|
|
|
Tratatul de pace de la Trianon (Versailles) de la 4 iunie 1920
a anectat Romaniei Ardealul, partea estica a Banatului, partea estica a marelui Ses al Ungariei, Tara Crisurilor, zona orasului Satu-Mare si Maramuresul. Pe acest teritoriu de 102.200 km patrati au trait in 1910 5 milioane 247.467 de locuitori, printre care 2 milioane 829.454 romani, 1 milion 661.805 maghiari si 564.789 germani (sasi si svabi). Procentajul romanilor a fost deci 53.8%, a ungurilor de 31.6% (cu un grup insemnat de-a lungul noii frontiere), iar a sasilor si svabilor in total 10.8%. Este deci o minciuna sfruntata afirmatia lui Stefan Pascu, ca autorii tratatului de la Trianon "au luat in considerare vointa popoarelor" si ca "limba balantei judecatii acestora s-a inclinat spre Ungaria si nu spre Romania" (Pascu, Ce inseamna Ardealul?, versiunea maghiara, 1984, 240).
Pe data de 1 decembrie, Comitetul National Roman a convocat la Alba Iulia o Adunare Nationala. La aceasta adunare, zice-se, o suta de mii de participanti au proclamat anexiunea teritoriilor de mai sus la regatul roman.
"In Cartea Rosie, publicata oficial de republica austriaca de la 1918, un functionar sas ardelean al arhivei de la Viena, Grósz [recte: Groos] Roderich a editat procesul verbal al consiliului de ministri comun, din care reiese fara posibilitatea oricarei rastalmaciri ca reprezentantul oficial al statului maghiar, contele Tisza István s-a declarat impotriva pornirii razboiului si aceasta conceptie a sa a reprezentat-o energic si impotriva colegiilor sai austrieci: de atunci n-a mai fost posibil sa fie serios argumentata destramarea si aruncarea noastra [adica a ungurilor] intr-o vesnica serbie, prin minciuna inceperii razboiului."[1][7]
La conferinta de pace de la Paris, seful delegatei romane, Ionel Bratianu, a facut apel mai intai la dreptul istoric, afirmand ca granitele Romaniei se intindeau odinioara pana la Tisa si ca maghiarii s-au asezat printre ei cu forta armelor; a dat o cifra falsa, mult sub cel real, al maghiarilor; pana la urma insa "a facut apel exclusiv la pretentiile de anexiune teritoriala bazate pe intelegerea secreta de la Bucuresti din 1916" (Marschalkó 1960, 25).[2][8] Este evident ca decizia conferintei de pace a fost luata pe baza acesteia.
Au fost insa si in Europa Occidentala politicieni, care au avut un unghi de vedere mai larg. Astfel, de pilda, Charles Danielou, care in raportul sau prezentat parlamentului francez despre tratatul de la Trianon, a constatat: "am avut si o alta posibilitate: mentinerea imperiului Habsburgic." (Desigur, acordand autonomie nationalitatilor si dand acelasi statut teritoriilor locuite de cehi si croati, de care beneficia si Ungaria.) " pastrarea unui cadru de secole ar fi redus cauzele dusmaniilor in Europa Centrala" (citeaza Gratz [1935] 1992, 288). Nu trebuia sa treaca mult timp, pentru ca sa devina evident: tratatul de pace de la 1920 a amplificat cauzele dusmaniilor in Europa Centrala si a contribuit puternic la faptul ca fascismul a castigat teren in Germania si ca prin aceasta a contribuit si la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, care a atras dupa sine moartea a zeci de milioane de oameni; ca urmare, Europa, ─ impreuna cu puterile invingatoare! ─ si-a pierdut rolul sau conducator de pana atunci in lume.
Adunarea de la Alba Iulia a promis vot universal, reforma agrara, libertatea presei si a intrunirilor.
"Libertate nationala deplina pentru fiecare popor, in propria sa limba, organizandu-si administratia prin indivizi din sanul sau castigand reprezentatie in organele legislative si in guvernare tarii conform numarului indivizilor din care se compune." Asemenea prescriptii figurau, cu valabilitate obligatorie, in anexa de protectia minoritatior a conferintei de pace de la Paris, in 12 puncte. Conventia Minoritatilor (Conventia de la Paris), § 1 prevede: "Romania se obliga sa recunoasca drept legi de baza reglementarile cuprinse in articolele 2 - 8 ale prezentului capitol, ca nicio lege, dispozitie sau masura oficiala nu va contraveni sau contrazice aceste reglementari, fata de care nu va fi valabila nici un fel de lege, dispozitie sau masura oficiala"
Dintre acestea insa nici unul n-a fost inclus in constitutia romana din 1923.
Poporul tarii n-a fost intrebat. De altfel, plebiscit in legatura cu noile frontiere s-a facut abia in cateva locuri. In istoriografia romana ne putem intalni adesea cu afirmatia, ca marea parte a populatiei Ardealului a dorit unirea cu Romania (de ex. Pascu, in varianta engleza a Istoriei Ardealului, New York, 1990, 187-288: "peste 80%"). Afirmatia este gresita: vigoarea juridica a deciziei adunarii de la Alba Iulia a fost pusa sub semnul intrebarii si de ministrul american de externe Lansing, fiindca aceasta decizie a fost adoptata numai de un grup mai mic al populatiei. Delegatul american Andrew a considerat, intr-un raport confidential al sau, ca neintemeiata pretentia guvernului roman privind ocuparea Ardealului, fiindca "in Ardeal procentajul romanilor este de 60 - 65%, dar numai o treime sau jumatate acestora doreste unirea cu Romania" (citeaza Ádám Magda, História, 1987, 4). Daca acceptam deci datele lui Andrew si consideram unionisti jumatatea romanilor ardeleni, 30% a populatiei intregi a fost anti-unionista, la care daca adaugam cei 32% de maghiari, obtinem 62%, totalul celora care au refuzat anexiunea. Dar acordul germanilor s-a obtinut, in parte sub presiune, in parte in speranta (si cu conditia!), ca se vor respecta promisiunile adunarii de la Alba Iulia, privitoare la autonomie. "N-ar fi facut-o niciodata [sa se declare de acord cu uniunea] daca n-ar fi fost condusi de cele mai bune sperante" (König, 105). "Rezolutiile de la Alba Iulia sint alfa si omega politicii noastre. Stim ca originea, existenta si viitorul acestui stat este inseparabil legat de noi. Uneori trebuie sa privim cu bratele incrucisate, cum sint lezate si calcate in picioare cele mai evidente drepturi ale noastre; cu toate acestea suntem ferm incredintati ca ele se vor realiza" (Kronstadter Zeitung, 17 decembrie 1924).
In realitate, deci, cel putin doua treimi din populatia Ardealului si celorlalte parti alipite n-a vrut sa apartina Romaniei.
[1][7] Szekfű 1942; lucrarea la care se refera Szekfű: Groos, Roderich: Die Siebenbürger Sachsen in der Plannung deutscher Südostpolitik, Wien, 1940.
[2][8] Articolul 5 al acestei intelegeri a precizat, ca "nici Puterile Aliate, nici Romania nu vor incheia separat pace, ci numai impreuna si in acelasi timp." Prin nerespectarea acestei intelegeri Romania si-a pierdut toate drepturile la avantajele, pe care intelegerea secreta le asigura pentru ea (Tilea - Temperley, 1925). Pacea incheiata separat de Romania cu Puterile Centrale a fost insa trecuta cu vederea de Puterile Antantei. ─ Este caracteristica pentru gandirea politica romaneasca de atunci afirmatia delegatilor romani la Conferinta de pace de la Paris, ca semnarea pacii de la Bucuresti n-a fost sincera si nimeni nu s-a gandit la respectarea ei.
