Muzica clasica - scurta istorie a muzicii clasice

Muzica clasica - SCURTA ISTORIE A MUZICII CLASICE

Pentru o mai buna intelegere a comunicarii prin muzica, trebuie sa definim etapele in dezvoltarea muzicii, etape parcurse concomitent cu dezvoltarea istorica. Este necesar sa se defineasca succint caracteristicile mesajelor din diferitele epoci si in acelasi timp sa se prezinte diferitele personalitati, care prin compozitiile lor si‑au pus amprenta pe epoca respectiva, dar care si‑au adus si o contributie la imbunatatirea comunicarii, la bagajul cultural, la placerea noastra actuala de a intelege si interpreta muzica.

Compozitorii, de‑a lungul anilor, au compus intr‑o mare varietate de forme si pentru o multitudine de instrumente si combinatii ale acestora. Istoria muzicii cuprinde acest veritabil munte de compozitii muzicale:

Figura 4.4 Cronologie

Epoca medievala (c.1150 - c.1400)

De‑a lungul Epocii Medievale, existau trei clase de oameni. Prima clasa era constituita din nobilime: regi, printese si proprietari de pamanturi. Ei aveau in proprietate pamanturi si de la acesti oameni au aparut legendele cu cavaleri in armuri stralucitoare. A doua clasa era formata din clerici: preoti care munceau in biserica si calugari care traiau in manastiri. Restul populatiei, fermieri saraci si tarani alcatuiau a treia clasa. Taranul obisnuit traia pana la 30 de ani si manca un pic mai mult decat o paine neagra.

Ca urmare, primele mari centre ale muzicii au fost in biserici. In timpul acestei perioade, pana in jurul anului 1100, marea majoritate a muzicii era monofonica ceea ce inseamna o singura linie fara acompaniament. Pe masura ce viata devenea mai buna si mai civilizata, oamenii au inceput sa se intereseze mai mult de ei insisi si mai putin de Dumnezeu si religie.

Catre sfarsitul acestei perioade polifonia a inceput sa fie folosita in muzica. Acest lucru insemna folosirea a mai mult de o singura linie melodica in acelasi timp.

Figura 4.5 Polifonia le-a oferit compozitorilor o lume muzicala mai extinsa, si ei au devenit in scurt timp mai creativi.

Sumer is icumen, "A venit vara" reprezinta o lucrare scrisa pe la 1300.

Epoca medievala reprezinta prima perioada in care putem fi adevarat siguri ca modul de definire muzicala urmeaza modelul perceput de noi ca reprezentand muzica clasica. Primele compozitii dateaza din secolul al XII‑lea reprezentand balade cantate de trubaduri.

"Poezia lirica a trubadurilor (la sud de Loara) si a truverilor (in nordul Frantei) se bazeaza pe conventiile iubirii curtenesti. Inca din secolul al XII‑lea, cantecul de dragoste, rafinat si profan, solicita talentul acestor poeti‑muzicieni. Cantecul presupune o dubla inventie, a cuvintelor si a muzicii la care se adauga un ipotetic acompaniament. Se nasc astfel cei doi actori ai legendei muzicale a ultimului mileniu, compozitorul si interpretul sau."

Cele mai importante manuscrise au aparut in lacase speciale de studiu, care de obicei erau in stransa legatura cu biserica si de aceea in mod inevitabil aveau o baza religioasa.

Figura 4.6 "Pe acest document din secolul XIV apare clar importanta data grupului instrumental de rebecuri (laute cu trei coarde), flaute, tamburine etc., adevarata orchestra dirijata de cantaretul iubirii, care-si dedica opera doamnei gandurilor sale, reprezentata in coltul superior din dreapta"

Tiparirea muzicii (modul de comunicare, de transmitere a muzicii) - deoarece tiparnita nu fusese inca inventata, daca o lucrare muzicala trebuia sa fie retinuta, ea ar fi trebuit sa fie copiata de catre calugari, care sarguiciosi scriau muzica pentru biserica.

Dintre compozitorii, care si‑au adus o contributie definitorie in acea perioada, putem cita:

Figura 4.7 Cateodata muzica era scrisa intr-o manira foarte ornamentata

Perotin - organist si compozitor francez din secolele XII-XIII, continuator al lui Leonin in scoala de la Notre‑Dame. Scoala de la Notre‑Dame reuneste primii compozitori de muzica religioasa polifonica. Perotin este cel dintai compozitor de muzica polifonica pentru trei si patru voci, creand doua capodopere care constituie apogeul genului prin puternicul impuls ritmic si prin inventia melodica.

Guillaume de Machuat - (1305‑1377) - compozitor si poet francez, reprezentant de frunte al perioadei "Ars nova". Termenul de "arta noua" este introdus de lucrarea cu acest titlu prin care Philippe de Vitry teoretiza tendinta noului curent muzical in opozitie cu "Ars antiqua", "arta veche" care desemna muzica compozitorilor scolii de la Notre‑Dame. Diferite genuri, balade, rondeluri cu tematica eroica, tratate de catre trubaduri in maniera monodica devin in aceasta perioada, datorita compozitiilor lui Machuat, compozitii polifonice. Guillaume de Machuat a mai scris motete ("din latinescul motetus "cuvant", este in acelasi timp genul cel mai important si procedeul de emancipare muzicala cel mai indraznet al muzicii medievale. Motetul va solicita din ce in ce mai mult instrumentele, mai ales in secolele al XVI‑lea si al XVII‑lea, adeseori nelasand vocii decat partea superioara, in principal in Italia. Motetul devine mai complex in secolul al XIV‑lea, dand nastere unui dispozitiv a carui logica ne este astazi stranie".) si o messa "Messa de la Notre‑Dame", cu ocazia incoronarii lui Carol al V‑lea, piesa vocal‑simfonica ce are la baza texte de cult catolic, corespunzatoare liturghiei.

"Messa este cel mai important si probabil cel mai vechi gen de muzica religioasa din istoria muzicii europene. Din secolul al IV‑lea, cand latina se impune ca limba liturgica inlocuind greaca, messa este celebrata in public de un oficiant care inchina lui Dumnezeu painea si vinul (simboluri ale trupului si sangelui lui Cristos) - asa cum Isus le‑a oferit apostolilor la Cina cea de Taina - inainte de a chema credinciosii sa le consume la randul lor in timpul impartasaniei."

RenaSterea (c. 1400 - c. 1600)

"Dintre toate problemele puse de Renastere, aceea cronologica este poate cea mai complexa. Pentru istoric, Renasterea marcheaza trecerea de la Evul Mediu la epoca moderna; o conventie solida impune anul 1453, data prabusirii imperiului Bizantin sub loviturile lui Mahomed al II‑lea. "Descoperirea" continentului american ( Cristofor Columb, 1492) stabileste un jalon la fel de simbolic, dar mai putin coerent, in raport cu istoria sensibilitatii."

Renasterea a reprezentat ridicarea clasei de mijloc, prin faptul ca marea parte a bogatiilor nu mai apartineau in totalitate nobililor. Oamenii s‑au mutat la orase si isi petreceau mai mult timp urmarind o piesa de teatru sau un concert. Muzica facea parte din orice educatie aleasa. Odata cu inventarea tiparnitei, in jurul anul 1450, partiturile au fost tiparite ceea ce a facut ca muzica sa fie mult mai la indemana oamenilor. Omul, in loc de Dumnezeu, a devenit noul simbol intr‑o mare parte a muzicii.

Figura 4.8 Artisti ca Leonardo da Vinci si Michelangelo au inflorit in timp ce scriitori ca Shakespeare au scris lucrari si poezie.

Secolul al XV‑lea a fost caracterizat prin o mare libertate, in mod particular in termeni ai modului a ceea ce este perceput ca fiind "armonie" si ulterior miscarea simultana a doua sau trei parti corelate, "polifonie". Compozitorii, cu toate ca erau cu greu considerati ca atare, in marea lor majoritate, erau axati pe compozitii corale. Cele cateva compozitii instrumentale care au supravietuit, creau impresia, in cele mai multe cazuri fiind in totalitate corecta, de a fi lucrari vocale deghizate, dar fara cuvinte.

A doua jumatate a secolului al XVI‑lea a reprezentat inceputul traditiei pe care multi iubitori ai muzicii o asociaza cu sentimentul normal al muzicii "clasice". Incetul cu incetul, compozitorii s‑au indepartat de sistemul modal al armoniei care a predominat pentru mai mult de 300 de ani, catre organizarea lucrarilor lor in scari majore si minore, in acest mod impartasind senzatia puternica ca fiecare compozitie are un tonal central definit sau o "cheie".

Renasterea a fost perioada de aur pentru compozitiile corale. In aceasta etapa, muzica instrumentala isi face aparitia pentru prima oara, in special ca muzica pentru instrumente cu clape prezentata sub forma de fantezii, variatii si miscari de dans.

In timpul Renasterii, compozitorii au inceput sa compuna lucrari polifonice doar pentru instrumente. Instrumentele cele mai folosite erau: lauta, viola si versiuni mai mici ale trompetei si trombonului. Aceste lucrari erau de cele mai multe ori scrise pentru a acompania balurile si pentru a intretine nobilimea.

Exemplu:  "Lucrare pentru sase laute"

Figura 4.9 Femeie cu lauta

Reprezentativi pentru aceasta perioada sunt urmatorii compozitori:

Josquin Des Prez (1449‑1521) compozitor franco‑flamand, mare maestru al polifoniei si stilului coral. Creatia sa cuprinde 22 messe, imnuri, psalmi, 86 de "chanson‑uri" si 129 motete, cantece polifonice in care se suprapun simultan mai multe melodii de sine statatoare in jurul melodiei cantate de un cantaret tenor. Mai tarziu, numele de moteta va defini lucrari variate, de factura polifonica, mai ales pentru cor a capella.

Lucrarea "El Grillo" reprezinta o dovada vie a folosirii unui numar mare de tehnici revolutionare pentru aceasta perioada.

Orlande di Lassus (1532‑1594) - compozitor flamand. Unul dintre cei mai mari compozitori ai Renasterii, care a realizat o sinteza a stilurilor flamand, francez, italian si german. Creatia sa cuprinde 1250 motete la 2‑12 voci, 53 messe la 4‑8 voci, madrigale, "chansons". Creatia lui Lassus marcheaza impreuna cu cea a lui Palestrina, punctul culminant al polifoniei vocale din secolul al XVI‑lea.

Giovani Pierluigi de Palestrina (1525‑1594) - compozitor italian maestru al muzicii corale a capella (cor bisericesc, mai tarziu, formatie instrumentala aflata in slujba unei biserici sau a unei curti princiare). Reprezentant al scolii polifonice din Roma, a compus muzica corala religioasa, laica (peste 100 de messe, peste 60 de oratorii, aproape 600 de motete, 200 de madrigaluri, piese pentru orga).

Barocul (c. 1600 - c. 1750)

Reprezentanti:

BACH, Johann Sebastien (1685‑1750)

HANDEL, George Frideric (1685‑1759)

LULLY, Jean‑Baptiste (1632‑1687)

PURCELL, Henry (1659‑1695)

SCARLATTI, Domenico (1685‑1757)

VIVALDI, Antonio (1678‑1741)

Barocul a reprezentat o perioada importanta in istoria lumii. Galileo, Kepler si Newton descopereau noi mijloace de a explica universul. In muzica, arta, arhitectura si imbracaminte, decoratiile fanteziste si ornamentatiile erau la moda.

Barocul reprezinta fundatia ce a fost asternuta pentru urmatorii 300 de ani de muzica, reprezentand nasterea orchestrei moderne. In acesta perioada, se definesc opera cu partile ei componente, uvertura, preludiul, aria si corurile, concertul si sonata. Opera combina muzica, actorie, decoruri, costume si recuzita teatrala. Actorii si actritele cantau scenariul sau libretto. Anumite opere erau serioase (opera seria), iar altele erau amuzante (opera buffa).

"Faptul ca genurile muzicale ale epocii baroce par atat de usor de stabilit, se datoreaza in primul rand functiei (religioasa, teatrala, de divertisment) ce le este atribuita. Nu trebuie uitat ca aproape orice productie muzicala este inainte de toate rezultatul unei comenzi; compozitorul se conformeaza deci exigentelor unui public, circumstantelor unei ceremonii, efectivului unei orchestre."

Familia violelor din epoca Renasterii a fost inlocuita cu vioara, violoncelul; se inventeaza harpsicordul, un tip de clavecin. In aceasta perioada, se realizeaza dezvoltari importante pentru toate grupurile de instrumente.

Pana in 1700, vechiile moduri inca se mai exercitau din cand in cand, colorand o anumita linie melodica, dar cu inceputul secolulul al XVIII‑lea, in intreaga Europa se introduce sistemul de armonie modern bazat pe scarile majore si minore. Muzica corala nu mai detinea suprematia si in timp ce compozitorii s‑au apucat din ce in ce mai mult sa compuna lucrari idiomatic instrumentale pentru ansambluri din ce in ce mai colorate si variate, in acelasi timp muzica "clasica" (in opozitie cu cea "populara") a inceput, incetul cu incetul, sa‑si gaseasca loc in diferitele paturi ale societatii, incepand sa fie cantata in aer liber, la dineuri sau ca spectacol in forma de opera. La nivel familiar, doamnele foarte bogate iau lectii de clavecin, iar la ora mesei, in casele mari si bogate, sunt angajati muzicieni pentru a canta si a crea un cadru muzical adecvat.

In acest "concert de pisici", umorul mascheaza asprimile unei ciocniri intre esteticile franceza si italiana, in paralel cu vastul conflic opunand cele doua mari curente ce traverseaza Europa artelor vizuale: clasic si baroc. Daca a existat o victorie, a fost numai aceea a muzicii, fie ca a insufletit madrigalul sau aria de curte, opera comica sau opera buffa.

Figura 4.10 Muzica baroca introdusa in Granta de pisicile italiene, 1749, gravura in culori de Geraldus Valk Paris, Biblioteca Nationala a Frantei

Reprezentatii principali ai acestei perioade sunt:

Claudio Monteverdi (1567‑1643) - compozitor italian, autor al unui impunator numar de madrigale (cantec religios pe o singura voce, la origine in Renastere era un cantec laic, idilic, pe 2‑3 voci, iar in secolul al XVI‑lea devine poem vocal pe 4‑5 voci), in care a parasit stilul polifonic a capella pentru noul stil al monodiei (tip de muzica bazat pe o singura linie melodica) acompaniate. A desavarsit incercarile precursorilor sai, marcand primul moment de seama in istoria operei, prin stabilirea atributelor de fond ale monodiei acompaniate, ale recitativului si ale orchestrei, creand pagini de profund dramatism ("Orfeu", "Intoarcerea lui Ulise in patrie"). Cu madrigalele sale se incheie marea epoca a polifoniei vocale, prin introducerea unor mijloace specifice operei (cantul solistic, coloratura vocala, acompaniamentul instrumental).

Figura 4.11 Orfeu

Heinrich Schutz (1585‑1672) - compozitor german, capelmaistru la Dresda - are un remarcabil aport in fuziunea stilului polifonic german cu stilul concertant monodic italian. Este autorul primei opere germane ("Daphne") si a primului balet ("Orfeu si Euridice"). Schutz compune patru oratorii (gen vocal‑simfonic de ampla dimensiune, avand la baza un livret cu o desfasurare dramatica; aparut la sfarsitul Renasterii, a cunoscut o larga dezvoltare in baroc si o noua inflorire in epoca moderna), cantate, motete, muzica religioasa.

Antonio Vivaldi (1675‑1741) - compozitor si violonist preclasic italian - a contribuit la evolutia concertului instrumental catre forma lui solistica. Vivaldi a compus 45 de opere ("Alexandru in India") si oratorii ("Moise"), simfonii (in trei miscari, anuntand simfonia clasica), peste 450 de "concerti grossi" si concerte solistice (al caror creator este), 75 de sonate. In toate compozitiile sale, a incercat sa imbine pitorescul descriptiv si resursele virtuozitatii instrumentale cu limpezimea scriiturii armonice si echilibrul formelor pure.

Johann Sebastian Bach (1685‑1750) - compozitor si organist german, autor de muzica religioasa ("Patimile dupa Ioan", "Patimile dupa Matei", "Oratoriul de Craciun") si laica (cantate, piese pentru orga - preludii, fugi - si pentru clavecin ("Clavecinul bine temperat")), sonate, suite si concerte instrumentale. Creatia lui Bach sintetizeaza cuceririle muzicii de la Renastere pana in vremea sa, incheind stralucita epoca a polifoniei instrumentale. "Prima caracteristica de luat in seama la J. S. Bach este neincrederea paradoxala a marelui muzician fata de orice inovatie. A ramas fidel clavecinului. Mutatiile impuse genurilor traditionale sunt insa de o asemenea profunzime si au un caracter atat de premonitoriu, incat posteritatea, in ciuda admiratiei precoce a lui Mozart, nu‑l va recunoaste amploarea geniului decat in secolul al XIX‑lea. Nu este inutil sa precizam masura in care suitele, sonatele, concertele si alte nenumarate piese pentru orga si clavecin ale lui Bach constituie contributia cea mai remarcabila si amintirea cea mai vie a unei activitati instrumentale intense in intreaga Germanie de Nord in secolele al XVII‑lea si al XVIII‑lea."

Uitata catva timp dupa moartea compozitorului, socotita demodata, opera lui Bach cunoaste o larga raspandire, generand un adevarat cult, dupa ce Mendelssohn‑Bartholdy (compozitor, pianist, organist si dirijor german, reprezentant de frunte al romantismului) dirijeaza in 1829 "Patimile dupa Matei". Ca o curiozitate, se poate sublinia faptul ca, expresia "B‑A‑C‑H" reprezinta un motiv muzical determinat de componentele numelui lui Bach, in nomenclatura literala a notelor (si bemol, la, do, si).

"Este curios de observat ca acest urias compozitor, inscris in centrul unei lungi dinastii muzicale, nu a creat cu adevarat nici un gen nou".

George Frideric Handel (1685‑1759) - compozitor, organist si violonist german, unul dintre cei mai de seama creatori ai istoriei muzicii. Alaturi de marele sau contemporan J. S. Bach, a contribuit la consolidarea formelor Barocului. Inaltele sale virtuti dramatice se manifesta in special in domeniul oratoriului, putand fi socotit creatorul oratoriului eroic. Sintetizand tendintele epocii sale, pe care le‑a incadrat intr‑o viziune proprie, creand stilul barocului tarziu, pregatind astfel aparitia clasicismului vienez, a scris opere ("Xerxes"), oratorii ("Messia), a caror tip clasic l‑a cristalizat, concerte pentru orga, concerti grossi, suite instrumentale ("Muzica apelor"), sonate, cantate, lieduri.

Clasicismul (c. 1750 - c.1830)

Reprezentanti:

BEETHOVEN, Ludwig van (1770‑1827)

HAYDN, Franz Josef (1732‑1809)

MOZART, Wolfgang Amadeus (1756‑1791)

PAGANINI, Niccoló (1782‑1840)

SCHUBERT, Franz (1797‑1828)

De‑a lungul perioadei clasice, au existat multe schimbari in intreaga lume. Revolutia franceza, razboaiele lui Napoleon au schimbat fata Europei.

"A doua jumatate a secolului al XVIII‑lea este marcata in acelasi timp de triumful tonalitatii si de suprematia muzicala germana. Noua era a Europei muzicale e caracterizata de estomparea clavecinului in favoarea pianului si de disparitia rapida a basului continuu"

In cadrul Barocului au fost create un numar de genuri muzicale care vor influenta compozitorii si operele lor pentru o lunga perioada de timp. Clasicismul va fi martorul aparitiei unei forme care va domina muzica instrumentala pana in ziua de astazi: sonata. Sonata va fi precursoarea dezvoltarii concertului modern, a simfoniei, a trioului si cvartetului catre un nou varf al rafinamentului structural si expresiv. Daca muzica Barocului este evidentiata de complicatia texturala, atunci perioada Clasica este caracterizata de obsesia claritatii structurale.

Clasicismul vienez reprezinta o perioada din istoria muzicii, cuprinsa intre a doua jumatate a secolului al XVIII‑lea si primele decenii ale secolului al XIX‑lea, ilustrata prin creatia, de nobila simplitate, claritate si armonie, a compozitorilor Haydn, Mozart si Beethoven. "Cei 40 de ani dintre moartea lui Bach (1750) si moartea lui Mozart (1791) sunt plasati in toate manualele sub etica comoda si justificata de "clasicismul vienez".

Muzica instrumentala a fost mult mai importanta decat muzica vocala in timpul perioadei clasice. Din ce in ce mai multe instrumente erau adaugate la orchestra, incluzand flautul, clarinetul, oboiul si fagotul.

Josef Haydn (1732‑1809) - com­pozitor austriac, unul dintre cei mai mari creatori pe care i‑a cunoscut istoria artei, reprezentant al scolii muzicale clasice vieneze, - este intemeietorul stilului clasic al muzicii instrumentale si parintele simfoniei, al sonatei, al cvartetului de coarde. Haydn este autorul celor 104 simfonii ("Dimineata", "Amiaza", "Seara", "Simfonia despartirii"), opere, oratorii("Creatiunea", "Anotimpurile"), messe, 35 de lucrari concertante, uverturi si 60 de sonate pentru pian. Haydn a contribuit la cristalizarea trasaturilor fundamentale ale simfonismului clasic vienez.

Wolfgang Amadeus Mozart (1756‑1791) - compozitor si interpret (violonist, pianist, dirijor) austriac - este unul dintre cei mai mari creatori ai istoriei muzicii, reprezentant - alaturi de Haydn si Beethoven - al clasicismului vienez.

"Pianistul Glenn Gould deplange faptul ca Mozart a murit prea batran. Nu este oare la fel de serios sa ne intrebam daca nu s‑a nascut prea tarziu? Caci prima maturitate a compozitorului coincide cu maturitatea tuturor genurilor pe care acesta se pregateste sa le transforme: concertul pentru solist, diferite genuri ale teatrului liric clasic, etc. Implinirea umana, libertatea artistica si hedonism senzual: acestea sunt, la Mozart, trasaturile cele mai vizibile ale contributiei sale inegalate in istoria artei muzicale."

Mozart manifesta o originalitate adanca, exprimata intr‑o opera vasta si multilaterala, cu o inepuizabila inventie melodica, imbinand elemente de stil rococo cu arhitectonica echilibrata a clasicismului si cu grandoarea formelor polifonice de tip baroc (pe care le reactualizeaza intr‑o maniera proprie). Mozart a fost si un instrumentist virtuos, a contribuit prin zeci de lucrari la dezvoltarea genului concertant (7 concerte pentru vioara, 21 pentru pian), lucrari ce consolideaza forma ciclica de concert in 3 parti. Operele "Rapirea din Serai", Nunta lui Figaro", "Flautul fermecat" sunt etape hotaratoare in evolutia teatrului liric. A compus 52 de simfonii, concerte, lucrari vocal‑simfonice, instrumentale si muzica religioasa (un "Recviem" terminat de discipolul sau Sussmayer), muzica de camera instrumentala si vocala. Toate lucrarile sale dau dimensiunile unei activitati desavarsite, cu uriase implicatii pentru istoria artelor.

Ludwig van Beethoven (1770‑1827) - compozitor german, unul dintre cei mai mari creatori din istoria muzicii este descendent al unei familii de muzicieni din Bonn, stralucit pianist in tinerete.

"Odata cu Beethoven se naste mitul artistului blestemat, victima a geniului care ii perturba arta izolandu‑l de contemporani. Realitatea istorica corespunde cu greu acestui cliseu ingaduitor."

Sintetizeaza totalitatea valorilor clasicismului, faurind noi forme de expresie. Cladeste o opera de o coplesitoare importanta pentru destinele artei sunetelor. Marea lui personalitate este caracterizata prin imbinarea gandirii cu o rara fantezie creatoare. Considerat drept cel mai mare maestru al simfoniei, al concertului si sonatei pentru pian solo sau in combinatie cu alt instrument, Beethoven confera lucrarilor sale instrumentale acel caracter dialectic, care va ramane in continuare un principiu fundamental al oricarei lucrari care are la baza forma de sonata. Maiestria dezvoltarilor ii ofera posibilitatea de a expune in lucrarile sale, cu o rascolitoare forta dramatica, nesfarsita gama a sentimentelor omenesti. Opera sa cuprinde 9 simfonii, uverturi, 5 concerte pentru pian, un concert pentru vioara, un triplu concert pentru pian, vioara si violoncel, 32 de sonate pentru pian, 10 sonate pentru vioara, 5 pentru violoncel, 17 cvartete, cvintete, baletul "Fapturile lui Prometeu", opera "Fidelio", muzica de scena, cantate, oratorii, messe, lieduri.

"Nu mai mult decat Bach sau Mozart, Beethoven nu a avut in fata necesitatea istorica de a inventa noi genuri muzicale. A oferit insa tuturor acelora pe care le‑a tratat (in special sonatei, cvartetului si simfoniei) un asemenea evantai de mutatii, incat lectia va rodi pana in zoriii secolului al XX‑lea".

Figura 4.12 Camera lui Ludwig van Beethoven, 1827. Sepia de Johann Nepomuk Hoecke, Viena, Museum des Stadt

Impresionanta priveliste, aceea a camerei compozitorului la trei zile dupa moartea acestuia, in prim plan, se observa pianul care a vibrat atat de des sub degetele celui mai puternic transformator al genurilor muzicale moderne.

Franz Schubert (1797‑1828) - compozitor austriac, elev al lui Salieri, de o inepuizabila inventie melodica, a imbogatit mijloacele armonice ale clasicilor. Schubert este creatorul liedului modern, opera sa cuprinzand 600 de lieduri, intre care celebrele cicluri "Frumoasa morarita", "Calatorie de iarna", 9 simfonii ("Simfonia neterminata"), 9 uverturi, 15 opere, lucrari pentru diverse formatii de camera, piese pentru pian (sonate).

RomantiSMUL timpuriu (c. 1830 - c.1860)

Reprezentanti:

BERLIOZ, Hector (1803‑1869)

 

CHOPIN, Frédérick (1810-1849)

 
MENDELSSOHN, Felix (1809-1847)
OFFENBACH, Jacques (1819-1880)

ROSSINI, Gioacchino (1792-1868)

 

SCHUMANN, Robert (1810-1856)

"Romantismul: muzica si societate. Romantismul se defineste in mare parte ca reactie la secolul Luminilor. Refuzandu‑si conditia de rotita a lumii, omul romantic devine centrul unui univers misterios si specific. Eul se afirma: in manifestarile sale extreme, conduce la crearea de opere exprimand bucurii si nelinisti, sperante si revolte, dar si la alinarea sau nimicirea creatorului, prin nebunie sau sinucidere. Romantismul a zdruncinat din temelii literatura inaintea muzicii sau a picturii. Rolul de precursor jucat de Germania in a doua jumatate a secolului al XVIII‑lea este incontestabil".

In timp ce perioada clasica isi atingea apogeul, devine din ce in ce mai evident, in special cu ultimile lucrari ale lui Beethoven, ca intensitatea si cantitatea de exprimare pe care compozitorii incercau sa o atinga incepuse sa depaseasca ceea ce putea sa cuprinda dimensiunea orchestrei clasice. Ca urmare a acestui fapt, in urmatoarea perioada din istoria muzicii, compozitorii au incercat sa balanseze expresivitatea si ceremoniosul din muzica cu o varietate de abordari moderne pentru acea perioada.

In timp ce harta muzicii incepe sa se deschida, apar scolile nationale. Elementul definitoriu pentru romantism a fost cautarea pentru originalitate si individualitate de exprimare care a inceput atunci si care avea sa devina o obsesie pentru intreaga perioada.

Perioada Romantica a fost epoca de aur a virtuosilor, unde cea mai dificila muzica va fi cantata cu o usurinta nonsalanta, iar cele mai inofensive teme dintr‑o compozitie vor fi dezvoltate intr‑o mare masura pentru satisfactia audientei.

Intervalul emotional al muzicii din timpul acestei perioade a fost destul de intins, asa cum a fost si vocabularul armoniei si limitele si numarul de instrumente care erau folosite pentru cantat. Deseori muzica avea un "program", o poveste atasata ei, cateodata de natura tragica sau de deznadejde, uneori infatisand fenomene naturale cum ar fi rauri sau caii galopand.

Toti presimt minunatele virtualitati ce se deschid muzicii, confidenta obscurelor intrebari ale sufletului:

"Pianul, pana acum, sunt eu, cuvantul meu, viata mea: este depozitarul intim a tot ce s‑a miscat in mintea mea in zilele cele mai fierbinti ale tineretii; in el au fost toate dorintele, visurile, toate bucuriile si durerile mele" scria Franz Liszt

Semnificativi pentru curentul romantic pot fi considerati urmatorii compozitori:

Richard Wagner (1813‑1883) - compozitor, dramaturg, dirijor, teoretician de arta, scriitor si eseist german, a reprezentat una dintre cele mai proeminente figuri ale romantismului. Creator al "dramei muzicale" ca sinteza a imbinarii muzicii cu poezia, cu actiunea dramatica, utilizand scenografia si efectele de lumina, innoitor revolutionar pe taramul armoniei, in lucrarile sale de maturitate a inlocuit cantarea "arioso" (forma intermediara intre arie si recitativ) cu "declamatia melodica". Reformator si in domeniul orchestratiei, potentand la maximum efectele coloristice ale orchestrei, pentru caracterizarea personajelor si a diverselor situatii scenice, foloseste "laitmotivele", iar continua lor inlantuire cu tonalitati mereu schimbatoare naste pe alocuri "melodia infinita". Wagner a fost un reformator al operei ("Olandezul zburator", "Vasul fantoma"), a scris muzica simfonica (4 uverturi, 1 simfonie), muzica de camera vocala (5 lieduri), 13 volume de scrieri literare, filozofice, estetice si teoretice ("Arta si viitorul", "Opera de arta a viitorului", "Opera si drama")

Johannes Brahms (1833‑1897) - pianist, dirijor si compozitor german stabilit la Viena este unul dintre cei mai de seama creatori ai secolului al XIX‑lea. Creatia sa, in care nobletea inspiratiei melodice, de nuanta afectiv romantica, se imbina cu originalitatea armoniei si a simtului pentru largi constructii simfonice, pastreaza si cultiva formele traditionale ale muzicii clasice. Brahms a compus 4 simfonii, 4 concerte pentru solisti si orchestra, uverturi, "Rapsodia pentru alto, cor barbatesc si orchestra", "Recviemul german", sonate, variatiuni, sonate, balade, "intermezzo" (fragment sau scurta piesa muzicala cu caracter comic care face legatura intre doua parti ale unei lucrari; ulterior compozitie instrumentala autonoma), rapsodii, valsuri pentru pian, muzica de camera, lieduri.

Romantismul tarziu (c. 1860 - c. 1920)

Reprezentanti:

BRAHMS, Johannes (1833‑1897)

DVORAK, Antonin (1841‑1904)

GRIEG, Edvard (1843‑1907)

 
LISZT, Franz (1811-1886)

 
MUSSORGSKY, Modest (1839-1891)

 
RIMSKY-KORSAKOV, Nikolai (1844-1908)

SAINT-SAËNS, Camille (1835-1921)

SMETANA, Bedrich (1824-1884)
STRAUSS, Johann Jr. (1825-1899)
Ceaikovski, Piotr (1840-1893) VERDI, Giuseppe (1813-1901)
WAGNER, Richard (1813-1883)

ELGAR, Edward (1857-1934)
FAURÉ, Gabriel (1845-1924)

MAHLER, Gustav (1860-1911)
PUCCINI, Giacomo (1858-1924)

 
RACHMANINOV, Sergei (1873-1943)
STRAUSS, Richard (1864-1949)

Cu exceptia lui Brahms si Bruchner, compozitorii din aceasta perioada au avut in comun tendinta generala de a da frau liber inspiratiei naturale, deseori aranjandu‑si compozitiile mai mult in termeni ai contextului emotional si continuitatii dramatice, in loc de crestere structural organica. Aceasta a fost o perioada caracterizata de o extraordinara rapiditate de aparitie a scolilor nationale si de suprematia operelor lui Verdi si Wagner.

"Din punct de vedere muzical, a doua faza romantica se distinge prin succesul operei nationale. Gata cu cosmopolitismul epocii precedente, cu confidentele pe claviatura, cu predilectia pentru pian. Opera permite transmiterea publica a unui mesaj patriotic - chiar si prin folosirea limbilor locale - exprima o revolta precisa sau se inspira din sursele profunde ale traditiilor nationale. Genul poate chiar sa exprime un act de independenta: astfel, marea opera franceza se inscrie impotriva traditiei italiene si a reformei wagneriene".

Sfarsitul Romantismului a venit cu fragmentarea stilului de baza, compozitorii alaturandu‑se diferitelor "scoli" de muzica, fiecare cu stilul ei care a fost la moda pentru o scurta perioada de timp, dintre reprezentantii acestui curent remarcandu‑se urmatorii compozitori:

Anton Bruchner (1824‑1896) - organist (turnee in marile centre ale Europei vremii) si compozitor austriac, profesor la Conservatorul din Viena - a fost unul dintre cei mai straluciti simfonisti ai istoriei muzicii, creatia sa se caracterizeaza prin monumentalitate si maestrie contrapunctica. Creatia sa abunda de teme caracterizate prin melodicitate de tip schubertian, cu frecvente inflexiuni populare. Stilul sau armonic este apropiat de cel al lui Wagner, opera sa fiind alcatuita din 9 simfonii, mai multe messe si diverse lucrari pentru cor.

Piotr Ceaikovski (1840‑1893) - compozitor rus, creatia sa carac­te­rizandu‑se prin bogatie melodica si farmec romantic - a compus simfonii, uverturi, concerte instrumentale, opere ("Dama de pica"), balete ("Lacul lebedelor", "Frumoasa din padurea adormita", "Spargatorul de nuci"), muzica de camera, instrumentala si vocala.

Gustav Mahler (1860‑1911) - com­pozitor si dirijor austriac, elev a lui Bruchner - compune simfonii monumentale, dintre care unele cu solisti vocali si cor, cicluri de lieduri cu acompaniament de orchestra ("Cantecele copiilor morti"). Opera sa sintetizeaza trasaturi ale simfonismului romantic facand legatura cu noua scoala vieneza. Mahler a format o scoala dirijorala, remarcabila sa cariera de sef de orchestra l‑a condus la pupitrul salilor de concerte la Viena, Praga, Budapesta, Hamburg, New York. Opera lui Mahler se inscrie in romantismul tarziu, avand totodata largi ecouri in creatia secolului al XX‑lea.

Richard Strauss (1864‑1949) - compozitor si dirijor german - a dirijat la operele din Berlin, Munchen, Viena. Strauss a fost un stralucit reprezentat al muzicii cu program din perioada postromantismului, inovator in domeniul armoniei si orchestratiei. A compus 20 de poeme simfonice ("Don Juan", "Don Quijote"), primele sale opere sunt realizate inca sub vadita influenta a muzicii lui Wagner, compozitiile din perioada de maturitate ("Salomeea", "Cavalerul rozelor") poarta amprenta stilului sau distinct.

 Giuseppe Verdi - (1813‑1901) - compozitor italian a carui creatie a marcat una din marile perioade ale operei ("Nabucco", "Trubadurul", "Traviata", "Aida", "Otello") - a scris de asemeni muzica religioasa ("Recviemul"), de camera si vocala. In operele sale in care actiunea urmareste veridicul situatiilor si al caracterelor, vocea ramane principalul mijloc de talmacire a starilor sufletesti cu ajutorul unei melodici generoase (in arii, duete, ansambluri, coruri)

Figura 4.13 Josef Danhauser, Liszt la pian, 1840 Berlin

Nici o imagine nu evoca mai bine mitul virtuozului romantic. Franz Liszt este la pian, inconjurat de auditori celebri (Alexandre Dumas, Victor Hugo, Paganini, Rossini, George Sand, Marie d'Agoult), dar privirea ii este indreptata spre bustul lui Beethoven; depozitar glorios al traditiei, Liszt transmite nemuritorul mesaj al acestuia.

Perioada dupa marile razboaie (c. 1920 - pana in prezent)

Reprezentanti:

DEBUSSY, Claude (1862-1918)

BARTÓK, Béla (1881-1945)
COPLAND, Aaron (1900-1990)
HOLST, Gustav (1874-1934)
PROKOFIEV, Sergei (1891-1953
RAVEL, Maurice (1875-1937)

 
SHOSTAKOVICH, Dmitri (1906-1975)
SIBELIUS, Jean (1865-1957)

 
STRAVINSKY, Igor (1882-1971)
VAUGHAN WILLIAMS, Ralph (1872-1958)

"In secolul al XX‑lea, istoria genurilor se scrie mai mult in termeni de mutatie, de experienta si de sinteza decat in termeni de inventie si determinare categoriala."

In aceasta perioada, s‑au scris mai multe tipuri si stiluri de muzica decat in orice alta perioada din istorie. Singura limitare era imaginatia compozitorului. Peter Schikele s‑a distrat in lucrarile sale punandu‑i pe cantareti sa cante cu un mustiuc (piesa de metal, ebonit sau os la instrumentele de suflat, prin care se sufla) sau sa faca gargara cu apa.

Aceasta perioada este fara nici o urma de indoiala cea mai incurcata dintre toate perioadele muzicale de pana acum, deoarece compozitorii au abordat stiluri variate, aparent contradictorii si in opozitie. Tipic pentru dilema perioadei dintre razboaie, este exemplul compozitorilor austrieci Webern si Lehar. In timp ce primul experimenta o forma foarte concisa si moderna cunoscuta sub denumirea de "structura seriala", al doilea simultan, compunea intr‑un stil de opereta care si‑ar fi gasit locul cu jumatate de secol mai inainte.

Asa de diverse sunt stilurile folosite de‑a lungul celei mai mari parti a secolului actual ca numai prin incercare ascultatorii pot sa descopere ei insisi daca un anumit compozitor le este pe placul lor sau nu.

"Totul este permis si totusi rezultatul sonor pare adesea sa vina dintr‑o estetica a masei si a monotoniei, fara legatura cu sperantele provocate de o asemenea desfasurare de mijloace libere si noi. Criza? Muzica a cunoscut atatea de‑a lungul istoriei sale. In acest context insa, destinul genurilor muzicale (care in aparenta nu se mai inventeaza) nu constituie cea mai mica dintre ciudateniile muzicale recente."

Unul din tipurile de muzica cu program din aceasta perioada s‑a numit muzica impresionista.

Figura 4.14 In timp ce muzica romantica este ca un tabloul clar, patrunzator al unui prieten, muzica impresionista este ca un tablou vag, incetosat al aceluiasi prieten

Un alt tip de muzica al secolului al XX‑lea s‑a numit neoclasic. Muzica neoclasica inseamna o muzica noua dar care este similara cu muzica perioadei clasice. In timp ce muzica neoclasica suna totusi modern, ea este scrisa urmarind formele si ideile de baza ale perioadei clasice. Un compozitor faimos neoclasic este Igor Stravinsky.

Dintre posibilele alegeri putem sa recomandam creatiile urmatorilor compozitori:

Claude Debussy (1862‑1918) - compozitor, pianist si critic muzical francez, novator in domeniul formei, ritmicii, armoniei si orchestratiei intemeiate pe rafinate combinatii de timbre instrumentale - a imprimat creatiei sale unele trasaturi impresioniste, evocand cu plasticitate si finete impresiile momentane, fugitive ("Preludiul la dupa amiaza unui faun", cicluri de preludii pentru pian "Imagini", lucrari simfonice "Nocturne" si "Marea"). A compus si balete ("Jocuri"), lucrari vocal‑simfonice ("Martirul Sf. Sebastian"), opera "Pelleas si Melisande", muzica de camera, diverse melodii.

Arnold Schonberg (1874‑1951) - compozitor austriac, profesor la Viena, Berlin, Boston, New York, a continuat la inceput linia lui Wagner, pentru ca ulterior sa deschida drumurile atonalismului (tehnica de compozitie ce suspenda legile tonale sau modale si implicit principiile armoniei clasice, adica relatiile intre sunetele tonalitatii sau modului) pentru a deveni parintele muzicii dodecafonice (se bazeaza pe egalitatea totala a celor 12 sunete ale gamei egal temperate) si seriale (sistem ce are drept element ordonator seria - adica o succesiune de 4‑12 sunete ce constituie elementul generator al lucrarii, nici unul dintre sunete neputand reapare in discurs inainte de epuizarea intregii serii). Odata cu cele 5 piese pentru pian, Schonberg aplica sistematic tehnica dodecafonica, iar in unele creatii de la sfarsitul vietii este vizibila o oarecare intoarcere la tonalitate ("Concertul pentru pian op. 42). Schonenberg a avut o larga influenta asupra discipolilor sai din Noua scoala vieneza (scoala componistica in cadrul careia in primele decenii ale secolui al XX‑lea, la Viena, s‑au constituit principiile muzicii dodecafonice si ale sistemului serial). Lista sa de compozitii cuprinde opera "Moise si Aron", monodrama "Asteptare", 4 cvartete de coarde, diverse piese pentru formatii instrumentale de camera, lieduri si lucrari teoretice ("Tratat de armonie", eseuri, studiul "Stil si idee"). Toate aceste lucrari confera operei sale, de orientare expresionista, un spirit de reforma radicala.

Alban Berg (1885‑1935) - compozitor austriac, remarcabil reprezentant, alaturi de Schonberg si Webern, al Noii scoli vieneze - a fost elevul lui Schonberg, creand muzica dodecafonica cu caracter liric si dramatic accentuat (operele "Wozzeck" si "Lulu", un concert pentru vioara, lucrari de camera, lieduri).

Figura 4.15 Alban Berg fotografiat deasupra portretului sau pictat de Arnold Schoenberg

 Anton von Webern (1883‑1945) - compozitor, dirijor, muzicolog austriac, elev a lui Schonberg, dirijor la operele din Viena si Praga - a adoptat si cristalizat sistemul serial de compozitie. Creatia sa a exercitat o puternica influenta asupra avangardei de dupa 1950. A compus muzica vocal‑simfonica, simfonica, piese pentru orchestra.

 Igor Stravinski (1882‑1971) - compozitor, dirijor si pianist rus, stabilit in Franta si apoi in S.U.A. (dupa cel de al doilea razboi mondial) - in prima perioada, "nationala" (c. 1910‑1922), inspirandu‑se din folclorul rus, acorda un rol precumpanitor ritmului (baletele "Pasarea de foc", "Petrusca", cantate scenice, operele "Privighetoarea" si "Mavra"). A doua perioada (aproximativ pana in 1955), este marcata prin "intoarcerea la Bach", adoptarea formelor polifonice ale barocului ("Simfonia psalmilor", concertul pentru orchestra de camera "Dumbarton Oaks", opera "The Rake's Progress"). In a treia perioada, devine adeptul dodecafoniei seriale, pe care o aplica intonatiei de esenta modala ("Potopul").

Iar pentru incheiere credem ca putem sa raspundem la intrebarea: Ce inseamna muzica?

Intelesul muzicii trebuie gasit in muzica, in melodiile, in armoniile, in ritmurile ei, in culoarea ei orchestrala si mai ales in felul in care ea se dezvolta. Dezvoltarea este lucrul principal in muzica, la fel ca si in viata; pentru ca dezvoltarea inseamna schimbare, crestere, inflorire si toate aceste lucruri constituie insasi viata. O mare piesa muzicala are si ea o viata, intre inceputul si sfarsitul ei. In aceasta perioada de timp toate temele, melodiile, ideile ei muzicale, oricat de mici ar fi, cresc si se dezvolta, capatand o viata proprie.

Muzica are propriile ei intelesuri, care stau acolo, inlauntrul muzicii, si va asteapta sa le simtiti; si n‑aveti nevoie de nici un fel de imagini sau de istorisiri care sa va spuna exact ce inseamna muzica insasi.

Figura 4.16 Igor Stravinski, Sarbatoarea primaverii, Dansul alesei.

Miscari notate in 1913 de Valentine Hugo

Daca va place catusi de putin muzica, veti gasi singuri intelesurile ascultand doar. Si asta este si ceea ce trebuie sa faceti. Asezati‑va mai comod, destinsi, si bucurati‑va de muzica, ascultati sunetele, simtindu‑le cum se misca in jurul vostru, sarind, topaind, ciocnindu‑se unul de altul, zvacnind, alunecand - si bucurati‑va pur si simplu de ASTA.

Intelesul muzicii sta in muzica si nicaieri in alta parte.