|
|
|
INCEPUTURILE ISTORIOGRAFIEI ROMANE, SECOLELE XV-XVI. UMANISMUL IN ISTORIOGRAFIA ROMANEASCA
Primele atestari istoriografice ale infiriparii unei perspective literare asupra trecutului, actionand la nivelul culturii noastre vechi, au aparut intr-o vreme cand, asa cum consemna Nicolae Cartojan preluand o constatare a lui Nicolae Iorga, in substanta lor se plamadeau in limba slavona, limba de circulatie literara in sud-estul Europei. (Nicolae Florescu) Limba slavona, de altfel, nu a fost niciodata o limba materna, nici macar pentru slavi, cu exceptia bulgarilor, ci limba carturarilor bisericesti, a diecilor de cancelarie, a functionarilor domnesti si a unor reprezentanti culti ai clasei stapanitoare. Este si motivul pentru care "nationalizarea serviciului divin", inlocuirea limbii slavone cu cea romana, a echivalat cu o revolutie culturala. (Alexandru Tanase) Sunt de inteles acele firave notatii ce apar in cronicele slavo-romane atestand un trecut istoriografic, o activitate culturala si o preocupare anume pentru inregistrarea evenimentului istoric in Tarile Romane. Ele sunt departe insa, de a configura un tablou exact al realitatilor vietii desfasurate fie in umbra curtilor domnesti, fie in focarele de cultura manastiresti din sec. XIV-XVI.
Primii analisti romani au insemnat "cursul anilor" din porunca, lapidar, fara comentarii si fara judecati asupra oamenilor cuprinsi de presiunea umilintei crestine si de o modestie greu de inteles astazi. Rar, cate un copist isi insemna numele pe filele unui manuscris, iar atunci cand o facea, isi lua enorme precautiuni: "prea pacatosul si netrebnicul, umilitul si blestematul caligraf" sau "am scris eu pacatosul si cel din urma dintre preoti". Si toti recunosteau ca au scris din porunca.
Ii interesa faptul istoric ca atare, redus uneori la o simpla cronologie, la insemnari frugale: "venit-au Dragos Voda din Maramures, de la Tara Ungureasca, la vanat dupa un zimbru (analele putneene, I, II si de la Manastirea Bistrita), si au domnit doi ani. Dupa el au domnit fiul sau, Sas voievod, patru ani, si au murit. Bogdan voievod, au domnit patru ani si au murit". (Al. Zub)
Letopisetul anonim al Moldovei care incepe cu descalecatul lui Dragos este plin de omisiuni, dupa trecerea in revista a personajelor istorice pana la Stefan cel Mare, acesta din urma e considerat trimisul lui Dumnezeu iar victoriile sale sunt puse pe seama sprijinului divinitatii. (D. Martinescu) Prima cronica a unei domnii este dedicata lui Stefan intr-o versiune germana tradusa din polona, dupa textul original intern. In privinta ipotezei redactarii, se are in vedere atat varianta scrierii sale in manastire cat si varianta curtii domnesti a marelui voievod. Se cunosc astazi trei variante interne (Bistrita, Putna I si II) cu autori anonimi si trei externe, cunoscute sub numele de Cronica moldo-rusa, moldo-polona sau moldo-germana.
In opinia lui Adolf Armbruster, inceputurile istoriografiei romane nu sunt anterioare sec. XV. In letopisetul moldav amintit din timpul lui Stefan, nu se iveste nici o ocazie pentru consideratii privind originile poporului, dar variantele amintite au pregatit evident, trecerea spre o etapa istoriografica superioara: cea a cronicelor de la inceputul sec. XVI. Aceste cronici au fost scrise insa, in limba slavona, dar trebuie privite ca produse ale gandirii romanesti. (A. Armbruster)
Cronicele monahilor carturari din sec. XVI au avut un inteles militant. Au fost scrise din porunca, dar opera lor avea un caracter justificativ: infatisarea faptelor stapanului in mod favorabil. (Al. Zub) Ei nu au fost preocupati, paradoxal, sa-si consemneze antcesorii pe linie istoriografica.
Calugarul Macarie, autor de cronica oficiala (1504-1552), episcop de Roman incepand sa scrie cronica domniei lui Petru Rares si a urmasilor sai-dupa propria marturisire "spre a implini poruncile domnesti, adica ale slavitului si pentru dusmani, infricosatului Petru, feciorul lui Stefan voivod cel viteaz"-nu reuseste la doar un sfert de veac distanta de sfarsitul domniei marelui voievod, sa infatiseze pe toti aceia care "au scris cronica tarii inaintea sa". (N. Florescu) Macarie, totusi, dupa aprecierea lui Ioan Bogdan si P.P.Panaitescu cunoscuse continutul cronicilor de la Putna sau pe cea moldo-polona. Totusi, osteneala lui Macarie s-a tradus in ducerea pe mai departe a sirului povestirii.
La randul sau, "cel din urma dintre egumeni, Eftimie ieromonahul" a realizat o cronica referindu-se la intervalul 1541-1554, tinand seama dupa propria marturisire, de "truda prea sfintitului parintele nostru episcopul Macarie de Roman". Cronica a fost scrisa in medio-bulgara din ordinul lui Alexandru Lapusneanu, considerat de autor "viteaza mladita a ortodoxiei". Interesele oficiale ale domnitorului i-au impus cronicarului o alta prezentare si interpretare a faptelor, desi ele erau cunoscute deja din cronica antecesorului. Eftimie a scris despre faptele lui Lapusneanu ca "nu cumva cu trecerea vremilor sa se scufunde si acestea in adancul uitarii".
In sfarsit, in cronica lui Azarie (1554-1557) care se recunoaste "cel mai mic ucenic al parintelui Macarie" se vorbeste despre scrierea acestuia, un izvor de adevar, o alcatuire plina de intelepciune.
In Tara Romaneasca, incercarile istoriografice de inceput se raporteaza la personalitatea "pacatosului Eufrosin" de la 1486. Aici, totusi, cel mai important izvor narativ ramane Letopisetul Cantacuzinesc care incorporeaza si legenda construirii castelului-cetate de la Poienari, o dovada a circulatiei deja a povestirilor despre Dracula.
In sec. XVI este de retinut cronica Viata patriarhului Nifon scrisa de Gavril Protul (ierarh la Muntele Athos) care insereaza si istoria a patru domnii: Radu cel Mare (1495-1508), Mihnea Voda cel Rau (1508-1510), Vlad al V lea (1510-1512) si Neagoie Basarab (1512-1521).
In contextul primelor marturii si consemnari istoriografice, un loc aparte il ocupa Cronica lui Mihai Viteazul. Despre existenta ei, intr-o redactare romaneasca elaborata sub directa supraveghere a domnului, vorbeste "naratiunea istorica" scrisa in latineste a lui Baltazar Walter. Acesta mentioneaza cronica lui Mihai ca pe un izvor de prim ordin in prezentarea faptelor relatate in opera sa Scurta si adevarata descriere a faptelor savarsite de Ion Michael Voievodul Tarii Romanesti, publicata in 1599 la Gorlitz in limba latina (a circulat si in limba polona). In paralel a fost redactata si o cronica a Buzestilor alaturi de cronica oficiala a lui Mihai. Nicolae Iorga aprecia ca textul cronicii lui Mihai fusese scris "de dumnealui cancelarul (logofatul Teodosie Rudeanu) si aprobat de insusi Voievodul". Un fapt demn de semnalat este acela ca limba slavona nu mai era la curtea lui Mihai, singura limba oficiala a cancelariei domnesti. Primul act diplomatic oficial in limba romana atestat pana astazi (facand abstractie de Scrisoarea lui Neacsu din Campulung) este scrisoarea trimisa in 1600 la Praga solilor sai de voievodul Tarii Romanesti si al Transilvaniei. Totodata este de amintit faptul ca Mihai inaintase anterior (1595) un raport in limba latina hatmanului Zolkiewski, redactat initial in limba romana. De asemenea, Nicolae Iorga aprecia ca domnul Mihai "slavoneste nu stia". Asa cum corect aprecia istoricul Adolf Armbruster, secolul al XVI lea facuse posibila concretizarea a doua importante elemente ale evolutiei societatii romanesti:
a. afirmarea limbii romane scrise de catre romanii insisi si impunerea treptata a acesteia in dauna celei slave;
b. politizarea originii romane a poporului roman, idee ce se va dezvolta constant in spiritualitatea romaneasca si in secolele urmatoare.
In Ardeal, incercarile istoriografice s-au concretizat in elaborarea unor cronici referitoare la romani scrise in limba latina. Este cazul faimoasei Cronicon Dubnicense (Cronica Dubnic) denumita astfel dupa localitatea din Slovacia unde s-a descoperit, in care un cleric anonim expunea succint evenimentele din Transilvania desfasurate intre anii 1474-1479. Tot astfel, trebuie amintita cronica maghiara a lui Gaspar Heltai din Cisnadie si cea a lui Stefan Szamoskozy, in latina. In acest context, un loc deosebit in creatia istoriografica ardeleana l-a avut Nicolaus Olahus (1493-1568), primul roman care a scris despre originea latina a compatriotilor sai, un prelat catolic cu o pozitie importanta in stat si in biserica. (Frederick Kellogg, O istorie a istoriografiei romane) In lucrarea sa Hungaria redactata in limba latina a relatat istoria regatului intre anii 1479-1536, afirmand deschis ca romanii erau urmasii colonistilor romani din vechea Dacie, explicand totodata pe filiera lui Silvio Picolomini semnificatia denumirii de vlahi sau valahi a acestora.
1. Conditii istorice specifice:
a. aparitia curentului nu la amurgul ci in faza de apogeu a societatii medievale a carui ideologie dominanta era de ordin religios, valorile culturale centrale, polarizante fiind de aceeasi inspiratie;
b. conditiile socio-politice si culturale diferite din Tarile Romane au facut ca tendintele si miscarile umaniste sa apara in spatiul romanesc in perioade diferite si sa se manifeste in forme specifice: mai devreme in Transilvania (a doua jumatate a sec. XV) influentate de personalitati si curente umaniste italiene si germane, mai tarziu in Moldova si Tara Romaneasca. Nicolae Iorga denunta ideea de izolare provinciala a culturii romane inchisa artificial in limitele canoanelor slavo-bizantine, evidentiind reperele de integrare ale culturii romane in contextul valoric al ariei de cultura pe care o reprezenta civilizatia europeana. El afirma ca epoca Renasterii nu a ocolit spatiul romanesc, devreme ce exista in sec. XVI-XVII o cultura laica, o cultura latina de tip renascentist atestata de personalitati ca Luca Stroici, Grigore Ureche sau Miron Costin. Elemente umaniste sunt identificabile nu doar in Ardeal ci si in Tara Romaneasca (Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie) si Moldova in vremea domnului invatat Despot Voda (Scoala de la Cotnari) sau mai tarziu, in operele lui Constantin Cantacuzino stolnicul si Nicolae Milescu Spatarul. Cu certitudine, Iorga avea dreptate cand sustinea ca: "Am avut si noi o epoca de Renastere. Aceasta Renastere este fireste mai putina decat in alte tari, dar cu toate acestea constituie unul din fenomenele cele mai interesante din trecutul nostru, n-a fost o singura miscare intelectuala in Apus la care, aducand si noi o productie literara oarecare, sa nu ne fi integrat intre nevoile noastre si sub apasarea pe care am suferi-o si de car trebuie sa tinem seama. Am mers pas cu pas cu dezvoltarea culturala a Europei, chiar in domeniul acesta al Renasterii, si anume in faza ei cea din urma". (Istoria literaturii romanesti)
Din punctul de vedere al limbii de cultura folosite, Umanismul romanesc are urmatoarele variante:
a. Umanismul slavon-subordonat structurilor si mentalitatilor feudale;
b. Umanismul elin-impus timp de secole prin filiera culturala bizantina incercand sa ocupe o pozitie importanta in cultura romaneasca pe masura inlaturarii limbii slavone ca limba oficiala si de cult in comparatie cu latina;
c. Umanismul latin-de tip renascentist, favorizat de originea si esenta latina a limbii romane.
Este de remarcat faptul ca Umanismul romanesc, literar sau istoriografic, din cele trei provincii se interfereaza si se consolideaza treptat pe teza fundamentala cu privire la afirmarea originii latine a continuitatii si unitatii neamului romanesc. (Al. Tanase)
Laicizarea istoriografiei romane in componenta sa moldava s-a produs odata cu opera lui Grigore Ureche (1590-1647). A studiat cele "sapte arte liberale"- stiintele laice, trivium (gramatica, retorica, dialectica, logica) si quatrivium (aritmetica, geometria, astronomia, muzica) precum si limbile- latina, germana, polona fara a neaglija istoria si geografia- in Polonia la Liov intr-o institutie umanista in care influentele italiene erau foarte puternice.
In timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1642) a ajuns mare spatar si vornic al Tarii de Jos. Opera sa se intituleaza Letopisetul Tarii Moldovei (tratand intervalul istoric 1359-1595).
Izvoarele letopisetului au fost atat interne cat si externe datorita dorintei proprii marturisite de a afla "cap si incepatura mosilor, de unde au izvorat in tara si s-au inmultit si s-au latit".
A tradus vechile cronici slavone ale Moldovei de la Putna si Bistrita, si a studiat indeaproape operele lui Macarie, Eftimie si Azarie, dar si Letopisetul Moldovei scris de Eustratie Logofatul, in limba romana, care relata faptele pana la 1587. Ureche recunostea ca "si carti straine am cercat, ca sa putem afla adevarul, ca sa nu ma aflu scriitoriu de cuvinte desarte ci de dreptate". Intre aceste surse straine, retinem Kronica Polska (aparuta la Cracovia in 1597), a lui Martin Bielski, De origine et rebus gestis polonorum a lui Martin Kromer, Cronica Polonorum, a lui Matei Miechowita (1521), manuale pe vremea sa, Cosmografia lui Gerard Kremer.
Letopisetul lui Grigore Ureche a marcat in istoriografia romaneasca trecerea de la cronicele slavonesti la cele in limba romana, inainte de a se introduce oficial in biserici. A fost o cronica neoficiala, destinata boierilor si targovetilor care nu cunosteau limba slavona. Meritoriu pentru Ureche este faptul ca a afirmat cu discreta mandrie latinitatea romanilor in formula "de la Ram ne tragem", origine amintita cu convingere inca din secolul anterior de Nicolaus Olahus in Hungaria (1536).
Continuatorul operei sale a fost Miron Costin (1633-1691), constient de raspunderea imensa a istoricului: "eu voi da sama de ale mele cate scriu". A studiat la Bar, in Polonia si a murit decapitat din ordinul lui Constantin Cantemir. Nu a dorit in scrierile sale sa laude fara temei, "nici sa huleasca".
Si-a iubit neindoielnic tara si a fost preocupat de luminarea originilor poporului roman in intregimea lui, convins ca "toti au avut aceeasi soarta si aceleasi suferinte". A scris "din inima" despre unitatea etnica a romanilor, apreciind in Poema polona ca "si pana astazi (transilvanenii) sunt mai numerosi ca ungurii, incepand cu Bacica sarbilor temiseni, peste tot Muresul, in Hateg, in jurul Balgradului, in Tara Oltului" etc.
Limba romana nu a fost pentru el decat latina corupta cu imprumuturi din limbile vecine "dar mai mult din cea slava". Se observa in opera sa intrepatrunderea elementului autohton din constiinta romanitatii cu cel legendar popular si cu cel savant, erudit, umanistic. Cea mai importanta opera a sa istoriografica ramane Letopisetul Tarii Moldovei care continua cronica lui Ureche pana la anul 1661. In Preadoslovia adeca Voroava catre cititoriu Miron Costin afirma ca primul descalecat al Moldovei la infaptuit Traian imparatul.
El a scris si in limba polona despre aceasta tema (Cronica polona) si mai apoi in exil, in Istoria in versuri polone despre Moldova si Tara Romaneasca, deoarece era patruns de convingerea ca Polonia reprezenta speranta Moldovei in confruntarile cu turcii. Polonilor, Miron Costin le atragea atentia ca romanii sunt urmasii certi ai civilizatiei romane. Neindoielnic insa, lucrarea sa De neamul moldovenilor reprezinta in istoria literaturii romane, primul tratat savant consacrat exclusiv analizei originii romanilor. (Armbruster) Miron Costin a tratat trecutul Daciei antice, viata si faptele de arme ale lui Traian ca doua etape distincte in istoria neamului. A subliniat maretia Daciei inainte de Traian, dovedind cu certitudine ca studiase opera lui Casios Dio dar si a altor autori romani, amintind despre sinuciderea "craiului Dechebal" si despre colonizarea romana. A consacrat de altfel un capitol cetatilor din Tara Romaneasca si Moldova si s-a dovedit a fi un adevarat etnograf al epocii scriind despre portul locuitorilor zonei. In opera sa descoperim "prima sinteza nationala a elementelor constiintei romanitatii la romani: cel autohton, cu al traditiei orale, constand in amintirea Romei li in constiinta descendentei din romanii Daciei traiane si cel carturaresc de provenienta externa, dar conditionat si generat de cel autohton, constand in documentarea istoriografica a trecutului roman si in latinitatea limbii romane". (Armbruster)
Un rol deosebit in afirmarea curentului umanist la avut in Tara Romaneasca, stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716) care afirma in aceeasi ordine de idei ca antecesorii sai, ideea unitatii etnice si continuitatea romanilor din cele trei provincii si el convins ca "toti acestia dintr-o fantana au izvorat si cura". A studiat la Adrianopol, Constantinopol (1665-1667) dar si in apus, in Italia la Padova (1667-1669). Din multe puncte de vedere, Cantacuzino seamana cu Miron Costin: pozitia sociala, rolul politic, pregatirea umanista si nu in ultimul rand, tragicul sfarsit (decapitat impreuna cu fiul sau Stefan Cantacuzino la Constantinopol). Paralele se pot trage si in privinta conceptiei lor despre originea romanilor: romanitatea neamului este afirmata de pe fondul autohton al constiintei colective, despre originea romana a tuturor romanilor; ambii preiau critic sursele; ambii se confrunta cu occidentalii; ambii simt nevoia de a combate teoriile defaimatoare. A scris Istoria Tarii Romanesti in aceeasi vreme in care Miron Costin realiza De neamul moldovenilor. Ca si acesta din urma, Cantacuzino isi incepe opera cu consideratii privind greutatea scrierii trecutului national, datorita lipsei predecesorilor; o aspra critica asupra contemporanilor: "nu numai de rasul altora si de ocara suntem ci si orbi, muti, surzi suntem de lucrurile si faptele celor mai demult ce intr-acest pamant s-au intamplat si s-au facut". Este aceasta expresia constiintei sale istorice si totodata intelegerea despre menirea cunoasterii istorice in general.
Cantacuzino deplangea lipsa izvoarelor narative interne, dezamagit fiind de saracia hrisoavelor vechi iar traditia orala o valorifica intr-un mod foarte critic. De aceea, sursele sale de baza au fost cele externe: "pe la greci, pe la lesi, pe la unguri si pe la altii voi umbla a cere si a ma indatori" (Istoria Tarii Romanesti). El recunostea totodata, si caracterul intamplator si incomplet al surselor externe. Asemenea lui Miron Costin, Cantacuzino simtea datoria fata de neam de a raspunde defaimatorilor istorici straini care, "voitori de rau, unii nu adevarul il scriu".
Primele capitole ale Istoriei Tarii Romanesti sunt de o relevanta absoluta pentru conceptia stolnicului, cu privire la leaganul romanitatii romanilor. El descrie dupa izvoare antice, Dacia si locuitorii sai, vitejia si faima acestora, calitati care i-au adus in scurt timp in conflict cu romanii, care "precum toate imparatiile prea puternice sunt lacomi de a supune si pre altii si de-asi lati si mari hotarele imparatiei lor". De asemenea, acorda un loc insemnat in text razboaielor daco-romane si colonizarii Daciei. La originea etnogenezei romanilor aseaza elementele de baza, dacii si romanii, numele sintezei etnice fiind adoptat dupa factorul dominant cuceritor, romanii. Dovedind cunostinte geografice pertinente, el a descris cu talent spatiul romanesc. A acceptat insa. teoria larg vehiculata in cercurile umaniste dupa care romanii din Hateg ar fi fost romanii puri. Un capitol insemnat este dedicat vlahilor.
A fost un antigrec declarat deoarece in opinia lui acestia ajunsese in tara "prin mijlocul turcilor, vrand sa stapaneasca" si care s-au dedat mereu la "tiranii, crudatati si alte rautati". Scriind despre retragerea stapanirii romane la sud de Dunare, el aminteste despre "cutovlahi". In concluzie Istoria Tarii Romanesti este o opera unica, un produs al epocii brancovenesti in primul rand prin subiectul tratat in raport cu celelalte cronici muntene care trateaza in general istoria contemporana.
La sfarsitul "epocii de aur" (Al. Zub) a culturii romane medievale se afla opera lui Dimitrie Cantemir (1673-1723) care marcheaza in acelasi timp apogeul ei. Cantemir a fost tipul umanistului autentic, exponent al clasei dominante, erudit de marca, de clasa europeana, un istoric polivalent recunoscut. Argumente in acest sens, sunt doua lucrari de valoare ale sale Descrptio Moldavie si Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor ambele comandate savantului roman de Academia din Berlin. Lucrarile au fost destinate clar lumii savante europene, acea lume emancipata care apela pentru prima oara la un savant roman, pentru argumentarea si dovedirea romanitatii.
Cantemir a studiat intre 1688-1691 la marea scoala a Patriarhiei din Constantinopol. Alaturi de lucrarile amintite a mai scris Cresterea si descresterea Imperiului Otoman publicata in engleza in doua volume in 1734, in franceza in 1743 si in 1745, in germana, dar si lucrari cu caracter filosofic si teologic precum: Historia hieroglifelor sau Sistema religiei mahomedane.
El a sesizat ca si antecesorii sai, saracia izvoarelor si stramtoarea vremii. Afirmatiile unor istorici care contestau continuitatea romanilor in Dacia ii pareau simple "slove pe apa scrise". Trecutul, in viziunea lui, se cuvenea marturisit fara prejudecati si fara patima, pentru ca "sufletul odihna nu poate afla pana nu gaseste adevarul". In opinia sa, acest "neam nu trebui sa piara. Il pazeste un trecut si il chiama un viitor; lasati torentul sa-si adune suvitele rasfirate !". Sublima metafora (Al. Zub) care poate lesne insemna visul de unitate nationala a lui Dimitrie Cantemir. "Ochii, sufletul si viata istorie" asrfel definea Cantemir adevarul printr-o tripla metafora in care se regaseste preocuparea de a asigura deplina conformitate a hronicului cu realitatea faptelor. Cantemir a subliniat in textele sale ca nu a adaugat nimic de la sine ci a recurs intotdeauna la izvoare, direct, "scuturand adeverinta istoriei noastre nu din paraie abatute, ci din singurele izvoarele si fantanele ei rele dinceput".
Intre multele merite ale lui Cantemir unul cu cetitudine se impune: acela de a fixa printr-o opera monumentala locul romanilor in istoria universala. Dar, trebuie recunoscut faptul ca, cel putin argumentele sale cu privire la romanitatea romanilor au fost exagerate: scriind despre neam, Cantemir afirma ca acesta s-a format "din cetatenii romani, din ostasi veterani si din mari familii sa se fi ales". In aceeasi ordine de idei, Cantemir a sustinut extirparea totala a dacilor si colonizarea completa a provinciei cu romani numai din Italia si numai de la Roma. Retragerea aureliana insa, a interpretat-o in mod corect, ca pe o retragere partiala, temporara, asemanatoare bejeniilor din calea turcilor.
Concluzii:
In legatura cu perioada si caile aparitiei Umanismului in Tarile Romane, retinem:
- adoptarea mai tarzie a ideilor umaniste datorate unor conditii proprii;
- angajarea politica si spirituala constienta dominata de doctrinele si formele bizantine ale celor doua tari romane (Moldova si Tara Romaneasca) suport economic al vetrelor de spiritualitate bizantina in Balcani;
- statutul politic de autonomie in cadrul Imperiului Otoman; ideile umaniste au fost preluate pe fundalul slabiciunii Portii otomane, in virtutea traditiei bizantine, sinf'gura acceptata in imperiu. In Transilvania, intalnim o situatie speciala, curentul umanist fiind favorizat de contactele cu lumea catolica de timpuriu (sec. XV- Matei Corvin era sensibil fata de valorile Renasterii), de relatiile economice, culturale sau religioase ale comunitatilor sasesti cu Europa Centrala. In consecinta, in Tara Romaneasca si Moldova, Umanismul se impune abia efectiv in sec. XVII, chiar daca asa cum am vazut, antecedente au existat in secolul anterior.
- intre ideile reprezentative ale Umanismului romanesc se retine:
a. originea latina a romanilor, evidenta prin limba si numele poporului, precum si argumentarea descendentei din romani si a tezei de continuatori ai civilizatiei latine;
b. ideea promovarii limbii populare, "limba cea proasta de obste", menita sa inlocuiasca slavona;
c. conditia omului de cultura inobilat prin virtute si actul creatiei;
d. o noua viziune asupra omului rational, avand in vedere tendinta ridicarii ratiunii, dincolo de habotnicia credintei;
e. promovarea spiritului critic prin atitudini mai degajate fata de judecatile si textele de autoritate anterioare;
f. conceptul de glorie in deplina corelatie cu imperativul politic romanesc al sec. XVII- lupta pentru libertate, dar si cu ideea de patrie si datoria sacrificiului pentru atingerea obiectivelor neatarnarii (Virgil Candea, Ratiunea dominanta).
De retinut:
- cadrele speciale generatoare ale scrisului istoric romanesc;
- primii analisti si cronicari;
- Umanismul in istoriografia romaneasca, conditiile istorice specifice si variantele consacrate;
- reprezentanti remarcabili (Grigore Ureche; Miron Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir).
