|
|
|
Romanitate si crestinism
Suntem un popor prin excelenta romanic. Latinitatea constituie caracterul esential al limbii noastre, al culturii, al constiintei noastre. A fost stimulentul energiei noastre etnice, caruia ii datoram puterea de supravietuire in lupta cu cele mai potrivnice vicisitudini ale istoriei, capacitatea noastra de rezistenta, vointa de libertate si de unitate, minunata noastra renastere spirituala din veacurile mai noi, nazuinta noastra perpetua spre progres. Nu-i uitam nici un moment pe stravechii si bravii nostri inaintasi geto-daci, pe care ii mostenim prin fiinta noastra, prin strinsa legatura cu pamintul patriei noastre, - dar tocmai pentru ca ei, primind limba latina si felul de viata roman, au asimilat cu desavirsire valorile spirituale ale civilizatiei romane si ni le-au transmis intr-o neintrerupta continuitate, noi le pastram si le cultivam ca insusiri de capetenie ale neamului nostru.
Romanizarea atit de profunda si trainica a geto-dacilor reprezinta un fenomen dintre cele mai surprinzatoare pentru istoricul care nu are in vedere decit provincia traiana a Daciei, care, pina la parasirea ei sub Aurelian, n-a durat decit cel mult 170 de ani si care nici n-a cuprins intregul spatiu geto-dac, ci s-a limitat la interiorul Transilvaniei, la Banat si la Oltenia. In realitate, insa, procesul romanizarii s-a prelungit timp de secole dupa cei 170 de ani si s-a intins mult peste marginile restrinse ale provinciei, acoperind tot spatiul nostru carpato-danubian, la care in mod firesc se adauga Dobrogea. Toti geto-dacii de pretutindeni s-au facut deopotriva romani, dind nastere poporului roman, care formeaza o compacta unitate latina, in cuprinsul uneia si aceleiasi patrii.
Unii invatati apuseni, nedumeriti de acest excelent succes al romanismului tocmai acolo unde li se parea mai putin de asteptat, au caracterizat aparitia poporului nostru latin ca 'o enigma si un miracol'. Desigur 'enigma' este in multe privinte, caci ne lipsesc atitea date elementare asupra acelor vremuri, despre care n-au ajuns pina la noi decit putine si prea sarace stiri. Dar prin 'miracol' nu trebuie sa intelegem decit o exclamatie metaforica, exprimind uimirea in fata contrastului dintre maretia rezultatului: poporul roman si insuficienta cunostintelor despre conditiile care l-au produs. Cum popoarele nu se nasc din 'miracole', ci din desfasurarea vietii reale, stiinta istorica se straduieste de peste un veac sa explice 'enigma'. S-au emis fel de fel de pareri, care isi au fiecare partea de contributie pozitiva la reconstituirea unei interpretari juste - cu exceptia nascocirilor opuse logicii si faptelor documentare, ca teza absurda a emigrarii totale a dacoromanilor in dreapta Dunarii sub Aurelian si a reintoarcerii lor in masa dupa multe veacuri in Dacia, sau ca halucinanta fantezie despre latinitatea innascuta a geto-dacilor (independenta de romanizare), contrazisa categoric de toate datele si principiile lingvistice. Ramine valabila mai presus de toate ideea, sustinuta cu deosebire de Vasile Parvan, ca neamul romanesc nu s-a format numai in Dacia, ci pe un spatiu mult mai vast, mostenind toata acea ampla romanitate orientala care se dezvoltase in provinciile romane de pe ambele parti ale Dunarii, in prelungirea Illyricului de la rasarit de Adriatica. De asemenea, este evident ca evacuarea aureliana a Daciei carpatice n-a constat decit intr-o operatie de mici proportii, restrinsa la cadrele administrative si militare si la o minoritate de bogatasi, masele de plugari si pastori dacoromani raminind pe loc. Este iarasi evident ca aceste mase, desi parasite de organele oficiale, n-au trait izolate de noua Dacie a lui Aurelian si de celelalte provincii latine la sud de Dunare. Dimpotriva, legaturile lor cu aceste provincii s-au mentinut tot timpul asidue si active, atit sub aspect politic si economic, cit si sub raport spiritual. Astfel, durata procesului de romanizare la Dunare si in Carpati nu s-a marginit la cei 170 de ani ai organizatiei provinciale din Dacia traiana, ci a durat inca mai bine de trei secole, cit a mai staruit granita imperiului roman de Dunare. Deci au fost cam cinci veacuri de viata romana omogena pe tot spatiul romanitatii orientale - de ajuns pentru a explica si consolidarea romanismului in Dacia carpatica si raspindirea sa pe toata intinderea geto-daca. Si nu am pus la socoteala intervalul de peste un secol dinainte de Traian, cind Dobrogea si alte tinuturi de la Dunarea de Jos, cu parti din Muntenia si din Moldova, se aflau sub dominatia romana inca de pe vremea imparatului August.
Cu toate aceste constatari generale, procesul romanizarii geto-dacilor, de ajuns explicat, desigur, in ce priveste durata si expansiunea sa, inca mai are nevoie de lamurire sub raportul intensitatii si trainiciei sale. Fireste, rolul factorului militar si al celui economic, rolul urbanismului si al administratiei romane, au fost de o puternica eficacitate, dar numai in limitele provinciilor, iar in Dacia numai pe durata prezentei directe a organelor oficiale. Mai departe, oricita importanta am acorda influentei de la distanta a acestor factori, n-am putea intelege cum atitea populatii numeroase de geto-daci din afara provinciei traiane ar fi putut renunta la graiul lor trac stravechi pentru a-l inlocui atit de radical cu cel latin, de care in esenta era cu totul deosebit. Un asemenea rezultat nu l-ar fi putut atinge decit o foarte perseverenta actiune de ordin spiritual, puternic patrunzatoare in adincul sufletelor, asa cum numai un factor religios ar fi fost in stare s-o exercite.
Acest factor, inerent acelor timpuri, a existat si si-a indeplinit opera progresista de transformare spirituala a lumii antice cu rezultate uimitoare. A fost crestinismul, cea mai inalta ideologie religioasa pe care a creat-o antichitatea, cu cea mai generoasa morala si cu cele mai nobile principii de solidaritate umana. Aceasta religie universala, implicind forme de cult simple si accesibile oricui, preconizind iubirea si pacea intre toti oamenii fara deosebire, proclamind iertarea, abnegatia, modestia, caritatea, desconsiderarea bogatiei, solicitudinea pentru cei saraci si in suferinta, ca supreme virtuti rasplatite cu o vesnica fericire, a cucerit curind sufletele, devenind expresia specifica a starii de spirit a maselor din intregul imperiu roman. Strict organizat, propagat ca o convingere neclintita si cu o intransigenta absoluta fata de alte culte si fata de insasi teroarea autoritatilor pagane, facind din sacrificiul voluntar al vietii pentru credinta o arma de neinvins in fata cruntelor persecutii intimpinate, crestinismul a sfirsit prin a triumfa si a se impune ca religie oficiala a imperiului, incepind cu edictul de toleranta dat de imparatul Constantin in anul 131. Dar inca inainte de aceasta hotaritoare biurinta, propaganda crestina depasise granitele imperiului, tinzind sa atraga la noua credinta toate popoarele din lume, inclusiv pe cele asa-zise 'barbare', fata de care nu facea nici o discriminare. Cu atit mai intensa avea sa devina aceasta propaganda dupa Constantin, cind, la eficacitatea propriilor sale mijloace de prozelitism, sa adauga insusi prestigiul imperiului roman, in numele si cu sprijinul caruia misionarii crestini duceau acum cuvintul Evangheliei pretutindeni.
Lipsesc stirile directe si sigure despre patrunderea crestinismului in Dacia traiana inainte de evacuarea ei de catre Aurelian, ceea ce se explica prin discretia pe care adeptii noii credinte, inca rari, erau siliti s-o pastreze intr-o vreme cind autoritatile si majoritatea pagana a populatiei nu-i priveau decit cu ostilitate. Altminteri, in mod logic existenta lor trebuie sa fie presupusa in acel timp si aici, ca in toate provinciile imperiului, mai ales printre numerosii locuitori veniti din provinciile Orientului, unde crestinismul era foarte raspindit inca din primul sau veac. De altfel, chiar in apropierea imediata a Daciei, in Dobrogea (Scythia Minor), unde influentele asiatice erau frecvente, stim ca se infiripase o comunitate crestina foarte activa, care, in perioada marilor persecutii, a dat o importanta serie de martiri. Nu era posibil ca actiunea acestei comunitati sa se fi oprit la malul drept al Dunarii si sa nu se fi incadrat in necontenitele relatii de tot felul dintre Dacia si tarmurile pontice.
Dar in secolul al IV-lea, dupa recunoasterea sa ca religie dominanta a imperiului roman, crestinismul si-a facut drum larg in stinga fluviului, propagindu-se in masele dacoromanilor parasiti de oficialitatea imperiala, ca si printre popoarele aduse de migratii. Cu prilejul reactiei regelui vizigot Atanaric, care a pornit o persecutie impotriva noii credinte patrunse printre supusii sai goti si bastinasi, aflam de martirizarea Sfintului Sava (zis 'Gotul', dar de fapt originar din Cappadocia), inecat, impreuna cu parte dintre adeptii sai, in riul Buzau. Cam tot pe atunci episcopul Ulfila, care tradusese Biblia in limba neamului sau, fusese silit sa se refugieze in imperiu, devenind episcop de Nicopolis ad Istrum. Discipolul sau roman cappadocian Auxentius urmindu-l, a ajuns episcop de Durostorum. Sint stiri care dovedesc un progres considerabil al credintei crestine in acea vreme pe pamintul tarii noastre, cu o organizare inchegata, asupra careia persecutia lui Atanaric n-a putut avea nici un efect. De altfel, curind dupa aceste fapte, in 376, invazia hunilor avea sa-I sileasca pe vizigoti si pina la urma pe insusi Atanaric, sa treaca in imperiu, ca federati, si sa adere cu totii la crestinism. In Dacia elementele arheologice de caracter crestin din aceasta vreme si din veacurile urmatoare sint foarte des intilnite. Pe malul sting al Dunarii, de pilda la Sucidava (Celei) si la Droberta_Turnu Severin, s-au descoperit temelii de bazilici crestine din secolul VI si constatari de edificii similare sint de asteptat si in sudul Banatului, unde s-a dat peste urme de revenire a dominatiei romane in acel timp si unde stim ca piosul imparat Iustinian a creat unele cetati, ca Literata (in fata vechii Lederata), Recidava (poate Arcidava de altadata), Aernes (Diema), Misionarii crestini, veniti din imperiu inca de pe vremea lui Constantin, daca nu si mai inainte, trebuie sa fi fost acum deosebit de numerosi si de activi. Neuitatul istoric al originilor crestinismului daco-roman, Vasile Parvan, a cautat sa identifice printre ei, ca pe cel mai important, pe Niceta, episcopul latin din Remesiana in Dacia Aureliana, originar din Italia. Chiar daca argumentele aduse in favoarea extinderii apostolatului acestuia in Carpati nu sint destul de puternice, nu e mai putin adevarat ca noua provincie din sudul Dunarii era cea mai indicata sa fi propagat crestinismul sau, mai devreme dobindit, si asupra populatiei dacoromane din fosta Dacie traiana, adaugindu-si de altfel actiunea la aceea a misionarilor plecati din Dobrogea si din Moesia Inferioara.
Toti acesti propagatori ai crestinismului, ori de unde ar fi venit, nu-si puteau asigura succesul la nord de Dunare decit predicind in limba latina, singura din imperiu pe care o intelegeau localnicii. Chiar misionarii proveniti din provinciile orientale ale imperiului, ca Sfintul Sava, cappadocianul, ori din raza mitropoliei dobrogene de la Tomis care acasa la ei vorbeau greceste, trebuiau sa se foloseasca de limba latina cind se aflau in tinuturile de la Dunare si din Carpati, populate de fostii geto-daci romanizati. E limba in care predicasera, in rasaritul Daciei, Ulfila gotul si ucenicul sau cappodocian Auxentius, deveniti, dupa trecerea lor in imperiu, episcopii unor principale centre de romanitate din provincia eminent latina a Moesiei Inferioare. Prin intensificarea activitatii crestine in mijlocul dacoromanilor, romanismul acestora sporea si se desavirsea, se intarea, se mentinea intr-un contact viu cu evolutia manifestarilor spirituale din imperiu si, mai mult, se raspindea uniform pe tot cuprinsul unitatii geografice a Daciei, cistigindu-i si pe geto-dacii din afara provinciei traiane de odinioara. Se dovedeste astfel ca, departe de a se fi oprit la durata de 170 de ani a acestei provincii, procesul de romanizare a continuat multa vreme dupa Aurelian, cu o vigoare crescuta la maximum tocmai in veacurile IV-VI, sub influenta directa a imperiului crestinat. De altfel, puternica expansiune a crestinismului in Dacia in aceste secole este confirmata arheologic prin marele numar de obiecte de caracter crestin descoperite peste tot, dintre care deosebit de caracteristica pentru latinitatea Daciei de atunci este garnitura de bronz de la Biertan (jud. Sibiu) din secolui IV, cu monograma lui Hristos si cu inscriptia latina Ego Zenovius votum posui ('Eu, Zenovie, am pus aceasta ofranda'). Dar dovada cea mai vie si mai elocventa a acestei latinitati crestine o prezinta limba romana, care in bogatul sau tezaur de termeni religiosi mosteniti din limba latina, pastreaza amintirea inceputurilor crestine ale neamului nostru. Din nenumaratele exemple care pot fi produse in aceasta privinta e de ajuns sa ne marginim la urmatorele, mai semnificative: Dumnezeu, cruce, Vagura (virgo, virgula+ Fecioara), inger, sint - sin = sfint, botez, biserica, altar, timpla, duminica, sarbatoare, Craciun, Paste, Rusalii, Paresimi, ajun, preot, cuminecatura, rugaciune, inchinare, cislegi, cirnelegi, lege, credinta, zau, raposat, priveghi, mormint, cimitir, martor, urare, juramint, binecuvintare, blestem, pacat, pagan, drac. Acest tezaur de cuvinte reflecta insasi istoria crestinismului romanesc, care la inceputurile sale, in perioada de formare a poporului roman si a limbii romane, inainte de a fi fost incadrat, dupa marea schema, in organizarea Bisericii orientale greco-ortodoxe, a avut un caracter exclusiv latin. Cele mai multe dintre vocabulele mentionate se refera la secolul al IV-lea, perioada decisiva a crestinarii provinciilor dunarene, concomitent cu a populatiilor din nordul Dunarii, altele sint databile in secolele V-VII. Mai toate sint de natura populara, derivind din limba vorbita curent in provinciile romanitatii orientale si oglindind realitati si evolutii de sensuri din aria acestor provincii. Multe dintre ele, pastrate numai in limba romana, reprezinta creatii specifice ale romanitatii dacice. E cazul, prin excelenta, cu biserica, notiune care, in raiurile romanice occidentale se exprima prin cuvintul de origine greaca ecclesia 'adunare' (frantuzeste eglise, inalieneste chiesa, in spaniola iglesia, in portugheza igreja), pe cand la noi are la origine termenul (tot latin de provenienta greaca ) basilica, cu acceptiunile succesive de 'resedinta regala', de 'mare edificiu public' si de 'cladire pentru cultul crestin'.
In lumina acestor evidente, factorul crestin apare in procesul de romanizare de la originea poporului roman cu un rol atit de determinant, incit se ridica la o insemnatate egala cu aceea a romanitatii noastre insasi. Cu buna dreptate se poate vorbi de aceste doua fenomene ca de doua directii istorice cardinale, ca de coordonatele magistrale ale etnogenezei noastre. Toate popoarele din jurul Daciei isi cunosc data precisa cind au devenit crestine, cu anul si uneori chiar ziua, caci toate au adoptat noua religie tirziu, din calculele politice minutios chibzuite. Poporul nostru insa n-o poate preciza, deoarece n-are certificat de botez. S-a nascut crestin in mod spontan, natural, o data cu formarea romanitatii sale, la a carei desavirsire crestinismul popular si-a adus contribuita cea mai de seama. Noi sintem romani fiindca sintem crestini si crestini fiindca sintem romani. La aparitia credintei crestine ca exponent al spiritualitatii imperiului roman, romanismul carpato-danubian era desigur clar afirmat in focarele sale din fosta Dacie traiana si din provinciile vecine, dar aceste focare erau inca sporadice si cu prea slabe perspective de durata in fata covirsitoarelor amenintari care ii veneau din partea neamurilor migratoare. Daca a putut totusi sa se consolideze, sa se unifice si sa oteleasca vitalitatea bazei sale geto-dacice cu o superioara energie, care sa reziste tuturor primejdiilor, supravietuindu-le si dominindu-le o datoreste mai presus de orice nesecatului izvor de forte morale care era crestinismul. Acest factor a venit in sprijinul romanitatii noastre intr-un moment atit de critic - cu o Dacie parasita de oficialitatea romana si in mare parte cotropita de migratii covirsitoare si cu un imperiu roman la cumpana inclinarii sale spre decadenta si dezmembrare - incit nu ne temem de exagerare incheind prezenta expunere cu gindul ca daca poporul nostru n-ar fi fost roman, ci ar fi fost orice altceva, ar fi devenit totusi crestin, ca si neamurile straine din vecinatatea sa, dar daca n-ar fi fost crestin atunci, in acel mare moment de rascruce, este indoielnic ca ar mai fi ramas roman.
