Germania si Italia (sec. XI-XV)

Germania si Italia au avut in evul mediu o evolutie politica asemanatoare, in sensul ca in ele s-a mentinut farimitarea care in Franta si Anglia fusese inlocuita de centralizarea monarhica. Aceasta situatie are cauze multiple.

Atit Germania cit si Italia sint lipsite de unitate economica, diferitele lor regiuni orientindu-se spre centre cu interese adeseori divergente.

Afirmarea papalitatii a constituit un alt factor al mentinerii diviziunii politice in cele doua zone. Existenta unui stat teritorial condus de episcopul Romei in centrul Italiei a impiedicat pina in epoca moderna orice tentativa de a reface unitatea peninsulei.

Imparatul nu dispune, ca in Franta, de un domeniu feudal, in jurul caruia sa se realizeze centralizarea. In plus, conflictele deschise dintre imparat si papa slabesc si mai mult puterea primului in spatiul german, contribuind decisiv la mentinerea farimitarii. Pentru a beneficia de sprijin in lupta cu papalitatea sau pentru realizarea ambitiilor italiene, imparatii fac numeroase concesii in favoarea unei feudalitati oricind gata sa se alieze cu dusmanii.

Pentru Italia, o cauza a mentinerii farimitarii a fost afirmarea puternica a autonomiilor urbane, care a condus la frecvente lupte intre orase pentru suprematie. De asemenea, instaurarea dominatiei arabe, apoi normande, angevine sau aragoneze in sudul peninsulei a fost un alt factor care si-a avut contributia la esecul oricarei tentative de unificare.

1. Germania

Imperiul este privit, dupa disparitia ottonienilor, din ce in ce mai mult ca suma celor trei regate ce il constituie: Germania, Italia si Burgundia. Germania se extinde spre est pe seama slavilor. Pina in secolul al XI-lea, organizarea interna este cea mostenita de la carolingieni si ottonieni, cu functiile de comite si de duce teoretic revocabile de catre rege, si cu rolul important al unui cler supus si fidel autoritatii monarhice. Dinastia franconiana, instaurata in 1025, a incercat, mai ales prin Henric al IV-lea (1056-1106), sa duca o politica de centralizare monarhica si de restaurare a controlului asupra bisericii, aflata in procesul de afirmare a independentei ca urmare a reformei gregoriene. Intre regele german si papa Grigore al VII-lea intervine disputa asupra dreptului de a investi in inaltele functii bisericesti, asa numita 'lupta pentru investitura'. Miza era de fapt asigurarea controlului asupra clerului, si desi conflictul se termina cu un compromis (Concordatul de la Worms, 1122), rezultatul este disparitia 'bisericii imperiale' care sprijinise pina atunci autoritatea monarhica in fata aristocratiei laice. Principii sint beneficiarii deceniilor de conflict, in care se produce teritorializarea ducatelor etnice si formarea a zeci de principate, apartinind aristocratiei laice sau ecleziastice (familiile Staufen, Welf, Supplinburg, episcopii de Mainz, Köln, Hamburg, Bremen, Salzburg, etc.). Ca urmare a puterii acumulate, acestia au un rol din ce in ce mai important in alegerea regelui, principiul ereditar nefiind recunoscut.

In 1125 urma la conducerea Germaniei dinastia Staufenilor (Hohenstaufen), care incerca la rindul ei sa realizeze centralizarea statului in sensul in care evoluau deja regatele Frantei, Angliei sau Siciliei. Frederic I Barbarossa (1152-1190) a restaurat autoritatea monarhica, folosind in favoarea sa relatiile feudo-vasalice, supunindu-i pe principii teritoriali ce uzurpasera bunuri regale in timpul 'certei pentru investitura', si constituind un domeniu regal in sud-vestul Germaniei (Suabia, Alsacia, Palatinatul). El asociaza la conducere marii feudali, care se constituie in grupul inchis al 'principilor imperiului' (Fürsten). In scopul intaririi puterii sale, reuseste sa controleze din nou numirile in inaltele functii ecleziastice, si dispune astfel de un episcopat care sa-l sprijine in reluarea luptei cu papalitatea. Dornic sa promoveze ideea imperiala potrivit careia trebuia sa beneficieze de stapinirea asupra intregii lumi crestine (dominium mundi) nu accepta afirmarea independentei oraselor italiene si nici a regatului normand din Sicilia. Conflictul cu orasele din Italia de Nord, grupate in liga lombarda, conduce in cele din urma la infringerea fortelor imperiale la Legnano (1176). Acest conflict a contribuit, de asemenea, la diminuarea autoritatii sale in Germania, intrucit a fost silit sa faca concesii principilor in schimbul sprijinului militar al acestora. In calitate de imparat participa la Cruciada a III-a, cu ocazia careia isi gaseste sfirsitul in 1190, inecat intr-un fluviu din Anatolia.

Dupa moartea sa, autoritatea regala, de-abia restaurata in Germania, este din nou pusa in discutie, intrucit fiul sau, Henric al VI-lea (1190-1197) a fost preocupat mai mult de problemele Siciliei, adusa mostenire de sotia sa Constanta, fiica ultimului rege normand din insula, Roger al II-lea. Intre 1197 si 1209 a urmat o perioada de anarhie, 'micul interregn', marcata de luptele intre diferitele factiuni ale principilor, dintre care Welfii erau principali opozanti ai Staufenilor. Fiul sau, Frederic al II-lea (1215-1250), urca pe tronul german si imperial in calitatea sa initiala de rege al Siciliei. Imperiul pe care doreste el sa-l construiasca e unul mediteraneean, centrat pe Sicilia si pe Italia, pe care incearca s-o unifice. De aceea, ca sa-si asigure linistea in Germania, face importante concesii principilor laici si eclesiastici. Deplasarea centrului de greutate al imperiului spre sud este ilustrata si de stabilirea capitalei la Palermo. Calitatea sa de imparat i-a impus plecarea in cruciada, iar in 1228 a reusit sa obtina prin negocieri, de la sultanul Egiptului, stapinirea asupra Ierusalimului. In ultimii ani ai domniei se confrunta cu reluarea conflictului cu orasele italiene si cu papalitatea.

Dupa moartea sa, imperiul se prabusea din nou in anarhie, nici un candidat nereusind sa-si impuna autoritatea asupra intregii Germanii din 1254 pina in 1273 ('marele interregn'). Farimitarea politica atingea punctul ei culminant, si ideea imperiala isi demonstra pentru totdeauna esecul. Din timpul domniei lui Rudolf de Habsburg (1273-1291), ales de principi datorita lipsei de forta reala, nu se mai practica incoronarea la Roma, iar Italia si Burgundia nu mai conteaza pentru imperiul devenit un stat german.

In 1308, puterea imperiala trecea la familia de Luxemburg, al carui principal reprezentant a fost Carol al IV-lea (1346-1378), care a consacrat prin Bula de Aur (1356) principiile alegerii imparatului. In desemnarea imparatului papa nu mai are nici un rol, alegerea acestuia fiind atribuita celor sapte principi electori, trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz, Köln si Trier) si patru laici (regele Boemiei, markgraful de Brandenburg, comitele palatin si ducele de Saxa-Wittenberg). Imparatul era doar suzeran si judecator suprem, fiind lipsit de mijloacele exercitarii unei puteri efective. Nu existau armata, finante, organe judecatoresti subordonate imparatului, iar Dieta imperiala (Reichstag), cu competente mai largi, scapa autoritatii monarhului.

Imperiul se contura astfel la sfirsitul secolului al XIV-lea ca o federatie de principate teritoriale (peste 300), si in pofida altor incercari de reforma avea sa ramina astfel pina la desfiintarea sa de catre Napoleon in 1806.

2. Italia

Avintul comercial si mestesugaresc a asigurat, mai ales din secolul al XI-lea, intarirea oraselor din nordul Italiei, care, pentru a-si apara interesele economice, au incercat pe orice cale sa-si sporeasca libertatile in raport cu puterea politica. Profitind de incapacitatea imparatului de a-si exercita puterea efectiva in zona, mai ales in contextul luptei pentru investitura, comunele italiene obtin largi privilegii care le permit pe termen lung sa se manifeste ca republici urbane independente. Aceasta libertate a oraselor este mai rar intilnita in zonele centrale si sudice, unde autoritatea statului papal, si mai ales a regatelor Siciliei si ulterior al Neapolelui, exercita inca un control puternic. De slabirea puterii imparatului au profitat si unii feudali locali, care au constituit principate teritoriale independente.

In aceste conditii, in Italia se intilneste o larga varietate de organizari statale si regimuri social-politice: republici urbane (orase state care au supus autoritatii lor un intins teritoriu inconjurator), principate teritoriale (ducate, marchizate, seniorii), statul papal, regatul celor doua Sicilii (mai tirziu al Neapolelui). Orientarile economice diferite si divergenta intereselor politice aduc adesea orasele si statele italiene in conflict unele cu altele. Cel mai rasunator conflict este cel ce-i opune in timpul luptei pentru investitura pe partizanii imparatului, ghibelinii, (de la castelul Weiblingen al Hohenstaufenilor) sustinatorilor papei, guelfii, (de la familia germana Welfen, adversarii Staufenilor). In mare, orasele din nord sint guelfe, iar cele din centru si Toscana se impart intre guelfi (Florenta) si ghibelini (Sienna, Pisa). Foarte adesea insa aceste denumiri nu mai desemneaza atitudinea politica, ci lupta pentru putere intre diferite factiuni.

Dintre republicile urbane, merita analizat in primul rind cazul Venetiei. Din secolul al X-lea fostul oras bizantin dobindeste o autonomie din ce in ce mai mare, concretizata in institutiile orasului definit ca o republica nobiliar-patriciana. Autoritatea centrala, cu functii insa mai mult reprezentative si limitate de o serie de institutii, apartinea fostului duce bizantin, numit acum doge. Conducerea era exercitata de fapt de Marele Consiliu, alcatuit din citeva sute de persoane, recrutate din rindul nobilimii si patriciatului, si care in 1297 se inchide in fata patrunderii reprezentantilor din familii mai noi.

Genova, principala rivala comerciala a Venetiei, era condusa de un doge, impreuna cu un Mare Consiliu.

Florenta s-a desprins in sec. al XII-lea de sub autoritatea marchizilor de Toscana si s-a organizat in comuna condusa de consiliul celor 12 consuli si consiliul format din cca. 100 cetateni de vaza. In secolul al XIII-lea, ca urmare a afirmarii politice a breslelor, conducerea orasului se restructureaza, in componenta Senioriei, principalul organ de conducere, intrind in princiipal reprezentanti ai breslelor mari si mijlocii. Mai exista un gonfalonier (stegar) al dreptatii (judecator suprem si comandant al trupelor urbane) si, incepind din sec. al XIV-lea, 8 priori (reprezentanti) ai breslelor. Observam ca spre deosebire de Venetia, unde se consolidase regimul nobiliar-patrician, la Florenta s-a trecut la un regim corporativ.

In secolele XIII-XIV si in alte orase italiene au avut loc transformari ale regimurilor social-politice, in conditiile afirmarii unor paturi sociale noi, dornice sa participe la conducere sau datorita ambitilor unor familii dornice sa-si impuna conducerea personala. Luptele erau duse frecvent prin intermediul unor comandanti de mercenari, condotierii, care puteau sa preia pe seama lor puterea.

Alte principate teritoriale importante erau in nord-vestul Italiei comitatul (apoi, din 1466, ducatul) Savoiei, marchizatele de Monferrat si Saluzzo.

In sudul Italiei, dominatia bizantina s-a mentinut pina prin secolul al IX-lea, cind arabii au inceput sa se instaleze in anumite zone. In secolul al XI-lea, Sicilia si sudul peninsulei sint cucerite de normanzi, care organizeaza aici Regatul celor doua Sicilii, condus de familia Guiscard. De la sfirsitul secolului al XII-lea, printr-o alianta matrimoniala, regatul celor doua Sicilii revine Hohenstaufenilor, care, prin Frederic al II-lea (1197-1250), incearca sa faca din el baza unui imperiu mediteraneean. Papa Inocentiu al IV-lea, pentru a slabi puterea regelui german, ofera in 1266 coroana Siciliei lui Carol de Anjou, fratele regelui Frantei Ludovic cel Sfint. Stapinirea franceza este eliminata insa din insula in 1282, in urma unei rascoale cunoscute sub numele de 'vecerniile siciliene'. Regele Pedro de Aragon, sustinut si de papa Grigore al X-lea, cucereste Sicilia, apoi Sardinia. La mijlocul secolului al XV-lea si sudul Italiei este cucerit de la angevini, astfel ca regatul celor doua Sicilii este reunificat sub stapinirea Aragonului, devenit astfel o putere mediteraneeana.

In centrul Italiei se gasea statul papal, constiuit in urma interventiei francilor impotriva longobarzilor la mijlocul secolului al VIII-lea. Intre 1309-1378 papa nu mai rezideaza la Roma ci la Avignon, astfel ca in teritoriile statului papal puterea este exercitata de marile familii aristocratice. In acest timp insa, printr-un sistem de impozite impus intregii crestinatati si prin folosirea unei birocratii specializate, papalitatea edifica o monarhiei centralizata institutional. Puterea papei asupra teritoriilor italiene se restaureaza abia dupa lichidarea Marii Schisme a Occidentului (1378-1418), in timpul careia au existat in acelasi timp papi la Roma, Avignon si din 1409 si la Pisa.

Relatiile dintre statele italiene au fost frecvent conflictuale, dar s-au inregistrat si colaborari, mai ales in fata unui dusman comun. Astfel, imparatul german Frederic I, sperind sa profite de rivalitatile dintre orasele italiene, incearca sa impuna prin dieta de la Roncaglia (1158) restituirea drepturilor regaliene uzurpate de acestea. Opozitia Milanului atrage dupa sine distrugerea orasului, dar italienii se unesc in liga lombarda, care este victorioasa in fata imparatului, la Legnano.

Dintre rivalitatile cele mai pronuntate, merita amintite cele existente in secolele XII-XIV intre Amalfi, Pisa, Florenta, Genova, Venetia. Cea dintre Venetia si Genova, avind ca miza dominatia in Mediterana orientala si in Marea Neagra a contribuit la slabirea ambelor republici.

Bibliografie :

Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. II-III, Iasi, 1998.

Roland Mousnier, Monarhia absoluta in Europa din secolul al V-lea pina in zilele noastre, Bucuresti, 2000.

Lucien Musset, Invaziile. Valurile germanice, Bucuresti, 2002.

Henri Pirenne, Mahomed si Carol cel Mare, Bucuresti, 1996.

Pierre Riché, Philippe Le Maitre, Invaziile barbare, Bucuresti, 2000.

Pierre Riché, Europa barbara, Bucuresti, 2003.

Test de autoevaluare

Alegeti varianta corecta :

1. Termenul de feudalism provine de la cuvintul feud care desemneaza :

a) castelul nobiliar ;

b) oastea cu care vasalul trebuia sa-l sprijine pe senior;

c) posesiunea funciara conditionata pe care vasalul o primea in schimbul serviciilor vasalice.

2. Marile migratii au fost declansate de invazia :

a)     francilor ;

b)     gotilor ;

c)     hunilor

3. Jefuirea Romei de catre trupele lui Alaric are loc in anul :

a)     410 ;

b)     476 ;

c)     526.

4. Dinastia franca merovingiana este inlocuita de dinastia :

a)     carolingiana ;

b)     ottoniana ;

c)     capetiana

5. Missi dominici erau:

a)     trimisii imparatilor carolingieni in teritoriu ;

b)     reprezentanti ai papei de la Roma ;

c)     comitii revoltati impotriva lui Carol cel Mare.

6. Beneficiul merovingian este:

a)     O danie conditionata de indeplinirea slujbei vasalice;

b)     O danie neconditionata ;

c)     Avantajul dobindit de nobil in turnir.

7. Imperiul este restaurat in 962 prin incoronarea ca imparat a lui :

a)     Henric Pasararul ;

b)     Otto I;

c)     Silvestru al II-lea.

8. Prima etapa in evolutia statului feudal este:

a)     Monarhia senioriala ;

b)     Monarhia starilor ;

c)     Monarhia centralizata.

9. O cauza a mentinerii farimitarii Italiei a fost:

a)     Concurenta economica a Germaniei;

b)     Mutarea sediului papalitatii la Avignon;

c)     Afirmarea autonomiilor urbane.

10. Adunarea Starilor in Franta poarta numele de :

a)     Parlament;

b)     Statele Generale;

c)     Dieta.