SPRE UN BOVARISM INTELECTUAL, ZILELE SI NOPTILE UNUI STUDENT INTARZIAT.

SPRE UN BOVARISM INTELECTUAL, ZILELE SI NOPTILE UNUI STUDENT INTARZIAT.

Aparitia in 1934 a romanului Zilele si noptile unui student intarziat semnat de Gib I. Mihaescu, a suscitat puternice controverse din partea criticii literare, cartea fiind receptata cand drept o scriere de un realism tonic, cand drept cel mai modest dintre romanele scriitorului. In linii mari, toate controversele deriva din evolutia inconsecventa a conduitei protagonistului. In ciuda acestor dileme, cartea scrisa, de fapt, intre cele doua mari romane - Rusoiaca si Donna Alba -, se remarca printr-un dinamism spectaculos al naratiunii care se construieste in jurul biografiei bizare a unui "student intarziat" ce pozeaza in romantic si sentimental, un fel de Julien Sorel care iubeste pentru a parveni si nu invers.

Unele aluzii si evocari inserate in text, dar mai ales peripetiile protagonistului, amintesc in multe privinte de experienta unui alt student intarziat - scriitorul insusi. Substanta epica, in intregime, se subsumeaza supratemei romanelor gibmihaesciene, tradusa printr-o irepresibila aspiratie spre un ideal feminin difuz, proiectie a unui personaj masculin bovaric, pentru care aventura asteptarii idealului mult visat echivaleaza cu revelatia propriei identitati. Puntea de legatura cu celelalte romane o realizeaza himera - aidoma unei femei misterioase, inaccesibile - ce mistuie constiinta eroului si ii alimenteaza un profund complex cultural.

Cu siguranta ca imaginatia este apanajul unui creator, iar Gib I. Mihaescu este constient ca, gratie acestei calitati, el poate prelungi, daca nu chiar transfigura propria viata din care se inspira necontenit. La urma, de ce sa nu recunoastem, ce altceva este literatura daca nu o sansa de a corecta destinul implacabil. Iata de ce experienta nemijlocita a studentului intarziat Gib Mihaescu, ratacit in marasmul pacatelor din marele oras pestrit ca o jungla ce traia convulsiv si haotic anii de inceput ai perioadei interbelice, se rasfrange in planul creatiei epice. Cititorul este prins in jocul evocarilor de atmosfera, iar scriitorul exceleaza surprinzand realist poezia sufocanta a strazilor, a marilor aglomerari urbane din care destine aplatizate se zbat zadarnic sa evadeze. Peste toate troneaza figura cinica a chiriasului romantic ce imprumuta parca nelinistea si febra unei societati nesigure in asezarile ei, lasandu-se ademenit de aventuri derizorii, efemere.

Subiectul amplei naratiuni se cladeste in jurul protagonistului Mihnea Baiatu, care lasa impresia unui veritabil erou picaresc, descins din boema bucuresteana. Studentul indolent care se inscrie la Facultatea de Drept, persuadat de un tata autoritar, se complace intr-o studentie prelungita pe mai bine de un deceniu, fara a nutri ambitia promovarii vreunui examen. In tot cazul, nu ezita sa-si etaleze mandria de a se simti "foarte bucurestean". Baiatu (al carui nume sugestiv trimite cu gandul la imaturitatea acestui caracter aparent anodin) pare mai degraba un farsor abil care se multumeste cu satisfactii marunte si trecatoare, neputand sa-si mobilizeze vointa si energia in vederea unor teluri inalte si a unor eforturi sistematice; mai mult, reuseste sa-si amageasca parintii, lasan-du-le impresia ca nimic nu ii poate sta in cale in vederea obtinerii licentei.

Nu putine sunt, astfel, victimele ingeniosului student intarziat care, deprins cu gustul farsei si al mistificarii adevarului, profita cu cinism de indulgenta si naivitatea celor cu care intra in relatie. Histrionul experimentat isi hipnotizeaza adversarii, iesind triumfator din impasurile unei vieti aventuroase. Spirit rebel, sfidand orice prejudecati si precepte morale, "frumosul Mihnea" devine un impatimit al farsei, gasind o satisfactie aproape patologica in a-si parasi imprevizibil gazdele, fara a fi platit in prealabil chiria; altadata sare pe fereastra restaurantului cu nota de plata neachitata, la fel cum profita cu cinism de prestigiul intelectual al omonimului sau, Baiatu Mih., doar pentru a trece in ochii celorlalti drept un student eminent.

Prima parte a romanului lasa impresia de artificios, intrarea in subiect fiind tergiversata de intruziuni epice mai putin revelatoare pentru statutul personajului sau pentru trama propriu-zisa. Este, de fapt, romanul tribulatiilor erotice ale studentului undecenar care apare pe scena in ultimul an (al unsprezecelea) al ratacirilor sale pe culoarele facultatii, nicidecum prin aglomerate sali de curs. Mihnea Baiatu apare aici ca un autentic picaro de mahala bucuresteana, un fel de smecher care face o pasiune din a-i insela pe toti (fie gazde, chelneri sau chiar parinti). Mistificarea aceasta afecteaza chiar s propria parere de sine, cu toate ca el nu o recunoaste decat in momentul cand o pasiune autentica il aserveste intru totul, ducand pana la transformarea profunda a personalitatii sale. Nicolae Balota vede romanul acesta drept "istoria unui escroc prin vocatie, lichea, smecher din descendenta veche in romanul romanesc - a lui Dinu Paturica, Lica Trubaduru"[1], reprosand autorului nararea intamplarilor cu "un umor de o calitate indoielnica"[2].

Naratiunea de tip picaresc din prima parte a romanului evoca amintirile pline de umor, dar si de grotesc, ale protagonistului, din momentul stabilirii lui in casa familiei Nisipoiu. "Amatorul de inchiriere"[3](p.182) se infatiseaza ca un tanar galant, fermecator, flatand-o spontan pe doamna Nisipoiu, atunci cand, foarte natural, se prezinta sub titulatura unui doctorand in drept. Desi atrasa de mina extravaganta a tanarului chirias, Polixenia Nisipoiu - dama respectabila, cu o experienta bogata in lumea mahalalei bucurestene - intuieste firea ascunsa a asa-zisului "doctorand in drept" care se insinueaza perfid in sufletul oamenilor pentru a profita apoi de ingenuitatea lor. Intr-un moment se sinceritate, eroina este surprinsa monologand: "Care va sa zica asta eracare va sa zica, unul din aceia, din domnisorii eleganti si buni de gura din centru care sucesc mintile femeilor slabe de inger, dandu-le cu piciorul fara mila, dupa ce le-a stors ultima picatura de vlaga si s-a folosit pana la fund de punga lor. Era un asta, cum se spune, era un tip. Ah, auzise ea mult si bine de astfel de domni si citise berechet la gazeta, despre ispravile lor, mai ales in ultima vreme."(p.183)

Pe Banica Nisipoiu, vechi grefier la judecatoria de ocol din mahala, Mihnea il maguleste, erijandu-se intr-un tanar ambitios si studios, nutrind aspiratii nobile !!! Ceva mai tarziu, insa, cand devotatul si naivul "jupan" Nisipoiu intuieste legatura misterioasa dintre sotie si chirias, junele student, speriat de repercusiunile aventurii extraconjugale, revine la tendintele sale naturale, fugind pe fereastra imobilului familiei care-l gazduise. Bufonul si fanfaronul Mihnea isi gaseste repede adapost temporar in odaia unui vechi prieten - partenerul sau din adolescenta intr-ale farselor si ghidusiilor de tot felul. Dar, la insistentele "amabilelor" doamne Balaman, Mihnea accepta sa locuiasca in imobilul acestora. Viclene, atat mama, cat si si fiica sperau sa-l retina pentru totdeauna pe fugar. Indragostita peste masura de tanarul (si am spune noi, eternul) student, tanara Veve Balaman, anodina, dar posesiva si neinduplecata, cade la invoiala cu mama ei si cu domnul Vulpache - protectorul lor si tatal natural, dar nelegitim al lui Veve - sa ii insceneze junelui viitor avocat o surprindere in flagrant delict de presupus abuz sexual.

Inarmat cu articole de lege care ii confereau circumstante atenuante, Mihnea cade, totusi, pentru putin timp, in capcana perfidelor si neguroaselor planuri urzite de familia Balaman. Astfel, se vede nevoit sa semneze o declaratie potrivit careia se obliga sa o ia in casatorie pe Veve, odata examenele trecute, pentru a nu stirbi reputatia, pana atunci, "neprihanitei" fecioare pe care, de altfel, o cunostea toata mahalaua. Duplicitar, Mihnea stie sa isi transforme vanatorii in vanat, plasand-o subtil pe Veve amicului sau, Dumitru Bobescu. Pe parintii lui ii amageste cum ca si-ar fi luat licenta, dovada incontestabila a acestei realitati pe care el o sustine fiind ziarul care publicase numele noilor licentiati ai Facultatii de Drept. Parintii nefericiti nu stiu, insa, ca ziarul publicase de fapt, succesul omonimului fiului lor - Baiatu Mih. -, un student eminent, originar din Braila. Insa imprevizibilul se produce si in viata tumultuoasa a cinicului "student intarziat", schimband brusc traiectoria evolutiei sale si dand un sens mai adanc unei existente, pana atunci, irosita in aventuri derizorii.

Cea de-a doua parte scrisa, probabil, la cativa ani buni de prima ( avand in vedere activitatea literara si gazetareasca prolifica din ultimii ani ai vietii prozatorului), pare o opera autonoma. Vocea naratorului obiectiv inregistreaza acum evolutia controversata a protagonistului spre un nou destin sub semnul iubirii si al propasirii prin cultura stiintifica, macar ca finalul aduce unele note conventionale. Despre aceasta sectiune, N. Manolescu scria in "Viata romaneasca": "Nimerind prea tarziu tonul grav pe care-l cerea cartea, scriitorul s-a trezit nepregatit, artistic vorbind, in fata concluziilor."[4]

Aparitia fulminanta a acelei "figuri palide de fecioara cu ochii pierduti in cine stie ce ganduri streine de tot ce e in jur"(p.319) va marca pentru totdeauna constiinta eroului. Frumusetea si distinctia tinerei asistente universitare, Arina Velovan, il vor urmari cu puterea unei obsesii devorante. Astfel se face ca aparitia Arinei modifica iremediabil cursul existentei acestui boem incurabil care, paradoxal, va nutri uimitoare ambitii carturaresti, doar pentru a atenua distanta enorma pe care o simte intre el si himerica faptura a carei frumusete ii exalta simturile. Visul de iubire va fi insa spulberat de evolutia dramatica a bovaricei eroine care, insetata de viata autentica, abandoneaza definitiv lumea ireala/ ideala a cartilor si devine victima unei brute ce-i umileste trupul si sufletul, aducand-o in pragul alienatiei, ca preludiu al iminentei morti.

"Scriitor al obsesiilor"[5], cum a fost adesea numit de critica literara, Gib Mihaescu asaza creatia sub semnul tutelar al eternului feminin care genereaza trairi obsesive in imaginatia vanatorilor de himere. Constructia personajului aduce o nota de inedit; pentru el obsesia erotica ajunge sa se suprapuna idealului existential. Dar, dupa cum sesizeaza Gh. Lazarescu, "idealul feminin care il obsedeaza este situat intr-un spatiu interzis lui, acela al stiintei"[6].

In opozitie cu Andrei Lazar ( profesorul abulic robit de doua mari pasiuni: astronomia si Zina) care isi canalizeaza, in final, energia vitala doar in directia idealului erotic, sfarsind totusi tragic, Mihnea pare mai echilibrat. Dorinta de a gasi un sens unei vieti irosite in banale trepidatii sentimentale de-a lungul a mai bine de un deceniu, ii redimensioneaza trairile. Studentul intarziat, in calitate de afemeiat interesat de aventuri efemere cu gazdele, sub pretextul de a se sustrage platii chiriei, reuseste in final sa renasca, sublimand eroticul violent senzual in devoratoare iubire platonica. Pentru aceasta a fost insa necesara o initiere in misterul culturii, dublata de un efort intelectual asiduu, in contextul in care Baiatu nu cunostea decat Dreptul, si inca superficial.

Reputatia intelectuala a femeii iubite inhiba, parca, pornirile erotice ale personajului, trezind in constiinta lui un complex de inferioritate culturala. Nu pierde deloc timpul, si se apuca serios de studiul unor redutabile nume in materie de filozofie, sperand sa atenuze distanta dintre el - haimanaua intretinuta de parinti santajati fara scrupule,- si Arina, remarcata in cercurile universitare, dar avida de viata autentica. Cruciala intalnire il determina pe Baiatu sa se lepede de avatarurile trecutului, sa abandoneze tot ceea ce este vulgar si efemer, pentru a se dedica intru totul elevatiei spirituale. Setea de cultura ce se propaga aproape involuntar in constiinta eroului, va deveni curand obsesie dominatoare. Adevarata metamorfoza se produce sub presiunea unui eveniment pe cat de tragic, pe atat de absurd: moartea Arinei. Tot acum, rivalitatea dintre obsesia implinirii erotice alaturi de fiinta iubita si obsesia idealului prin cultura va fi transata in favoarea celei din urma, care ramane singura directie conducatoare a destinului, sinonima cu nasterea sentimentului de responsabilitate vizavi de propria existenta.

Asadar, aceeasi ecuatie epica infatisand aspiratia virila spre eternul feminin este rezolvata aici de naratorul omniscient altfel, avand in vedere parcursul epic al celorlalte romane. E adevarat ca si Bratul Andromedei aduce palide elogii stiintei prin obsesia lui Lazar de a construi un perpetuum mobile, insa obsesia erotica o suprima pe cea dintai, ducand la gesturi tragice. In Zilele si noptile unui student intarziat, raporturile se inverseaza, ceea ce permite protagonistului sa isi salveze destinul si sa se sustraga ridicolului. Moartea Arinei simbolizeaza, evident, esecul idealului erotic, dar paradoxal, acest sfarsit aduce o biruinta imanenta. Tanarul, care pana atunci nu reusise sa dibuiasca prin labirintul vietii, firul conducator, asista la o maturizare brusca a propriei constiinte, ceea ce il face sa devina responsabil de actele lui. In felul acesta, dinamismul initial, tipic personalitatii tanarului, care-i alimentase funciar setea diabolica de erotism si mistificare, triumfa in final, sub forma ascezei intelectuale ca si conditie elementara a desavarsirii morale.

In prima parte a romanului eroul, dominat de "spiritul lui practic de oltean darz"(p.187), fascineaza prin tribulatiile lui sentimentale de la o gazda la alta, reusind mereu sa se sustraga perfid oricaror cheltuieli legate de chirie. Inscris la Facultatea de Drept din Bucuresti, mai mult din dorinta tatalui persuasiv decat din proprie initiativa, Mihnea prefera, totusi, trepidanta viata nocturna a mahalalei bucurestene, refuzand sa frecventeze cursuri aride care ii repugna. Incapabil sa se fixeze intr-un mediu "sanatos" din punct de vedere moral si sa-si defineasca precis aspiratiile, Mihnea ii reprosaza tatalui influenta dominatoare: "De ce vrei, domnule, sa ma faci avocat cu orice pret, cand eu, poate, n-am chemarea pentru asa ceva? De ce? Iaca, daca nu te amestecai dumneata, eu n-as fi urmat Dreptul Eu as fi urmat Literele care sunt cu mult mai aproape de sufletul meu, mai potrivite cu aptitudinile mele De-atunci eram doctor, nu licentiat" (p.87). Sa fie oare acest monolog adresat al protagonistului Mihnea Baiatu chiar reprosul scriitorului indreptat spre tatal care i-a inculcat ideea inscrierii la Drept?

Capabil de dedublari si de imprevizibile metamorfoze sufletesti, saturat de aventuri erotice efemere, dar mereu insetat de iubire, craiul de mahala traieste insa acut sentimentul unei profunde nemultumiri fata de propria existenta, cautand cu disperare marea aventura  decisiva care sa-i redimensioneze viata. Treptat, parasind conditia de picaro al mahalalei bucurestene, Mihnea intra definitiv in galeria vizionarilor erotici ai prozei gibmihaesciene, tulburati de o indisolubila obsesie a idealului feminin ca ipostaza a absolutului.

Vocea naratorului surprinde frustrarile eroului, ascunse sub masca rece a strategului incercat in triviale amoruri periferice:

"Asa i se scurgeau zilele si el n-avusese parte de ceva deosebit, de o femeie cu totul si cu totul frumoasa, inteligenta, culta, nobila. De o femeie din lumea mare. O aventura stralucitoare cu sau fara peripetii dramatice, insa cu mult parfum, cu lumina discreta, or cu clar-obscururi de interior incarcat si impunator () una dintre acele femei care ti se nazar dintr-o data pe strada, in goana masinii, or descinzand din ea in betia de lumina a vitrinei unui magazin, diafana ca insasi lumina aceea, incat te indoiesti daca luand-o in brate, nu s-ar topi ca visurile frumoase si ireale."(p.234)

  Imaginand iubirea mai mult ca pe un joc senzorial, decat sufletesc, donjuanul de mahala trece fara scrupule sau remuscari de la aventura extraconjugala alaturi de Polixeni Nisipoiu, la amorul trivial si riguros calculat alaturi de nimfomana Veve, pentru a naufragia, ca si ceilalti protagonisti din aceeasi galerie, in obsesia unei iubiri inaccesibile indreptata spre asistenta universitara Arina Velovan. Vrajit de frumusetea si misterul acelei "figuri palide de fecioara"(p.124), Mihnea va fi mereu urmarit de imaginea Arinei ca de o fantoma iesita in cale-i "din nepatruns si perfectiune"(p. 128).

Iubirea mistuitoare a eroului pentru Arina echivaleaza cu trezirea constiintei de sine a acestuia. Traind dureros un complex de inferioritate culturala, Mihnea isi mobilizeaza intreaga vointa si energie sufleteasca, de care nici el nu se crezuse capabil, doar pentru a putea sa se apropie de fermecatoarea asistenta la catedra de istorie a filozofiei: "Cum sa te prezinti astfel in fata fetei acesteia, domnule, care intervenea ca savant si respectat arbitru, in toate discutiile de seminar" (p. 291)

  Astfel, ipocritul aventurier de mahala se metamorfozeaza subit si pur conventional intr-un pasionat al celor mai profunde taine ale filozofiei, retragandu-se intr-o purificatoare asceza spirituala, doar pentru a putea patrunde fara complexe in universul bovaric al tinerei intelectuale. Eroului nu i se potriveste, insa, noul statut de intelectual sadea, deoarece, scos din spatiul grotesc al mahalalei si "asezat, printr-un inexplicabil capriciu al autorului, dupa cum noteaza Al. Andriescu, printre carti si abstractiuni filozofice, acest controversat personaj se sufoca in conventionalism"[7].

  Interesanta este si evolutia spirituala a eroinei Arina Velovan care, la inceput fascineaza tocmai prin puritatea si noblete ei morala; saturata insa, de speculatii filozofice si teorii apriorice, ea cauta, in final, viata autentica, parasind turnul de fildes al experientelor livresti. Coborand intr-o realitate frusta ce distoneaza frapant cu iluziile sale despre viata si confundand trairile autentice cu excesele si vulgaritatea, Arina devine, iminent, victima patetica a unei brute cu porniri instinctuale salbatice, un medic militar - Noẽl, exponent al celei mai profunde abjectii umane.

Criticul si istoricul literar Ov.S.Crohmalniceanu apreciaza ca, in acest roman, ne intampina tema bovarismului masculin, in ipostaza unui bovarism intelectual:

"Bovarismul intelectual e vazut aici sub un unghi critic mult mai ascutit. Ideea lui Gib I. Mihaescu este de a denunta atat viata morala a eroului (acesta e pedepsit prin efectul social nociv al comportarii lui, deoarece constata cum pot aparea din alt unghi comportarile cinice), cat si dezarmarea fiintelor care, ca Arina, traiesc doar in lumea fictiunilor ideale, nu stiu sa se apere de animalele pradalnice ale junglei morale din jur. Mihnea Baiatu, in finalul romanului, e decis sa cucereasca cetatea stiintei ca om intreg, invatat cu legile aspre ale exigentei. Cartea are o rezonanta sufleteasca tonica. Idealul urmarit nu mai are aspectul unei fantome inselatoare, ci e scos dintr-o experienta dureroasa de viata, examinata cu luciditate"[8].

Asertiunea criticului surprinde chintesenta romanului, insa un bovarism atenuat se regaseste si in structura interioara a altor personaje din roman. De remarcat, sub aspectul evolutiei sale psihologice, este personajul feminin Arina Velovan. Femeia indragostita de lumea pura a ideilor si de contemplatia estetica, stralucind de o frumusete rara, reprezinta o alta ipostaza a femeii inaccesibile, a himerei gibmihaesciene. Asistenta universitara pasionata de istoria filosofiei devine, pentru eroul siderat de frumusetea ei statuara, o obsesie care patrunde in cele mai ascunse unghere ale constiintei, bulversandu-i pentru totdeauna precarul echilibru sufletesc. Pe masura ce eroul isi defineste si constientizeaza aspiratiile, - care converg toate spre un ideal feminin de care se simte indepartat printr-o insurmontabila bariera culturala -, naratiunea devine mai asezata, accentul deplasandu-se din planul evenimentelor exterioare, extrem de dinamice, spre o "analiza mai adanca a proceselor sufletesti de iubire, gelozie si compasiune"[9]. Drama eroilor provine dintr-o acuta lipsa de comunicare adecvata si, mai cu seama, din cunoasterea eronata a personalitatii celuilalt. Fiecare ia cunostinta despre existenta si "calitatile" celuilalt prin intermediul unui personaj idealist, un bovaric incurabil - Baiatu Mih. - care mistifica realitatea si, deformand inconstient personalitatile celor doi, ii indeparteaza, astfel, de imaginea lor reala. Prin intermediul eminentului Baiatu Mih., eroul obsedat de imaginea Arinei afla detalii despre prestigiul si cultura solida a celei de care se simte atras in taina. Dorinta de a se apropia de  Arina il determina pe Mihnea sa isi depaseasca toate complexele de inferioritate culturala. Acelasi Baiatu Mih. - agent mistificator al realitatii obiective a personajelor - nu ezita sa isi  prezinte amicul omonim in "culori" mai mult decat favorabile, conturandu-i Arinei imaginea unui Mihnea Baiatu ireal, in ipostaza unui intelectual rafinat, robit de utopia cartilor. Curajosul si cinicul aventurier de mahala se simte anihilat de impunatoarea personalitate a Arinei, devenind un introvertit, pasionat de istoria filozofiei. La randul ei, Arina parcurge o intensa criza sufleteasca. Saturata de reprezentari ideatice si de scrutari abisale, ea cauta cu disperare sursa autentica a vietii sau libertatea de a trai, fara prejudecati, clipa data, departe de orice speculatii filozofice sau autocenzuri morale. Aderand la o viziune exclusiv epicureana, Arina marturiseste:

" - Vreau, Domnule Baiatu, sa gust putin din aerul libertatii ah, vreau sa fiu student, cu adevarat - observati bine, domnule Baiatu, am spus student, nu studenta"(p.235)

Educatia si cultura Arinei i-au creat o noua personalitate, fictiva, aflata in prelungirea celei reale. Pe de alta parte, asa cum sustine filozoful Jules de Gaultier, "omul consacrat contemplatiei estetice si nemaiprivind lucrurile decat din punctul de vedere al frumusetii lor, este condamnat sa piara pentru ca isi uita interesele vitale: el se trezeste in curand exclus din lumea in care majoritatea fiintelor, imboldite de grija materiala, pun stapanire pe lucrurile necesare, in detrimentul celui care nu mai face efortul sa le aiba sau sa le pastreze."[10]

Retrasa in lumea subiectiva a trairilor bazate pe o cunoastere apriorica a vietii, Arina se autoiluzioneaza, conferind realitatii obiective, dimensiuni insolite. Ea traieste, inconstient, sub semnul unui bovarism intelectual care o plaseaza dincolo de realitatea vulgara a fiintelor mediocre mistuite de interese materiale meschine. Drama eroinei provine dintr-o incercare, evident ratata, de conciliere a contrariilor, deoarece ea nu poate impaca in propria constiinta adevarurile apriorice asimilate prin cunoasterea filozofica, cu intensitatea si tragismul vietii autentice. Toate aceste constatari subiective isi au justificarea intr-o nepotolita sete de viata a eroinei, ale carei tendinte indelung refulate irump intr-o realitate frusta de care ea nu stie sa se apere. Cand Mihnea, exaltat de apropierea mult visata a femeii ravnite, incearca sa o flateze cu toate cunostintele asimilate, Arina riposteaza brutal, refuzand orice aluzie la domeniul stiintelor:

" - O, nu, te rog sa schimbam vorba, am pana aicea de filosofie, isi taie ea gatul cu dunga palmei Daca admir ceva la dumneata, este tocmai lipsa de pedanterie, desi varul dumitale mi te-a descris mi te-a descris ca pe un latifundiar de studii Imi place la dumneata naturaletea, vigoarea proaspata, nealterata definitiv de carte, viata, intelegi, viata" (p. 244)

Arina reface in sens invers evolutia lui Mihnea. Aspiratiile ei spre nespus de multa viata cereau un Mihnea autentic, frust cand el insa, tocmai se straduia sa se spiritualizeze. Devenita epicureana peste noapte, Arina isi doreste o iubire violent senzuala, opusa celei platonice. De fapt, ea este victima propriei capacitati de autoiluzionare, motiv pentru care va esua lamentabil, luand drept calitati inclinatiile josnice ale unei bestii umane care ii aneantizeaza personalitatea. Fiinta ereditara, depozitara a unor porniri instinctuale indelung refulate, subjuga personalitatea rafinata prin educatie si cultura a eminentei Arina. Deznadajduit, Mihnea descopera ca Arina cauta exact ceea ce el fusese in realitate, inainte de a se cufunda in aventura cunoasterii prin cultura.

Este evident ca Gib Mihaescu a fost un bun cunoscator al doctrinei trairiste promovate de Nae Ionescu pe care o amendeaza sub aparenta unei atitudini detasate in ciuda sprijinului pe care l-a primit neconditionat din partea directorului revistei culturale "Cuvantul". Prozatorul contesta viabilitatea filozofiei trairiste ce exalta importanta trairii, a evenimentului, a aventurii, opuse inertiei. Grabindu-se oarecum sa traga concluziile, Gib ofera un final putin veridic atata timp cat pune in gura personajului feminin, Arina, elogiul aventurii prin jungla intesata de bestii precum Noel care ia in raspar temeiurile filozofiei autentice pentru ca singura filozofie la care adera este cea a vietii fruste. Arina isi reneaga misiunea pedagogica, intrand intr-o stare de criza existentiala pe care o va gestiona prost, printr-un compromis josnic cu propriul calau.

In prima parte a romanului, bovaricul aventurier de mahala se complace intr-o autentica filozofie a vietii traita frenetic, fara ambitii ori idealuri mistuitoare. Reusind sa se adapteze oricarei imprejurari, ingeniosul hoinar joaca multiple farse, dedublandu-se in functie de situatie. Falsul student, adoptand mina intelectualului rasat, condus de principii morale imuabile isi seduce repede gazdele, profitand apoi de naivitatea si ignoranta lor. In relatie cu locuitorii targului de provincie, la fel ca si in relatia cu propriii parinti, Mihnea joaca perfect farsa studentului silitor, profitand de prestigiul omonimului sau. Pe obscura doamna Nisipoiu, o vrajeste instantaneu, lasandu-i impresia unui tanar ambitios si manierat, am spune, un soi de Julien Sorel al periferiei bucurestene. Polixeni, la randul ei, bovarica, se lasa captivata de junele seducator care, spera ea, ar putea sa o elibereze de apasatoarea singuratate si platitudine a vietii de mahala. Alte victime ale simpaticei secaturi cu veleitati de escroc sentimental, devin inversunatele amfitrioane Balaman. In relatia cu Veve, Mihnea isi deconspira componenta sadica - refulata in functie de imprejurari, dar mereu latenta:

"Dar Veve e adorabila, ca o zeita a furiei si a razbunarii. Palmele si unghiile ei ascutite, ca si subtirimea trupului ei () i s-au parut si i se par delicioase; la un cuvant al lui numai, ca in poveste, si aceasta furie s-ar preschimba in cea mai tandra iubire, aceste lovituri si aceste gheare de pisica in cele mai dulci mangaieri si acest trup care tremura de ura frangandu-se de patima sub strangerea lui, pe care o simte de acum ca va fi de titan" (p. 167)

Pe domnul Nisipoiu, Mihnea il hipnotizeaza din momentul in care se prezinta sub titulatura de "doctorand in drept". Ca un ecou al caragialianului Jupan Dumitrache, victima si el a inculturii si ingenuitatii, grefierul cu pretentii de "magistrat" se vrea exemplu de rectitudine morala. De altminteri, el este un exemplu, ilustrand, insa, un patetic caz de bovarism moral, avand in vedere credinta lui sincera intr-o utopica justitie, accesibila doar unei elite supreme.

Despre un autentic bovarism intelectual, in cazul protagonistului romanului, putem vorbi abia inspre sfarsitul cartii, cand, bulversat de neimplinirea visului de iubire, Mihnea se retrage in lumea ireala a cartilor, printre tomuri impresionante, parasind aventura tumultoasei vieti de mahala. Inainte de aceasta radicala schimbare survenita in constiinta eroului, Mihnea reusea sa se dedubleze in mod foarte lucid, fara sa se lase "pacalit" de personajul jucat. Foarte calculat si egoist, profita de oameni si imprejurari, ascunzandu-se abil indaratul unei false identitati. In acest context, putem vorbi mai degraba de un pseudobovarism al eroului, constient de adevarata sa identitate, dar preferand farsele si dedublarile, pentru a-si proteja propriile interese marunte. Ceea ce ii lipseste personajului in discutie, pentru a ilustra bovarismul autentic, este "inconstienta hipnozei, sinceritatea visului trait treaz"[11].

Nu putem ignora faptul ca o dovada in plus care vine sa sustina antidogmatismul trairist practicat de scriitor este inzestrarea eroilor sai cu o incredere deplina in puterea ratiunii ordonatoare coroborata cu pasiunea acestor indivizi mediocri, la prima vedere, si increderea lor oarba in resorturile stiintei.

Revenind la incipitul cartii, sesizam ca recursul prozatorului la maniera realist - balzaciana care presupune precizarea toposului in care este fixata "actiunea" ("La casa no. 4 bis din Fundatura Sapte Fantani" p.180), descrieri de arhitectura, si nu in ultimul rand, aducerea in scena a protagonistului si dezvaluirea unor aspecte revelatoare din fizionomia acestuia. Detaliile privitoare la infatisarea "trecatorului tanar" (p.180) sunt revelate de narator prin intermediul monologului interior al gazdei, ale carei priviri alunecau scrutatoare "spre pata de negura a ochilor si a sprancenelor, spre fruntea mata-sidefie, spre parul lucios si incarliontat, de parca era facut cu masina - si coborandu-le mai rar spre figura ceva cam larga pentru statura lui si la nasul prea dezvoltat la baza si prea ascutit la varf, pe care insa il reabilita cu prisosinta o gura mica, de-un rosu viu,si-un ras sanatos, de dinti mici, regulati si puternici"(p.182). Fara a schimba prea multe cuvinte, "amatorul de inchiriere" (p.182) experimentat in arta amorului interesat, increzator in sine si in sarmul personal, se imbarbateaza in gandu-i "Ii plac mahalagioaicei!"(p.182).

Demna de retinut este capacitatea prozatorului de a turna materia epica ab initio in forme dramatizante; schimbul tacit de priviri semnificative intre protagonistii primului "tablou" ce pare sa se deruleze lent chiar sub ochii nostri, dublat de monologul interior al fiecaruia, precum si jocul disimularilor ce precede tocmeala dintre chirias si gazda - toate contribuie la crearea efectului dramatic asupra epicului. O simpla si protocolara strangere de mana coincide pentru Polixeni, cu trezirea propriei constiinte hipnotizate cateva momente de privirea lasciva a nou-venitului. Astfel concluzia fulger la care ajunge amfitrioana demasca, in fond, conceptia satirica a creatorului despre tip-ul de personaj ce cutriera mahalalele in cautarea unor succese facile, dar pe care mizeaza de aceasta data: "Era un asta, cum se spune, era un tip." (p. 183). Cat de subtil paseaza scriitorul aceasta concluzie-avertisment (redata in stil indirect liber) primului personaj feminin al tramei, degrevandu-se de orice responsabilitate! Gestul de deconspirare voita a propriului personaj reverbereaza peste timp, ecouri ale tonului ironic din discursul auctorial cu care Nicolae Filimon isi prefata capodopera, demascand "fiziologia" ciocoiului si evolutia acestuia pe scara istoriei "de la ciocoiul cu anteriu si cu calamari la brau al timpilor fanariotici, pana la ciocoiul cu frac si cu manusi albe din zilele noastre"[12]. Se pare, deci, ca ambii prozatori, desi nu au fost contemporani, recurg la acelasi tip de artificiu demistificator menit sa sustina, intr-un fel, finalitatea etica a scriiturii. "Studentul intarziat", Mihnea Baiatu, devine un avatar mai naiv al lui Dinu Paturica, de care il apropie atat fizionomia ("nasul prea ascutit la varf" ce tradeaza "ambitiunea si mandria grosolana"[13]), cat si farmecul personal sau uimitoarea capacitate de dedublare. Pe de alta parte, scopurile celor doi sunt divergente; in timp ce studentul modern nu urmareste in principal o ascensiune sociala uzand de mijloace oneroase, ci doar gustul aventurii prin care sa-si puna in aplicare "arta de a invarti dupa deget pe micii sai semeni"(p.216), Dinu Paturica se erijeaza in exponent al raului absolut intr-o societate decadenta si intr-un spatiu social de tranzitie, de la perioada fanariota la cea de reabilitare a specificului national.

Dar sa ne intoarcem la donjuanul mahalalei interbelice aflat in cautarea marii aventuri insolite care sa readuca un plus de vitalitate unei existente consumate pana atunci in monotonii, gesturi stereotipe si erotism desantat. Suntem surprinsi sa aflam ca, totusi, Mihnea citeste. Insa, evident, doar ceea ce ii suscita curiozitatea, nicidecum aride studii juridice. Refugiul sistematic in acest univers livresc - surogat poate fi interpretat si ca un gest de protest fata de un timp istoric convulsiv care nu mai tinea de mult cont de factorul uman. Ca o noua ipostaza a fanfaronului Nae Inelescu, iata-l si pe Mihnea cutreierand, fara succese deosebite, obscure sali de cinema. Este fascinat de ceea ce gaseste acolo! Nu e vorba de vreo simpatica tovarasa de scaun, in ciuda asteptarilor, ci de o femeie indepartata, fascinanta si adorata cu atat mai mult cu cat tanarul fantast nu o putea "intalni" decat acolo, pe imensa pelicula. Admiratia, frizand obsesia, pentru actrita Vivian Gibson, il transpune pe bietul spectator indragostit de himere, intr-o stare vecina cu catharsis-ul. Caci, parasind sala de cinema, Mihnea devine nostalgic, chiar liric, meditand grav asupra nonsensului existentei sale atata vreme cat, pana atunci, el nu a trait fiorii dragostei. Mai mult, pasajul care urmeaza surprinde latura bovarica a personalitatii eroului pentru care viata reprezinta o vasta scena de teatru: "Asa i se scurgeau zilele. Si el n-avusese parte de ceva deosebit, de o femeie cu totul si cu totul frumoasa, inteligenta, culta, nobila. De o femeie din lumea mare" (p. 234).

Fie ca ne referim la Mihnea Baiatu, Ragaiac, Mihai Aspru sau Andrei Lazar, toti se regasesc deplin in aceasta viziune cuprinzatoare despre viata si iubire. Toti cei patru ilustreaza tipul personajului dialogic, torturat pana in profunzimile fiintei sale de setea de raportare la o alteritate superioara de ordin feminin care i se refuza sistematic. Doar in raport cu o alta constiinta, cu un "Tu", s-ar putea infaptui actele fundamentale, constitutive pentru constiinta de sine. In acest context, sustinem impreuna cu criticul Vasile Popovici chintesenta personajului dialogic constand in orientarea "doar dupa subiectul din fata sa, spre care se indreapta cu toata fiinta sa, intr-un efort disperat de cuprindere, mereu incompleta."[14]

Momentele acestea, incarcate de lirismul unor sondari launtrice, sunt, ca de obicei, in cazul eroilor gibmihaescieni, repede contracarate de ganduri si planuri pragmatice, cum ar fi, de pilda, in situatia de fata, ambitia chiriasului sentimental de a patrunde in high-life-ul bucurestean. Dar, pentru a-si duce la implinire planul, Mihnea realizeaza subit ca trebuie sa-si reia studiile pentru a obtine, in sfarsit, controversata diploma - veritabil passepartout in conventionalele saloane bucurestene ale timpului.

Una dintre obsesiile care-l urmaresc pe prozator in majoritatea covarsitoare a scrierilor lui, se grefeaza pe tema cuplului conjugal, mai bine spus a triunghiului conjugal, ce angreneaza energii nebanuite, de un erotism tulburator. Intr-o societate nesigura si neconventionala, familia moderna evolueaza, evident, dupa alte principii decat cele traditionale. Tavalugul istoriei niveleaza sentimentele, sfarmand orice urma de pudoare sau moralitate. Rezultatul este o lume populata de femei vulgare, soti incornorati, ratati de tot felul in plan profesional, erotomani grotesti - toti alcatuind o galerie de fantose locvace, ale caror gesturi disperate si ridicole, incearca pare-se, naiv, sa contracareze moartea. Placerea facondei care ar trebui sa amane sfarsitul presimtit in tot si in toate, este denuntata, de altfel, de unul dintre personaje: "() trebuie neaparat sa vorbesti, caci pluteste aici, deasupra tuturor acestor capete, duhul infiorator al mortii: si tacerea este insasi moartea, care abia asteapta  din umbra." (p. 366)

Mutatis mutandis, actul nararii devine salvator ( in ciuda asperitatilor formale si a mecanismelor obsesionale ce subjuga imaginatia) pentru insusi destinul scriitorului, a carui biografie il predispune inconstient spre impulsuri thanatice. Incercarea de a gasi in evolutia si structura textului gibmihaescian poetica unui tip matricial de imaginatie creatoare, este contrariata de concluzia cel putin surprinzatoare, daca nu paradoxala, ca in cazul lui Gib I. Mihaescu imaginatia domina obsesia, ba chiar o transforma in principiu de creatie. De fapt, aceasta constatare rezuma insasi esenta prozei sale.

Revenind la motivul triunghiului conjugal, sa observam putin natura relatiilor dintre sotii Nisipoiu. Sotul, naivul domn Banica Nisipoiu (nume simbolic, tradand inconsistenta acestui caracter) este un bovaric incurabil, crezand intr-o societate elitista, singura capabila sa discearna sensul "ezoteric" al justitiei:"() justitia nu trebuie inteleasa de toti prostii, ea nu poate fi decat << oficiul unei elite supreme>>"(p. 194) , afirma sententios conu` Nisipoiu intr-un acces de "lirism juridic"(p.199) inconfundabil, macar ca sintagma pe care o citise pe furis, intamplator, intr-o carte deschisa langa servieta unui avocat, nu-i era catusi de putin clara.

Pe langa aceasta incredere oarba in "stiinta dreptatii" (p.199), Banica este un familist inversunat, cu ambitul lui, deloc suspicios cand vine vorba de scumpa lui consoarta, Polixeni, motiv pentru care lasa in seama ei mica "afacere" familiala constand in inchirierea unor incaperi din domiciliul conjugal.

Cu toata mediocritatea si naivitatea de care da dovada in relatie cu ceilalti, conu' Nisipoiu isi cunoaste foarte bine atributiile, dand dovada de un devotament maladiv. Vechi grefier la judecatoria de ocol din mahala, el se viseaza magistrat, regretand mereu ca "nu a invatat carte", pentru a-si frapa concitadinii cu o buna cunoastere a "stiintei legilor"(p.194).Din aceasta perspectiva, personajul secundar apare in ipostaza unui ins frustrat, nemultumirea lui majora fiind legata de faptul ca nu a fost incurajat sa urmeze o forma de studii superioare in masura a-i conferi mai multa prestanta. Activitatea profesionala a acestuia devine pentru scriitor prilej de amara ironie la adresa unui sistem juridic venal, ineficient si care promoveaza cu o dramatica dezinvoltura nonvaloarea si inechitatea sociala. Pasii silitorului grefier ne poarta prin sali de procese si cabinete avocatesti bantuite de morbul coruptiei. De altfel, scriitorul zugraveste in maniera realista o lume ce isi avea radacini solide in realitatea timpului, societate care nu ii era deloc straina avocatului din Dragasani al carui ochi scrutator o demasca prin actul creatiei compensatorii. Justitia bolnava de la judecatoria de ocol din capitala scoate la iveala incompetenta unor magistrati ce recurg la experienta si opiniile personalului auxiliar (grefier, arhivar) pentru a solutiona cazurile din instanta.

Banica Nisipoiu intra in galeria inadaptatilor prin neputinta de a se lasa prins in mrejele justitiei partinitoare, chemata sa faca dreptate unei societati corupte, imorale, ilustrata de colegii sai de breasla Vulpache si Piscupescu; "Grefierul-Tristei-Figuri" se lupta cu mori de vant. In ciuda intrigilor pe care le uneltesc binevoitorii sai colegi,"nenea" Nisipoiu ramane un om integru, apreciat de judecator care nu ezita sa-l consulte frecvent in chestiuni juridice. Suspectam, fara a fi malitiosi, ca judecatorul insusi ar fi staruit, in tinerete, intr-o studentie prelungita, daca tinem seama de incapacitatea lui de a lua singur decizii in spetele de rezolvat: "Iar profetiile lui Nisipoiu se indeplineau cu precizie biblica."(p. 278)

Naratorul recurge la arma satirei sociale usturatoare, in evocarea atmosferei de la judecatorie, sugerand ca institutia este condusa din umbra de niste oameni simpli, daca nu mediocri, in timp ce magistratii nu par a fi decat niste marionete incapabile de decizie si total lipsite de profesionalism.

In mahalaua bucuresteana peste care pluteste duhul egotismului si al invidiei, zvonurile se raspandesc fulminant, amplificand sau alteori, bagatelizand, evenimentele. Nimic nu il irita pe corectul nenea Nisipoiu mai mult decat butadele colegilor de breasla la adresa fidelitatii sotiei sale (situatie ce aminteste de nuvele). A fost de-ajuns ca strasnica Polixeni sa-l fi respins pe batranul care-i oferise o suma buna pentru chirie, in favoarea holteiului Mihnea, pentru ca "generosii" lui tovarasi de birou sa si intre la banuieli si sa il taxeze aspru pe bietul "incornorat": "-Aha, au inceput sa creasca

-Se vad, se vad, urla Piscupescu". (p 279)

Discutia suscitata de evenimentul tragic titrat de ziarele timpului, care relata o crima pasionala comisa de catre o "doamna din societatea buna" asupra amantului ei, isca o conversatie aprinsa intre colegii de la judecatorie, impartiti in aparatori si detractori. Scena anticipeaza, parca, diatriba de la popota ofitereasca din romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi. Se pare ca dupa moda timpului, femeia maritata era cu atat mai vanata de "firfizonii astia de la Capsa" ( cum bine ii numeste Vulpache), cu cat insemna o treapta sigura spre parvenire a unor tineri intriganti si lipsiti de scrupule. In ciuda glumelor acide care-l vizau si in pofida evidentelor, Banica Nisipoiu ramane de neclintit in credinta lui stupida in propriul matrimoniu si in sinceritatea nevestei, trasaturi ce il plaseaza oarecum in descendenta caragialescului "Titirca-Inima-Rea". La fel ca Jupan Dumitrache, si grefierul ce se declara "familist onorabil"(p 284), consimte tacit la conturarea triunghiului conjugal. Ceea ce il individualizeaza pe eroul prozatorului nostru este dorinta aprinsa, subordonata erosului navalnic, dar nicicand satisfacuta pe deplin.

De un comic frizand burlescul este scena intoarcerii acasa a capului familiei Nisipoiu, dupa o grea zi de munca. Istovit de povara raspunderii ce stie ca-i apasa pe umeri, barbatul revine in cuibul conjugal; insa indata ce patrunde pe usa, simturile ii sunt invadate de parfumul subtil al apei de Colonia folosit de sotie in momentele lor de tandrete (motivul odoratului apare frecvent in proza scriitorului). Senzatia olfactiva il copleseste, patrunzand in cele mai ascunse unghere ale gandirii, si in felul acesta se declanseaza mecanismele imaginatiei prolifice sau mai bine zis, lubrice: "Domnul grefier se simti strabatut de fiori; la dumnealui asa ceva se intampla mai rar. Insa, cand se intampla, trupul lui mare era potopit din toate partile de efluvii fierbinti care-l faceau sa tremure si sa se simta moale ca o carpa". ( p. 285)

Prin contrapunct este infatisata figura sotiei infidele, care statea lungita in pat ademenitoare, cu un aer de satisfactie deplina, nicidecum indreptat spre constiinciosul grefier. Mai mult, Polixeni este terifiata de privirea inversunata si plina de patima a sotului, crezand ca a fost demascata de vreun obiect compromitator lasat la intamplare. Iar pentru ca scriitorul poseda bine tehnica dramatizarii epicului, recurge, pentru a amplifica suspansul, la un qui-pro-quo. Dupa discutiile nesfarsite purtate cu colegii pe tema dramei din ziar, Nisipoiu simte nevoia ca in preambulul aventurii conjugale sa tina prelegeri despre "femeia ticaloasa" capabila sa-si tradeze sotul, fara sa stie ca el insusi este o victima. In cealalta tabara, Polixeni se simte pierduta, cu cat constata mai mult patosul convingerilor barbatului ei. Urmarita de vina adulterului si buimacita de spectacolul verbal al grefierului, amfitrioana ajunge sa-i marturiseasca aproape inconstient aventura extraconjugala, spre surprinderea si oroarea sotului. Dezamagirea profunda cauzata de actele josnice ale sotiei este dublata de revelarea identitatii reale a fostului chirias despre care afla mai multe din scrisoarea compromitatoare trimisa de Stefan Baiatu fiului sau. Aproape ca nu ne vine sa credem ca escrocul sentimental cu afinitati boeme, care-si paraseste gazdele in toiul noptii, furisandu-se pe fereastra, este framantat de remuscari: "Fugise ca un derbedeu de rand, dupa ce aruncase toata vina pe dansa, dupa ce ridicase la paroxism furia sotului, descriindu-i felonia si putreziciunea iremediabila din sufletul sotiei. Ah, i-e scarba, i-e scarba de sine, ca-i vine sa-si sfasie hainele si sa se zvarcoleasca pe jos, in tarana, ca apucatii din calus."(p. 307) La inceput Polixenia este vazuta de protagonist intr-o lumina favorabila, ea impresionandu-si chiriasul prin mandria pe care i-o putea citi in priviri si orgoliu nemasurat. O data reduta cucerita, in ochii barbatului gibmihaescian isi pierde orice urma de mister, deci de autoritate.

Daca in romanul precedent, protagonistul Andrei Lazar isi denunta maestrul care i-a infuzat pasiunea pentru construirea unui perpetuum-mobile, iata ca si aici ne confruntam cu o situatie similara. Mihnea Baiatu, la randul sau, si-a dezavuat "mentorul" in persoana unui alt "student intarziat", Dumitru Bobescu. Fostul coleg de scoala, ajuns si el avocat fara procese, il initiase pe Baiatu in tainele "artei de a trage chelnerii pe sfoara si a abandona proprietarii pe fereastra". (p.314) invocand drept pretext nevoia de "a-l cali in viata" pe tanarul provincial.

In acord cu exegetul Mihail Diaconescu, vom intari ideea ca masura talentului scriitorului nostru este data de capacitatea extraordinara de a se empatiza, ceea ce face ca eroii plasmuiti de imaginatia sa creatoare sa devina campuri deschise in care se confrunta dramatic cele mai contardictorii trairi. Mai mult, asertiunea criticului ne confirma supozitia ca ne aflam in fata unui bildungsroman: "Sufletul intuit de el e campul vast al unor batalii fara ragaz intre moral si imoral, intre frumos si urat, intre pornirile cele mai curate si inclinatiile tulburi. Finalul acestor dispute este o noua intelegere de sine a eroilor. Valorile morale ies intarite din asprele incercari prin care cel care crede in ele a trecut. Prapastia in care tentatiile violente si impure il pot tari pe cel slab e depasita"[15]

Senzatia care ne incearca dupa lectura cartii este ca pe scriitor nu il preocupa atat de mult modul in care se reflecta eroul sau in ochii lumii, ci mai cu seama, ce reprezinta lumea pentru erou sau ce reprezinta acesta in propriii sai ochi. Epicul gibmihaescian respinge, pare-se, romanul "serios" tratand despre conditia umana. Acest gen de literatura usor picaresca reduce realitatea umana la miscare, act sau la eveniment. De altfel, asa cum opineaza criticul Anton Cosma, picarescul rezuma omul la "o suita de fapte si intamplari, adesea neinsumabile, caci le lipseste numitorul comun, semnificatia unitara, esenta. Viata se naste inaintea ochilor nostri, dar ea e vaduvita de insasi umanitatea ei ()".[16]

Cu toate scaderile decelabile atat la nivel compozitional, cat si stilistic, valoarea cartii rezida, fara indoiala, in autenticitatea si nonconformismul eroului principal, caci spre deosebire de ceilalti protagonisti ai romanelor gibmihaesciene care surprind prin vointa exacerbata si ambitia cu care se inarmeaza pentru a-si implini visele, Mihnea Baiatu reprezinta tipul "craiului de mahala, descendent al lui Mitica"[17], inconsecvent in atitudini, care se complace intr-o studentie prelungita, traita cu frenezie departe de spatiul claustrat al bibliotecii universitare.