|
|
|
O definitie "de buzunar" ar fi fara indoiala utila. Problema este ca nimeni n-a reusit sa puna o ordine legitima in acest haos de conceptii si de modalitati de exprimare, de scoli literare si filosofice, sau in fine de autori imposibil de etichetat denumit generic cu termenul de postmodernism ? Ce poti retine din acest buzzword (cuvant la moda), se intreaba pe drept cuvant Douglas Kellner, dupa ce enumera cateva zeci de concepte alambicate, de la "atacul asupra metafizicii prezentei" la "implozia sensului" sau "inlocuirea axelor unitare de putere cu o pluralitate de formatii putere/discurs"[1] ?
In sfarsit, putem detecta trei familii de termeni folositi in discutiile despre postmodernism:
era diferita in istoria umanitati. Ea ar reprezenta un salt dupa epoca modena, inceputa o data cu Luminile. In aceasta acceptiune postmodernismul este confundat cu societatea postindustriala. Alti autori eichetati drept postmoderni afirma ca epoca postindustriala este de fapt societatea modernitatii tarzii (G. Vattimo), iar altii nici nu recunosc ca era postmoderna va mai veni, pentru ca istoria s-a oprit in loc sau a fost transformata intr-un simulacru (Baudrillard).
un stil estetic sau cultural diferit
un discurs din filosofie sau din stiintele umane
Intr-o alta clasificare elementara, postmodernismul poate fi considerat atat o sensibilitate (o anumita inclinatie de a conceptualiza intr-un anume fel lucrurile) cat si ca o realitate (societatea, cultura si arta postmoderna).
De aceasta clasificare ma voi folosi pentru a prezenta pe scurt cateva teme comune teoreticienilor postmodernisti, apoi viziunea asupra societatii contemporane, si in sfarsit cateva studii de caz asupra culturii postmoderne.
Postmodernismul poate fi in primul rand gandit ca o miscare de revolta impotriva rationalitatii. Pentru postmoderni, proiectul Luminilor a esuat. Intre idealurile Revolutiei Franceze si camerele de gazare naziste exista o legatura directa.
Sursele filosofice postmoderne sunt filosofia nihilista de la sfarsitul secolului al XIX-lea (al carui principal reprezentant este Friedrich Nietzsche), filosofia fenomenologica a secolului XX (Husserl, Heidegger), post-structuralismul francez (Foucault, Derrida) si post-analitismul anglosaxon (Rorty). De altfel, in sens restrans, postmodernismul si poststructuralismul sunt sinonime.
Filosofia postmoderna proclama sfarsitul proiectului metafizic, care desparte realitatea in subiect si obiect si suprima adevarata interogatie asupra Fiintei (Heidegger). In acelasi timp este respinsa stiinta, in acceptiunea ei de 'teoretizare', adica de 'securizare' a realului, de cuantificare si de asezare in cadre precise a lumii inteleasa ca realitate.
In acord cu interpretarea preponderent semiotica a realitatii, post-structuralistii considera ca realitatea este un text, al carui inteles nu este intrinsec, ci se desprinde din interactiunea intre el si cititor. In acest context, postmodernistii argumenteaza ca notiunea de autor este artificial creata. Nu putem vorbi despre autor ca despre 'creatorul specific al unei opere', intrucat munca creativa apare dintr-un context cultural. Asadar, autorul ca agent social este 'deconstruit' si in cele din urma exclus, ca fiind, din punct de vedere epistemologic, o obiectualizare a relatiei text-cititor. Cititorul poate deveni el insusi autor, intrucat, in procesul lecturii, sensul nu este unic determinat, ci este construit prin relatie cu cititorul. De fapt, postmodernii se revolta in fata 'dominatiei arbitrare' exercitate de autor ca detinator al sensului 'adevarat' al textului, intr-o relatie cauzala etichetata drept 'tiranica'. Daca practicile sociale sunt 'inter-textuale', adica exista o relationalizare generalizata, atunci pretentia individului ca ar fi cumva autorul sensului si practicilor sociale legate este un abuz.
'Moartea autorului' inseamna si demisia liderului de la 'responsabilitatea sociala' cu care este (auto)investit. Politicienii, de pilda, nu sunt autorii deciziilor, deci nu pot fi facuti in nici un caz responsabili, si nici nu pot capata un avantaj moral de pe urma actelor politice[2] Liderii, in general, nu sunt priviti decat ca 'elemente minore intr-o tranzactie mai complexa'.
Iata care sunt principalele trei obiectii pe care le aduc postmodernii subiectului[3]:
a. subiectul este o inventie a modernitatii, a traditiei Iluminismului si rationalismului, care, cautand sa inlocuiasca religia, au pus omul in centrul universului.
b. subiectul este centrul unei filozofii umaniste, ce priveste omul ca stapan al universului, 'care domina, controleaza si decide' (Vattimo). Critica umanismului este cel mai bine sintetizata in 'Scrisoare despre umanism' a lui Martin Heidegger. La intrebarea 'comment redonner un sens a l'humanisme', filosoful german raspunde chestionand daca acest termen mai trebuie intr-adevar pastrat. Orice umanism, argumenteaza Heidegger, este metafizic, pentru ca suprima insasi intrebarea asupra esentei omului.[4] Astfel, umanismul crestin vede omul in relatia lui cu Dumnezeu. Umanismul marxist defineste omul sub aspectul relatiei dintre clase. Orice umanism defineste a-priori omul, si eludeaza, prin insasi aceasta, orice interogatie asupra omului[5]. In acelasi timp, orice umanism valorizeaza anumite atribute umane si devalorizeaza pe altele, el devenind un vehicul al puterii, si totodata o justificare pentru dominatia unui grup asupra altuia, unei clase sociale (clasa muncitoare, de pilda) asupra altora, unui sex (cel masculin) asupra celuilalt, unei culturi, cea occidentala, moderna, asupra celei non-occidentale, traditionale.
c. subiectul implica un obiect. Critica distinctiei subiect-obiect, inceputa cu Nietzsche, continuata cu Heidegger, este desavarsita de un Foucault. Pentru Heidegger, distinctia subiect-obiect presupune o operatie de obiectualizare, care apartine teoriei moderne(inteleasa ca 'contemplatio'), prin care realul se prezinta ca un obiect ce sta in fata noastra (Gegen-Stand)
Obiectualizarea este o operatie de 'securizare' a realului, de incadrare a lui intr-o 'grila' din care nu poate evada. In termenii stiintelor sociale, aceasta se traduce prin dominatia asupra realului social.
d. subiectul face posibila sustinerea 'marilor narative' (Lyotard) adica a marilor povesti destinate a da o senzatie de coerenta, de aparenta legatura, unor cunostinte altminteri disparate. Marile narative moderne sunt sustinute de credinta in progresul generat de stiinta. Ele au pretentia obiectivitatii si adevarului, desi in esenta nu sunt cu nimic superioare meta-narativelor traditionale, bazate pe religie (Vattimo). Metanarativele nu pot exista in afara unui subiect care sa le anunte, si a unor oameni cu statut de subiect sau de obiect care sa inregistreze recunoasterea sau aprobarea lor
In fapt, relatia subiect-obiect este una din relatiile caracteristice epistemei moderne, a carei trasatura principala este credinta in posibilitatea de a cunoaste adevarul.
Pentru postmoderni, in schimb, adevarul este un simplu produs al unor jocuri de interese. Michel Foucault s-a preocupat mai ales de reproducerea adevarului prin intermediul puterii. Pretentiile de adevar, spune el, 'servesc pentru a-i justifica pe cei puternici si a-i face pe cei slabi sa se simta inadecvati, in greseala'.
Gianni Vattimo spune ca adevarul nu poate fi gandit ca 'fragmentar, discontinuu, schimbator'. Orice teorie care are pretentia adevarului, spune Derrida, este 'alienata, disparata, disonanta'. Desi se pretinde stiintifica, este retorica si ideologica.
Adevarul nu poate fi gandit decat in termeni de 'aici si acum'. Respingand orice pretentie de adevar general valabil, epistema postmoderna vorbeste despre adevarurile locale, comunitare. Stiintele organizatiei, la fel ca orice stiinta moderna, nu pot oferi solutii universale pentru ca realitatea insasi nu poate fi 'reprezentata', nu poate fi transpusa in cadre general valabile.
In lucrarea sa Society, Action & Space, Brenno Werlen exprima cel mai clar rasturnarea postmoderna in gandirea relatiei dintre spatiu si actiune. Gandirea sociologica caracteristica epocii moderne privilegiaza spatiul in acceptiunea lui newthoniana, substantiala, de teren imobil, de arena in care se desfasoara interactiunea sociala. Sociologia interactionista a inversat termenii acestei relatii, ea punand actiunea sociala pe primul plan; spatiul nu devine decat un 'construct social'. Detronarea spatiului devine conditia sin-equa-non pentru ca o stiinta precum geografia sa ramana in randul stiintelor sociale.
Daca spatiul se vede detronat din pozitia lui de anterioritate in fata actiunii, el se vede recastigat din perspectiva raporturilor sale cu timpul. Modernitatea, afirma Stephen Kern, aduce dupa sine moduri distincte, noi, de gandire si de traire a timpului si spatiului. (cf. Soya 1992:148) Discursul academic modern a privilegiat timpul si istoria fata de spatiu si geografie, afirma Edward Soya, cerand o mai mare 'imaginatie geografica si spatiala' din partea teoreticienilor.
Spatialitatea, temporalitatea si existenta sociala ar fi dimensiunile abstracte care, impreuna, cuprind toate aspectele existentei umane. 'Fiecare din aceste dimensiuni existentiale abstracte apar ca niste constructe sociale care in acelasi timp dau forma realitatii empirice si sunt configurate de aceasta. Astfel, ordinea spatiala a existentei umane provine din productia sociala a spatiului, constructia geografiei umane care in acelasi timp reflecteaza si configureaza fiinta in lume.' (idem, p. 147). Cu alte cuvinte, semnificatia este cea care determina tipul de existenta spatiala. Cum spune Anne Game in lucrarea ei Undoing the Social: 'diferitele feluri de existenta spatiala (being in place) sunt interrelationate cu diferite moduri (ways) ale semnificatiei.' (Game 1992:148) La limita, teoriile postmoderne privesc orasul ca pe un text 'constituit din diferite interpretari de catre diferiti cititori' (Rosenau 1996:72).
In influentul sau studiu 'Walking in the city', Miguel de Certeau opune orasului-concept, 'fondat de discursul utopic si urbanistic', bazat pe organizarea rationala, orasul-practica, format 'din acele practici singulare sau plurale pe care sistemul urbanistic trebuie sa le administreze sau sa le suprime, si care au supravietuit degradarii acestuia.'(Certeau 1992:157)
In acelasi studiu, Miguel de Certeau recunoaste ca demersul sau poate fi inscris ca o consecinta a analizelor lui Michel Foucault asupra relatiilor de putere. Orasul-concept apare in decursul istoriei prin transformarea faptului urban, si care are trei trasaturi esentiale:
a) isi produce propriul spatiu (un espace propre[6]), reprimand prin organizarea rationala orice poluare fizica, mentala si politica ce l-ar putea compromite.
b) substituie rezistentelor indeterminabile ale traditiei un sistem sincronic
c) creeaza in final 'un subiect anonim si universal care este orasul insusi', si care devine simultan 'masinaria si eroul modernitatii' (Certeau 1992:155)
Limbajul puterii este in el insusi 'urbanizator'; el conduce, spune Foucault, la crearea 'spatiului disciplinar', proiectia unei societati care transforma multiplicitatea umana, organizand, diferentiind, clasificand si ierarhizand toate actele deviante din invatamant, sanatate, justitie, armata sau lucru.(idem, p. 156). Dar, 'oricare ar fi avatarurile acestui concept, trebuie sa ne dam seama ca, daca in discurs, orasul serveste ca o piatra de hotar (landmark) totalizatoare si aproape mitica pentru strategiile socio-economice si politice, viata urbana permite re-emergenta elementului pe care proiectul urbanistic il exclude.' (ibidem, p. 155) Prin urmare, am putea incerca sa examinam 'acele practici singulare sau plurale, asemanatoare cu microbii, pe care sistemul urbanistic trebuia sa le administreze sau sa le reprime, dar care au supravietuit degradarii lui'.(ibidem, p. 156)
In randurile de mai sus am incercat sa prezentam contextul a ceea ce am numit sensibilitatea postmoderna.
In cele ce urmeaza ne vom referi la schimbarile identificate de diferiti autori in ceea ce au definit a fi societatea postmoderna.
Jean-Francois Lyotard, in Conditia postmoderna (trad. rom 1993) sustine ca cetatenii societatilor capitaliste avansate traiesc intr-o lume postmoderna cel putin de la inceputul anilor '60. Afirmatia sa ca postmodernismul este o conditie sociala generica si nu doar un nou stil creator sau un alt corpus conceptual a facut valva.
Conditia postmoderna este definita drept larga recunoastere a faptului ca ca cele doua mituri fundamentale, sau "meta-naratiuni' (religia si stiinta), care au legitimat activitatea stiintifica (inclusiv din stiintele sociale) in ultimele doua sute de ani si-au pierdut in mare masura puterea de atractie.
Potrivit lui Lyotard, rezultatul final al unei asemenea "neincrederi [generalizate] fata de metanaratiuni' este acela ca cetatenii societatilor capitaliste avansate traiesc astazi intr-o lume in care nu au nici o garantie privind valoarea activitatilor lor sau adevarul afirmatiilor lor, neexistand constrangeri economice asupra sferei culturale, ci numai "jocuri de limbaj'.
Jurgen Habermans, unul din criticii de orientare marxista, care, datorita implicatiilor discursului sau, poate fi incadrat in randul postmodernilor, vorbeste tocmai despre caracteristicile societatii capitalismului tarziu, un sistem social contradictoriu, cu tendinte entropice, autodistructive. Sistemul este compus din patru sectoare sau susbsisteme: economic, politic/administrativ, sociocultural si de legitimare. Habermas afirma ca modul de productie capitalist tinde sa distruga propriile preconditii pe care se bazeaza sistemul. Astfel, au loc urmatoarele fenomene:
- exploatarea naturii se adanceste dincolo de granitele ecosistemelor.
- apare criza de legitimitate, prin prabusirea valorilor sociale si criza de motivare a individului.
- continua expansiune a capitalismului atrage dupa sine comodificarea[7] unor resurse si servicii, erodand statul bunastarii sociale.(Gephart & al(1996), p. 4)
Crizele culturale apar datorita faptului ca noile miscari culturale ivite in perioada de sfarsit a modernitatii ataca statu-quo-ul procesului cultural si formele institutionale, cautand schimbari radicale. O data cu comodificarea domeniului educational-cultural, ca si cu prabusirea 'marilor narative', se erodeaza legitimitatea stiintei. Campul cultural devine un spatiu compus dintr-un numar nedefinit de weltanschaunung-uri relativ independente. (Gephart & al(1996), p. 4)
O data cu pierderea pozitiei legitimatoare, de producatoare a adevarului, a stiintei, apare criza de reprezentare. (Gephart & al(1996), p. 7)
Una din cele mai mai influente descrieri a culturii postmodene a relizat-o marxistul american Fredric Jameson, in cartea sa Postmodernism, or the Cultural Logic of Late Capitalism, 1984.
Pentru Jameson, totalitatea proiectiilor din stiintele sociale asupra culturii contemporane tind sa-i atribuie cateva caracteristici fundamentale:
- disparitia autonomiei culturale fata de domeniul economic, dar si a conceptualizarii culturii in termeni de cultura dominanta/cultura opozitionala
- disparitia reperelor (inexistenta unui centru) si de aici preocuparea explicita pentru suprafete, etalarea unei anumite "lipse de profunzime'
- aviditatea pentru decor si inclinatia spre pastisa
- indiferenta fata de timpul istoric
- constiinta lipsei de profunzime si de aici inclinatia catre ironie
- o "slabire a afectului' sau in orice caz in exprimarea cu precautie a emotiilor puternice
- inclinatia catre starile psihologice schizofrenice
Criticul literar Jacques Derrida, autorul a doua lucrari traduse si la noi, Gramatologia si Diseminarea, denunta preocuparea pentru sens in analiza culturala. Sensul nu rezida in text; este imposibil de prins; acolo se gasesc doar urmele (traces) lui.
Modul de raportare la text nu mai poate fi interpretarea, ci numai deconstructia, adica demistificarea unui text, desfacerea lui pentru a releva ierarhiile ierarhiile interne, arbitrare, ca si presupunerile sale - ambivalenta, orbirea, logocentrismul.
El si cu continuatorii sai au oferit chiar un decalog al deconstructiei, din care spicuim urmatoarele indemnuri:
- gaseste o exceptie la orice generalizare in text si impinge-o la limita asa incat orice generalizare sa para absurda
- evita sentintele in deconstruirea unui text, dar cultiva un entuziasm intelectual de a emite afirmatii uluitoare, senzationale
- nimic nu trebuie acceptat, nimic nu trebuie respins.
- neaga legitimitatea oricarei dihotomii
- scrie asa incat sa permiti cel mai mare numar de interpretari posibile; cultiva ambivalenta si ambiguitatea. Incearca sa creezi numai text fara finalitate sau neincheiate.
E important de subliniat ca deconstructia este insotita de refuzul de a reconstrui un text, desi acesta are o tendinta naturala de a se reconstrui.
Tocmai aceasta pare sa constituie unul din tintele preferate ale atacurilor asupra postmodernismului, incercarea de abolire a tuturor valorilor fiind adesea socotita drept faza terminala a cancerului cultural care a cuprins societatea occidentala actuala. Dezbaterea este insa lunga si complicata, iar autori precum Cristopher Norris, care se arunca cu toata puterea asupra temelor postmoderne ale hiperrealitatii si simulacrului, tind sa aprecieze onestitatea intelectuala a demersului derridian.
Una din cele mai critice contributii ale postmodernismului la analiza culturii contemporane este cea a lui Jean Baudrillard. Sociologul francez, care-si propusese in primele sale lucrari sa rezolve problemele lasate fara solutie de teoria marxista - aporie de care s-au ocupat o pleiada de valori si ganditori francezi ai vremii - se desprinde de problematica marxista propunand o teorie a semnului care, desi nelipsita de anumite filiatii, este in acelasi timp profund originala.
Studiile lui Baudrilard marcheaza conceptualizarea trecerii de la postmodernism ca sensibilitate la postmodernism ca stare a socialului. Teza sa principala este ca in societatea contemporana semnul marcheaza o adevarata desprindere de baza sa in realitate. Sau, asa cum o spune el insusi in Mirror of production:
"semnificantul si semnificatul sunt acum aboliti in avantajul exclusiv al jocului semnificantilor, al unei formalizari generalizate in care codul nu se mai raporteaza la nici un fel de "realitate" subiectiva sau obiectiva din urma, ci la propria sa logica".
Pentru el, stergerea sensului determina aplatizarea lumii cognosciblile. Distinctia subiect obiect, care a zamislit perceptia noastra asupra sensului, dispare treptat intr-o societate in care totul - obiecte neinsufletite, fetisuri sexuale, etc - iese in lumina. Totul se petrece de parca un reflector puternic ar ilumina din spate lucrurile de pe scena (obiectele), abolind perspectiva (perceptia adancimii realitatii) si facandu-le ob-scene (adica scotandu-le de pe scena).
Intr-o lucrare tradusa in limba romana - Sistemul obiectelor - Baudrillard ne previne asupra unui proces continuu prin obiectele isi schimba statutul in raport cu subiectul uman. Subiectul degradat al post-modernitatii nu se mai gaseste in acelasi raport simbolic cu obiectul care a existat initial: raportul in care forma era un delimitator strict al granitei dintre interior si exterior, obiectele erau "vase de interioritate", iar relatiile niste "corelatii transcendente intre substante". Subiectul, coplesit de preocuparea pentru obiect, se abandoneaza discursului acestuia[8]
Astfel, configuratia mobilierului burghez - prin excelenta unifunctional - oglindeste o inclinatie spre ocuparea spatiului. Mobilele se implica intr-o unitate mai degraba de ordin moral decat spatial ("integrarea relatiilor personale", "mereu simbolizata prezenta a familiei fata de ea insasi")
Spatiul traditional - burghez este caracterizat de o "transcendeta inchisa", de o delimitare stricta interior-exterior. Obiectele sunt investite cu valoare afectiva, accentul punandu-se pe prezenta lor. Mobilierul degaja intimitate. Raspunzand structurilor familiale, mobilierul este ales dupa criteriul conformarii la normele de grup.
Configuratia mobilarii ofera o sfera a relatiei individului cu lucrurile, centrata pe dimensiunea principala: posesia. Obiectul, de configuratie antropomorfica, este reflectia unei ordini naturale. Subiectul, asa cum se exteriorizeaza in relatia cu obiectele, este circumscris planului simbolic.
Spre deosebire de elementele sociologiei mobilarii, sociologia aranjarii descrie un alt tip de relatie cu obiectele. Configuratia noului mobilier, multifunctional, oglindestre o relatie indreptata spre manipularea obiectelor, spre aranjarea lor. Mobilele se implica intr-o unitate de ordin spatial. Obiectele din spatiul contemporan isi pierd substanta, iluminarea este difuza, nu mai pune accent pe continutul obiectului, care nu mai este investit cu o valoare afectiva, ci numai una functionala. Mobilierul este ales in mod creativ si aranjat dupa modelul combinatoric. Acest model corespunde modelului lumii "care nu este data, ci produsa - stapanita, manipulata, inventariata si controlata: dobandita.
Intorsatura este radicala. Baudrillard, ca si Foucault, vorbesc despre reificarea ordinii tehnice.
"In zilele noastre, se afirma in Sistemul obiectelor, obiectele au devenit mai complexe decat comportamentul uman raportat la ele. finalitatea lor, impinsa la exagerare, face acum din ele actorii unui proces global in care omul e doar un rol - sau un spectator."
In plan individual, omul devine dependent de obiect (in a carui manipulare isi proiecteaza nevrozele). El se abandoneaza in fata obiectelor, care nu-i pretind decat o participare formala la "o lume lipsita de eforturi". Cultura publicitatii il face sa adere la o semantica sociala colectiva. Alegerea obiectului, departe de a constitui un apanaj individual, este seriala: "a alege la intamplare obiectele care ne vor distinge de ceilalti".
Dependenta de lucruri, "obscenitatea" obiectului, care nu-si mai incape in granitele sale (Baudrillard, Strategile fatale, trad. rom. 1996), este de fapt rezultatul actiunii dominante si manipulatoare a subiectului.
Revenind la sens, Baudrillard ofera, in "Simulations", o etapizare a devenirii prin care se ajunge la un stadiu in care semnele nu mai au nevoie sa aiba nici un contact util, verificabil cu lumea pe care o reprezinta.
1. semnul este reflectarea unei realitati fundamentale (denotatia).
2. semnul mascheaza si denatureaza o realitate fundamentala (ideologia)
3. semnul mascheaza absenta unei realitati fundamentale (ex: iconoclastii
4. Semnul nu are nici o legatura cu realitatea, indiferent care ar fi aceasta: este pur si simplu propriul lui simulacru" (Simulations)
Societatile actuale, spune el, sunt inundate de un exces de semne si de reprezentari culturale. Astfel, devine imposibil sa fixam sensul unui semn, sa diferentiem adevarul de fals si realitatea de iluzie. Simulacrele sunt semne care folosesc drept copii sau modele ale obiectelor si evenimentelor. In epoca moderna, simulacrul nu se refera la realitate, ci creeaza ideea a ceea ce reprezinta. Realitatea devine astfel captiva in reprezentare, pe care nu o mai poate transcede. (Seidman(1994)).
Un scurt pasaj dinntr-un articol intitulat "Disneyland" este ilustrator pentru stilul lui Baudrillard:
"Disney, precursorul, marele initiator al imaginarului ca realitate virtuala, este acum in curs de a captura intreaga lume reala pentru a o integra in universul sau sintetic, in forma unei vast "reality show" in care realitatea insasi se da in spectacol, in care realul devine o tema de parc de distractii. Transfuzia realului este ca o transfuzie de sange, doar ca aici e vorba de o transfuzie de sange adevarat in universul exsanguinizat al virtualitatii. Dupa prostitutia imaginarului, este aici vorba de halucinatia realului in versiunea sa ideala, simplificata.
La Disney World din Orlando, a fost construit o replica identica a Disneyland-ului din Los Angeles, ca un fel de atractie istorica de gradul al doilea, un simulacru al puterii secunde. Acelasi lucru l-a facut CNN-ul cu Razboiul din Golf, un eveniment prototipic care nici n-a avut loc, intrucat a avut loc "in timp real", in modul instantaneu al CNN-ului. Corurile Armatei Rosii au sarbatorit deja Craciunul la Euro Disney. Totul este posibil, totul este reciclabil in universul polimorf al virtualitatii. Totul poate fi cumparat. Nu exista nici un motiv pentru care Disney n-ar putea intrece genomul uman, care, ca tot veni vorba, a fost deja replicat, pentru a-l transforma intr-un Show genetic. In definitiv, ei ar criogeniza intreaga planeta, ca pe Walt Disney insusi []
Noua Ordine Mondiala este intr-un mod Disney. Dar Disney nu este singur in acest mod de atractie canibalica. Vedem cum Benneton, cu campaniile sale comerciale, incercand sa recupereze drama umana a stirilor (SIDA, Bosnia, saracie, apartheid) transfuzand realitatea intr-o noua figuratie mediatica. (Loc in care suferinta si compasiunea sfarsesc intr-un mod de rezeonanta interactiva). Virtualul o ia in fruntea realului acolo unde apare, si apoi il copiaza fara modificare, in genul unui pret-a-porter." (Liberation, 4 martie 1996)
Concluzia este cat se poate de pesimista: din cauza impulsului sau manipulator, individul modern nu mai recunoaste adevaratele diferente care dau substanta si adancime realitatii, si atunci le reconstruieste sub forma unor simulacre (copii ale copiilor) Disneyland, aborigenii australieni trimisi de Guvern inapoi in jungla pentru a fi feriti de modernitate, isteria anului 2000, televiziunea interactiva de tip CNN (pentru Baudrillard razboiul din Golf "n-a avut loc", fiind numai o simulare interactiva), toate sunt variante ale Simulacrului. In absenta perspectivei, lucrurile si semnele isi depasesc statutul de obiecte si, ca intr-un spectacol de teatru interactiv il fura pe subiect (anterior spectator) transformandu-l din spectator intr-un figurant intr-o piesa fara sens.
Moartea subiectului, tema comuna multor autori postmodernisti, inseamna, asa cum bine subliniaza Stephen Connor in cartea sa Cultura postmoderna, si trecerea in asa-numita post-cultura, care "formuleaza o interogatie despre insasi posibilitatea exitentei unei valori dincolo de cultura sau in absenta ei; valoarea dupa, dincolo sau in renuntarea la uman"[9]
Privita din acest punct de vedere, cultura postmodernismul pare sfasiata intre denuntarea antiumanismului societatii postindustriale si imposibilitatea unei reapropieri de umanism. Dar n-ar fi singurul paradox postmodern.
[1] Douglas Kellner, Media Culture : Cultural studies, Identity and Politics between the Modern and the Postmodern, Rotledge, London, 1995_
[2] Rosenau Rosenau, Pauline-Marie, Post-modernism and the Social Sciences. Insights, inroads, and intrusions, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1992
[3]. In termenii postmoderni, 'subiectivitatea' se refera la 'individualitate si constiinta de sine - conditia de a fi subiect'(A. Giddens). Termenul de subiect are in literatura psihologica sensuri contradictorii. R.W.Cox sugereaza patru acceptiuni principale ale acestui termen: '(1) spiritul(mind) cartezian sau kantian prin care categoriile lumii(presupuse externe) sunt percepute, adica subiectul care este baza a epistemologiei moderne. (2) cel care face istoria(subiectul istoriei) ca individ si clasa sociala; (3) domeniul simturilor si emotiei(subiectivitate); (4) persoana supusa, adica supusul unui monarh, si conditia lui Foucault a subiectiunii, adica a subiectului ca obiect.'(cf. Rosenau(1992))
[4] Martin Heidegger - Repere pe drumul gandirii, Ed. Politica, Bucuresti, 1988, p. 137
[5] Walter Biemel, Biemel, Heidegger, Humanitas, Bucuresti , 1996, p.133-135
[6]. Joc de cuvinte sugestiv, 'propre' insemnand atat 'propriu' cat si 'curat'.
[7] Habermans intelege prin comodificare fenomenul prin care domenii deschise utilizarii de catre publicul larg (natura), sau puse la dispozitie de catre stat tuturor locuitorilor (serviciile sociale, educatia, etc.) se privatizeaza si devin platite.
[8] de fapt o alta fata a Discursului, devenind un "pliu" al acestuia (Foucault). De fapt, epistemologia postmoderna, abandonand teoriile evolutioniste ale unor faze progresive in istoria umanitatii, pune in loc o ciclicitate:
"Epistema moderna, spune Foucault in Cuvintele si lucrurile - adica aceea care s-a format catre sfarsitul secolului al XVII-lea si care serveste si astazi drept sol pozitiv al cunoasterii noastre, aceea care a constituit singularul mod de a fi al omului, ca si, deopotriva, posibilitatea de a-l cunoaste in chip empiric - aceasta epistema era legata de disparitia Discursului si a domniei lui monotone, de alunecarea limbajului pe latura obiectivitatii si de reaparitia multiplicata a acestuia. Faptul ca, acum, acest limbaj, isi face tot mai insistent aparitia intr-o unitate pe care noi suntem obligati, dar nu putem, inca s-o gandim, nu este oare semnul ca aceasta configuratie urmeaza sa fie data peste cap, si ca omul sta sa apuna pe masura ce straluceste tot mai puternic, la orizontul nostru, fiinta limbajului ? Omul, constituindu-se in momentul cand limbajul era sortit risipirii, nu se va risipi si el, oare, la randul sau, in clipa cand limbajul va reincepe sa-si refaca unitatea pierduta ?" (Foucault(1996), p 450).
[9] Steven Connor, Cultura postmoderna. O introducere in teoriile contemporane, Meridiane, Bucuresti, 1999, p. 344)
