ILIADA SAU POEMUL FORTEI

ILIADA SAU POEMUL FORTEI

Adevaratul erou, adevaratul subiect, centrul Iliadei este forta. Forta care e manipulata de oameni, forta care ii supune pe oameni, forta in fata careia carnea lor se chirceste si se retrage. Sufletul omenesc nu inceteaza sa apara aici modificat de raporturile sale cu forta, orbit de forta pe care crede ca o poseda, incovoiat sub constringerea fortei pe care o indura. Cei care isi inchipuisera ca, gratie progresului, forta apartine de aici inainte trecutului au putut privi acest poem ca pe un document; cei care stiu sa discearna forta, astazi ca si odinioara, in centrul intregii istorii umane, gasesc in poem cea mai frumoasa, cea mai pura dintre oglinzile fortei.

Forta e ceea ce face din oricine ii este supus un lucru. Atunci cind se exercita pina la capat, ea face din om un lucru in sensul cel mai literal pentru ca face din el un cadavru. Cu citeva clipe inainte, era cineva; acum nu mai e nimeni. O imagine pe care Iliada nu conteneste sa ne-o arate: 'caii / Faceau sa rasune carele goale pe drumurile razboiului / Jelindu-si conducatorii fara pata. Ei pe pamint / Zaceau, mai dragi cu mult vulturilor decit sotiilor lor .'

Eroul e doar un lucru tirit inapoia carului prin praful tarinei Amaraciunea unui asemenea tablou ne este data sa o savuram pura, fara nici o fictiune incurajatoare care sa o altereze, nici o nemurire consolatoare, nici o aureola fada de glorie ori patrie Mai miscatoare inca, prin contrastul atit de dureros, e evocarea brusca, de indata parasita, a unei alte lumi: lumea indepartata, precara si emotionanta a pacii, a familiei, lumea in care fiece om este, pentru cei din jur, persoana cea mai importanta. 'Striga prin casa roabelor cu frumoase plete / Sa aseze linga foc un trepied mare, pentru ca sa gateasca / Lui Hector baie calda la intoarcerea din lupa. / Prea increzatoarea! Nu stia ca, departe tare de baile calde, / Bratul lui Ahile il supusese '

Nefericitul Hector se afla, intr-adevar, departe tare de baile calde. Si nu era singurul. Aproape intreaga Iliada se petrece departe de baile calde. Aproape intreaga viata omeneasca s-a petrecut mereu departe de baile calde.

Forta care ucide este o forma sumara, grosolana de forta. Cu mult mai variata in procedeele sale, cu mult mai surprinzatoare ca efecte e cealalta forta, cea care nu ucide: adica cea care nu ucide inca. Ea va ucide cu siguranta, sau e probabil ca va ucide, ori sta doar atirnata asupra fiintei pe care in orice clipa poate s-o ucida; dar, oricum ar fi, ea schimba oamenii in piatra. Din puterea de a transforma un om in lucru dindu-l mortii decurge o alta putere, cu mult mai prodigioasa: aceea de a face un lucru dintr-un om care continua sa traiasca. E viu, are un suflet; cu toate acestea e un lucru. Ce fiinta ciudata e lucrul care are un suflet; ce stare ciudata pentru suflet. Cine va fi in stare sa spuna cum trebuie, in fiece clipa, sa se rasuceasca, sa se stringa in sine sufletul pentru a se conforma acestei stari? Sufletul nu e facut sa locuiasca intr-un lucru; cind e silit sa o faca, nimic din el nu ramine neviolentat. Un om dezarmat si gol catre care se indreapta o arma devine cadavru inainte ca fierul sa-l atinga

Rigoarea geometrica a pedepsei

Faptul ca toti oamenii sint destinati, fiindca se nasc, sa indure violenta e un adevar fata de care, dominata de circumstantial, mintea oamenilor se inchide. Cel puternic nu e niciodata puternic in mod absolut, nici cel slab nu e slab in mod absolut, dar si unul, si celalalt ignora acest lucru. Ei nu se socotesc din aceeasi specie: cel slab nu se considera asemenea celui puternic si nici nu e privit ca atare. Cel ce poseda forta inainteaza intr-un mediu non-rezistent, fara ca nimic, in materia umana din jurul sau sa fie de natura ca, intre elanul fortei si actul ei, sa stirneasca acel interval infim ce ar putea da loc gindului. Or, acolo unde gindul nu are loc, nici dreptatea, nici cumpatarea nu au loc. De aceea oamenii inarmati actioneaza brutal si smintit. Arma li se infige intr-un dusman fara aparare, cazut la genunchii lor; izbindesc asupra unui muribund, zugravindu-i batjocurile pe care le va indura trupul sau; Ahile spinteca doisprezece adolescenti troieni pe rugul funerar al lui Patrocle tot atit de firesc cum noi taiem flori pentru a le pune pe un mormint. Folosindu-si puterea, eroii Iliadei nu au nici o clipa banuiala ca urmarile actelor lor ii vor face sa se inconvoaie la rindu-le. Cind, cu o vorba, poti face sa taca, sa tremure, sa se incline un batrin, mai reflectezi oare la blestemele unui preot ce au importanta in ochii profetilor? Renunta oare grecii sa-i rapeasca lui Ahile femeia iubita, cind stiu ca nici ea, nici el nu se pot opune? Ahile, desfatindu-se de fuga grecilor umiliti, e oare in stare sa-si inchipuie ca aceasta fuga - ce va dura si se va sfirsi dupa voia lui - are sa piarda viata prietenului sau si pe a sa chiar? Cei pe care soarta i-a inzestrat vremelnic cu forta pier astfel, pentru ca se incred prea mult in ea. Si nu se poate sa nu piara. Pentru ca nu-si socotesc propria forta drept o cantitate limitata, nici raporturile cu celalalt drept un echilibru intre forte inegale. Fiindca ceilalti oameni nu impun miscarilor lor acel timp de oprire, singurul din care decurge atentia noastra fata de semeni, ei trag concluzia ca destinul le-a dat dreptul la orice licenta, iar inferiorilor lor la nici una. E motivul pentru care merg dincolo de forta de care dispun. Trec dincolo de ea, ignorind faptul ca e limitata. Si sint livrati atunci, fara aparare, hazardului, iar lucrurile nu li se mai supun. Citeodata hazardul le e fast, alteori ii loveste. Iata-i expusi, in toata goliciunea, nenorocirii, lipsiti de armura ce le apara sufletul, fara nimic care, de aici inainte, sa ii desparta de lacrimi.

Pedeapsa aceasta de o geometrica rigoare, ce pedepseste automat abuzul de forta, a fost obiectul prim de meditatie pentru greci. El constituie sufletul epopeii; sub numele de Nemesis, e resortul tragediilor lui Eschil; pitagoricienii, Socrate, Platon au plecat de aici pentru a gindi omul si universul. Notiunea a devenit familiara oriunde a patruns elenismul. Poate ca, sub numele de kharma, subzista in tarile Orientului impregnate de budism tocmai aceasta notiune greaca; insa Occidentul a pierdut-o si nici una din limbile sale nu mai are un termen care sa o exprime: ideile de limita, de masura, de echilibru, ce ar trebui sa determine comportamentul vietii umane, nu mai cunosc decit o utilizare servila: in tehnica. Noi nu sintem geometri decit in fata materiei; grecii au fost in primul rind geometri in deprinderea virtutii.

Mersul razboiului, in Iliada, consta in acest joc al rasturnarii. Invingatorul de moment se simte invincibil, chiar daca putine ceasuri in urma a gustat infringerea; uita sa foloseasca izbinda ca pe un lucru ce trece. La capatul primei zile de lupta povestite in Iliada, grecii victoriosi ar putea fara indoiala capata obiectul stradaniilor lor, pe Elena si bogatiile ei; cel putin daca, impreuna cu Homer, presupunem ca oastea greaca avea motive intemeiate sa creada ca Elena se afla in Troia. Preotii egipteni, ce trebuiau sa stie cum stateau lucrurile, l-au incredintat mai tirziu pe Herodot ca ea se gasea in Egipt. Oricum, in seara acelei zile, grecii nu se mai multumesc cu atit. Ceea ce vor ei e nimic mai putin decit totul: toate bogatiile Troiei ca prada, toate palatele, templele, casele ca cenusa, toate femeile si copiii ca sclavi, toti barbatii ca hoituri. Uita doar un detaliu: ca nu le sta totul in putere fiindca nu se afla in Troia. Poate ca miine vor fi, poate nu. Hector, in aceeasi zi, se lasa rapit de aceeasi uitare:

'Stiu bine in maruntaiele si in inima mea; / Va veni o zi cind sfintul Ilion se va da pieirii / Dar ma gindesc mai putin la durerea pregatita troienilor / Decit la tine, cind un grec cu platosa de arama / Te va tiri inecata de lacrimi, rapindu-ti liberatea .'

Ce nu ar da ca sa indeparteze orori pe care le socoteste de neocolit? Insa nu poate oferi nimic, decit in zadar. Peste doua zile, grecii fug in mod rusinos, Agamemnon insusi vrea sa porneasca pe mare. Hector care, cedind lucruri neinsemnate, ar obtine atunci usor plecarea dusmanului, nu mai vrea sa-l lase sa paraseasca nepedepsit Troia. Dorinta i se implineste; grecii ramin, iar a doua zi la amiaza ei fac din Hector si din ai sai ceva demn de mila. In cursul dupa-amiezii, Hector se redreseaza, da iarasi inapoi, pe urma ii risipeste pe greci, e respins apoi de Patrocle si de ostile sale proaspete. Acesta, fortind avantajul dincolo de propriile puteri, sfirseste prin a se expune, fara armura si ranit, spadei lui Hector, care spre seara, victorios, reduce brutal la tacere sfaturile prudente ale lui Polydamas A doua zi Hector e pierdut. Ahile l-a facut sa dea inapoi pe toata cimpia si urmeaza sa-l ucida. Iata-l pe Hector singur in fata zidurilor Troiei, absolut singur in asteptarea mortii si in incercarea de a-si hotari sufletul sa-i faca fata. Hector nu e scutit de nici una dintre durerile si rusinile ce fac parte din lotul celui nenorocit. Insa ascultatorii Iliadei stiau ca moartea sa ii va darui lui Ahile o prea scurta bucurie, iar moartea acestuia o prea scurta bucurie troienilor si pieirea cetatii o prea scurta bucurie aheilor. Violenta zdrobeste astfel tot ceea ce atinge. Ea sfirseste prin a aparea exterioara si celui care o utilizeaza si celui care o indura; se naste astfel ideea unui destin sub care calaii si victimele sint la fel de inocenti, invingatorii si invinsii frati supusi aceleiasi mizerii.

Momente cind oamenii au un suflet

Usuratatea celor care manipuleaza fara respect oamenii si lucrurile, socotind ca ii au la dispozitia lor, disperarea care il sileste pe soldat sa distruga, zdrobirea sclavului si a invinsului, masacrele, totul contribuie la alcatuirea unui tablou uniform al ororii. Forta e, in Iliada, singurul erou. Ceea ce ar duce la o posaca monotonie daca nu ar exista, presarate ici si colo, clipe luminoase: scurte si divine momente cind oamenii au un suflet. Sufletul care se trezeste astfel pentru o clipa, ca sa se piarda apoi curind sub dominatia fortei, se trezeste pur si intact; in el nu se manifesta nici un sentiment ambiguu, complicat ori tulbure; numai curajul si iubirea isi gasesc loc aici. Citeodata un om isi gaseste astfel sufletul deliberind cu sine insusi, cind incearca, precum Hector in fata Troiei, lipsit de ajutorul oamenilor si al zeilor, sa faca fata singur destinului. Celelalte momente cind oamenii isi gasesc sufletul sint momentele cind iubesc; aproape nici una din formele pure de iubire intre oameni nu e absenta in Iliada. Traditia ospitalitatii, chiar dupa mai multe generatii, e mai puternica decit orbirea inclestarii. Iubirea fiului pentru parinti, a tatalui si a mamei pentru copii sint mereu mentionate in chip tot atit de scurt pe cit de miscator. La fel iubirea fraterna. Iubirea conjugala, condamnata la nenorocire, e de o surprinzatoare puritate. Invocind umilintele robiei ce o asteapta pe femeia iubita, sotul o omite pe cea care, fie si numai gindita, le-ar pingari inca de pe acum tandretea. Nimic nu egaleaza simplitatea cuvintelor rostite de sotie catre cel ce va muri: 'Mi-ar fi mai bine, / De-am sa te pierd, sa cobor sub pamint; nu voi mai avea / Alt sprijin, cind iti vei fi intilnit destinul, / Nimic altceva decit rele '

Cea mai frumoasa dintre prietenii, intre tovarasii de lupta, da tema ultimelor cinturi. Insa triumful cel mai pur al iubirii, gratia suprema a razboaielor e prietenia care urca in inima vrajmasilor de moarte. Ea face sa dispara setea de razbunare pentru fiul ucis, pentru prietenul ucis, ea sterge printr-o minune si mai mare distanta intre binefacator si suplicant, intre invingator si invins.

Momentele acestea sint rare in Iliada , dar sint suficiente pentru a ne face sa simtim un imens regret fata de tot ceea ce violenta nimiceste ori va nimici.

O asemenea acumulare de violente ar fi totusi rece fara accentul de nevindecata amaraciune care imbiba necontenit textul, cu toate ca el e indicat deseori printr-un singur cuvint, deseori numai printr-o fringere a versului, printr-o respingere. Aceasta amaraciune care decurge din tandrete si se intinde asupra tuturor oamenilor, egala precum limpezimea soarelui, aceasta amaraciune face din Iliada ceva unic. Tonul nu inceteaza nici o clipa sa fie impregnat de amaraciune, si nici o clipa, totusi, nu coboara pina la tinguire. Dreptatea si iubirea, ce nu-si pot gasi loc in acest tablou de extreme si injuste violente, il imbaiaza cu lumina lor fara a deveni perceptibile altfel decit printr-un accent. Nimic pretios, menit ori nu pieirii, nu e trecut cu vederea; mizeria tuturor e expusa fara disimulare si fara dispret; nici un om nu e situat deasupra ori dedesubtul conditiei comune tuturor oamenilor; tot ceea ce e distrus e regretat. Invingatori si invinsi sint la fel de aproape, la fel de asemenea poetului si ascultatorului. Daca exista o deosebire, ea sta in faptul ca nenorocirea dusmanilor e resimtita poate mai dureros. 'Astfel cazu acolo, rapus de un somn de arama, / Nefericitul, departe de soata, aparindu-i pe-ai sai '

Extraordinara echitate ce inspira Iliada are, poate, modele pe care le ignoram, dar nu a cunoscut imitatori. Faptul ca poetul e grec, iar nu troian e abia simtit

Poemul acesta e un lucru miraculos. Amaraciunea e stirnita de singura pricina indreptatita pentru amaraciune: subordonarea sufletului omenesc fortei, adica, in fond, materiei. O subordonare comuna tuturor muritorilor, pe care sufletul o indura in mod diferit, conform gradului sau de virtute. Nimeni in Iliada nu i se sustrage, asa cum nimeni nu i se sustrage pe pamint. Nimeni dintre cei ce cad in stapinirea ei nu e privit cu dispret. Tot ceea ce, in launtrul sufletului omenesc si in relatiile umane, scapa de sub imperiul fortei este iubit, dar iubit cu durere datorita pericolului de nimicire sub care sta neincetat. Acesta e spiritul singurei epopei veritabile pe care o poseda Occidentul. Odiseea pare doar o excelenta imitatie, uneori a Iliadei, alteori a poemelor orientale; Eneida e o imitatie care, oricit de stralucita, se despodobeste prin raceala, retorica si prost gust. Poemele medievale nu au atins maretia din lipsa de echitate; moartea unui dusman nu e resimtita de catre autor si cititor, in Cintecul lui Roland , asemenea cu moartea lui Roland.

Tragedia antica, macar cea a lui Eschil si Sofocle, constituie adevarata continuare a epopeii. Gindul dreptatii o lumineaza fara a interveni niciodata; forta apare in duritatea ei rece, insotita mereu de efectele funeste care nu cruta nici pe cel ce o foloseste, nici pe cel ce o indura; umilinta sufletului sub constringere nu e nici mascata, nici invaluita de o facila solicitudine, nici expusa dispretului; fiinta ranita de degradarea nenorocirii e adesea oferita admiratiei noastre. Evanghelia e ultima si minunata expresie a geniului grec, asa cum Iliada este cea dintii.
_______________
(Fragmente din articolul 'Iliada sau poemul fortei' publicat in 1940-1941 in Cahiers du Sud. Autoarea mentioneaza faptul ca traducerile versurilor ii apartin. Am reprodus textul dupa volumul Simone Weil, Oeuvres, coll. Quarto, Gallimard, 1999.)

Simone WEIL