi mutilate fizic si moral invadeaza, pentru prima oara in
literatura romana, spatiul liric. Dincolo de orice considerente etice, toata
aceasta lume decazuta emotioneaza prin cutremuratoarea suferinta traita si prin
palpairea de omenesc ce, chiar in absenta oricarei sperante, refuza sa moara. O
procesiune de figuri rocambolesti - talhari la drumul mare, amorezi barbari de
mahala, marunti hoti de gaini si de buzunare, estropiati, deviati genetic,
dementi, criminali, tiganci prostituate - recompun in jurul lor scene din viata
de penitenciar, "fermecatoare stampe diabolice' (Perpessicius). Toate
ilustreaza fata bolnava, moral sau biologic, a fiintei umane. E cu adevarat
emotionanta figura unui psihopat, maniac religios, in Candori: "E de
lege crestina. / Se inchina. / E smerit, bate metanii, / Da acatiste, face
sfestanii, / Liturghii si sarindare. / Plange la icoana mare. / Stie tipicul
pe-de-rost, / Zilele de harti si de post, / [] Ar putea fi staret /
Nepizmataret / Si arhimandrit / Neprihanit. / E numai credincios / Al Domnului
Nostru Isus Hristos. // Talcuie Sfintele Scripturi / Cu soapte si tremuraturi /
Si-i nevinovat ca un trandafir / in odajdii de serasir // Are patru spargeri
la dosare. / Noua furturi de buzunare, / Si un pacat neiertat: / Un
asasinat.' De un tragism sublimat pana la esente e povestea tanarului
taran Ion Ion, incarcerat pentru nesupunere fata de "boieri' si mort in
asteptarea eliberarii: "in beciul cu mortii, Ion e frumos, / intins gol pe
piatra, c-un fraged suras. / Trei nopti sobolanii l-au ros / Si gura-i baloasa
ca de sacas. // Cand cioclu-1 ridica-n spinare, / Ion parc-ar fi de pamant. /
De-1 pui poate sta in picioare, / Dar bratul e moale si frant. // in ochii-i
deschisi o lumina, / A satului unde-i nascut, / A-ncremenit acolo straina. //
Departe de vatra si prins de boieri, / Departe de jalea mamuchii, / Pe trupu-i
cu pete si peri, / in carduri sunt morti si paduchii.' {Ion Ion) Poezia
Mortii surprinde imaginea evacuarii cadavrelor din incinta inchisorii,
halucinanta procesiune ce, in regimul penitenciar, apare ca fapt divers: "Ies
mortii / Sub bolta cu clopot a portii, / Sunt zece la numar / Si, umar la
umar, / Se duc, cate doi, in cosciuge, / Fara muma, fara popa, fara cruce.
/[] Flamanzi, ei nu stiu de foame / Si, tepeni, uitat-au de ger, / Rani
vinete, semne infame, / Vor fi vindecate la cer. // Portarul in drum i-a oprit
/ Si-i numara-n bolta cu batul. / Mort pare si calu-nlemnit / Si omul ce manuie
hatul. // Drum bun! Catre groapa comuna. / Tarana va fie mai buna / Ca domnii
ce v-au osandit / Ca preotii care nu v-au citit.'
in acest spatiu infernal, asemenea Casei mortilor a lui Dostoievski
(roman tradus de Arghezi), condamnatii traiesc laolalta cu viermii, sobolii,
paduchii, in intunericul care-i acopera si-i reprezinta. Locul "poarta
stigmatele raului' (N. Balota), iar fapturile, temniceri sau intemnitati,
sunt desprinse de conditia umana si retrase inspre formele primare, animalice,
de existenta. Tarati ereditar - ceea ce le pune sub semnul intrebarii
vinovatia -, bestii amorale {Pui de gai) sau nefericiti oprimati si
marginali, puscariasii sunt figuri primitive si, tocmai de aceea, de un
patetism rascolitor. inchisoarea le intipareste pe chip
cea mai cutremuratoare expresie a durerii. Doborat de pacat, viciu, boala sau
moarte, omul din subterana pare ca isi incearca chiar limitele
suferintei si ale puterii de a indura.
Surprinde, cateodata, in lumea intunecata a puscariei o neasteptata si pasagera
raza de lumina. Asa e, de pilda, viziunea mistica a unui muribund, transpusa in
versuri suave: "La patul vecinului meu / A venit az-noapte Dumnezeu. / Cu
toiag, cu ingeri si sfinti. /[] Doi ingeri au adus o carte / Cu copcile
sparte / Doi o icoana, doi o carja, doi o coroana. / Diaconi in stihare /
Veneau de sus, din departare / Calcand pe calcaie / Cu fum de smirna si tamaie.
// Lumanari de ceara / Se incrucisara, / Scara din cereas-ca-mparatie / Scobora
in infirmerie, / Pe trepte de clestar, / Langa patul lui de talhar. / Cei de
fata vorbeau pe deste / Cu el, si bisericeste. / in tinda, / Cresteau plopi de
oglinda / Si o luna cat o cobza de argint. / L-am auzit soptind. / Si toata
noaptea a vorbit cu ei, / Si cu icoana Dumneaei / A de-a pururea fecioare, / De
Dumnezeu Nascatoare. // - «Lasati-1; nu poate sa v-asculte, / Nu vedeti? Azi
are vizite multe, / Domnule grefier.» / Zabrele s-au indopat cu faguri de cer /
Si atarnau candele de stele / Printre ele. / Ferestrele inchise / S-au acoperit
cu ripide si antimise, / Si odaia cu mucegai / A mirosit toata noaptea a rai.
// L-am gasit / Zgarcit. / El sta acum in pat. / Unde-i sufletul lui? Nu stiu.
A plecat.' {Cantec mut). Unica in cadrul ciclului, pentru ca prezinta
rascumpararea infaptuita, poezia Cantec mut si-ar putea gasi un loc mai
potrivit in Psalmi, caci, in ciuda sfortarilor mereu reluate, psalmistul
arghezian n-a avut parte de o epifanie ca cea petrecuta in odaia in care
mirosul mucegaiului este sters, facand loc sacrului ce transfigureaza locul si
faptura umana. E surprinzator cum tocmai in acest spatiu, ce pare proprietate a
diavolului, gratia divina coboara pentru a mantui o faptura mutilata. Ispasind
condamnarea omeneasca a vinei lor pe pamant, nenorocitii temnitei vor pleca
mantuiti spre o lume mai buna. Acelasi e, in definitiv, si sensul demersului
poetic arghezian: prin poezie, universul carcerei, al caderii si al
descompunerii umanului intra in mantuit azur ~ cum ar spune Ion Barbu
-pentru a se sublima in arta.
Ciclul arghezian al Florilor de mucigai numara douazeci si cinci de
poeme in editiile definitive, aparute sub directa ingrijire a autorului, unele
dintre ele adevarate bijuterii lirice: Pui de gai, Fatalaul, Tinca, Rada,
Ion Ion, Cina, Streche, Cantec mut s.a. in ansamblu, aceste poeme
independente alcatuiesc catastiful-jurnal in care se consemneaza, adesea in
registru burlesc, faptele si portretele sumbre ale temnitei, intamplarile ei in
ordinea bestialitatii sau a comicului buf. Poeziile sunt, fara exceptie,
narative, dar prozaismul lor intentionat e doar aparent, el sustinand cu
finete ideea unei umanitati ce-si traieste indiferent, fara emotie, pana si
propria suferinta. Pompiliu Constantinescu remarca "intentionata lor candoare
narativa', tocmai pentru ca ele spun cu un aer firesc si detasat,
istorii atroce, intamplari de o mare cruzime: "in regimul de inchisoare nimic
nu mai poate fi infricosator; crima consumata si pedepsita, delictul reprimat cu
mijloace materiale devin elemente de conversatie'. Oroarea apare, in
acest spatiu, ca fapt divers si, probabil, aceasta atitudine lirica a
fost considerata scandaloasa, socanta, la aparitia volumului.
Interzis in scoli, repudiat de sensibilitatea samanatorista prin vocea lui
Iorga (acelasi care, cu autoritatea sa, intervenea pentru gratierea lui Arghezi
din temnita, in 1919), volumul Flori de mucigai a aparut, in epoca,
drept o "erezie estetica', un act profanator si de ultraj la adresa
bunelor moravuri si conventii poetice. Sfidarea e, de la inceput, una tematica:
lumea insalubra a temnitei cu "personajele' sale diforme, monstruoase, in
ordine sociala, morala sau fiziologica, a fost considerata, prin traditie, o
sursa de inspiratie nerecomandabila si o tema "nepoetica'. La violarea
conventiei tematice se adauga si extrema fortare a prozodiei si barbarizarea
lexicului. Limbajul mahalagesc, termenii argotici, lexicul trivial sau cel
arhaic-bisericesc, prozaismul sintactic, cu exploatarea efectelor umorului negru,
produc, prin intoarcerea spre primitivism, efectul paradoxal al rafinamentului.
Asa cum observa criticul Mircea Scarlat, "dictionarul normativ este sfidat la
tot pasul, regulile prozodice, de asemenea, iar asintaxismul este curent;
limbajul surprinde prin cruzime, frustete, raritatea elementelor de lexic si
evitarea cliseelor limbii literare.' Acelasi critic subliniaza ca volumul
arghezian demoleaza o veche prejudecata estetica, potrivit careia frumusetea
poeziei ar depinde de nobletea temei, de inaltimea sentimentelor sau de
eleganta suava a limbajului. in cazul Florilor de mucigai, emotia
estetica se genereaza, paradoxal, in acele zone considerate, in lirica
romaneasca de dinaintea lui Arghezi, Joase': promiscuitatea temei,
stangacia prozodica si rima primitiva, neslefuita, reflexele de vulgaritate ale
sintaxei orale si ale argoului, absenta "sentimentului'. Toate aceste
elemente subliniaza pregnantul modernism al ciclului arghezian.
Poezia care ocupa locul artei poetice in volum si-i imprumuta titlul, Flori
de mucigai, difera de restul poeziilor din ciclu prin asumarea persoanei
intai, care mediaza vocea eului liric - masca a poetului insusi. Textul poeziei
este o reflectie asupra actului de creatie, in acest caz, damnare lipsita de
atribute romantice, si asupra conditiei degradate a poetului, intemnitat
impartasind soarta proscrisilor. Poezia temnitei, floare palida de
mucegai nascuta in intunericul sufocant, e rod al fiintei vulnerate,
jelanie a singuratatii exasperate.
Versurile, zgariate "cu unghia pe tencuiala / Pe un parete de firida
goala' s-au nascut in interiorul lumii evocate, ca mesaj-testament conservat
in zidul
carcerei. in absenta altor semeni, poetul se simte solidar cu fapturile
claustrate al caror cronicar va deveni, pentru ca poezia sa sa se constituie in
marturie cutremurata despre existenta unei lumi pe care omenirea de la
suprafata o repudiaza. Abandonat de oameni, creatorul se vede acum deposedat de
har, de inspiratie, care este intotdeauna de natura divina: "Cu puterile neajutate
/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat imprejurul /
Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan.' Cvartetul Evanghelistilor e incomplet,
lipsa lui Matei si a ingerului ce-1 insoteste in figuratia biblica sugereaza
lipsa sperantei si indepartarea de transcendent. Evanghelistul bunei-vestiri,
Matei, cel ce a anuntat insarcinarea Mariei de la Duhul Sfant cu Pruncul
Mantuitor al tuturor pacatelor lumii, este retras din galeria eterna
(nemodificabila, in fond, pentru ca apartine ordinii mitice) a evanghelistilor.
Lumea temnitei pare, in lipsa lui, fara sansa unei salvari. Numai ca, in logica
poetica, locul evanghelistului absent va fi luat de poetul-martor. El e cel ce,
prin arta, va folosi unica sansa a acestui univers: aceea de a fura, in ultima
clipa, asemenea talharului bun, mantuirea. Scoasa de sub tutela heraldicii
sacre, poezia rezultata in recluziune e reflex al intunericului si al unei
totale solitudini. Martor al creatiei si suport ostil al ei e doar zidul
celulei, limita care circumscrie un spatiu sufocant, redus, ce abia poate
intretine, palpaind, flacara mica a fiintei, a vietii biologice si a
sufletului: "Le-am scris cu unghia pe tencuiala / Pe un parete de firida goala,
/ Pe intuneric, in singuratate, / Cu puterile neajutate'. Stihurile
rezultate conoteaza absenta timpului ("stihuri fara an'), a vietii
("stihuri de groapa') si a surselor ei germinative / purificatoare,
corelate cu nevoile trupului "sete de apa', "foame de scrum'.
Versurile rezultate sunt produse ale "mainii stangi', instrument lipsit de
precizie si de finete. Produsul ei e stangace, brutal, ca si poezia
zgariata pe tencuiala - imperfecta prozodic, rudimentara, ca lexic, primitiva
din punct de vedere stilistic, iar in sens mitologic-crestin, demoniaca. Neputinta
si durerea, efecte ale alterarii sufletesti si trupesti a eului
liric, devin circumstante ale actului creator: "Si ma durea mana ca o ghiara /
Neputincioasa sa se stranga'. Metamorfoza cosmaresca a mainii in ghiara
desemneaza retragerea umanitatii inspre zonele bestial-monstruoase ale
firii, premonitie a unei involutii pe care poetul o inregistreaza cu disperare
si oroare.
Text programatic, Flori de mucigai nu e numai o marturie despre
con-ditia-limita a poetului si a poeziei, ci si un avertisment asezat la intrarea
intr-un infern liric, un semnal ce are rolul de a atenua socul resimtit la
lectura poeziilor urmatoare ale ciclului.
Semnificatia titlului poeziei, acelasi cu al intregului ciclu, trimite inspre
principiile unei estetici moderne, cea a uratului, produs al
decadentilor precursori ai modernismului. Noua estetica ataca acceptia
limitata, clasica, a categoriei frumosului, vazut ca reflex
transcendent, socotind-o demonetizata, desueta. in locul acesteia, categoria uratului,
cu evantaiul sau de nuante -demoniacul, terifiantul, satanicul, morbidul -
este considerata mult mai expresiva, mult mai capabila sa emotioneze sufletul
omului modern. Metafora oximoronica a florilor de mucigai reuneste doi
termeni emblematici pentru cele doua estetici: floarea - element al
esteticii romantice, "poetic' si suav prin excelenta (de-a lungul
vechiului model de poeticitate ei i se asociaza sugestia prospetimii, a
feminitatii angelice, a infinitului transcendent, a perisabilitatii, a
luxuriantului, a voluptatii) - si mucigaiul - emblema a esteticii
uratului, produs al intunericului anaerob, expresie a descompunerii, a
mizeriei, a alterarii, a morbidului. Luati impreuna, cei doi termeni -floarea
si mucigaiul - subliniaza capacitatea de a fascina pe care o are
oroarea si atrag atentia asupra rezervelor de expresivitate ale acesteia.
Frumusetea stranie, socanta a uratului, capacitatea sa neasteptata de sugestie,
puterea lui de a transmite, electrizant, emotie se substituie categoriei
perimate a frumosului traditional socotit, din perspectiva noii sensibilitati,
"dulceag', devitalizat, slab expresiv. Raportat la universul pe care
ciclul lui Arghezi il contureaza, titlul induce ideea potrivit careia universul
insalubru al temnitei ascunde rezervele sale stranii de lumina si de frumusete
bolnava, asa cum viciul si degradarea au candorile lor. Prin asumarea
uratului, ca domeniu poetic, plaja liricului se largeste considerabil, atat
tematic, cat si expresiv. Ca poet modernist, Tudor Arghezi are convingerea ca
nu exista domeniu al vietii, oricat de compromis, care sa nu poata genera
poezie, dupa cum, in sens mistic, nu exista vina care sa nu obtina mantuirea.
Prin conversia uratului in frumos, temnita argheziana e mantuita, cu siguranta,
in sens estetic.
Asa cum observa George Calinescu, Florile de mucigai sunt "opera de
rafinament, de subtilitate artistica, ele presupun un cer al gurii dedat cu
mirodeniile. Cititorul necultivat in sens artistic se sperie de ele si le crede
vulgare, desi raritatea si savoarea sunt insusirile lor ca si ale operei lui
Rabelais.' Niciunde nu apare mai pregnant ca in aceasta suita lirica
vocatia de mestesugar de cuvine a lui Arghezi. El se joaca demiurgic - adica
din placere si fara a simti oboseala muncii, la fel ca zeii - pentru a
substitui lumea reala prin lumea cuvintelor. intr-o tableta aparuta in
"Adevarul literar si artistic' din 1927, poetul isi explica cele doua
coordonate ale demersului poetic: jocul si artizanatul de cuvinte: "M-a
nemultumit, in ciasul cand am pornit sa ma tin de cuvinte, ca de niste funigei,
si sa zbor cu ele, toata literatura ce se facea si care se facuse, inexpresiva,
moale, cu aderente mucilaginoase. imi venise, nu stiu de ce, nevoia de a intari
cuvintele si de a ingropa in fiecare din ele o alice de plumb, in jurul careia
sa basculeze fix, ca figurile de celuloid Sa ma pazeasca Dumnezeu, nu am
cautat sa fac
literatura, dar am cautat cuvintele care sar si frazele care umbla, de sine
statatoare insa cautand cuvintele saritoare si gasind putine, am inlocuit
natura lor printr-o natura de adaos si m-am apucat sa fac resorturi pentru
cuvinte, ca sa poata sari N-am facut altceva nimic, m-am jucat. [] Apoi,
evident, am cautat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu raie; le-am
excitat aroma, le-am avivat ranile cu sticla pisata si le-am infectat pe unele
complet; si cum de la ele la azur e o distanta directa, o corespondenta, am
facut pe cale artificiala si cuvinte oglinditoare sau stravezii si am silit sa
intre in lumina lor eterogenul, ca intr-o vitrina de optician ambulant. Mai pe
scurt, m-a posedat intentia de a imprumuta vorbelor insusiri materiale, asa
incat unele sa miroasa, altele sa supere pupila prin scanteiere, altele sa fie
pipaibile, dure sau musculate si cu par de animal.' Cu siguranta, Florile
de mucigai fac dovada acestor idei estetice.
Lumea candid-pitoreasca a temnitei, viziunea tragic-grotesca asupra omului si
vietii, amestecul de senzual si morbid fac din aceasta carte tulburatoare -
cruda si rafinata, suava si brutala, proaspata si artificiala - cel mai
original si cel mai fermecator ciclu liric arghezian. Dovedindu-se, prin acest
volum un spirit afin cu Francois Villon - poetul-haimana, boemul proscris din
secolul al XV-lea francez - sau cu mai modernul Charles Baudelaire, Tudor
Arghezi deschide, in lirica romaneasca, un drum ce va fi ulterior strabatut, pe
alte cai si cu alte mijloace expresive de poeti precum Miron Radu Paraschivescu
sau Emil Brumam.
