SIMBOLURILE LUI EMINESCU

SIMBOLURILE LUI EMINESCU

Pentru contemplarea creatiunii lui Eminescu, cea
mai dreapta cale este evocarea traita a acelor ima-
gini centrale care sint simbolurile lui. lata de ce in
ziua cind Suveranul tarii, elita intelectuala si intrea-
ga obste romaneasca sintem intruniti, in jurul Aca-
demiei Romane, in acelasi cuget de pioasa recule-
gere pentru a comemora o jumatate de veac de la
adormirea poetului, se cuvine sa actualizam si, pe cit
se poate, sa dezvaluim semnificatia simbolurilor emi-
nesciene. Prin ele, ne vom intruchipa insasi icoana
lui ca figura reprezentativa.

La raspasul acesta de timp, putem masura covir-
sitoarea insemnatate a revelatiei lui artistice, ceea
ce aduce el nou si etern pe lume : tipul de arta pro-
prie catre care tinde, potrivit geniului limbii, destinul
poetic al neamului romanesc.

Dintre toate aspectele expresiei alegem simbolu-
rile, pentru ca acestea sint cela mai cuprinzatoare.
Fireste, dupa cum orice cuvint, la fel si toate acele
celule ale expresiei, imaginile, pot fi privite ca sim-
boluri. La fel, orice poezie. Dar nu la sensurile aces-
tea, unul prea restrins, celalalt prea larg, ne vom
opri. E vorba de acele icoane, figuri omenesti, as-
pecte din natura, in care poetul a intipuit o valoare
deosebit de scumpa. Cristalizind in jurul lor o in-
treaga creatiune, ele au un caracter central si sint
deci chemate sa dea intuitia esentei poetului.

Comunicare comemorativa facuta la Academia Romana, io
sedinta solemna de la 16 iunie 1939.

Cum ne oprim inaintea unui iconostas, tot astfel
vom privi imaginile iubite ale poetului pentru a sa-
virsi apoi jertfa intelegerii la acea icoana in care el
«a pus mai multa semnificatie obsteasca : icoana con-
ducatorului, a voievodului.

Un fapt izbitor : obisnuit, in centrul poeziilor lui
Eminescu sta un simbol reprezentind o tipica valoare
Ideala. Nu se va initia in tainele acestei poezii cine
nu va vedea cum in jurul acestor valori, elemente
constante ale poeziei lui, graviteaza intreaga lui crea-
tiune ⁵²⁾.

Prima poezie da larg rasunet, Venere si Madona,
e dominata de evocarea acestor doua largi simbo-
luri : imaginea tipica a frumusetii antice si icoana
Ideala a frumusetii crestine. De la inaltimea acestor
valori, se dezlantuie siragul de invective ale dezama-
gitului, pentru ca, in final, un moment de induiosare
sa inalte din nou fiinta iubita pe piedestal : tu esti
sfinta prin iubire Un conflict intre inalta valoare in-
tiparita adinc in sufbt si realitatea care o dezminte,
„ara sa poata intuneca icoana preamarita a intruchi-
parilor ideale.

Conflictul acesta va raminea in inima intregii lui
creatiuni ⁵³⁾.

Epigonii nu s-a putut cristaliza in jurul unei largi
imagini centrale. Dar partea intii, acea entuziasta
preamarire a inaintasilor, este de fapt un simbol co-
lectiv. Conflictul este opozitia schilleriana dintre naiv
si sentimental. Tot sufletul poetului sta alaturi de tipul
uman reprezentat prin inaintasi. Iar explozia de sar-
casm care izbucneste, cind oda cedeaza satirei, vine
din constatarea dureroasa ca, in noua faza, a poeziei
calauzite de critica, vechile avinturi nu mai dainuiesc.

Pentru epigoni, ratiunea, analizind, pulverizeaza ceea
ce pentru poet ramine totusi sus si atit de iubit.

Dramatismul poeziei sociale a lui Eminescu sta in
conflictul figurilor reprezentative. Demonul revolutio-
nar din inger si demon ar vrea sa coboare totul pen-
tru a stirni furia norodului si distrugerea. Titanismul
acesta, avind frecvente .corespondente in literatura
universala, poate fi urmarit comparativ. Dar cind, ne-
stiut si bolnav, demonul se stinge pe patul proletar,
negura este imprastiata de aratarea aievea a fetei
de imparat. Din prapastia de ura, ochii titanului in-
frint se inalta recunoscatori spre acest simbol lumi-
nos al liberarii prin mila si iubire.

in sinteza poeziei sociale imparat si proietar, icoa-
na imparatului, meditind pe maluri zdrumicate de
auirea marii, apare ca centrul de unde se dezvaluie
sensul vesnicelor framintari sociale, cu atit mai du-
reroase cu cit schimba fata, dar nu si esenta lucru-
rilor, in strofa finala, modul major si accentul din
acest neintrerupt crescendo : de dregi oricit ai drege
in lume - inalta din nou privirile in sus. Astfel ulti-
mele versuri : te oboseste eterna alergare si imagi-
nea : viata este un vis, nu cad ca o concluzie de teo-
rema, ci sint ritmic o clausula, iar ca semnificatie
un catarsis al conflictului.

Cu imparat si proletar, aceasta noua fata a tita-
nismului revolutionar, sintem la 1874. In trasaturile
ei fundamentale pozitia artistica a lui Eminsscu ince-
puse a se aseza. Dar dupa doi ani, in Melancolie,
izbeste o imagine sumbra, o biserica darapanata.
Este prima forma pe care o ia la el poezia nocturna
a ruinelor. Prin natura insasi a motivului, prin cerin-
tele lui tehnice, tabloul acesta dezolant excludea
ceea ce pina acum aparea ca un nelipsit termen
eminescian : avintul spre un simbol purtator de va-
loare. Dar cu tot aspectul dezolant, ruina este totusi
o biserica, icoana a propriului suflet, azi numai con-
ture triste, odinioara plin de credinta. Va trebui sa
mearga cineva pina la Rugaciunea unui dac din 1879,

ca sa mai intilneasca o poezie de pura negatiune.
Si nu este o intamplare ca, privite genetic, ambele
sint fragmente dintr-o viziune dramatica in care, prin
prabusirea eroilor, se afirmau anumite valori.

Cit de mult a iubit Eminescu valorile vietii se vede
si din numeroasele sale idile. Fie scene de interior
ca in Noaptea si Singuratate, fie cadru de natura
pentru scene de iubire, cum sint cele mai multe, in
centru sta icoana fiintei iubite : o preamarire in plan
absolut. In mintea tuturor ramin nesterse dulcea mi-
nune din Floare albastra, craiasa din povesti in ochii
careia toate basmele s-aduna, visul de fericire din
Dorinta, vraja imbietorilor codri de fagi- si icoana in-
dragostitilor in Fat-Frumos din tei, reluata in Poves-
tea teiului.

In fruntea tuturor idilelor sta Calin. Aici se poate
urmari si cum plasmuia Eminescu, directia procesului
creator care ducea la preamarirea marilor valori ale
vietii. Din complicata retea de intamplari ale peripe-
tiilor unui basm, poama s-a liberat treptat de orice
balast Izvorul primitiv n-a mai pastrat decit mireas-
ma fabulosului, din care rasare acea minune de fru-
musete fizica si morala : fata de imparat. Ca intr-o
simfonie se impletesc temele : patima si suferinta, si
apoi apoteoza de mit din final : Ia nunta in codru,
intreaga natura_preamareste iubirea credincioasa.

Cu cit capatiiul era mai aspru, cu atat imaginile
ideale se intruchipau mai splendid.

Se poate obiecta ca idilele nu sint concludente
pentru directia imaginilor. Dar iata poema imediat
urmatoare. S-ar zice ca, dupa luminoasele imagini
din Calin, ca o compensatie, apar figurile sumbre din
Strigoii. Privite insa de aproape, ele se incadreaza
in chip firesc in galeria de figuri eminesciene. In
centru sta destinul celor doi indragostiti : Arald si
Maria. in pornirea lui de navalitor, barbarul este oprit
de acea intrupare a vesnicului feminin, Maria, regina
dunareana. Instinctul puterii sale este biruit de acel
al iubirii. Cum Ifigenia lui Goethe umanizeaza pe bar-

barul rege Thoas, tot astfel Maria, pe Arald. Dar
cind soarta-i desparte prin moartea iubitei, pornirea
lui vrea sa treaca dincolo de hotarul vesnic. Prin
magie, iubita moarta e smulsa stihiilor. Si ea revine,
dar sub singura forma posibila : aceea de strigoi.
Acum insa, iubirea care surpase hotarele mortii nu
se pleaca nici poruncii de inapoiere inainte de faptul
zilei. in nesatioasa cursa nocturna pe caii fantoma,
cei doi incremenesc si, uniti in moarte, deasupra lor
se pecetluieste pe veci mormintul.

Privind comparativ in literatura lumii tipologia
sumbrei poezii a strigoilor, nu se va gasi pereche
acestor figuri : Arald si Maria, in care absolutul iu-
birii este afirmat atat de puternic si dincolo de ho-
tarele mortii.

Exista la Eminescu si un numar redus de poezii
fara un simbol central. Si nu este o intimplare ca in
fruntea lor sta Rugaciunea unui dac, cea mai pesi-
mista pagina a lui. Privita insa genetic, ea este un
fragment dintr-un poem byronian, in care regele dac
Sarmis, innebunit de durere, apare la nunta logod-
nicei necredincioase cu fratele care-i rapise tronul.
Prabusirea tragica a idealurilor surpate prin egoism
il duce la blestem si la pornirea de a nimici in el,
prin suferinta, setea de viata.

Dupa cum in dramele schilleriene nu poate fi
pesimism suferinta provocata de caderea eroilor, tot
astfel, la Eminescu, accentele de negatiune ale da-
cului, privite genetic, sint reversul unei mari iubiri.

Cu cit inainta spre zenit, cu atit privirile se atin-
teau spre imagini mai inalte : icoana asemanatoare
pururi verginei Marii din Atit de frageda, imaginile
sonetelor publicate de el, codrul din Revedere, icoa-
na din O, mama

Ultimele creatiuni, cele patru Scrisori si Luceafa-
rul, minunile iconostasului, apar ca fete deosebite a
ceea ca el priveste ca singura realitate : lumea mea,
in hotarita opozitie cu /urnea cea aievea.

Ca intr-o nebuloasa, cea mai veche dintre Scrisori,
aceea care a devenit Scrisoarea II, cuprindea ele-
mentele din care au crescut tuspatru Scrisorile. Se
confirma si pe calea aceasta ca motivul primordial :
pozitia nefericita a poetului in societate sste axa
creatiunii eminesciene ⁵⁴⁾.

O sentimentalitate neintocmita, un flux si reflux
de amaraciune si revolta isi cauta zadarnic expresia.
Numai cind i s-au luminat figurile centrale : marele
dascal, marele conducator, apoi cind s-a asociat
icoana ideala a inamoratilor, s-a nascut scinteia ace-
lui dinamism creator care a insemnat iesirea din
amorf, organizarea capodoperelor.

Din cite figuri a creat poetul, nici una n-a des-
teptat un mai larg rasunet in sufletele romanesti decit
icoana ideala a conducatorului: Mircea cel Batrin,
inaltindu-se maret deasupra apelor putrede ale ac-
tualitatii biciuite. Departe de a fi intipuit o ideologie
politica, scrisoarea aceasta este triumful viziunii or-
ganice in poezia noastra. Pentru a incadra «monu-
mental, creeaza un spatiu estetic de o amploare mi-
tica. Visul profetic al sultanului nomad se realizeaza
aievea, culminind in naprasnicul Baiazid. In opozitie
cu aceasta, cealalta intrupare : spatiul nostru, pa-
mintul acesta in care voievod, ostire, codru, riu, ram,
sint un singur suflet, un tot nebiruit. Urgisirea prezen-
tului, fiind un reflex al acestei table de valori, inalta
si mai sus mareata icoana a lui Mircea.

Este cunoscut crezul politic al lui Eminescu : nea-
mul nu este produsul unor programe sau a! unei ideo-
logii cum credeau moralistii politici de la 1848, ci
rezultanta unui larg proces organic. El nu poate fi
inteles si condus decit ca un organism. Matca si roiuri
vorbitoare sint imagini care-i apar spontan. Intuitia
aceasta adinc traita il duce la o filozofie proprie a
istoriei noastre, la afirmarea principiului de monar-
hie ereditara ca matca a destinului romanesc. Par-
tidul atunci dominant i se parea o primejdie, pentru

ca se intemeia pe o clasa suprapusa, deci pe o clasa
necrescuta organic ⁵⁵⁾.

Din aceste experiente adinc traite s-a nascut Scri-
soarea III. O primejdie insa o pindea. Manuscrisele
arata la inceput o descarcare de sentiment atit de
violenta, incit lua forma invectivelor personale, cite-
odata cu expresii care n-ar putea fi citate.

Moment fericit de inspiratie a fost cind in acest
clocot de sentimente i-a aparut figura lui Mircea.
Numai astfel, punind in opozitie ceea ce iubea pa-
timas cu ceea ce ura cu patima, a fost posibila ate-
nuarea expresiei violente si totodata izbucnirea ei,
fara ca sa ne turbure receptivitatea estetica.

Pentru larga viziune organica, este de relevat cum
figura lui Mircea, ca sa capete tot relieful, este in-
tegrata intr-un moment al istoriei lumii. O asemana-
toare nevoie a simtit primul mare poet inainte de
Eminescu, Budai-Deleanu, cind a vrut sa-si reliefeze
eroii!, pe Vlad Tepes ; dar acela si-a incadrat poves-
tirea numai in situatia vremii, zugravind ce se intim-
pla la Constantinopo! si in Apus. Eminescu, cel de-
prins cu un spatiu estetic nemarginit, a creat o ase-
manatoare viziune, in timp, evocind intreaga crestere
a puterii otomane, vazuta nu numai ca un fenomen
istoric, dar mitic, avind parca ceva din dezlantuirea
de neinlaturat a unei forte a destinului.

Aici, o alta primejdie. Zugravirea cresterii oto-
mane cu elemente istorice ar fi ramas straina de cititor
si ar fi putut sa alunece spre discursiv. Tehnic, mai
era posibila o alta cale : concentrarea unei lumini
intensa asupra unui singur erou otoman, Baiazid.
Dar aceasta, fiind un pendant la Mircea, ar fi dat
procedeului ceva de sablon.

A fost o inspiratie geniala aceea de a zugravi
cresterea otomana prin visul profetic. Izvorul este
cunoscut : visul lui Osman, povestit de losef von
Hammer in Geschichte des osmaniscken Reiches.
Ceea ce nu este cunoscut e faptul ca aceasta legen-
da a originii a avut o larga circulatie. Intre altele,

se afla si in Histoire de la Turquie de A. de Lamar-
tine. Eo are un fond folcloric stravechi si apartine le-
gendelor despre origini. Lasind la o parte elementele
specific otomane, luna si Tarigradul, miezul legendei
este copacul-simbol care se intinde urias deasupra
imparatiei si a apelor care o imprejmuiesc.

Marginindu-ma la cadrul traditiilor arice, amintesc
aici legenda nasterii lui Kiru, la Herodot, care mar-
turiseste ca a cunoscut 4 variante. Regele mezilor,
Astiage, a vazut in vis cum din fata lui a iesit un
'izvor de a acoperit toata Asia. in legenda otomana
partii acesteia ii corespund fluviile si marile impa-
ratiei. Astiage, dind in casatorie pe fiica sa dupa
Cambise, a mai avut un vis : din pintecul ei a cres-
cut o vita care a cuprins intreaga Asie. Partii aces-
teia ii corespunde, in izvorul lui Eminescu, arborele
cu ramurile uriase.

Substratul folcloric poate fi urmarit si in domeniu!
ghicitorilor. E stiut cum staruie orientalul in amanunte
menite sa sporeasca iscusinta termenilor de compa-
ratie intr-o ghicitoare. Motivul a patruns si in le-
gendele biblice si de aici in iconografia crestina,
chiar si in aceea de pe catapeteasma.

Dar desi, prin raspindirea ei, legenda statea la
indemina tuturor, ea raminea ascunsa ca intr-un bloc
de marmora o statuie, pina ce Eminescu i-a scos la
iveala puterea expresiva. Prin el, alegoria viselor si
a prevestirilor a devenit expresivitate larga, simbol.

Esta la el o rara maiestrie de a infatisa feluritele
fete ale unui motiv, asa incit sa spuna tot ce este
necesar. Dupa ce copacul urias a fost evocat vizual,
impresia acustica, prin natura ei mai impresiva, il
actualizeaza cu atit mai viu cu cit face una cu dina-
mismul motorie :

Vulturii porniti la ceruri pin-la ramuri nu ajung ;
Dar un vint de biruinta se porneste indelung
Si loveste rinduri, rinduri in frunzisul sunator,
Strigate de Allah ! Allah ! se aud pe sus, prin nori.

Zgomotul crestea ca marea turburata si inalta,
Urlete de batalie s-alungau dupa olalta ;
Insa frunzele-ascutite se indoaie dupa vint
Si deasupra Romei noua se inclina la pamint.

Ca frunzele arborelui gigantic se misca si fraza.

in evocarea cresterii otomane, o primejdie ar fi
pindit pe un alt scriitor : insiruirea discursiva. Aceas-
ta ne-ar fi scos din vraja mitului, care e mai adinc
decit istoria. inlaturind discursivul numelor si al ama-
nuntelor, poetul a stiut sa obtina un efect sporit
printr-unele repetari, menite sa destepe viziunea cres-
terii nu in amanunte, ci in esenta lirica :

Visul sau se-nfiripeaza si se-ntinde vultureste,

An cu an imparatia tot mai larga se sporeste,

Iara flamura cea verde se inalta an cu an,

Neam cu neam urmindu-i zborul si sultan dupa sultan ;

Astfel tara dupa tara drum de glorie-i deschid

Pin-in Dunare ajunge furtunosul Baiazid

Amploarea frazei prelungeste ca un ecou sonor
repetarile cuvintelor, care toate au vocala accentuata
a de larg rasunet admirativ. Iar vocalizarea ultimului
vers :

Pin-in Dunare ajunge furtunosul Baiazid

cu vocale umbrite ds nazala este incarcata de intu-
nerec, oa un nor de furtuna.

Cum in poemul muzical al lui Ceaikovski, 7872,
fanfarele victorioase ale lui Napoleon sint intimpi-
nate, la inceput numai prevestitor, de motivul etnicu-
lui rusesc, care in urma creste biruitor, tot astfel, in
toiul revarsarii otomane, apare prevestitor motivul spa-
tiului romanesc.

Tot spatiul poemei este un pervaz imens pentru
a incadra figura lui Mircsa. inainte de fapta, o ma-
surare in cuvint. Fraza emfatica a sultanului, reto-
rica si cu acumulare de podoabe, contrasteaza cu
exprimarea simpla si stapinita a voievodului : mi-

reasma arhaica, prevedere, cumpanire, demnitate.
Doua tipuri umane stau fata in fata. Acela care, cind
vorbeste, se uita cum se oglindeste in altii, cautind
efectul, in opozitie cu acela care asculta numai im-
perativul demnitatii. Pentru ca se stie intruparea or-
ganica a tuturor, prin el vorbeste ceva mai presus
de el. Acel ce e scris si pentru noi este nu resemnare
in fata soartei, ci garantia suprema -a izbinzii : inal-
tarea imperativului moral deasupra succesului sau in-
succesului, in centrul vorbirii lui Baiazid sta eu, irt
centrul cuvintelor lui Mircea sta noi. Iar cind, in final,
apare raspicat eu, cuvintul dobindeste un relief deo-
sebit : cap de vers, e subliniat prin neobisnuita pauza
a cezurii, si tot ce urmeaza dupa aceasta silaba sub-
liniaza subordonarea fata de un tot. Deplasarea ne-
obisnuit de mobila a cezurii in acest context este un
mijloc de relief :

Eu ? imi apar saracia si nevoile si neamul

Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, riul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este ;

Dusmanit vei fi de toate far-a prinde chiar de veste,

N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid

Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid !

Spatiului socotit vital de cuceritorul pe care lumea
nu putea sa-l mai incapa i se opune spatiul organic
romanesc.

Si batrinul se poarta cum i-a fost cuvintul.

Tipul de lupta zugravit de Eminescu nu e cel obis-
nuit de inclestare divizata, individuala. Nu vezi aici
eroi in poze teatrale. Acel tot organic, in numele ca-
ruia vorbea voievodul, savirseste acum fapta. intr-un
singur vers Mircea este amintit, catre sfirsitul luptei :

Mircea insusi mina-n lupta vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calca totul in picioare.
Durduind soseau calarii ca un zid inalt de suliti.
Printre cetele pagine, trec rupindu-si large uliti.

Voievodul dispare oarecum in acea dezlantuire de
forte elementare, in care parca n-ai putea distinge
fapta omului de izbucnirea naturii.

Ca intr-un poem simfonic, dupa furtuna vine in-
seninarea. O incununare de glorie cu atit mai ma-
reata, cu cit zbuciumul a fost mai mare. Masurat
faptei, imaginile au ceva din maretia apoteozelor
naturii :

Pe cind oastea se asaza, iara soarele apune,

Voind crestetele-nalte ale tarii sa-ncunune

Cu un nimb de biruinta : fulger lung incremenit

Margineste muntii negri in intregul asfintit,

Pin-ce izvorasc din veacuri stele una cite una

Si din neguri, dintre codri, tremurind s-arata luna.

inseninarea aceasta e un mijloc de a incheia
spatiul etnic si totodata pregatire pentru un nou si
necesar plan de rezonanta : scaderilor vietii intime
din partea de satira li se opune o icoana a puritatii
din trecut. Din elemente folclorice e intruchipata
imaginea domnescului fecior zimbind de o amintire
si scriind carte mindrei la Arges.

inaltarea aceasta a privirii catre imaginea idea-
lizata a conducatorului nu este un unicum la Emi-
nescu. Cel care in articolele politice vorbea de ordi-
nul sfintei cinepe era firesc sa incheie Scisoarea III
cu evocarea lui Tepes.

Cind, dupa simbolul conducatorului, a plasmuit
simbolul creatorului, al poetului, prima imagine plas-
tica de caracterizare a acestuia este tocmai aceea
a conducerii : Pe miscatoarele carari corabii negre
duce, dupa cum este si ultima : calauzind singura-
tati de miscatoare valuri. Iar in acea cupola centrala
care este vorbirea lui Dumnezeu, ultima perspectiva
infatisata de Demiurg este iarasi o viziune de con-
ducere :

Iti dau catarg linga catarg,

Ostiri spre a strabate
Pamintu-n lung si marea-n larg,

Dar moartea nu se poate

Aici imaginea vizuala face una cu cea auditiva,
prin opozitia lor, fonemele se organizeaza intr-un
simbol acustic.

Ultima imagine creata de Eminescu inainte de
prabusirea din 1883 este tot un simbol de conducator.
Deasupra sfisietoarei elegii etnice din Doina, plu-
teste sus icoana mintuitoare a lui Stefan prea adinc
intiparita in inimile noastre ca s-o mai citam.

Strabatind iconostasul eminescian, am invederat
cum, aproape pretutindeni, in centru sta. icoana unei
valori preamarite, chiar atunci cind purtatorii ei cad
sau sint dureros dezmintiti de lumea cea aievea. Pro-
za lui artistica : figurile din Fat-Frumos din lacrima,
Sarmanul Dionis, Cezara, confirma aceasta intuitie.

Pesimism ? Cine pe o astfel de poezie anina eti-
cheta comoda de pesimism procedeaza ideologic, nu
artistic, si priveste numai spuma si sfarimaturile de
la tarm, nu nemarginitul din larg, marea, cu avintu-
rile mereu reinnoite.

Daca, in afara de opera, incercam o privire in
altarul personalitatii poetului, ne incredintam ca for-
ma lui statornica de a vibra in atingere cu viata este
de o fiinta cu esenta poeziei lui.

Atit amanuntele biografice, cit si portretele morale
zugravite de contemporanii care au vrut sa-l intelea-
ga, se intregesc intr-o icoana unitara. Astfel, dupa ce
am contemplat unitatea simbolurilor lui, putem sa-l
privim pe el insusi ca tip uman reprezentativ si apoi

ca simbol al creativitatii noastre. Este o imagine cu
totul deosebita de aceea a unui palid tovaras al
ideilor eterne.

Atit prin vitalitate, cit si prin intregul fel de a fi,
Eminescu, in ce avea mai adinc, se caracteriza prin-
tr-un nemarginit elan de afirmare a vietii, in toate
domeniile. Este tendinta catre nemarginit, titanismul
sadit in fiinta lui puternica. O stare de suflet emi-
nesciana este un sentiment dezlantuit peste rostul
firesc al.vietii.

Cu rari exceptii, care pot fi lamurite, simbolurile
lui Eminescu sint tot atitea fete, tot atitea valori ale
unui elan spre absolut. Reversul este zbaterea, ama-
raciunea, revolta si negatiunea, insa totdeauna in
numele acelei table inalte de valori.

Nu numai imaginile totalizante, simbolurile, dar si
celelalte imagini, celulele expresiei poetice, confirma
ca aceasta este pozitia eminesciana.

Privind aspectele acustice, trasatura cea mai ca-
racteristica este modul sau, cum se mai zice, tonul.
Ca in muzica, el poate fi minor, adica tinguios-femi-
nin, sau major, barbatesc. Aproape toate poeziile lui
Eminescu sint strabatute de un viguros ton major.
in accentele versurilor initiale, acolo unde privirile
se indreapta spre simboluri, lucrul este usor de sim-
tit :

Ideal pierdut in noaptea unei lumi ce nu mai este
Cind' privesc zilele de-aur a scripturilor romane

Dar in finalurile ades meditative, spuma gindu-
rilor concentrate sententios acopera pentru multi rea-
litatea totala a expresiei. Nimic mai dezolant decit
versul final din Epigonii, de pilda :

Toate-s praf Lumea-i cum este si ca dinsa sintem noi.

Integrata insa acustic in strofa, sentinta are o alta
vibratiune, e altceva decit o concluzie de teorema :
^aPare luminata de reflexele simbolului colectiv. Iar
in sfisierile accentelor finale tonul major coloreaza si

aici semnificatia, La fel, in finalurile din cele mai
multe poezii.

Ultimele plasmuiri confirma cum, imprimat de la
primele acorduri, tonul major ramine o constanta. Nici
nu s-ar putea explica enorma dezlantuire de energie
pornita din versurile lui, dinamica eminesciana, fara
aceasta tonalitate, majora, reflexul acustic al valorilor
infatisate in simboluri.

Dmtre toata pornirile spre absolut, aceea care-i
asigura vesnica prezenta in constiintele noastre este
rostirea lui puternica si de o fiinta cu insusi geniul
limbii romanesti. Sint forme proprii noua, a caror vir-
tualitate si farmec el ni Ie-a dezvaluit.

Dintre toate darurile lui, deosebit de reprezenta-
tiv este tipul formal supraindividual creat de el. Nu
s-a lasat dus de necontenitele porniri spre nemarginit,
ci stapinindu-le, Ie-a inclestat zvicnirile intr-o forma
inchisa, de o severa disciplina clasica. La fel, limba
noastra stapineste stravechile avinturi traco-ilirice ale
acestui pamint, in tipare romanice. Aceasta concor-
danta intre forma eminesciana si structura limbii este
un semn al destinului sub care sta toata cultura noas-
tra : sinteza proprie romaneasca intre seva Rasari-
tului si disciplina Apusului.

Pentru a ilustra puteraa de stapinire, suverana con-
centrare eminesciana, aleg un motiv care prin natura
lui pare anume facut sa-si asocieze numeroase dez-
voltari. Este motivul neintreruptei prezente in cuget
a fiintei iubite : tot ce se intimpla in natura si in pro-
pria constiinta este strabatut de amintirea ei.

Printre poeziile lui Goethe, una din cela mai gus-
tate, D/e Nahe des Celiebten, este un lied pe tema
amintirii fiintei iubite. Impresionat de caldele accente
dintr-o poezie pe aceeasi tema a unei scriitoare cu-
noscute, a fost urmarit de ritmul si frumusetea moti-
vului. Dar, in acelasi timp, a fost izbit da insirarea
neintocmita a multiplelor accente. Instinctul formal
al lui Goethe nu putea fi indestulat de prelungita
diagonala a unor momente impresionante, dar neor-

ganizate. De aceea, pastrind masura si chiar unele
tipare sintactice ale izvorului, a creat o poezie proprie,
pe care o dau in traducere :

Gindesc la tine, cind a soarelui sclipire

. Din mare straluce,
Gindesc la tine, cind licarirea lunii
Se oglindeste-n izvoare.

Te vad, cind pe-ndepartatul drum

Se-nalta praful ;
Cind in adincul noptii, pe carare

Tremura drumetul.

Te-aud, cind colo cu vuiet surd

Se-nalta valul ;
in tainuitul cring ades ma duc s-ascult

Cind toate tac   

Eu sunt cu tine. Si-oricit de departe,

Aproape-mi esti !
E in amurg, indat-or luci stele,

De-ai fi aici !

O traducere credincioasa, poate prea crsdincioa-
sa, vrind sa pastreze, pe cit posibil, ordinea cuvin-
telor si structura sintactica a originalului. Pentru cine
ar vrea sa aiba si impresia ritmului, el e redat in
ultima strofa.

In centrul sta acel gindesc la tine, variat in frun-
tea strofelor urmatoare prin te vad, te aud, sint cu
tine, pentru ca, in final, sa izbucneasca acel O, de-ai
fi aici !

Lasam la o parte intrebarea daca soarele, luna,
drumul, praful, valul, cringu! se organizeaza intr-un
tot, si daca amanuntele sint strabatuta de prezenta
fiintei iubite, ca si cum ar face una cu ea, imbinin-
du-se intr-un simbol colectiv de tot atitea corespon-
dente Ci, fara nici o critica, sa citeasca cineva ne-

prevenit cintecul Si daca, expresia eminesciana a
aceluiasi motiv.

Si daca ramuri bat in geam

Si se cutremur plopii,
E ca in minte sa te am

Si-ncet sa te apropii.

Si daca stele bat in lac

Adincu-i luminindu-l,
E ca durerea mea s-o-mpac

inseninindu-mi gindul.

Si daca norii desi se duc,

De iese-n luciu luna,
E ca aminte sa-mi aduc

De tine-ntotdeauna.

N-ai putea clinti sau adauga nimic fara sa strici
poezia. Observati bunaoara cum in strofa a doua
aspectul acustic intunecos al versurilor neperechi si
caderea tonului sint ca un fond pe care ss relie-
feaza accentele luminoase ale versurilor perechi.

Cu greu s-ar putea o concentrare mai mare si
o mai stapinita forma inchisa pentru atita putere de
sugestie si orizont spre nemarginit.

Cit de sus era si cit am pierdut se poate vedea
din aceste simple date ; cind a alcatuit liedul citat
Goetha avea 46 de ani, pe cind Eminescu isi curmase
la 33 de ani cintul cel etern.

Si totusi, in aproape tot ce a scris, fiecare lectura
iti dezvaluie noi farmece, asa incit ai mereu impresia
ca de abia incepi sa-l descoperi. in fiecare vers al
lui este ceva care trece dincolo de marginile expre-
siei. Si de la imaginile largi pina la cele mai mici
amanunte, accente si opozitii de sunete, totul este
strabatut de o spiritualitate unica.

Ca in cintecul amintit, Eminescu este atotprezent
in constiinta noastra. Dupa cum aceste simboluri, care
sint cuvintele limbii materne, spontan ne vin pe buze

in orice situatie a vietii, incit fara ele nici n-am putea
concepe sufleteste existenta, tot astfel versurile poe-
tului ne insotesc pretutindeni. Poezia lui este o con-
tinua actualitate, semn ca implineste nu numai o
functiune estetica si sociala, dar si una vitala.

Preamarind amintirea lui, Academia Romana prea-
mareste semnificatia cea mai inalta a chemarii scri-
itorului, lata de ce, acum, cind comemoram o juma-
tate de veac de la adormirea lui, privindu-l si ca
simbol al creativitatii romanesti, gindul ne duce si spre
viitor la obstea de miine si la cei ce vor sta aici dupa
o alta jumatate de veac si de-a lungul secolelor.

A scoate insa din trecut directive de viitor, a face
ceea ce se cheama istorie pragmatica, poate duce
la grele erori. Pe de alta parte, a da norme este o
conceptie perimata. A lua insa pozitie este nu nu-
mai modern, dar si necesar. Creativitatea ests altceva
decit acel trebuie al esteticii normative.

Presupunind darul de sus, fara de care nu se
poate nimic, si lasind la o parte toate deosebirile
de epoca, de generatie, de directie, si evocind pe
toti fruntasii scrisului romanesc citi se odihnesc in
pamintul tarii si dincolo ds hotarele ei, de la Pa-
lermo pina la Lemberg si mai departe, se cuvine, in
reculegere, sa ne punem intrebarea : ce imperative
ne graiesc din atitea mari morminte si mai ales din
acela care se inalta deasupra tuturor ?

Cum intr-o celebra pinza a lui Rembrandt se ridi-
ca Moise in toata vigoarea, inaltind deasupra capului
rnatur tabla de legi, tot astfel, deasupra genaratiilor,
se ridica din jertfa lui Eminescu poruncile vesnice
ale scrisului romanesc.

Cea dintii porunca din crezul generatiilor es,^Ae :
radacineaza-te adinc in sufletul neamului tau. Si,

pentru ca bunurile sufletesti supreme traiesc pentru
noi in aceasta minunata fata a vietii care este limba
romaneasca, cultul, innobilarea si desavirsirea ei sa
ramiie nestramutatul nostru cuget. Valoarea unei li-
teraturi este determinata intii de caracterul si geniul
limbii materne. Si daca Turgheniev, dupa o faza de
restriste, marturiseste ca ceea ce l-a mintuit de in-
doiala a fost limba lui, tot astfel noi, dupa ce am
adincit paginile lui Eminescu si ne-am patruns de ce
minunat instrument de expresie este limba noastra,
sintem indreptatiti sa zicem : in zile de indoiala, ceea
ce-mi sustine credinta in destinele viitoare ale poeziei
neamului meu, si prin aceasta a intregii lui culturi,
esti tu, limpede ca cerul Italiei, si bogata ca pamin-
tul pe care traim, sfinta limba romaneasca.

Dumnezeu cind iti da tie, celui vremelnic, harul
unei firi alese, creeaza posibilitatea unui destin ca-
ruia trebuie sa-i ramii credincios. Nimic nu caracte-
-izeaza mai mult decit constiinta despre propria me-
nire, felul cum stii sa te identifici cu imperativele des-
tinului pentru care te simti creat.

Alt stilp de credinta : pazeste-te da primejdia ori-
ginalitatii cu orice pret a celui care crede ca poate
fi o glorie sa devii neom prin singularizare. Numai
viziunea totala si adinca a lumii te poate inalta pe
marile piedestale. Cuvintele obste si obstesc, in care
au crezut inaintasii si care azi par invechite, sint mai
presus de moda.

Viata fiind mai presus de arta, nu estetiza ; pa-
nsstetismul este moartea poeziei. Destinul poetului
nu poate fi marginit la un simplu joc.

Ramii strain de desartaciunea succeselor. Gloria
nu vine la cine o cauta, caci cine alearga dupa ea,
asteptind aplauze, se uita la altii, nu in adincul lui.
Eminescu facea totul ca si cind ar fi avut de trait
o suta de ani si, prin poezia lui, stia ca vorbeste ceva
moJ presus de el. Aceasta este porunca lui de din-
colo.

Toti mucenicii scrisului nostru si-au sustinut incre-
derea printr-o neintrerupta pregatire. Nici unul mai
mult ca el. Constiinta menirii poate inalta si pe cel
mai urgisit ; numai prin ea poti rezista unei lumi de
dusmani, caci prin ea vorbesc tariile.

Un alt imperativ, si dintre cele mai grele, este ca,
fiind mereu tu, sa te dezmarginesti, sporind fiinta
ta cu tot ce este trainic pe lume, un spor nu eclectic,¹
ci insusit organic.

Nu uita insa ca vremea ta isi are drepturile ei si
ca drumul poeziei nu se opreste niciodata : cel mai
mare dusman al lui Eminescu, privit ca simbol de
creativitate, este eminescianismul, spiritul de imitatie.

Tehnica nu se invata, se creeaza o data cu fiecare
solie si cu fiecare plasmuire ; si numai cine staruie
pina la capat in solia lui, acela poate fi mintuit.

Dus de puterile acestea, te opresti acolo unde des-
tinul tau, al neamului si al umanitatii fac un tot ne-
despartit, si-ti dai seama ca, impotriva tuturor pute-
rilor destramarii, ai fost fauritorul unei opere nepie-
ritoare.

Acestea sint glasurile de consolidare ce se ridica
din mucenicia lui Eminescu. Bunurile dobindite prin
ele nu pot fi platite cu nimic si impun mari indato-
riri criticii si publicului. Pe marmura acestor stilpi se
va inalta cupola virstei de aur a literaturii romanesti.

Pe Unga opera Iui, adincirea acestor porunci mai
presus de generatii garanteaza, si pe calea creati-
vitatii, eterna prezenta a lui Eminescu in inimile si
mintile romanesti.