|
|
|
Tema si viziunea despre lume, reflectate intr-un text poetic din opera lui Nichita Stanescu - Leoaica tanara, iubirea
Nichita Stanescu este considerat a fi unul dintre inovatorii limbajului poetic in literatura romana alaturi de Mihai Eminescu si Tudor Arghezi. Astfel, conform opiniei lui Eugen Lovinescu, Nichita Stanescu schimba sensul si planul speculatiei poetice, lirismul sau fiind "neasteptat si atenteaza" la intelegerea cititorului. Nicolae Manolescu surprinde, de asemenea, in poezia stanesciana "o rasturnare de perceptii", "o metafizica a realului si o fizica a emotiilor".
Nichita Stanescu este reprezentant al generatiei anilor '60, exprimandu-si epoca si contribuind in mod decisiv la constituirea ei prin ideologia sa poetica.
Scrierile sale apartin curentului neomodernism, curent literar dezvoltat in a doua jumatate a secolului al XX-lea care isi propune sa realizeze o literatura ce reia formule si modele moderniste intr-o varianta inedita. Aceasta reinnodare a legaturilor cu perioada modernismului se realizeaza atat prin utilizarea formulelor de expresie moderniste, a limbajului ambiguu, a metaforelor subtile, a imaginilor insolite cat si prin reflectie filozofica, ironie si intelectualism. Dificultatea liricii lui Nichita Stanescu si incantarea pe care o produce, provin din modul in care ea contrariaza permanent asteptarile cititorului. Perceperea abstractiilor ca avand o existenta concreta si preschimbarea lucrurilor concrete in abstractii, aceasta inversare a raporturilor, reprezinta o caracteristica proeminenta a poeziei lui Nichita Stanescu. In conceptia lui, poezia e vie: "se naste din imaginatia poetului si se hraneste cu imaginatia cititorului". Poezia devine o tulburatoare cunoastere de sine si o comunicare cu sinele. Fiind permanent orientat spre comunicare si simtindu-se tradat de cuvinte, Nichita Stanescu incearca sa gaseasca niste combinatii sintactico-metaforice pe care le numeste "necuvinte".
Poezia "Leoaica tanara, iubirea" este cuprinsa in volumul "O viziune a sentimentelor' aparut in 1964. Acest volum face parte din prima etapa a creatiei stanesciene, o etapa a exuberantei, a tineretii si are ca tema centrala dragostea ca stare de certitudine. Asadar, tema centrala a poeziei este iubirea, vazuta ca un sentiment care poate defini existenta. Intregul text este o metafora ampla pentru modurile de manifestare ale iubirii, sentiment de energie si vibratie continua. Metafora centrala este explicata chiar din titlu prin intermediul apozitiei "iubirea", deoarece acest sentiment este vazut sub forma unui animal de prada agresiv, o "leoaica tanara". Putem distinge patru secvente ale acestei povesti de intalnire cu iubirea, urmarindu-se, pe rand, schimbarile si metamorfozele prin care trece cel care a cunoscut iubirea. Prima strofa prezinta propria descoperire a iubirii de catre eul liric (pronumele la persoana I singular "mi", "ma", "m" fiind marci ale prezentei eului liric). Prin utilizarea mijloacelor artistice iubirea este materializata, imaginile artistice create prezinta totul ca pe o aventura. Sentimentul apare brusc ("mi-a sarit in fata"), in mod neasteptat, luandu-l prin surprindere si fara a-i oferi timp sa reactioneze in vreun fel. Abia dupa ce este afectat, eul liric realizeaza ca il "pandise-n incordare mai demult'. Decticul temporal "demult" arata timpul indelungat al urmaririi, iubirea fiind in asteptarea momentului prielnic pentru "a ataca". Prin adverbul "azi" prezent in ultimul vers al strofei se poate observa ca momentul prielnic este chiar acum, in prezent. Forta devastatoare cu care actioneaza, duritatea sunt redate prin versul "Coltii albi mi i-a infipt in fata". Iubirea se manifesta intr-un mod violent ("m-a muscat") lasand urme, unele chiar vizibile ("de fata") transformarea fiind deci ireversibila. Cea de-a doua strofa poate fi interpretata ca o descriere cosmogonica. Schimbarile produse in interiorul eului liric determinate de aparitia unui nou sentiment, iubirea, produc schimbari la nivelul exteriorului. Aceste schimbari sunt la fel de bruste ("Si deodata"), iar eul liric resimte acum tot exteriorul, sentimente de ameteala si confuzie punand stapanire asupra lui. Forta agresiva a iubirii modifica realitatea, re-ordoneaza lumea dupa propriile-i legi intr-un joc al cercurilor (simbol al perfectiunii): "Se facu un cerc, de-a-dura,/ cand mai larg, cand mai aproape,/ ca o strangere de ape." Acest nou univers este creat in jurul eului liric, el fiind nucleul.Simturile-i sunt exacerbate caci "privirea-n sus tasni" iar "auzul o-ntalni/ tocmai langa ciocarlii". Amestecul de senzatii, combinarea echivoca a simturilor dau nastere unei alte viziuni asupra lumii.
Transformarea propriei interioritati este descrisa in cea de-a treia strofa prin modificarile fizice suferite. Cel care a fost "afectat" de iubire nu se mai recunoaste pe sine, totul este schimbat, diferit: "Mi-am dus mana la spranceana,/ la tampla si la barbie,/ dar mana nu le mai stie."In ultima stofa timpul este incetinit, iubirea avand acum o miscare lina, ("aluneca-n nestire"). Nimic nu este concret, tangibil. Starea data de iubire este asemanata cu un miraj prin sintagma "desert in stralucire". In continuare sentimentul care a pus stapanirea asupra eului liric este surprinzator, avand "miscarile viclene", asa cum a fost si aparitia lui. Ultimele doua versuri, "inca-o vreme,/ si-inca-o vreme", arata continuitatea sentimentului, durata sa imposibil de definit. Prin punctele de suspensie utilizate la sfarsitul poeziei, finalul este deschis lasand loc mai multor interpretari. Seductia poate fi reluata oricand, fie din perspectiva aceleiasi iubiri, fie din perspectiva altei iubiri. Asadar, in conceptia lui Nichita Stanescu, iubirea este un act fundamental. Dupa cum se observa si in textul propus, el este capabil sa conduca la schimbarea radicala a alcatuirii interioare, la o metamorfoza definitiva a fiintei. Dragostea genereaza o stare de fascinatie, hipnotica, convertita in experienta unica. Prin revelatia iubirii timpul se comprima, se "sparge" facand loc eternitatii.
III. 97 (demonstratia apartenentei unui text liric studiat la estetica directiei traditionaliste )
Ion Pillat este un poet traditionalist a carui activitate literara poate fi incadrata in perioada interbelica. Opera sa se afla la confluenta curentelor literare, ingloband elemente romantice, parnasiene, simboliste clasice, dar si motive autohtone, deci traditionaliste.Poetul debuteaza cu volumul "Visari pagane" in 1912 dupa care urmeaza "Eternitati de-o clipa" unde se observa atasamentul lui fata de simbolism. Poezia maturitatii este reprezentata de volumele "Gradina intre ziduri" si "Pe Arges in sus" unde se evidentiaza foarte bine legatura cu pamantul si locurile natale. Volumul "Biserica de altadata" reliefeaza ortodoxismul, iar "Limpezimi" si "Poeme intr-un vers" sunt volume de orientare clasica. Poezia "Aci sosi pe vremuri" face parte din volumul "Pe Arges in sus" aparut in 1923. Acest volum este reprezentativ pentru traditionalismul poetului intrucat poeziile incluse realizeaza imaginea spatiului natal, casa parinteasca, natura campeneasca insufletita de amintirile copilariei.Temele predilecte ale liricii lui Ion Pillat sunt: timpul, spatiul natal si reinvierea trecutului acestea fiind regasite si in poezia "Aci sosi pe vremuri". Poezia este o meditatie nostalgica pe tema trecerii ireversibile a timpului asociata cu repetabilitatea destinului uman, ciclicitatea vietii.Titlul este o sintagma ce fixeaza cadrul spatio-temporal al iubirii ce va fi evocata (timp si spatiu mitic, nedefinit), prin indicii de spatiu (adverbul de loc cu forma regionala "aci"), de timp (locutiune adverbiala de timp "pe vremuri") si forma verbala de perfect simplu ("sosi"). Acestea sugereaza ca existenta umana se bazeaza pe experiente repetabile, reluate si retraite de fiecare generatie in parte care simte si traieste asemenea predecesorilor.Compozitional, poezia este alcatuita din nouasprezece distihuri si un vers final avand rolul de laitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate in mai multe secvente poetice: incipitul, evocarea iubirii "de ieri" a bunicilor, meditatia asupra efemeritatii conditiei umane, iubirea "de acum" a tinerilor si epilogul poeziei. Cele doua planuri, trecutul si prezentul sunt redate succesiv ceea ce accentueaza ideea de ciclicitate a vietii si a iubirii. Se utilizeaza elemente de simetrie si opozitie a planurilor construite pe relatia "atunci" - "acum". Elemente de recurenta sunt spre exemplu motivul clopotului, insotind doua momente esentiale ale existentei umane - nunta si moartea, simbol al trecerii timpului si laitmotivul din versul final. Primele doua distihuri reprezinta incipitul poeziei si fixeaza prin intermediul unei metafore: "casa amintirii", spatiul rememorarii nostalgice a trecutului. Aceste prime versuri reprezinta un pastel in care este descrisa casa ce arata imaginea unor amintiri. Elementele asociate casei "obloane", "poarta", "zavor", versul "Paianjeni zabrelira si poarta, si zavor" si personificarea "imbatranira plopii" sugereaza trecerea timpului, degradarea elementelor survenita odata cu trecerea timpului; se contureaza astfel o imagine a unui loc pustiu si parasit, dar se si accentueaza ideea de spatiu privilegiat, izolat, accesibil numai urmasului care poate reinvia trecutul in amintire.
Trecutul este activat prin prezentarea bunicii cu nume mitologic Caliopy (muza poeziei si a elocintei in mitologia greaca).Urmeaza o zona narativ-epica unde se poate urmari intalnirea bunicilor, indragostitii de altadata. Totul se desfasoara respectand un ceremonial. Bunicul asteapta sosirea berlinei din care coboara tanara "in larga crinolina". Prezenta berlinei accentueaza imaginea trecutului. Bunicul ii recita iubitei capodopere ale literaturii romantice, iar sunetul clopotului insoteste protector cuplul de indragostiti. Acestia par ca vor sa conserve momentele, dar trecerea timpului a afectat pana si aceasta atmosfera de basm. Meditatia poetica, tonalitatea elegiaca evidentiaza ideea ca eternizarea fiintei umane este posibila doar prin iubire. Eternitatea iubirii, clipa de fericire, este urmata in versul urmator de revenirea la realitatea timpului care trece ireversibil: "De mult e mort bunicul, bunica e batrana", portretele fiind singurele care pastreaza imaginile de odinioara ale stramosilor("Ce straniu lucru: vremea! - Deodata pe perete/ Te vezi aievea numai in stersele portrete.") Prin intermediul unei comparatii se realizeaza o paralela trecut-prezent si se face trecerea la planul prezentului: "Ca ieri sosi bunicasi vii acuma tu". Ca intr-un ritual, nepotii repeta gesturile bunicilor. Diferentele tin de moda vremii: iubita coboara acum din trasura, iar indragostitul ii recita poeme simboliste. Din portretul fizic al iubitei se retine doar detaliul spiritualizat, imaginea ochilor, ieri "ochi de peruzea", acum "ochi de ametist".Sunetul clopotului insoteste din nou momentul intalnirii indragostitilor si sugereaza repetabilitatea existentei umane, iar versul final accentueaza trecerea iremediabila a timpului ("De nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat").Muzicalitatea e conferita atat de elementele prozodiei clasice - rima imperecheata, ritmul iambic, masura de 13-14 silabe, de motivul clopotului care este un posibil refren cat si de numele cu sonoritate din secolul al XIX-lea (Eliad, Le lac, Sburatorul) si moderne de la inceputul secolului al XX-lea (Francis Jammes, Horia Furtuna) La nivel morfo-sintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut si planul prezent evocate in poezie. Verbele la timpul prezent fie ilustreaza permanenta sentimentului de iubire ("vii", "calci") fie insotesc meditatia pe tema trecerii timpului ("te vezi", "te recunosti"). Verbele la perfectul simplu ("sosi", "sari", "spuse") au rolul de a reda rapiditatea gesturilor.
O particularitate a nivelului lexical este folosirea cuvintelor arhaice si regionale in evocarea trecutului: "haiduc", "potera", "berlina", "crinolina".Din punct de vedere stilistic, la nivel structural se utilizeaza paralelismul, simetria, antiteza, iar dintre figurile de stil se foloseste cu precadere metafora: "casa amintirii", "ochi de peruzea", "ochi de ametist" si comparatia care sustine ideea ciclicitatii ("Ca ieri sosi bunica si vii acuma tu"). In concluzie, prin tematica - amintirea trecutului, evocarea copilariei, ciclicitate, simetria povestilor si tonalitatea elegiaca poezia "Aci sosi pe vremuri" apartine liricii traditionaliste.
III. 98 (ideologia promovata de revista Dacia literara, asa cum se reflecta intr-o opera literara studiata - Ion Heliade Radulescu, "Sburatorul")
In istoria literaturii romane, perioada cuprinsa intre 1830 si 1860 este cunoscuta sub denumirea de "perioada pasoptista". Generatia noua ce se formeaza "in larma ideilor noua" , folosind chiar cuvintele lui Alecu Russo, face parte din asa-numitul "Romantism national" pe care il creeaza prin opera, idealuri si convingeri. Acest curent este o imbinare eterogena a clasicului, romanticului si realismului.Revista "Dacia literara" apare in ianuarie 1840 la Iasi; prin articolul-program "Introductie", semnat de Mihail Kogalniceanu vor fi enuntate principalele idei ce au insufletit intreaga miscare culturala pasoptista. Acestea vor fi reluate in aproape toate revistele literare importante din epoca ("Propasirea", "Junimea romana", "Romania literara" s.a).Intr-o perioada in care putinele publicatii existente prezentau preponderent fapte politice, aceasta revista face nota discordanta si este prima care se angajeaza sa publice doar lucrari literare.Atat titlul, semnificativ pentru idealul Unirii, cat si dorinta de a lupta pentru ca "romanii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti", anticipau rolul pe care aceasta revista urma sa-l aiba in epoca. "Dacia literara" i-a grupat pe cei mai importanti scriitori ai epocii, si anume pe M. Kogalniceanu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, Al. Donici.In primul numar al revistei, Kogalniceanu publica articolul intitulat "Introductie". Acesta va deveni programul romantismului romanesc, venind ca un raspuns la intrebarea lansata de Gh. Baritiu, doi ani mai devreme: "Dar voi, genii romanilor, unde durmitati?"
Ingrijorat de saracia literaturii romane, Ion Heliade Radulescu lansase un apel catre tinerii scriitori: "Scrieti, baieti, orice, numai scrieti!". Interpretand indemnul din punct de vedere cantitativ, multe publicatii ale epocii au incurajat o literatura mediocra, adesea imitata dupa scrieri siropoase occidentale. Mihail Kogalniceanu avertizeaza insa pericolul unei astfel de literaturi, care elimina criteriul estetic.In prima parte a articolului, autorul mentioneaza, in termeni laudativi, cele mai bune reviste ale momentului, insa, datorita nuantei locale si politice a materialelor publicate pana in momentul respectiv, Kogalniceanu argumenteaza necesitatea unei reviste care "s-ar indeletnici cu publicatiile romanesti, fie din orice parte a Daciei, numai sa fie bune". Aceasta revista va fi "Dacia literara".Ironizand imitarea modelelor straine (care "omoara in noi duhul national"), autorul sintetizeaza nu doar programul revistei, ci si cateva idei care vor directiona intreaga literatura romana. Luand o tinuta morala si obiectiva, autorul pune problema unei interpretari directe a scriiturii ("vom critica cartea, iar nu persoana"), si a unei critici facute fara ura si partinire. De asemenea, in aceasta lucrare, traducerile sunt admise doar daca sunt corect realizate, desi Kogalniceanu mai subliniaza ca "Traductiile nu fac insa o literatura".In scopul realizarii unei literaturi de specific national, in loc sa imite scriitorii straini, romanii ar putea realiza o literatura autohtona, inspirata din istoria nationala, natura si folclor. Aceasta recomandare, care se incadreaza in ideile de circulatie romantica, se va regasi in operele pasoptistilor.Balada "Sburatorul" de I. H. Radulescu reprezinta o aplicare a principiului enuntat de Kogalniceanu. Sursa poeziei consta intr-o credinta populara care a generat mitul erotic al Sburatorului. In folclorul romanesc, Sburatorul este o semidivinitate erotica, un demon simbolizand chinurile iubirii. El este conceput ca putandu-se metamorfoza in sarpe, zmeu sau sul de foc spre a patrunde nestiut in casa, unde se transforma intr-un tanar frumos si pasionat, care isi chinuie victima (fata sau femeie matura), tulburand-o pana la epuizare cu senzatia chinuitoare a dragostei neimplinite. In fond el apare in vis, uneori ca semizeu acoperit cu solzi argintii si cu aripi albe pe umeri. Folclorul erotic consacra Sburatorului cantece, farmece, vraji si descantece.Tema poeziei este zbuciumul sufletesc al unei tinere care traieste primii fiori ai iubirii. Compozitional, poezia este alcatuita din trei parti: monologul Floricai, pastelul inserarii si venirea Sburatorului, observata de doua femei din sat.Figura dominanta de stil a primei parti a baladei este antiteza, folosita excesiv pentru a sugera starea de confuzie prin care trece fata sub influenta iubirii. Acest procedeu specific al curentului romantic este corelat cu frecventa punctelor de suspensie, ce sugereaza rasuflarea intretaiata, pauzele consacrate cautarii cuvintelor care sa descrie chinurile de nespus.Din monologul prin care fata incearca sa-i descrie mamei ei starea in care se afla putem observa pe langa senzatia acuta de durere si o anume desfatare cum mentioneaza si Eugen Simion: "Fior, fulger, nesatiu, tremur, foc sunt imagini ale intensitatii. O intensitate provocata de o energie materiala si desfasurata intr-un regim de neliniste voluptoasa, de nelamurita seductie." Trairile psihice, atat de accentuate incat se manifesta prin plans, sunt concretizate - "Ia pune mana, mama, - pe frunte, ce sudoare!'Repetitia celei de-a cincea strofe la finalul primei parti a baladei confera simetrie baladei si marcheaza dorinta cu orice pret de a scapa de suferinta la care este supusa. Fata deznadajduita cauta ajutor oriunde. Chinurile sunt atat de mari incat nu are importanta daca alinarea vine prin mijloace divine, oculte sau demonice.Spre sfarsitul monologului, Florica descrie felul in care pierde notiunea timpului, fiind intr-o continua stare de asteptare. Aceste doua semne demonstreaza faptul ca fata este intr-adevar indragostita, si trece prin stari normale acestei situatii. De asemenea, antiteza versurilor "ce chin nesuferit" si "Ma sperii, dar imi place" arata faptul ca reactia biologica a fetei este normala, insa fiindca i se intampla pentru prima data nu gaseste o explicatie pentru starile prin care trece si implicit ii este teama. Versul "Si ma-sa sta pe ganduri, si fata suspina." sugereaza faptul ca mama ei stie care este cauza starilor fetei, insa prefera sa o lase sa experimenteze singura voluptatea si durerea acestui sentiment.Partea a doua a baladei este reprezentata de pastelul inserarii. Aceasta parte se caracterizeaza prin multitudinea de imagini vizuale, auditive si motorii care sunt construite cu ajutorul figurii de stil dominante, si anume gradatia ce pregateste cadrul natural pentru venirea Sburatorului.Atentia focalizata in prima parte asupra monologului Floricai isi largeste campul de perceptie devenind receptiva la agitatia satului la sfarsitul unei zile de munca. Aceasta agitatie preia parca zbuciumul fetei, amplificandu-l la scara colectivitatii rurale, dar creand pe final, pe masura ce activitatea inceteaza, o antiteza cu supremul calm al naturii. Atenuarea tensiunii lirice de atmosfera fermecata a noptii pregateste momentul fantastic din final. Partea a treia prezinta venirea Sburatorului vazuta prin ochii a doua femei din sat. Pogorarea Sburatorului sub forma unei stele cazatoare reprezinta conceptia populara. Cele doua "surate" ii fac un dublu portret Sburatorului, unul fantastic, demonic ce-l prezinta hiperbolizat: "Balaur de lumina cu coada-nflacarata,/ Si pietre nestimate lucea pe el ca foc". Apoi el ia infatisare umana, comparatiile, epitetele si metaforele descriind un ideal: "Ca brad un flacaiandru, si tras ca prin inel,/ Balai, cu parul d-aur! dar slabele lui vine/ N-au nici un pic de sange, s-un nas - ca vai de el!"Femeile o compatimesc pe Florica pentru chinurile la care va fi supusa, confirmand astfel ipoteza fetei de la inceputul baladei, si conferind poeziei un caracter circular.Prin inspiratia din folclor balada "Sburatorul", scrisa de Ion Heliade Radulescu, reprezinta una dintre creatiile de seama ale epocii pasoptiste.O trasatura definitorie a generatiei pasoptiste este credinta in forta cuvantului scris si in menirea scriitorului de a fi o prezenta activa, vie in viata sociala, contribuind la progresul societatii romanesti. Dupa 1848, romantismul patriotic se stinge treptat, facand loc marilor clasici (Eminescu, Slavici, Caragiale, Creanga) fiecare stabilind un tipar pe genul literar si curentul abordat. Ideile lor vor fi preluate si duse la maturitate de reprezentantii "Junimii".
