Predicatul nominal - o functie unitara

Predicatul nominal - o functie unitara

Clasificarea partilor de propozitie in simple si dezvoltate este obisnuita in tratatele de gramatica.

Cand insa este vorba de predicatul nominal, parerile se impart. Daca pentru autorii Gramaticii Academiei predicatul nominal se inscrie printre partile simple de propozitie "dat fiind ca verbul coplativ nu aare sens lexical de sine statator"[1], pentru alti cercetatori, predicatul numit nominal nereprezentand o functie unitara, problema structurii ansamblului nu se mai pune. In acest sens s-a sugerat sa i se recunoasca verbului copulativ capacitatea "de a forma o functie sintactica"[2].

Daca analizam din perspectiva semantica verbul a fi din enunturile Copilul este la biblioteca, Copilul este cuminte, constatam, fara cea mai mica dificultate, ca numai in primul exemplu a fi poate fi inlocuit cu unele din sinonimele verbului liber, de pilda cu sinonimele lui de stare: a se afla, a se gasi, pe cand in cel de-al doilea exemplu substituirea nu mai este posibila.

Faptul se datoreste atat unei deosebiri de sens lexical, cat si deosebirii de sens sintactic care exista intre verbul liber si cel copulativ. Din punct de vedere lexical, ele au o esenta comuna. Sensurile "a atinge", "a dobandi", pe care le are verbul liber a ajunge: "a atinge o lumina in spatiu sau in timp", "a dobandi succese" (A ajuns departe.), se regasesc astfel la copulativul corespunzator: "a atinge un tel" (A ajuns director), "a dobandi o caracteristica" (A ajuns un neispravit).

Deosebirile de continut denotativ dintre enunturile

Baiatul este neglijent.

Baiatul pare neglijent.

Baiatul a devenit neglijent.

Baiatul a ramas neglijent.

au un izvor evident, fiecare din verbe imprima o alta semnificatie enuntului in care apare. Deci nu se mai poate vorbi in aceste conditii de verbul copulativ a fi ca de un verb lipsit de sens lexical, ca de o copula vida.

Categorie sintactica, predicatul se cere definit in primul rand functional, asadar relational, iar in interiorul relatiei prin trasaturi de forma si de continut.

Numele predicativ nu este, asadar, o complinire a verbului predicat, de tip complement, ci un element de tip atribut. Numele predicativ poate fi considerat complement al vebului (nu al predicatului) doar in sensul primar al termenului complement, de element care completeaza pe un altul. Natura atributiva a numelui predicativ poate fi insa probata  cu faptul ca, la fel cu atributul propriu-zis, si numele predicativ poate fi intrinsec sau inerent (Copilul este cuminte.) si extrinsec sau de relatie (Copilul este din Bucuresti), deosebirile de continut reflectandu-se pe plan formal prin acord. Distinctia respectiva face mai clara problema acordului sau non acordului numelui predicativ cu subiectul[3].

Sub aspect functional semantic[4] predicatul analitic se realizeaza in doua variante, determinate de planul semantic al verbului copulativ.

Numele predicativ este purtatorul principal al componentei semantic - lexicale a predicatiei.

Verbul copulativ dezvolta componenta semantica gramaticala a predicatiei; este instrumentul actualizarii - prin dezvoltarea sensurilor categoriale de timp - mod, persoana - numar - a planului semantic al subiectului gramatical din perspectiva planului semantic al numelui predicativ[5].

In literatura de specialitate din ultimul timp s-a exprimat si ideea ca se poate renunta la conceptul si termenul de predicat nominal. La aceasta s-a ajuns prin definirea predicatului doar ca verb la mod personal [6], indiferent de faptul ca vervul respectiv - acordat in categoriile gramaticale cu numele subiect - este sau nu capabil sa faca o comunicare despre continutul subiectului.

Altfel spus, acordandu- se importanta mai ales informatiei gramaticale sau neglijandu-se informatia semantica in favoarea informatiei gramaticale, s-a ajuns la opinia ca numele predicativ trebuie discutat "ca pozitie sintactica de-sine-statatoare"[7], "de tipul complementelor. , detasata de predicat, fata de care ramane dependenta, dar in care nu mai e inglobata"[8]: "pozitia sintactica nume predicativ se defineste prin posibilitatea de a fi realizata printr-un nume (substantiv, substitut al substantivului, adjectiv) in nomnativ, un nominativ care nu impune verbului (spre deosebire de nominativul subiect) caracteristici de acord" [9]. Asadar, intr-un context de tipul femeia este intristata, se disting trei pozitii sintactice de-sine-statatoare: pozitia sintactica subiect- femeia; pozitia sintactica predicat- este; pozitia sintactica nume predicativ- intristata[10].

Dupa parerea noastra, solutia propusa de Valeria Gutu Romalo- perfect logica daca absolutizam criteriul formei (=informatia gramaticala) - are anumite dezavantaje in raport cu solutia clasica, potrivit careia criteriul formei, informatia gramaticala, trbuie imbinat cu criteriul continutului (informatia semantica). Ne referim la faptul ca o analiza strict formala nu este posibila , la sensul lexical apeland chiar si acei care, teoretic, vor sa-l excluda din analiza gramaticala.

Astfel, daca predicatul este definit ca verb la mod personal, atunci inseamna ca orice verb la mod pesonal ar trebui sa se constituie in predicat. Deci, intr-un context de tipul mama ne aduce aminte de copilarie[11], predicatul ar trebui sa fie doar verbul la modul personal aduce.

In contextul invocat, insa, predicatul este considerat aduce aminte nu numai an solutia clasica, unde se recunoaste utilitatea sensului lexical in analiza gramaticala, ci si in aceea propusa de Valeria Gutu Romalo, care nu considera necesar sa se apeleze la sensul lexical in analiza gramaticala[12].Evitand sensul lexical, cercetatoarea explica adaugarea adverbului aminte la verbul aduce prin aceea ca "organizarea sintactica a grupului este neclara din pricina componentului aminte, care nu este raportat de vorbitor la nici o unitate sintactica independenta( aminte nu apare decat impreuna cu a aduce).

Daca admitem ca sensul lexical i-a obligat pe vorbitorii limbii romane sa utilizeze imbinarea a aduce aminte, atunci suntem de parere ca acelasi criteriu al sensului lexical il obliga si pe specialist sa aprecieze ca in astfel de situatii nu verbul la mod personal singur formeaza predicatul, ci verbul la mod personal plus un alt element care ii precizeaza sensul dorit d vorbitor.

Ne referim la faptul ca in limba romana exista anumite verbe golite total sau partial de sens lexical care, pe langa subiect, se combina si cu alt nume (substantiv, adjectiv sau substitutele acestora) in nominativ. Daca admitem ca predicatul transmite atat informatie gramaticala, cat si informatie semantica, atunci in cominicarile de acest fel predicatul nu poate fi reprezentat numai prin verbul la mod personal este, intrucat acesta este vid[13], nu este capabil sa transmita decat informatia gramaticala.

Pentru transmiterea informatiei semantice, vorbitorul adauga verbului copulativ la mod personal un nume,in acelasi sens in care verbului din perifraza verbala i se adauga un alt element pentru obtinerea comunicarii dorite. Cu alte cuvinte, deosebirea dintre predicatul nominal si predicatul verbal exprimat printr-o perifraza verbala este aceea ca predicatul nominal este o imbinare libera continand un verb copulativ si unul sau mai multe nume, pe cand predicatul verbal exprimat printr-o perifraza verbala este o imbinare fixa dintre un verb oarecare si una sau mai multe parti de vorbire cu functie sintactica.

Intre predicatul nominal si predicatul verbal exprimat printr-o perifraza verbala exista un paralelism[14]. Trcand peste faptul ca in aceste doua tipuri de predicat informatia gramaticala este transmisa mai ales prin verbul existent in structurile respective, gasim asemanari si in privinta informatiei semantice: verbul singur transmite alta informatie semantica decat verbul insotit de numele predicativ in cazul predicatului nominal sau decat verbul insotit de elementele componente ale perifrazei verbale in cazul predicatului verbal.

Daca, pentru motive de ordin semantic, verbul la mod predicativ nu este suficient pentru realizarea predicatului atunci cand verbul apartine unei perifraze verbale, credem ca motivele de ordin semantic conduc la ideea ca nici verbul copulativ nu este suficient pentru realizarea predicatului atunci cand acesta este insotit de numele predicativ.

Asadar, consideram ca la constructia de tipul femeia este intristata este mai avantajoasa solutia clasica a predicatului nominal, intrucat numai acesta este capabil sa transmita, pe langa informatia gramaticala, si informatia semantica dorita de vorbitor.

Predicatul nominal, ca functie sintactica posibila doar atunci cand exista subiect exprimat sau dedus din context, este divizibil in subfunctia veb copulativ si subfunctia numai predicativ sau subfunctia propozitia predicativa[15] . Uneori, predicatul nominal avand verbul copulativ la conjunctiv sau la infinitiv poate fi precedat de un verb semiauxiliar de mod sau de aspect, situatie in care se vorbeste de predicat nominal compus[16]. Exemplu: Fetita trebuie sa fi fost cuminte.

Subfunctia verb copulativ exista in orice predicat nominal, indiferent de faptul ca verbul copulativ este exprimat sau rezulta din context:

Fratele va ajunge inginer.

"Religia - o fraza de dinsii inventata" (M. Eminescu, Poezii, p. 112).

In limba romana pot avea valoare copulativa verbele a fi, a deveni, a ajunge, a iesi, a se face, a ramane, a parea, a insemna, a se chema, a se numi etc.[17] Aceste verbe fac legatura intre subiect si numele predicativ, in sensul ca permit celor doua nume sa intre in raport de interdependenta. Pentru aceasta, verbul copulativ indica (pentru intreg predicatul nominal) categoriile gramaticale intalnite la verb, si anume, persoana si numarul, prin care verbul copulativ se acorda cu numele subiect, precum si timpul, modul si chiar diateza. La verbele copulative, diateza are numai caracter formal, intrucat fiind golite total sau partial de sens lexical, verbele copulative nu pot intra singure in raport gramatical cu subiectul si obiectul[18].

"E stiut ca regula pitagoreica din geometrie se numea puntea magarilor" (M. Eminecu, apud. C. Dimitriu, Sintaxa, p.  200).

Numarul verbelor copulative este egal cu numarul predicatelor nominale.

In legatura cu verbele copulative precizam ca uneori acestea pot primi, in afara predicatului, diverse determinari de tip completiv.[19] Astfel, in propozitia Pana seara esti mare vornic, copulativul esti este regent pentru circumstantialul de timp pana seara; in propozitia

In orasul nostru el ajunsese cel mai bun specialist

circumstantialul de loc in orasul se subordoneaza copulativului ajunsese[20].

Subfunctia nume predicativ care, la fel cu verbul copulativ, exista in orice predicat nominal, rar putand fi lasat neexprimat :

Esti sofer pe autobuz?

Sunt (sofer).

Transmitand informatia semantica, numele predicativ se exprima in mod normal prin partile de vorbire care comunica, direct sau indirect, notiuni, adica prin substantiv si substitutele acestuia (pronumele si numeralele intrebuintate substantival) sau prin adjectiv si orice parte de vorbire cu valoare adjectivala. Exemplu: Sunt al doilea din clasa. (pronume)

" O, esti frumos cum numa-n vis

Un demon se arata" (M. Eminescu, Poezii, p. 131) (adjectiv)

Subfunctia propozitie predicativa, foarte rar utilizata in limba romana corespunde in planul frazei subfunctiei nume predicativ din planul propozitiei. Cei care admit propozitia predicativa apreciaya ca aceasta depinde obligatoriu de un verb copulativ:

"Prima lui idee a fost ca .ar fi fost lovit de o afazie." (M. Eminescu, apud. C. Dimitriu, Sintaxa, p. 2007)

Asemanarile dintre propozitia predicativa si numele predicativ privesc informatia semantica. Acest lucru se poate verifica prin posibilitatea de contragere a predicativei in nume predicativ sau de dezvoltare a numelui predicativ in propozitie predicativa: El se numeste cum se numea tatal sau/ el se numeste Vasile.

El este examinatorul /el este cel ce examineaza[21]

Propozitia predicativa este secundara in raport de subordonare cu verbul copulativ, fata de numele predicativ care exclude posibilitatea raportului de subordonare.

Toate studiile de specialitate acorda lui a fi in predicatul nominal calitatea de copulativ[22]. Acesta este definit ca fiind un verb nepredicativ, avand doar rolul de a face legatura intre subiect si un nume predicativ. Calitatea de copulativ este admisa in toate tipurile de predicat format din a fi+ parte de vorbire (=nume predicativ)[23].

Dupa opinia lingvistului G. G. Neamtu[24] a fi este un element component al functiei sintactice, functie care se realizeaza ca atare numai prin el, in prezenta lui. Termenul de copulativ isi justifica existenta in primul rand in plan semantic, intermediind un raport de identificare al subiectului prin numele predicativ. In plan sintactic, copulativul nu mijloceste un raport sintactic intre subiect si nume predicativ. Cercetatorul considera grupul a fi + nume predicativ drept o functie unitara[25].

In sintagmele constituite din verb copulativ si nume predicativ determinam o functie unitara.

Concluzii

In lucrarea "Problemele predicatului nominal" s-a incercat clarificarea si punerea intr-o anumita ordine a informatiilor si datelor despre predicat stranse de-a lungul timpului in istoria sintaxei limbii romane.

In privinta gradului de importanta al predicatului, majoritatea specialistilor sunt de acord cu plasarea acestuia pe primul loc intre elementele comunicarii.

Cu toate ca structura unitatilor sintaxei are  o organizare logica, importanta predicatului este singurul punct asupra caruia s-a cazut de acord. Incepand de la clasificarea acestuia si pana la clasa de substitutie si relatiile sale cu celelalte elemente ale propozitiei am constatat ca exista o mare diversitate de pareri.

Prezenta lucrare contine cateva din opiniile unor cercetatori referitoare la predicatul nominal. Opiniile diferite, in legatura cu aceasta problema, incep chiar cu incadrarea predicatului in raporturi sintactice. In privinta numarului de raporturi sintactice, in literatura romaneasca de specialitate nu exista unitate de vederi. Specialistii considera ca exista numai doua raporturi sintactice, si anume, de coordonare si subordonare (GA, 1966, D.D. Drasoveanu, 1977); trei raporturi sintactice: coordonare, subordonare si inerenta (I. Iordan, 1956); patru raporturi sintactice: coordonare, subordonare, predicativ, apozitiv (S. Stati, 1972); sau dependenta, coordonare, echivalenta si repetare (V. Gutu Romalo, 1973); cinci raporturi sintactice: interdependenta, referential, coordonare, subordonare, dubla subordonare (V. Serban, 1973) sau interdependenta, dependenta, coordonare, apozitie si incidenta (D. Irimia, 1983) sau sase raporturi: inerenta, coordonare, subordonare, mixt, explicativ, incidenta (C. Dimitriu, 1982).

In al doilea capitol a fost tratat raportul de inerenta vizand doar partile de propozitie principale (subiectul si predicatul). Continutul raportului de inerenta vizeaza importanta partilor de propozitie principale, subiectul si predicatul implicandu-se unul pe celalalt, ceea ce inseamna ca nu se pot concepe unul fara altul.

In al treilea capitol s-a incercat o prezentare generala a predicatului. Cu toate ca este o parte de propozitie fara de care nu se poate imagina o analiza sintactica, totusi, pana in momentul de fata nu dispunem de o definitie care sa acopere intr-o maniera convenabila relitatea avuta in vedere.

A fost tratat, de asemenea, caracterul bivalent al predicatului nominal. Predicatul nominal este un predicat tip, divizibil in subfunctia verb copulativ si subfunctia nume predicativ. Intre predicatul nominal si predicatul verbal exista un anumit paralelism. Verbul singur transmite alta informatie semantica decat verbul insotit de numele predicativ in cazul predicatului nominal sau decat verbul insotit de elemente componente ale perifazei verbale in cazul predicatului verbal.

Izvoare si bibliografie

Izvoare:

1.     Alecsandri, V., Pasteluri, Ed. Albatros, Bucuresti, 1972

2.     Blaga, L., Poezii, Bucuresti, 1966

3.     Caragiale, I. L., Momente, Schite, Povestiri, Editura I. Creanga, Bucuresti, 1977

4.     Cosbuc, G., Versuri, Ed. Facla, Timisoara, 1986

5.     Creanga, I., Povesti, Amintiri, Povestiri, Editura Minerva, Bucuresti 1968

6.     Eminescu, M., Opere alese, Scriitori romani, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1978

7.     Petrescu, Cezar, Intunecare, Bucuresti, 1968, vol I si II

8.     Rebreanu, L., Opere alese, Bucuresti, 1962

Bibliografie:

1.     Avram, Mioara, Gramatica pentru toti, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997

2.     Avram, Mioara, Observatii asupra coordonarii, SG, II,

3.     Coteanu, I., Gramatica de baza a limbii romane, Editura Albatros, Bucuresti, 1982

4.     Crasoveanu, D., Consideratii asupra elementului predicativ suplimentar, AUT, VIII, 1970

5.     Dimitriu, C., Gramatica limbii romane explicate. Morfologia, Editura Junimea, Iasi, 1979

6.     Dimitriu, C., Gramatica limbii romane explicata. Sintaxa, Editura Junimea, Iasi, 1982

7.     Dimitriu, C., Observatii in legatura cu raporturile sintactice, AUT, XX, 1974

8.     Drasoveanu, D. D., Despre elemental predicativ suplimentar, CL, XII, 1967, nr. 2

9.     Drasoveanu, D. D., Legaturi sintactice de la stanga la dreapta,CL, 1969

10.  Gramatica limbii romane, Ed. Academiei, Bucuresti, 1966, vol. I, 1963, vol II

11.  Gramatica limbii romane, Ed. Academiei romane, Bucuresti, vol. II, 2005

12.  Graur, Al., Gramatica azi, Ed. Academiei, Bucuresti, 1973

13.  Gutu Romalo, Valeria, Sintaxa limbii romane. Probleme si interpretari, Bucuresti, 1973

14.  Hoarta Carausu, Luminita, Probleme de morfologie a limbii romane, Ed. Cermi, Iasi, 2001

15.  Iordan, I., Limba romana contemporana, Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresi, 1978

16.  Iordan, I., Limba romana contemporana, Bucuresti, 1956

17.  Irimia, D., Gramatica limbii romane, Ed. Polirom, 1997

18.  Irimia, D., Strucura gramaticala a limbii romane. Sintaxa, Ed. Junimea, 1983

19.  Irimia, D., Structura gramaticala a limbii romane. Verbul, Ed. Junimea, Iasi, 1976

20.  Neagoe, Elena, Observatii asupra definitiei verbului copulativ, CL, 1969, nr.1

21.  Neamtu, G.G., Predicatul in limba romana, Ed. Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1986

22.  Pana Dindelegan, Gabriela, Grupul verbal in sintaxa transformationala a limbii romane, Bucuresti, 1970

23.  Pana Dindelegan, Gabriela, Sintaxa limbii romane, partea I, Sintaxa grupului verbal, Bucuresti, 1976

24.  Stati, S., Teorie si metoda in sintaxa, Bucuresti, 1967

25.  Serban, V., Sintaxa limbii romane. Curs practic, Bucuresti, 1970

26.  Serban, V., Teoria si topica propozitiei in romana contemporana, Bucuresti, 1975

27.  Tiktin, H., Gramatica romana, Bucuresti, 1945

28.  Trandafir, Gh., Relatiile sintactice in cadrul frazei, LR, XXIII, 1974, nr. 5

29.  Zugun, P., Partile de propozitie, CL, XXIII, 1978, nr. 1