|
|
|
Noi romanii privim cu dispret marturisit celelalte popoare balcanice, fara sa ne gindim ca, daca dau dovezi de inteligenta si de spirit mai reduse, prezenta lor in lume s‑a conturat in gesturi mai ample si mai grele decit ale noastre.
Istoria Bulgariei nu este intru nimic inferioara istoriei noastre, dupa unii autori este chiar mult superioara. Exista un Ev Mediu bulgaresc, dar - din pacate - nu prea exista unul romanesc, in ciuda atitor "intimplari" care mi s‑ar opune si care totusi nu m‑ar convinge. Orgoliul nostru national este superficial, lipsit de seva si de profetism. Ne multumim a crede ca bulgarii au fost tot timpul gradinari, iar noi numai eroi, fara sa ne intrebam de ce sintem atit de mizerabili dupa atita risipa de eroism.
Este desigur o rusine inevitabila a conditiei noastre de a fi fost condamnati sa traim si sa crestem in mijlocul unei comunitati balcanice. Apartinem prin soarta Balcanilor, desi aspiratia noastra continua ar fi evadarea spirituala din ei. A crede cit de putin ca noi trebuie sa ducem la inflorire spiritul balcanic este a ne compromite si a ne ofensa menirea, pe care de nu vom avea‑o, o vom inventa. Nu vom putea deveni intiia forta balcanica, decit lichidind ceea ce este balcanic in noi. Si prin intiia forta in Balcani nu inteleg constiinta nationala a puterii noastre, ci proiectarea Romaniei in constiinta europeana ca fatalitatea implacabila a unei regiuni istorice si geografice. Daca in intreg sud‑estul Europei, Romania nu se va defini ca singura realitate politica si spirituala, atunci viitorul mi se pare searbad, superfluu, stupid. Cum pot exista atitia care pot crede ca respiratia actuala a Romaniei este viata? O tara care in politica externa nu incurca agresiv pe nimeni nici nu poate fi bagata in seama. Idealurile in care agonizeaza aceasta tara nu‑i ating nici macar granitele, ci lincezesc intr‑un centru al ei, prea mobil pentru a fi un simbure. Romania actuala, continuind o traditie de o mie de ani, nu poate concepe viata decit defensiv. E ingrozitor!
Balcanii nu sint numai la periferia geografica a Europei, ci si la cea spirituala. Mai cu seama la aceasta. Resturile, scursurile, cangrena morala, imbecilitati ale instinctului, orizont imediat - determina, toate, o fizionomie caraghioasa si trista, de un grotesc deprimant. Balcanul in esenta lui reprezinta o zvircolire ratata, un dinamism inchis, o sterilitate jalnica.
Ce inseamna astazi Romania, Bulgaria, Iugoslavia, Grecia? - Oricit as fi de pesimist cu privire la trecutul si la prezentul Romaniei si oricit - din dorinta de obiectivitate - as incerca s‑o depreciez, imi este imposibil sa nu recunosc ca ea este singura tara balcanica al carei viitor va revela un fenomen original de mare amploare. Ceea ce are Romania in plus, fata de celelate tari mici care o inconjoara, este o constiinta nemultumita, care‑si justifica valabilitatea nu prin adincime, ci prin permanenta. Ar insemna sa cadem intr‑o deznadejde nationala, daca n‑am recunoaste continuitatea unei asteptari nerabdatoare, a unei nemultumiri zilnice de propria noastra soarta. Daca Serbia reprezinta o forta militara mai mare decit a noastra; Bulgaria, mai multa primitivitate ofensiva; Ungaria, mai multa pasiune, iar Cehoslovacia prea multa civilizatie, ar fi criminal sa uitam ca toti acesti vecini neimportanti, prin cetatenii lor de fiecare zi nu aduc o aspiratie mesianica, nu se concep esential altii. Ultimul cetatean roman isi consuma existenta intr‑o continua protestare. Iar daca aceasta protestare este minora, ea nu reprezinta mai putin, intr‑o insumare colectiva, nivelul constant al unei revolte. Romania, fara un mare fenomen politic viitor, decisiv si esential existentei ei, mi se pare o monstruozitate, o perfidie a istoriei, o gluma de prost gust.
O Romanie viitoare, ce ar putea fi totusi foarte apropiata, va trebui sa devina o fatalitate sud‑est europeana si, lichidindu‑si balcanismul, sa reabiliteze aceasta periferie. In viitor sa ne fie rusine ca am apartinut unei astfel de comunitati si trecutul sa ne fie singura noastra calomnie.
Este foarte greu, ca roman, sa fii obiectiv cu popoarele care ne inconjoara. Aproape toate ne‑au dominat, fie o intreaga perioada, fie numai un moment istoric. Rusinea este a noastra, cu atit mai mult cu cit este aproape imposibil sa inventezi o scuza oarecare. De aici neintelegerea si dispretul fata de ele. Atitea aspecte ale sufletului maghiar imi inspira o simpatie nesfirsita; nu sint capabil insa de cea mai mica atasare de poporul maghiar, de istoria lui. Sint citiva ani in urma, vazind sergentul de strada din Budapesta, m‑am cutremurat ca mustata aceluia s‑a intins o mie de ani peste Ardeal si am inteles, in acest trist fenomen, de ce noi romanii n‑am avut o chemare in lume.
Ungurii sint in Europa o insula. Desi au luat si ei parte cum au putut la framintarile Europei, ei n‑au fost niciodata sinceri in participarea lor. Teoria spengleriana a sufletului originar al culturilor nu‑si gaseste nicaieri o verificare mai evidenta ca in Ungaria. Sub toate formele de cultura, ei au pastrat zvicnirile initiale. Este prea mult singe in spiritul maghiar pentru ca Ungaria sa fie altceva decit suflet.
Sint oameni care dispretuiesc muzica maghiara. Ei spun: este prea monotona. Le raspund: nu exista muzica mai monotona. De ce totusi reversibilitatea aceluiasi motiv nu te plictiseste, ca in muzica orientala? Nu stiu bine. Trebuie sa fie insa in tonalitatea diferita a tristetii.
Muzica orientala este o vaicareala intr‑un vid cosmic. Disonantele ei cer ceva; ratacirile inimii vor sa ajunga undeva. Ea nu este decit o chemare. Astfel, misterul ei se anuleaza in probabilitatea unui raspuns. Si cine ar putea sa raspunda? Dumnezeu, lumea, vidul. Nu‑mi spune nimic fiorul ei.
Ginditi‑va insa la leganarile muzicii maghiare, care nu vor sa ajunga nicaieri! O tristete care se alimenteaza din ea insasi. Farmecul ei precultural, mijloacele simple si lipsa de ornamentatie exprima un urit al singelui. O melancolie biologica, nestilizata,dar care isi justifica ondulatiile dintr‑un lux al materiei. Lungimile ei monotone sint mai aproape pentru a da expresie desfrunzirii inimii, decit chiar cenusiul marsurilor funebre.
Cine a avut ocazia sa asculte intr‑un moment de mare oboseala Ofranda muzicala a lui Bach - n‑a putut sa nu aiba senzatia ca este ingropat in cer. Oboseala te face prizonier ultimelor intentii ale muzicii, iar tristetea te face muzica.
Ascultati in clipe asemanatoare tinguirile maghiare, urmariti numai adierile lor melancolice, fara corectivul frenetic al ceardasului, si veti simti ca n‑are rost alta moarte decit sub salcii plingatoare.
Cred ca exista in fiecare om o nevoie de tristete, pe care nu si‑o satisface numai din resursele sale. Si cind nu poti totdeauna sa visezi cu melancoliile lui Schumann, te abandonezi muzicii de pusta, sfisierilor si lamentatiilor ei.
Nu exista muzica in care sa se exprime mai elementar prezenta lacrimilor in lume. Iti vin repetat in minte cuvintele Elisabetei de Bavaria, imparateasa care a adorat Ungaria: exista in lumea asta, in afara de egoismul uman, si salcii plingatoare. Sau te gindesti la acele pagini din Jardin de Bérénice a lui Barrès, in care excesul de meditatie, printre singuratati si regrete, naste o dorinta de lacrimi. Se intilnesc astfel vibratiile cele mai rafinate cu freamatul si nelinistea sufletului turanic.
Keyserling insista asupra tristetii arabe, ruse si argentine. Cum de i‑a putut uita pe unguri? Acest popor este singurul care, in Europa, mai pastreaza traditia unei exaltari dionisiace. Cine a vazut o circiuma maghiara si toata lumea de acolo, leganata de tristeti, abandonata cu atita participare si frenezie betiei, nu‑si poate tainui o simpatie pentru o umanitate atit de primitiva, cu aderente atit de reduse la fadoarea genului nostru de viata. Ce vor fi cautat ungurii in Europa? Si cum s‑au putut opri printre noi?
Ungurii au in ei instincte de nomazi. Asezindu‑se si fixindu‑se intr‑un spatiu determinat, ei n‑au putut infringe o nostalgie de ratacitori. Agricultura si pastoritul nu convin sufletului lor barbar. Setea lor de spatiu si‑au domolit‑o prin cintec si urlet. E singurul popor care mai stie zbiera. Urletul este o disperare in fata spatiului. De aceea, de cite ori esti nemingiiat la ses sau pe culmi, urletul si se pare singurul raspuns la tentatia imensitatii. Am cel mai mare dispret pentru acei care nu‑si pot regasi instinctele in singuratate. Natura te innebuneste ca si oamenii; ea prin infinit, si ei prin platitudine.
Lamentatiile maghiare isi au sursa in aceasta tristete a instinctului. Aviditatea de spatiu se satisface in acele lungimi monotone, care trezesc automat reprezentarea unui infinit spatial. Taraganeala melodica este expresia cea mai adecvata a progresiunii nedeterminate in structura spatiului.
Ma leaga de Ungaria inutilitatea ei, lipsa de seriozitate a soartei ei politice, amarul de totdeauna al inimii sale. E bine sa avem intre noi popoare care nu pot iesi din ele insele, prizoniere ale conditiei lor primare. Ungurii au ramas la sufletul originar al culturii lor, sint intimi pina la sfidare cu sursele lor. Devenirea istorica le‑a relevat neincetat ceea ce au fost ei in inceputuri. De aceea, Ungaria n‑a fost niciodata efectiv in istorie, ci s‑a dezradacinat prin muzica de la o soarta pe care i‑a impus‑o fara sa vrea Europa.
Nici un popor din Balcani: sirbi, bulgari, greci, nu reprezinta o idee istorica. Prin urmare, n‑avem pe nici unul in fata. Acelasi lucru este adevarat si despre Ungaria, Cehoslovacia, Austria si Polonia.
Toata discutia din veacul trecut, referitoare la destinul cultural si politic al Romaniei, pleca de la conceptia imposibilitatii de a construi o tara pe un ideal de imprumut. Daca discutia a fost utila sau inutila, nu este locul sa vedem aici. Practic, ea n‑a dus insa la nici un rezultat. Care a fost instrumentul realizarii unei astfel de viziuni? Teama de modernism caracterizeaza unul din elementele complexului de inferioritate al acestuia. Este mai mult decit evident ca nu poti face o miscare politica de mare amploare imprumutind elemente disparate, de la miscari diferite. Important este insa sa vezi intru cit conditii obiective asemanatoare in doua tari isi gasesc o expresie ideologica diferita si, prin aceasta, sa stabilesti pina unde se marginesc cu adevarat acele tari.
Procesul de crestere al Romaniei este atit de artificial si accesul ei la putere atit de nefiresc, incit numai cultivind din afara anumite idealuri vitale ei se poate realiza o urcare pe o treapta istorica. Tara aceasta, care n‑a avut niciodata cultul fortei, trebuie invatata sa‑l iubeasca. Tragedia Romaniei este ca in primul rind trebuie sa stie ca devine tare. Constiinta este antecedentul fiecarui act de viata intr‑o tara fara istorie, pe cind in marile natiuni - cazul tipic al Frantei - constiinta este consecutiva actelor de afirmare.
Frenezia industrializarii, mistica lumii urbane, vointa absoluta a unui salt istoric, discontinuitatea prin revolutie ca o manifestare vitala - sint elemente care fac din Rusia o tara vitalizanta. Obiectiv vorbind, realitatile sociale de la noi, atmosfera generala a Romaniei se aseamana enorm cu Rusia tarista. Aceeasi decrepitudine si aceeasi inertie. Decit, idealurile care au insemnat pentru Rusia o intarire, pentru noi ar putea fi o prabusire. Viziunea de viata a bolsevismului, universalismul pretentios, intr‑o tara cu rezistenta interioara atit de minora si cu o constiinta nationala atit de labila, ar putea echivala cu o lichidare. Intrebarea pe care trebuie sa si‑o puna fiece natiune este: prin ce idealuri devin puternica? Raspunsul il dau forte obscure, viziunea ascunsa, nutrita atit din singe, cit si din ginduri. Romania are enorm de invatat de la Rusia.
Suprematia noastra spirituala si politica in sud‑estul Europei trebuie sa ne fie obsesia politica de fiecare zi. De vom continua sa ne izolam in mediocritatea noastra, o sa inspaimintam lumea cu atita ratare.
Pluralismul balcanic nu poate duce la nimic. Fara un centru de gravitate care sa cada intr‑o tara cu un destin politic in ascensiune, divergenta acestor state gelatinoase va da nastere la frictiuni nesemnificative. Numai o forta poate sa constituie din acest Balcan amarit un simbure viabil. Daca o tara nu se impune ca o putere necontestata, el nu poate capata o consistenta.
Atit timp cit dominatia turceasca s‑a intins in acest colt de lume, el avea o unitate, care daca era exterioara nu lega totusi mai putin, prin acea teroare sterila ce a definit imperialismul otoman, diversele neamuri, razletite fara rost pe meleagurile acestea. Turcia, ca mare putere, si‑a definit taria extensiv. Astfel ea n‑a putut imprima un stil istoric valabil tarilor cucerite. Pe timpul cind Imperiul Otoman se intindea din Maroc la marginile Arabiei si de la Viena la Nil, el n‑a putut sa dea o forma unui asa mare spatiu de cultura. Imperialismul turcesc este un caz tipic de nearticulatie istorica. Exemplul Turciei ne invata de cum nu trebuie sa fie un imperialism. Altcum, nu ne‑am explica de ce toate popoarele care au cunoscut jugul semilunei si‑au facut un merit din a‑si lichida ereditatile turcesti. Exista insa o singura tara care sa nu fie mindra de vestigiile romane? O urma de drum roman este un indemn la glorie; o moschee, un prilej de amaraciune.
Avalansa turceasca ne face sesizabila diferenta intre o mare putere si o mare cultura. Desi una pe alta se implica si se conditioneaza, am marturisi totusi prea putin respect pentru nuante, daca nu am releva plusul pe care‑l presupune ultima, si anume un plus calitativ, de nuantare in substanta. Turcia a fost o mare putere; Franta a fost totdeauna o mare cultura. Imperialismul, ca fenomen creator, este un atribut al culturilor mari. Sub forma sterila, el este totdeauna o dimensiune a marilor puteri.
Incetind hegemonia turceasca, individualizarea politica a popoarelor balcanice a dus la o fragmentare a carei continuare nu mai are nici un sens. Despre o refacere a Turciei, ar fi o crima sa vorbim. Sa ne gindim insa numai la ce a reprezentat Constantinopolul pentru aceasta regiune umana si ce vid avem sa umplem prin apusul sau. Problema hegemoniei in sud‑estul Europei este identica cu aceea a noului Constantinopol.
Intr‑o astfel de problema nu se poate vorbi decit deschis: fi‑va Romania tara unificatoare a Balcanului, fi‑va Bucurestiul noul Constantinopol?
Iata o intrebare careia nu i se poate da un raspuns precis, dar a carei rezolvare este identica soartei noastre.
Un raspuns negativ ne prezinta situatia clar. Ce se va alege de noi, de nu vom fi tara predestinata acestui colt de lume? Vom fi ceea ce am fost. Ireparabilul va fi atunci semnul nostru.
Dar daca Romania ar fi atinsa in viitor de o gratie istorica? Atunci, sintem pusi in fata unor mari responsabilitati.
Sud‑estul Europei, fara un focar, n‑are nici o realitate. Sofia, Atena si Belgradul nu iradiaza mai mult decit au nevoie tarile respective. Daca Bucurestiul nu va deveni un centru de atractie pentru toata aceasta margine a Europei, atunci mai bine l‑am darima de acum. Centrul de greutate este destul de mobil in istorie. Pe deplasarile lui ne vom intemeia noi sperantele. In masura in care vom deveni realitate politica, in aceeasi masura favorizam posibilitatile de deplasare spre noi. De nu vom avea in viitor atractia unui miraj, la ce sa ne mai atasam de aparentele noastre?
Cum sa nu ne bucuram cind vechiul Constantinopol a degenerat intr‑o tema romantica si ca‑l mai inteleg doar poetii, ca oamenii politici l‑au uitat? Noi insa nu‑i vom uita semnificatia si greutatea, fatalitatea si tragicul. Nu pot avea viziunea unei alte Romanii, fara sa‑mi proiectez tara in finalitatea ei ultima. Noul Constantinopol sa nu fie un obiect de visare politica, ci un obiectiv urmarit zi de zi, cu pasiune si drama. Altcum, tara asta nu merita atita disperare.
Un mesianism ajunge sa aiba corespondente practice atunci cind pleaca din realitatea permanenta a sufletului national. Unul intermitent si ocazional nu se va defini niciodata politic. Acest fenomen explica penumbrele Poloniei, tara cu destin intermediar, condamnata a se zvircoli intre culturile mari si cele mici. Ea ar putea deveni o mare putere - minus imperialismul. Un imperialism polonez nu e posibil, fiindca e barat atit de Rusia, cit si de Germania, incit ea n‑are in ce directie sa si‑l exercite. Polonia va face fata istoriei; din ea totusi nu vor ramine decit urmele unor oameni mari. Caci Polonia nu e mare prin soarta sa. Mesianismul ei n‑a fost mai mult de o mistica nationala, careia lipsindu‑i pasiunea pentru universalitate - n‑a putut deveni un factor istoric efectiv. Pentru penumbrele unei tari, care a reusit totusi sa se debaraseze de stigmatele culturilor mici, este de o semnificatie deosebita faptul ca putem face destul de usor abstractie de Polonia si sa ne gindim numai la proeminentele ei.
O tara este o realitate istorica cu atit mai mare, cu cit ne reprezentam mai clar imaginea ei ca totalitate, Franta suscita icoana unei realitati istorice substantiale. Ne gindim adica la ea, si nu la gloriile ei individuale. Pentru noi toti, Polonia inseamna foarte greu ceva mai mult decit muzicienii sau profetii ei. As vrea insa sa intilnesc pe acel caruia Franta inseamna numai Pascal sau Baudelaire, Ludovic al XIV‑lea sau Napoleon.
Decit sa se nasca in Romania numai un mesianism de circumstanta, mai bine sa ne tirim soarta fara constiinta unei sortiri. Nu pot concepe decit un destin care sa fie o flacara in neintrerupta evolutie. Altcum, toata aceasta Romanie nu va fi decit un spatiu pentru inimi frinte. Si asa, cui decit ei, i‑am putea atribui inclinatia inimilor noastre? Caci nu exista un cadru mai nimerit si mai fatal pentru echilibrul instabil al sufletului.
Modul existentei romanesti este minorul. Unei ascensiuni frenetice nu‑i prieste decit modul major, in care respira si ritmeaza toate aurorele. Pina cind va mai fi Romania aceasta prilej de tristete teoretica? Atit de adinci sint golurile ei, ca seamana unor ispitiri de abis. Asa privita, sa fie Romania numai un pretext al tristetii mele? Toate posibilitatile de a crede in ceva le plasez in Romania, caci de as da mina libera amaraciunilor, unde as mai descoperi‑o? In infinitul tristetii, Romania este un punct pe care incearca sa‑l salveze deznadejdea mea.
Pretentiile ei de hegemonie viitoare n‑au nevoie de nici o justificare speciala si in nici un caz de considerente etice. Daca popoarele s‑ar multumi toate cu ce au, omenirea s‑ar stinge de mediocritate. De nu ne vom sili noi sa ne impunem in lume, se vor gasi altii care sa‑si construiasca o glorie pe inertia noastra. Atita vreme cit vor exista popoare, paradisul terestru este o nefolositoare nazarire. Istoria este un alt cuvint pentru tragedie, precum viata pentru zadarnicie.
Si daca tot procesul umanitatii nu este decit o inaltare si o prabusire de natiuni, o succesiune dramatica de destine, fiecare incercind sa‑si legitimeze prezenta printr‑un plus de neliniste, - ce ne mai ramine, decit sa mergem spre capatul soartei noastre, aruncindu‑ne intr‑o viltoare din care gradul nostru de frenezie va scoate invingatori sau invinsi.
Nu ma intereseaza decit avintul ascendent al acestei tari, spirala istorica a Romaniei. Cum ar putea fi altfel cind, din istoria universala, cine ar gasi un sens altor popoare decit acelora care s‑au distrus pentru a‑si afirma instinctele si o idee, care au patimit pentru sensul lor in lume si au sacrificat totul unei glorii ce le‑a accelerat agonia?
Este un suflu generos in pornirea de afirmare si de distrugere, care transfigureaza demonia vietii isorice si incununa culturile cu un nimb pe cit de fatal, pe atit de fermecator. Va fi o pata de nesters pe constiinta moderna iluzia inselatoare a progresului. Ce experienta superficiala de viata va fi facut omul modern, de a rapit devenirii caracterul ei de drama permanenta si fluida, compromitind‑o in ideea progresului? Si ce convingeri pedagogice a nutrit, de a turnat atitea pretentii etice in instinctele vietii si in ratacirile lor? Ideea progresului, etica si tot ce este in aceasta lume, direct sau indirect, pedagogie, au indulcit pina la emasculare vibratiile acelui simt tragic, caruia in alte vremuri se abandonau muritorii cu pasiune si durere. Nu pot iubi decit o cultura care ascunde, sub forma si stilul ei, iubire, disperare, moarte si iluminare. Adevarul, binele si frumosul? Daca viata ar avea ochi sa priveasca, as descoperi in stralucirea lor o chemare stranie si echivoca de crima si sfintenie.
Rau ne‑ar mai sta noua, romanilor, sa pasim in lume adaugind si cirpind la haina zdrentuita a unei culturi, umplind goluri cu teorii de etica sau incercind sa salvam tot ce nu e tragic in modernitate. Fi‑vom capabili sa intelegem tot ce e gotic, baroc si sa ne asimilam dinamismului lor? Oare sa nu pilpiie in noi nimic din ethosul eroic si convulsionar al Spaniei si Rusiei? Sa ne fie pe veci straine excesele si paroxismul sufletului germanic? Nu vreau o Romanie logica, ordonata, asezata si cuminte, ci una agitata, contradictorie, furioasa si amenintatoare. Sint prea mult patriot ca sa doresc fericirea tarii mele.
Spirala istorica a Romaniei se va inalta pina acolo unde se pune problema raporturilor noastre cu lumea. Pina acum am fost reptile; de aici incolo ne vom ridica in fata lumii, pentru a se sti ca nu numai Romania este in lume, ci si lumea in Romania. De nu vom trai apocaliptic destinul acestei tari, de nu vom pune febra si pasiune de sfirsit in inceputurile noastre, sintem pierduti si nu ne mai ramine decit sa ne recistigam umbrele trecutului nostru.
I. Tragedia culturilor mici
II. Adamismul romanesc
III. Golurile psihologice si istorice ale Romaniei
IV. Razboi si revolutie
V. Lumea politicului
VI. Spirala istorica a Romaniei
Conversie in format Winword 2.0 IBM‑PC:
