|
|
|
Istorie Noua- Istorie veche
In secolul al XV-lea, trei evenimente, aparent fara legaturi, anuntau nasterea unei istoriografii noi. Catre 1440, la Strasbourg, Gutenberg inventa tiparul; in aceiasi perioada, la Roma, Lorenzo Valla demonstra ca actul numit "Donatia lui Constantin" era un fals; in 1453 Bizantul se prabuseste sub loviturile otomanilor si multi dintre carturari si copisti se vor raspandi peste tot in Europa. Noi tehnici de difuzare, noi metode de analiza, noi surse, un nou tip de curiozitate; istoriografia parasea statutul de anexa a teologiei pentru a-si redobandi caracterul analitic si metodologia precisa. Noua istoriografie din spatiul european a fost considerata o adevarata explozie si in acelasi timp rezultatul firesc al unei continuitati.
Istoria se scrie din ce in ce mai putin in formula cronicii universale, locul ei va fi luat de istorii ale statelor nou constituite. Modelul este istoriografia antichitatii, umanistii isi intorc privirile catre lumea greaca si romana de unde asteptau raspuns la cele mai complicate intrebari metodologice. Procesul de laicizare se simte si in istoriografie, iar manifestarea eliberarii se face prin incercarea de explicare rationala a faptelor. Divinitatea nu mai este singura care hotaraste mersul evenimentelor. In "Istoria francilor", Grigore din Tours, in secolul al VI-lea explica infrangerile pe care le suferise Alaric prin vointa lui Dumnezeu, la fel si victoriile lui Clovis. Divinitatea il pedepsea pe unul pentru ca era pagan, iar pe celalalt il ocrotea pentru ca devenise crestin. Umanistii vor cauta sa "reinvie" triada cauzala pe care o construisera Thucydides si Polybios- pretext, inceputul evenimentului, cauza propriu-zisa- si sa explice evenimentele incercand sa afle toate determinarile subiective sau obiective.
In noua formula istoriografica sunt imitati nu numai Thucydides si Polybios, ci si Titus Livius, Caesar, Suetonius si Xenophon. Istoricii Renasterii se vor arata interesati, la fel ca si istoricii romani, de forma si de stil cautand sa transmita informatie cat mai elegant cu putinta. Ca si istoricii antici ei vor prefera stilul oratoric elegant si vor incerca sa faca din creatiile lor si opere de oratorie, chiar daca uneori inferioare sau doar egale modelelor. Istoria redevine punere in scena, discursurilor fictive, detaliilor picante si portretelor li se va reda locul in nararea evenimentelor spre deliciul celor pentru care istoricii consemneaza sau preiau, explica sau creeaza informatie. Totusi, istoricii umanisti sunt mai putin rabdatori in descrierea bataliilor si pun mai mult accent pe mobilul uman, pe personalitati si pe gesturi.
Prin aceasta fascinatie pentru operele anticilor se poate explica si copierea si recopierea manuscriselor sau traducerea unora in viitoarele limbi nationale. Spre exemplu, Vieti Paralele, lucrarea lui Plutarh, a fost tradusa in franceza in 1559. Umanistii scriu istorie si in latina, latina culta ciceroniana, si nu cea vulgara pe care o folosisera cronicarii in Evul Mediu. Continua sa se scrie si in viitoarele limbi nationale care fusesera folosite in secolele XII, XIII, XIV.
Istoriografia Renasterii nu a fost numai sterila "copiere" a metodelor de lucru consacrate in antichitate, "puerila, complicata si prost inteleasa copiere a Antichitatii", ea a fost intr-un anumit moment si dintr-o anumita perspectiva "un prim act fermecator"[1]. Redescoperirea operelor de arta ale Antichitatii a propulsat cercetarile arheologice. Au inceput sapaturile in Italia si mai ales la Roma, dar si in Grecia, in Franta meridionala si in Asia Mica. Colectionari avizi si pasionati esteti, inteleptii Renasterii vor face din casele lor adevarate muzee, iar prin lucrarea sa, Della antichita di Roma (1553), Ligorio va face cunoscuta intregii Europe arta Antichitatii.
Filologia- latina, greaca si ebraica- se va constitui treptat intr-o "stiinta" auxiliara a istoriei. Filologii, in sensul primar al termenului, vor studia manuscrisele pentru a le dovedi autenticitatea si treptat tehnicile lor de lucru vor deveni indispensabile pentru analizele istoricilor. Asa s-a ajuns ca Lorenzo Valla (1407-1457), autorul unui tratat asupra Elegantei limbii latine, cel ce a facut cunoscute operele lui Herodot, Thucydides si Titus-Livius, sa poata demonstra in faimoasa Declamatio ca donatia imparatului Constantin catre Papalitate a fost un fals.
Numismatica va iesi din "varsta" pur estetica prin lucrarea lui Guillaume Bude De asse aparuta in 1514. Arhivistica se va naste in 1571 odata cu tratatul consacrat ei de Jakob von Rammingen. Prin lucrarea De emendatione temporum, J.J.Scalinger oferea, in 1583, istoricilor, reperele metodologice ale lucrului cu cronologia. In 1613 aparea primul Corpus epigrafic prin munca lui J. Guter, profesor la Heidelberg , consacrat inscriptiilor latine din lumea romana. In paralel incep sa se organizeze si primele arhive sub patronajul statului; in Spania s-a produs prima centralizare a depozitelor in 1567. Numarul bibliotecilor publice universitare creste, dupa modelul englez deja consacrat din secolul al XIV-lea. Biblioteca Vaticanului se organizeaza in 1450, iar Biblioteca imperiala din Viena in 1526.
