Raportul de inerenta

RAPORTUL DE INERENTA

In legatura cu raportul sintactic de inerenta, specialistii propun mai multe modele interpretative. Conceptia si teoria cea mai veche in lingvistica romaneasca prinvind raportul subiectului cu predicatul este cea potrivit careia subiectul este determinat si predicatul este determinant (T. Cipariu). Unii lingvisti considera raportul in cauza ca un raport aparte, altii, ca un tip de subordonare.

Acestia considera ca intre subiect si predicat exista, de fapt, un raport de subordonare[1], in care subiectul este "supraordonatul", iar predicatul este "subordonatul" si ca "subiectul, un nominativ de ordinul I, este regentul predicatului, acesta acordandu-se cu el si niciodata invers".Dupa Iorgu Iordan, de pilda, raportul dintre subiect si predicat este unul de interdependenta "prezenta subiectului si a predicatului intr-o propozitie le fac sa fie foarte strans legate unul de altul si sa se influienteze reciproc."[2]

Teoria cea mai raspandita in etapa actuala de cercetare este cea potrivit careia intre subiect si predicat se stabileste un raport de conditionare reciproca, numit de interdependenta (S.Puscariu), dependenta reciproca(I.Iordan, D.Irimia) sau dependenta bilaterala(Valeria Gutu Romalo), predicativ(Gh. Constantinescu Dobridor) sau inerenta(I.Iordan, C.Dimitriu). Aceasta teorie se bazeaza, in principiu, pe argumentul ca subiectul si predicatul sunt functii sintactice ce se implica una pe alta: "in aceeasi masura in care predicatul depinde de subiect si subiectul depinde de predicat"(V.Serban). Fiind in egala masura, dependente una de cealalta, subiectul si predicatul sunt parti principale de propozitie. Subiectul si predicatul sunt parti principale de propozitie, deoarece "constituie minimul necesar pentru existenta unei propozitii"[3], dar, in cadrul raportului contractat, cer unul altuia respectarea unor conditii de ordin grammatical, sunt deci reciproc dependente, altfel spus, interdependente.

Dupa autorii GLR[4] acest raport se incadreaza in "categoria raporturilor de determinare sau de subordonare, desi acest raport se gaseste intr-o situatie destul de deosebita: determinarea dintre subiect si predicat este oarecum reciproca, ea are aspectul unei corelatii de inerenta, ceea ce se oglindeste si in modul de definire a partilor de propozitie respective. Expresia raportului de determinare dintre subiect si predicat este acordul dintre ele. Faptul ca predicatul se acorda cu subiectul arata ca, daca se pune problema distingerii unui determinant si a unui determinat an acest raport de un tip aparte, subiectul poate fi considerat termenul determinat, iar predicatul determinantul lui. Este vorba aici de raportul strict grammatical dintre subiect si predicat si nu de raportul ierarhic dintre ele din punctual de vedere al importantei pentru propozitie[5].

Vladimir Robu si Iorgu Iordan afirma ca relatia de interdependenta asigura structura nucleului oricarei propozitii bimembre canonice, an care se afla in relatie imediata pozitia subiect si predicat. Continutul interdependentei se manifesta in restrictiile pe care cele doua unitati si le impugn reciproc: subiectul determina marcile de persoana si numar( eventual de gen) ale verbului din pozitia predicat(sau ale numelui predicative), care sunt, prin urmare, o implicatie sintactica necesara; predicatul impune nominalului din pozitia subiect regimul de caz nominative.[6]

De aceeasi parere este si gramaticianul Gh. Constantinescu Dobridor numind raportul dintre subiect si predicat  ca, un raport de tip special, predicative, existand intre acesti doi termini o relatie de interdependenta sintactica, de reciprocitate, in sensul ca se definesc unul prin celalalt[7]. Raportul sintactic predicativ[8] se bazeaza pe raportul logic dintre subiectul si predicatul judecatii, care este un raport de inerenta(de influientare si de cuprindere reciproca).

Despre acest tip de relatie dintre subiect si predicat ne vorbeste si Valeria Gutu Romalo[9] caracterizand relatia de interdependenta sau dependenta bilaterala prin faptul ca macar unul din termenii inclusi nu poate fi omis. Dupa opinia sa ambii termini se presupun obligatoriu, ambii termini raspund negative testului omisiunii. Caracterul bilateral al relatiei de interdependenta se manifesta prin faptul ca fiecare din cei doi termini impune anumite particularitati de expresie celuilalt[10].

Aceleasi idei sustin si autorii noii gramatici[11]

Raportul de inerenta poate aparea, dupa parerea noastra, numai in interiorul propozitiei si vizeaza doar partile de propozitie principale (subiectul si predicatul). Insa gramaticianul S.Stati[12] exprima ideea ca relatia predicativa se intalneste si in cadrul frazei, intre propozitia subiectiva si regenta ei. O opinie similara gasim si la Ecaterina Alexandrescu, care este de parere ca propozitiile subiective (ca si cele predicative) n-ar trebui sa fie incadrate la categoria subordonatelor, ci ar trebui sa constituie o categorie aparte care sa fie numite propozitii inerente[13]. V. Serban care, urmarind sa stabilesca o ierarhie a propozitiilor subordonate "dupa gradul de coeziune dintre subordonata si regenta", este de parere ca in aceasta privinta pe locul intai se situeaza predicativele si subiectivele, care au caracter de inerenta datorita insuficientei de continut a regentelor lor[14].

Comparand raportul dintre predicat si subiect cu raportul dintre atribut si elemental sau regent, I.Iordan constata ca in ce priveste continutul, raportul dintre atribut si substantiv nu difera de raportul dintre predicat si subiect: atat atributul cat si predicatul "atribuie" ceva, unul substantivului pe care il determina, celalalt subiectului[15]. Si in ceea ce priveste forma exista asemanari intre raportul predicatului cu subiectul si raportul atributului cu elementul determinat, asemanari ce rezulta din faptul ca atributul se acorda cu substantivul determinat de el intocmai ca predicatul cu subiectul[16]. Ideea ca intre atribut si regentul sau rapotul este de inerenta apare si la D.D.Drasoveanu sustinand faptul ca acordul (element al formei) se face pe cai specifice nemodificand esenta raportului: el ramane acelasi si in cazul atributului si in cazul predicatul-de inerenta, iar mijlocul lui de realizare gramaticala este, de asemenea, acelasi: acordul[17].

Cu toate asemanarile existente la raportul dintre subiect si predicat, pe de o parte, si atribut si regentul sau, pe de alta parte, totusi suntem de parere ca inerenta apare numai intre subiect si predicat, nu si intre atribut si regentul sau. Daca inerenta inseamna si egala dependenta a termenilor intrati in raport, atunci urmeaza ca raportul sintactic dintre atribut si regentul sau nu este de inerenta, ci de subordonare, pentru ca numai atributul depinde de regentul sau, nu si regentul de atribut.

Limitat la subiect si predicat, continutul raportului de inerenta vizeaza importanta partilor de propozitie principale in cadrul unitatii sintactice superioare, adica al propozitiei: propozitia ca unitate sintactica de baza nu poate fi conceputa in afara unui nucleu constituit din partile de propozitie principale, subiectul si predicatul. Intr-o analiza strict formala, raportul de inerenta se intalneste si in interiorul unei parti de propozitie, daca partea respectiva de propozitie este exprimata printr-o perifraza care la origine aparea ca o propozitie.Exemplu:

"Asa facu, si-i radea inima babei de bucurie" (I.Creanga).

In astfel de situatii, insa, raportul de inerenta intereseaza doar la geneza perifrazei verbale radea inima de bucurie care functioneza ca predicat in propozitia monomembra i radea inima babei de bucurie unde, existand o singua parte principala de propozitie, predicatul, posibilitatea existentei raportului de inerenta este exclusa logic. Plecand de la faptul ca propozitia poate comunica o judecata, ca in judecata din logica clasica exista subiectul judecatii si predicatul judecatii care sunt unul fata de altul inerente, adica unul implica pe celalalt, ceea ce inseamna ca nu se pot concepe unul fara altul si ca intre subiectul si predicatul judecatii, pe de o parte, si subiectul si predicatul propozitiei, pe de alta parte, poate exista corespondenta. Deci, din punctul de vedere al continutului lor, subiectul si predicatul propozitiei nu sunt nici independente, nici coordonate, nici subordonate, ci inerente.

Faptul ca subiectul si predicatul propozitiei nu sunt independente se poate verifica, de exemplu, prin imposibilitatea conceperii subiectului in afara predicatului.Astfel, un substantiv ca gandul devine subiect numai daca este pus in legatura cu un predicat-sa zicem vine. Desi au aceeasi importanta in cadrul propozitiei, subiectul si predicatul nu sunt coordonate, fapt ce se verifica prin imposibilitatea jonctionarii lor printr-o conjunctie coordonatoare[18]. Faptul ca subiectul si predicatul propozitiei nu sunt subordonate unul altuia se probeaza prin aceea ca la propozitia monomembra predicatul exista fara subiect prin aceea ca in cazul subiectul inclus, subinteles sau nedeterminat subiectul gramatical rezulta din predicatul gramatical si, reducand la absurd, prin aceea ca (exceptand propozitia monomembra) nici subiectul, nici predicatul nu pot fi concepute unul fara celalalt.

Inerenta subiectului si predicatului a fost subliniata si de V.Serban, care a aratat ca in masura in care predicatul depinde de subiect, si subiectul depinde de predicat[19].

Marca raportului de inerenta este reprezentata, in majoritatea cazurilor, prin acordul gramatical in categoriile gramaticale comune partilor de vorbire prin care se exprima subiectul si predicatul.

Acordul predicatului cu subiectul, presupune concordanta aspectelor categoriilor gramaticale de la partile de vorbire prin care se exprima predicatul cu aspectele categoriilor gramaticale de la partile de vorbire prin care se exprima subiectul. Tinand cont de acest lucru, observam ca raman in afara acordului anumite tipuri de constructii si anume:

1. propozitiile monomembre suficiente, pentru ca in acestea (neexistand subiect) predicatul nu are cu cine sa se acorde;
2. propozitiile monomembre insuficiente determinate de o subiectiva, pentru ca propozitia subiectiva, ca unitate sintactica, nu are categorii gramaticale dupa care sa si le potriveasca partile de vorbire prin care se exprima predicatul;
3. propozitiile cu predicat divizibil continand subfunctia propozitie predicativa;
4. propozitiile bimembre cu predicatul exprimat prin interjectie, pentru ca aceasta parte de vorbire nu are nici o categorie gramaticala.

Daca lasam la o parte aceste cateva tipuri de constructii, atunci inseamna ca despre acordul predicatului cu subiectul se poate vorbi numai in propozitiile in care exista subiect (exprimat sau dedus din context), iar predicatul este verbal sau nominal. In acest fel de propozitii, partile de vorbire din structura predicatului trebuie sa apara la acealeasi aspecte ale categoriilor gramaticale cu partile de vorbire prin care se exprima subiectul. Persoana, numarul, genul si cazul de la partile de vorbire din structura predicatului sunt impuse de persoana, numarul, genul si cazul partii de vorbire prin care se exprima subiectul.

In gramatica romaneasca[20] se vorbeste de trei tipuri de acord intre predicat si subiect, si anume: acordul gramatical, acordul dupa inteles si acordul prin atractie.

Acordul gramatical (propriu-zis) presupune concordanta aspectelor categoriilor gramaticale de la partile de vorbire prin care se exprima predicatul cu aspectele categoriilor gramaticale de la partile de vorbire prin care se exprima subiectul.

Acordul dupa inteles (dupa continut) vizeaza categoria gramaticala a numarului. Acordul dupa inteles este posibil numai daca subiectul este exprimat printr-un substantiv colectiv nedeterminat de atribut cu forma de plural, la care intelesul de plural impune pluralul la elementele predicatului. Exemplu:

"O multime asteptau sa li se dea dreptul.

In Gramatica Academiei se spune ca acordul dupa inteles ar putea sa existe si atunci cand subiectul este exprimat printr-un pronume nehotarat de tipul cineva, fiecare, unul etc[21]. Exemplu: Daca veniti cineva pe la mine, sa ma anuntati inainte!

Acordul prin atractie (dupa topica) vizeza categoriile gramaticale de persoana, numar si gen. Se intelege de obicei acordarea diverselor elemente din structura predicatului nu cu partea de vorbire subiect, ci cu partea de vorbire mai apropiata de predicat, indiferent de functia ei sintactica.

In conceptia lui D. Irimia[22] relatia de interdependenta are rol determinant in organizarea enunturilor sintactice verbale si verbal-nominale. Acest rol i-l asigura verbul prin caracterul dinamic al planului semantic si al structurii expresiei sale. In limba romana verbul este singura categorie lexico-gramaticala capabila sa dezvolte sensuri temporale in mod abstract, adica prin intermediul unei categorii gramaticale specifice.

Dinamismul imanent al verbului il face apt pentru dezvoltarea functiei primordiale a comunicarii, predicatia. Prin predicatie se intersecteaza planul subiectiv cu planul obiectiv al comunicarii in desfasurarea unei relatii de interdependenta si se genereaza cele doua functii sintactice principale, centrale in structura enuntului (predicatul si subiectul ).

Factorul dinamic il reprezinta predicatul. Numai natura relatiei dintre subiect si predicat este determinata de insusi procesul de elaborare si functionare a enuntului lingvistic, prin incarcarea unitatilor lexicale implicate in dezvoltarea unei sintagme, cu sensuri gramaticale, in desfasurarea functiei actualizatoare a predicatiei.

In plan semantic, relatia este de implicare reciproca (sau inerenta). Inscrierea nivelului lexical al limbii in nivelul sintactic se realizeaza prin predicatie, functie care, atribuind unui verb calitatea de predicat si prin aceasta, unui nume (pronume etc.) pe cea de subiect, dezvolta sintagma nucleara a enuntului sintactic in interiorul careia subiectul si predicatul se implica reciproc.

In planul expresiei, relatia este de dependenta reciproca (bilaterala)[23] Indata ce subiectul, implicat in planul semantic al verbului devenit predicat, primeste o identitate concreta, lexical-sintactica, verbul-predicat "se orienteaza dupa el"[24], in organizarea structurii sale morfematice, din perspective categoriilor gramaticale de persoana si numar. In acelasi timp, predicatul ii impune numelui (pronumelui etc.) -subiect sa se situeze in cazul nominativ.

Relatia de interdependenta (sau inerenta) se stabileste intre termeni a caror asociere sintagmatica atinge gradul maxim de solidaritate; fiecare din cei doi termeni il presupune si cere, functional, semantic si structural, pe celalalt; fiecare din ei impune celuilalt o anumita organizare morfematica, prozodica sau sintactica. Sub aspect structural, absenta verbului ar duce la destramarea (sau neconstituirea) enuntului. Absenta numelui (pronumelui), insa ramane fara asemenea consecinte.

Deci, partile principale de propozitie (subiectul si predicatul) sunt reciproc dependente, interdependente sau, altfel spus, inerente.