Caracterizarea inflatiei contemporane

Caracterizarea inflatiei contemporane

Avand in vedere evolutia istorica a circulatiei monetare, initial s-a manifestat inflatia monetaro-baneasca. Ea consta in punerea in circulatie a unor monede fara acoperire deplina, respectiv cu o valoare reala mai mica decat cea nominala. Caracteristicile acestui tip de inflatie sunt:

ruperea echilibrului intre continutul nominal al monedelor metalice (mai rare) de continutul lor real (mai mic);

transformarea monedelor de aur in monede cu acoperire in aur;

scaderea puterii de cumparrae a acestor monede ieftine.

A doua forma istorica de inflatie s-a manifestat in epoca feudala cand banii de hartie au inlocuit aurul monetar. Atunci s-a manifestat inflatia banilor de hartie convertibili in aur. Aceasta forma de inflatie a aparut in momentul in care banii de hartie si-au depasit propria substanta - cantitatea de aur pe care o inlocuiau in circulatie. Daca banii de hartie intreceau propria lor masura (valoarea -aur ce ar fi trebuit sa circule) se discreditau in fata agentilor economici iar scaderea puterii de cumparrae a banilor in circulatie antrena cresterea preturilor.

A treia forma de inflatie a aparut dupa prabusirea etalonului aur: inflatia banilor de hartie neconvertibili in aur. Acum existenta functionala a banilor de hartie o absoarbe pe cea materiala. Banii au rol esential in realizarea schimbului, a circulatiei in general de marfuri, capitaluri si forta de munca. In aceasta situatie inflatia contemporana pune in evidenta un excedent de bani peste nevoile reale ale schimbului.

Nita Dobrota definea inflatia contemporan ca pe "un dezechilibru monetaro-material, care exprima existenta in circulatie a unei mase monetare ce depaseste nevoile economiei, fapt ce antreneaza deprecierea banilor neconvertibili in aur si a celor neconvertibili in general, ca si cresterea durabila si generalizata a preturilor". Institutul National de Statistica si Studii Economice din Franta caracterizeaza inflatia ca un dezichilibru durabil intre ansamblul ofertei si cel al cererii de bunuri economice in sensul ca aceasta se autointretine si tinde sa creasca de la sine, sa devina o dezvoltare inflationista.

In masurarea inflatiei se porneste de la consensul teoretic cu privire la formele de manifestare ale fenomenului dar realizarea practica a acestei intentii ramane o problema foarte complexa. Cel mai corespunzator criteriu de masurare a procesului inflationist este "ecartul inflationist", decalajul absolut si relativ dintre cererea solvabila si oferta reala de marfuri si servicii, ambele marimi considerate ca fiind agregate la scara economiei nationale.

In mod absolut marimea inflatiei consta in diferenta dintre cererea absoluta nominala si cantitatea reala de marfuri si servicii pe care le pot oferii efectiv(sau le pot pune in circulatie) agentii economici. Pornind de la ideea ca dezechilibrul inflationist inseamna in fond, un excedent de masa monetara neacoperit printr-o oferta reala adecvata, marimea inflatiei poate fi apreciata (dar nu masurata) prin volumul acestor sume care nu au acoperire in marfuri necesare si dorite de populatie. Aceasta situatie, doar de apreciere a inflatiei, se datoreaza puterii de cumparare diferite in timp a banilor ca si comportamentului diferit al operatorilor economici in consum, respectiv tezaurizare.

In prezent inflatia este masurata (sau doar apreciata) prin urmatorii indici si coeficienti:

indicele general al preturilor sau deflatorul PIB;

indicele preturilor de consum;

modificarea puterii de cumparare a banilor;

gradul de erodare a monedei nationale;

raportul dintre masa monetara in circulatie si PIB;

devansarea cresterii indicatorilor macroeconomici rezultativi de actre masa monetara existenta in circulatie si care este disponibila pentru a fi cheltuita.

In ultima perioada s-a impus ca instrument principal de masurare a inflatiei indicele general al preturilor (IPC). Acesta exprima "modificarea medie ponderata a cheltuielilor pe acre o familie de talie mijlocie, din mediul urban, le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistenta in concordanta cu nivelul si structura nevoii sociale istoriceste determinat".

Q₀ = structura costului de bunuri ce reflecta nevoia sociala;

P₀, P₁ = evolutia pretului in perioadele analizate.

Motivele care au determinat folosirea IPC in masurarea inflatiei sunt diferite: metodologia foarte simpla de calcul dar care se bazeaza pe un volum informational foarte divers, faptul ca inflatia este perceputa chiar pe cresterea preturilor sau a tarifelor. In toate tarile cu economie de piata exista organisme autorizate care calculeaza si supravegheaza evolutia cestui indice. In Romania functioneaza Institutul National de Statistica si Studii Economice.

Desi la prima vedere IPC are un continut pur static, in realitate el are si un pronuntat caracter social si economic. Astfel IPC este folosit de Guvern drept criteriu de apreciere a mersului reformei cunoscut fiind ca dinamica preturilor exprima evolutia de ansamblu a economiei si a conjuncturii pietelor. Pe de alta parte modificarea nivelului preturilor este atent urmarita de sindicate si patronat pentru a servi in procesul negocierii salariilor si realiza calcule comparative de eficienta economica.

Metodologia de calcul al acestui indice este si ea obiectul unor adevarate dispute intre guverne, patronat respectiv sindicate si salariati datorita intereselor contradictorii care apar. Confruntarea este legata de ponderile atribuite diferitelor grupe de marfuri incluse in esantion. Tendinta oficialitatilor si patronatului este aceea de a include in categoria bunurilor reprezentative acele bunuri dare de regula se scumpesc mai greu, in timp ce sindicatele, dimpotriva incearca uneori sa umfle aceste sporuri de preturi, in acest fel obtinand, prin indexare, salarii nominale mai mari.

Interesele variate manifestate de grupurile socio-profesionale fata de inflatie ca si limitele firesti ale cunoasterii unui astfel de proces economic, dinamic si complex au facut posibila aparitia a numeroase puncte de vedere cu privire la fenomenul inflationist.

Exista economisti care fac distinctie intre aspectul relativ si cel absolut de manifestare a inflatiei. Astfel avem, inflatie relativa in situatia cand cresterea nivelului mediu al preturilor ramane in urma cresterii masei monetare si invers, inflatia absoluta cand se constata ca ritmul de crestere al nivelului preturilor depaseste pe cel al masei monetare.

In general este acceptat ca un criteriu de apreciere al inflatiei compararea masei banesti cu volumul disponibilitatilor de marfuri si servicii in cantitatea si calitatea corespunzatoare cererii. Daca fata de volumul marfurilor disponibile exista un exces de numerar apare fenomenul inflatiei, iar in caz contrar cel al deflatiei. Analizand insa conditiile echilibrului monetar se constata ca aceasta nu rezulta numai din compararea masei monetare cu volumul marfurilor si serviciilor, ci si cu necesarul global al economiei nationale. In consecinta s-ar putea admite ca exista inflatie atunci cand masa monetara depaseste nivelul determinant al necesitatii si provoaca cresterea preturilor, iar in caz invers avem de-a face cu deflatie.

Exista insa diferente de nuanta chiar si la cei care admit deflatia de mai sus. Unii considera ca inflationista orice situatie in care preturile cresc in timp ce deflatia apare cand preturile scad. Deci dinamica preturilor ar fi singurul indicator al stabilitatii monedei. Alti economisti raporteaza categoriile inflatiei si deflatiei si la factorul timp si considera inflatie doar cand cresterea preturilor este determinata de cresterea cererii, care depaseste oferta in mod permanent sau in timp indelungat. Prin analogie se considera deflationista scaderea nivelului preturilor ca urmare a unei oferte intrecand durabil cererea.

In functie de aceste considerente in manifestarea inflatiei, conjunctura economica la un moment dat a fost caracterizata astfel:

• crestere neinflationsta: semnifica o inflatie moderata, controlata de organele puterii economice, insotita de o rata de crestere economica relativ inalta si care depaseste rata inflatiei. Suportul teoretic al ideei de crestere neinflationista este efectul de antrenare multiplu pozitiv al inflatiei asupra dinamicii economice;
• crestere inflationista: releva sporul de productie nationala insotita de o rata a inflatiei ce depaseste acest spor, cu toate efectele negative ce decurg din aceasta situatie pentru operatorii economici;
• deflatia: reprezinta o deflatie prelungita in timp. Consta in diminuarea inflatiei si inceperii unui proces invers acestuia. Preturile bunurilor si serviciilor scad concomitent cu o mentinere sau o crestere a salariilor nominale, crescand astfel salariul real, nivelul de trai al populatiei imbunatatindu-se. Dezinflatia nu are numai efecte pozitive. Contrar inflatiei, ea ii penalizeaza pe agentii economici inglobati in datorii, franeaza imboldul de a investi, intarzie reluarea activitatii economice si ocuparea fortei de munca, atata timp cat scaderea ratei dobanzii este mai mica decat incetinirea ritmului inflatiei;
• staglatia: situatia economica caracterizata prin inflatie rapida si prin lipsa de crestere notabila a economiei (crestere zero)

si prin represiune economica. In conditiile staglatiei productivitatea regreseaza fara ca masa monetara sa se reduca, aceasta acoperind cresterile de preturi.

• Slumpflatia: sintetizeaza un declin economic, o scadere a productiei nationale pe de o parte si o inflatie rapida, chiar galopanta, pe de alta parte.

Concluzionand putem spune ca economistii clasici au argumentat parerea ca inflatia este un fenomen ce trebuie evitat. Aceasta parere este sustinuta de faptul ca spirala inflationista este foarte greu de oprit odata ce s-a declansat, iar teoria cantitativa a banilor nu a fost confirmata de realitatea economica. De cealalta parte, exegetii necesitatii inflatiei pentru dezvoltarea economica sustin ca stimularea cererii prin inflatie are influente favorabile asupra productiei si, cu toata deprecierea banilor, salariile si gradul de ocupare al fortei de munca cresc simtitor. Experienta economiilor capitaliste arata aceste efecte favorabile ale inflatiei cu conditia ca ea sa fie echilibrata in raport cu cresterea economica.