|
|
|
EVOLUTIA GANDIRII IN GEOGRAFIA URBANA
Geografia urbana actuala si disciplinele apropiate au o istorie lunga a modelelor si teoriilor formulate in intelegerea orasului si a proceselor de urbanizare, in general. Primele lucrari de geografie urbana apar la sfarsitul sec.XIX, fiind efectuate de istorici si de statisticieni. Primul dintre geografi care a efectuat o descriere sistematica de geografie urbana a fost Elisee Reclus, intr-un studiu asupra oraselor mari din Franta. In general, este unanim recunoscuta aparitia geografiei urbane odata cu lucrarea lui Raoul Blanchard intreprinsa asupra orasului Grenoble, la inceputul sec.XX. Primul manual de geografie urbana este scris, insa, mult mai tarziu si apartine unui urbanist francez, Pierre Lavedan.
In evolutia gandirii din domeniul geografiei urbane pot fi individualizate cateva etape distincte, care au avut o contributie importanta la consolidarea teoretica si metodologica a acestui domeniu. Cu evidente continuitati si interferente aceasta divizare temporala a evolutiei gandirii se bazeaza pe dominanta unor conceptii si metodologii de cercetare si nu pe disparitia celor anterioare, care ar fi fost inlocuite de urmatoarele. Ca urmare se disting urmatoarele principale etape:
Etapa descriptivista si explicativa, ce a dominat cercetarile efectuate asupra orasului in sec.XIX si la inceputul sec.XX. Aici pot fi introduse in principal scolile germana, franceza si Scoala de la Berkeley. Principalii autori se rezumau la a explica si a interpreta unele dintre formele imbracate de dezvoltarea oraselor, diferentierile regionale si relatiile cu teritoriul. In aceste abordari sistematice timpurii un loc important l-au detinut analizele concentrate pe sit, situatie si morfologie urbana. Studiile de la inceputul sec.XX au privit in principal caracteristicile fizice (sit si situatie), ca factor determinant in localizarea si dezvoltarea asezarilor umane. Acest punct de vedere a fost implicat in multe abordari istorice atat in studii asupra asezarilor rurale, cat si asupra oraselor care au crescut ca marime si complexitate. Factorii de localizare initiala au tins sa fie ascunse de scara urbanizarii subsecvente sau si-au pierdut din importanta intrucat arealele urbane s-au schimbat ca forma si functie. Morfologia urbana a fost o directie importanta a geografiei urbane pentru acel timp. Aceasta s-a dezvoltat puternic indeosebi in universitatile germane la inceputul sec.XX, fiind initial o abordare descriptiva pentru a intelege dezvoltarea urbana prin examinarea fazelor de crestere a ariilor urbane.
Etapa gandirii in spiritul economiei spatiale, fundamentata in prima jumatate a sec.XX si in special in perioada dintre cele doua razboaie mondiale. Conditiile care au favorizat translatia gandirii din domeniul geografiei urbane spre cel al economiei spatiale si invers au fost reprezentate de patru elemente importante si anume: dezvoltarea si efectele benefice pe care le-a avut asupra economiei liberalismul vest-european; rezultatele formidabile obtinute in timpul lui Roosvelt, prin amenajarea primei unitati regionale, Tennessee Valley Authority (1933), rezultatele obtinute de fosta URSS in domeniul dezvoltarii planificate si importanta pe care o acorda Hitler infrastructurii, ca factor de dezvoltare economica. In acest ultim caz, trebuie subliniat faptul ca Walter Christaller, fost consilier al lui Hitler in domeniul dezvoltarii teritoriale, aplicand modelele sale in Bavaria si in Polonia, a fundamentat teoria locurilor centrale, ramasa celebra in literatura dedicata orasului. Alaturi de aceasta teorie, apar altele la fel de interesante pentru geografia urbana, precum teoria atractiei urbane sau teoria bazei economice urbane.
Etapa gandirii cantitative (1950-1970) este cunoscuta ca etapa 'Noii geografii'. Contextul stiintific se modifica radical, incercandu-se transpunerea in domeniul social sau al dezvoltarii teritoriale a unor rezultate obtinute de ingineri, inalt specializati, in perioada razboiului, in domenii tehnice de varf.
Stiinta postbelica are suficiente exemple, indeosebi americane, in care progrese semnificative au fost aduse de specialistii in tehnica militara in domenii economice, dezvoltarii urbane si regionale. Un exemplu concludent il constituie specialistul in hidraulica J.W.Forrester, care a scris printre nenumarate lucrari economice, lucrari asupra viitorului etc. si o lucrare monumentala asupra fenomenului urban. Progresul cunoasterii sistemelor oscilante face sa se inteleaga importanta buclelor de retroactiune (feed-backs), care asigura reglarea evolutiei sistemelor, in general. Era absolut firesc ca astfel de idei sa incerce a fi aplicate si in domeniile economice, sociale, urbane.
La acestea mai trebuie adaugata contributia deosebita a lui Ludwig von Bertalanffy la dezvoltarea stiintelor prin fundamentarea teoriei sistemelor. Aceasta ii va fascina pe geografi, care timp de cateva decenii vor construi metodologii mai mult sau mai putin viabile pe baza acestei teorii.
In aceasta perioada se redescopera modelele clasice de localizare a activitatilor economice, respectiv al lui von Thünen, pentru localizarea activitatilor agricole, al lui Weber pentru localizarea activitatilor industriale, ale lui Christaller si apoi Losch pentru localizarea activitatilor tertiare.
Redescoperirea economiei spatiale orienteaza cercetarile de geografie urbana in doua directii bine individualizate:
aprofundarea modelelor teoretice elaborate de economisti si adaptarea lor la specificul cercetarii geografice. Aceasta cale este urmata in special de geografii francezi, care continua demersurile traditionale, cu adanci radacini in scoala vidaliana, adaugandu-le o mai buna structurare (George Chabot, J.Beaujeu-Garnier, Pierre George s.a.);
experimentarea sistematica a modelelor elaborate in vederea generalizarii lor si a unei implicari directe in fundamentarea unor decizii de ordin practic. In aceasta directie se regaseste, in primul rand, scoala americana de geografie urbana, respectiv Scoala de la Seattle, avand ca exponent pe B.J.L. Berry. In jurul sau s-a dezvoltat o adevarata pleiada de geografi care vor deveni exponenti de baza ai geografiei urbane contemporane: Richard Morril, Michael Dacey, William Garrison. Intr-un interval de timp foarte scurt, geografii americani invata sa utilizeze cele mai noi tehnici de abordare cantitativa a fenomenului urban, precum analizele factoriale, teoria subansamblurilor fluu, teoria grafelor si altele, prin care incearca validarea modelelor clasice. La inceputul anilor '60, centrul de greutate al cercetarilor in geografia urbana se deplaseaza spre Middle West (Ohio, Michigan, Iowa, Chicago), acolo unde absolventii de la Seattle, devenind titulari in centrele universitare respective, creaza adevarate scoli.
Congresul de geografie de la Stockholm (1960) favorizeaza apropierea dintre geografii englezi, nordici si americani, care continua calea deschisa de Scoala de la Seattle. Apar in forta doua personalitati ale geografiei mondiale, reprezentate de Peter Haggett si de Torsten Hagerstrand, ultimul fiind cunoscut ca fondator al Scolii de geografie de la Lund. In concluzie, putem remarca faptul ca bilantul Noii Geografii Urbane este absolut pozitiv, rezultand nenumarate concepte si metode de cercetare, cu rol determinant in evolutia viitoare a acestei discipline geografice.
Etapa gandirii radicale si umaniste (1970-1990) are la baza disparitia accentului pus pe expansiunea economica si aparitia altor prioritati in cercetarile de geografie urbana. Una dintre acestea a fost cea reiesita din curentul dominant al anilor respectivi, referitor la critica societatii de consum. Cunoscut sub denumirea de curent radical, acesta se refera mai ales la studiile intreprinse asupra oraselor, relevand inegalitatile din cadrul lor, procesele de segregare etnica si sociala. Pentru reprezentantii acestui curent raportul centru-periferie la nivel urban reflecta dezvoltarea inegala a orasului.
Influenta neo-marxista asupra stiintelor sociale, in general, dateaza din ultima parte a anilor 1960. In acel timp a fost o chemare generala pentru geografie de a deveni mai relevanta, de a ajuta abordarea si rezolvarea problemelor sociale presante. Aceasta a fost prompta la reactiile militante, la aspecte precum razboiul din Vietnam, miscarile studentesti din Franta lui De Gaulle, saracia urbana, inegalitatea rasiala si cresterea nivelurilor datoriilor tarilor in curs de dezvoltare. S-a simtit ca geografia cantitativa, pozitivista nu poate aborda aceste probleme. Geografia cantitativa a fost acuzata de ignorarea consecintelor inerente ale sistemului capitalist, si indeosebi a productiei de inegalitate.
Geografii neo-marxisti urbani nu au format un corp comun clar, coerent, in ciuda derivarii din aceeasi pozitie ideologica, ci au continuat sa-si exprime individual ideile. Geografia urbana neo-marxista s-a bazat pe dispute intre diferiti autori, dar si pe lucrari de autor care au abandonat pozitiile anterioare. Doua figuri de geografi celebri au influentat geografia urbana neo-marxista: Manuel Castells si David Harvey.
Curentul umanist apare ca o reactie la preocuparile exclusiv cantitative promovate de 'Noua Geografie' si diminuarea atentiei acordate omului, modului in care acesta percepe spatiul in care traieste si isi desfasoara activitatea. Reprezentantii sai critica geografia nomotetica (care prin metode deductive ajungea la stabilirea de legitati), aratand rolul important al comportamentelor umane, care sunt determinate nu de principii elementare, ci de motivatii individuale complexe. Ei propun sa se plece de la indivizi si de la optiunile acestora pentru a organiza spatiul si a-i intelege mai bine legitatile . Aceasta este nuanta comportamentalista a curentului umanist de gandire in geografia urbana.
Etapa gandirii post-moderniste in geografia urbana. Notiunea de post-modernism apare la inceputul sec.XX, dar abia in anii '60 este reutilizat termenul, desemnand un nou stil de arhitectura fata de arhitectura internationala a anilor 1930. Ideea de fond a fost aceea ca s-a ajuns la un mod de reprezentare, care nu mai poate evolua sub nici-o forma, fiind un stil arhitectural final. Aceste discutii care s-au desfasurat in arhitectura au avut la baza schimbari profunde din domeniul economico-social si cultural: creste mobilitatea si comunicarea, vechile tensiuni dintre clasele sociale se transforma in lupta pentru prestigiu si acces la cultura. Acestea fac ca rolul spatiului sa creasca foarte mult, iar geograful sa aiba o excelenta oportunitate pentru manifestare. In tot acest timp geografia radicala sprijina prelungirea geografiei cantitative, dupa care cunoaste un declin tot mai accentuat, pana la sfarsitul deceniului IX.
Teoria urbana actuala pare a se afla intr-un stadiu de incertitudine, datorita faptului ca nici-o perspectiva filosofica nu este dominanta. Intr-adevar una din putinele pozitii ale geografilor urbanisti este prudenta lor in privinta totalizarii teoriilor urbane. O consecinta negativa a acestei neangajari a fost tendinta geografilor urbanisti de a se angrena in dezbateri teoretice deschise. In aceste conditii lipsa unui curent filosofic de baza a determinat geografia urbana sa treaca la aplicarea unei abordari eclectice a perspectivelor. 'Citirea' orasului este o perspectiva derivata mai mult din teoria literara, din studiile de film, studiile culturale si de psihanaliza, decat una reiesita dintr-o analiza moderna, bazata pe simulari si prelucrari de informatii complexe.
Acest spirit de analiza eclectic in cazul lipsei unei mari teorii este rezultatul unei intuitii ca teoriile urbane sunt capabile sa furnizeze mai mult decat aprecieri partiale asupra orasului. Intre timp noi forte afecteaza din plin dezvoltarea oraselor, printre acestea numarandu-se noile forte economice, noile tehnologii, noile forme de guvernare si noile restrictii ecologice. Disparitia unor curente filosofice dominante a generat dezbateri deschise asupra fenomenului urban, ceea ce a determinat o importanta dezvoltare intelectuala a geografiei urbane. Daca pe parcursul a circa trei decenii din secolul XX o mare parte din preocuparile de geografie urbana s-au concentrat pe orasul industrial, la sfarsitul acestui secol si in perioada de trecere in secolul urmator, teoriile urbane se focalizeaza asupra orasului electronic si a orasului durabil. In ciuda acestei schimbari de fond exista totusi o continuitate indiscutabila a problemelor presante ale oraselor lumii, probleme care reies in primul rand din concentrarea de populatie.
In acest cadru general, comisia de specialitate a Uniunii Internationale de Geografie, respectiv 'Comisia de Dezvoltare Urbana si Viata Urbana' promoveaza cercetari de varf pluriorientate, acoperind cele mai diverse domenii ale orasului contemporan. Aceasta comisie, continuatoarea traditiilor de cercetare in domeniul geografiei urbane la nivel mondial, a beneficiat de o mostenire metodologica si aplicativa deosebite, realizate in cadrul comisiilor anterioare, care i-au avut ca mentori pe unii dintre cei mai importanti geografi ai domeniuluiI K. Dziewonski, J.Beaujeu-Garnier, L.S. Bourne sau Denise Pumain.
In ciuda lipsei unui curent filosofic dominant, preocuparile geografilor urbanisti actuali se orienteaza spre cateva probleme de mare actualitate. Printre acestea se detaseaza reconsiderarea notiunii de sistem urban si descifrarea mecanismelor care asigura dinamica acestora.
Una dintre prioritati o constituie descrierea si modelarea sistemelor urbane, in care trebuie incluse procesele de creare si inovare, ca forme de adaptare ale sistemelor urbane la schimbarile intervenite in viata economca si sociala a concentrarilor urbane. O intrebare esentiala, astazi, o constituie modul in care orasul si sistemul urban va raspunde la cresterea internationalizarii economiilor si societatilor, a schimbarilor politice si tehnologice. Va reactiona orasul prin schimbari drastice ale organizarii spatiale? Va evolua spre structuri concentrate sau descentralizate la diferite scari de observatie? Se indreapta orasul spre modele de omogenizare sau heterogenitate social-culturala? In cautarea variantelor de dezvoltare viitoare, dinamica sistemelor urbane constituie un atractor important al comunitatii geografilor urbanisti. In acest sens, foarte multe studii se orienteaza pe descifrarea proceselor de evolutie a sistemelor urbane in corelatie cu politicile de dezvoltare regionala, pe analiza retelelor globale si pe fragmentarea sistemelor urbane.
Un alt set de probleme este reprezentat de schimbarile structurale, care se petrec la nivelul activitatilor urbane. Este vorba de elemente ce definesc procesele de restructurare economica urbana, de sectorul informal, tot mai important la nivelul metropolelor din tarile in curs de dezvoltare, de imaginea si marketing-ul urban.
O atentie sporita se acorda orasului ca entitate teritoriala si sociala, nenumarate lucrari fiind axate pe cresterea polarizarii sociale, care este tot mai evidenta in structura interna a oraselor. Efectele saraciei, marginalizarea unor grupuri sociale si etnice sunt tot mai clar exprimate in structurile urbane spatiale. Astazi aplicarea post-modernismului in geografia urbana ramane inca problematica fiind necesara adoptarea relativismului in stiinta. Post-modernismul ar trebui sa fie punctul final intr-o evolutie de milenii a artei si stiintelor. Este oare adevarat? S-a ajuns in stiinta la acest nivel peste care nu mai este posibil a se trece? Categoric nu, de aceea, etapa post-modernista in evolutia gandirii din domeniul geografiei urbane trebuie privita ca una temporara, impropriu denumita, intrucat progresele deja inregistrate pana in prezent, demonstreaza ca schimbarile viitoare vor fi de-a dreptul uluitoare.
Evolutia urbana contemporana duce la o crestere a puterii de control urban asupra activitatilor umane si in acelasi timp o crestere a vulnerabilitatii oraselor si sistemelor urbane. Evident ca aceasta vulnerabilitate trebuie tratata prin prisma dezvoltarii durabile a orasului, in general.
