|
|
|
In evolutia artistica a lui Alecsandri se pot distinge cel putin trei momente, trei varste aflate in deplina corelatie cu epoca plina de transformari prin care trece societatea romaneasca a acelor timpuri. Debutul sau sta sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florenta, Doine si lacrimioare) dar si a unei necrutatoare critici a ridicolului social in piesa Iorgu de la Sadagura sau in ciclul "Chiritelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii romane din perioada pasoptista, are in literatura lui Alecsandri cea mai inalta masura in Balta alba si in Desteptarea Romaniei si, de cele mai multe ori se prelungeste prin unele texte pana dupa Unire. O a doua etapa, asa - zis de limpezire, de obiectivare a viziunii si mijloacelor artistice, se poate observa incepand cu prozele calatoriei in Africa si atinge expresia artistica matura in pasteluri si in unele legende. O a treia il face sa revina spre teatru, cu o viziune in general romantica, viziune filtrata insa printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninatate a intelegerii care il apropie de clasicism. Epoca in care traieste Alecsandri este fundamental romantica dar fara indoiala ca a vorbi despre clasicism si romantism la modul concret (implicand asadar o constiinta si practica concreta) e o aventura la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene intr-o literatura cu alta evolutie culturala si istorica decat cele din vestul Europei. Desi inceputurile limbii aristice romanesti, si implicit inceputurile poeziei, pot fi impinse departe in timp (Cantemir, cronicari, Dosoftei), constiinta scrisului, cu tot ceea ce aceasta implica (datoria de a exprima cat mai bine o realitate sentimentala, concreta sau abstracta) apare mult mai tarziu. Iar dincolo de orice evolutie, literatura romana, incepe a calatori printre modele, dand propria sa replica Istoriei. "Dupa 1840, cand psihologia romantica patrunde mai adanc, poetul incepe sa sufere de ceea ce s-a numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, in aceeasi masura, sufera de teama de dezordine in lumea fizica si morala. Haosul ii provoaca viziuni negre. Langa senzatia de axfisie si dorinta de expansiune sta, mereu, un treaz sentiment al ordinei, sta vointa (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a impaca elementele in <<sfada>>" (Eugen Simion, Dimineata poetilor, Cartea Romaneasca, p.11) Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprima inceputurilor poeziei romanesti o configuratie dialogica. Pe de-o parte revolta si idealurile, transfigurate in asa zisele "universuri compensative": revolta, erotica, sentimente ale individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile modele ale literaturii occidentale (Lamartine, Hugo etc), iar pe de alta parte tentatia de a imprima acestei miscari de emancipare o ordine, o coerenta, care nu putea fi gasita decat in marile modele ale literaturii clasice, adica in incercarea de a obiectiva viziunea si mijloacele artistice, initial, iar mai apoi in luciditatea interogarii lumii, in gustul contrastelor tragice nascute de interactiunea dintre epoci, de ruptura dintre ele.
O astfel de incercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie a genului liric cunoscuta - in aceasta forma - numai in literatura romana, creata si dusa la celebritate de Alecsandri insusi intr-un ciclu de versuri care i-a dat numele: Pasteluri, publicate in revista Convorbiri literare, in cea mai mare parte intre 1868 si 1869. Pastelul preia de la poezia descriptiva a primilor romantici nu numai ideea corespondentei dintre sentiment si tabloul de natura, ci si pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul miscator al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care il lumineaza si-l insufletesc mereu de alta viata, in alte nuante; pe de alta parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, incercand sa o apropie de trasaturile unei opere plastice. Pastelul este mai degraba un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul inseamna un desen in creion moale, usor colorat). Acest tip de poezie manifesta preocupare pentru satisfacerea unor exigente specifice: compozitie, colorit, echilibru. Alecsandri a dat forma concreta unei tendinte care preexista in poezia romaneasca (gasim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). Ela va fi urmat de mai toti poetii sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetica: Macedonski, Cosbuc, Pillat, Voiculescu. Pastelurile lui Alecsandri evoca natura asa zis domestica, adica tot ce constituie cadrul obisnuit al unei vieti patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natura romantica, ci ele sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este, ca in marea poezie romantica, refugiu ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptiva. Pastelurile devin in acest sens imnul plin de incredere adresat adevaratei tari, satului si adevaratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustetea si sanatatea morala. Melancolia romantica este inlocuita aici cu incredere in armonia naturala, cu o adevarata credinta naturista (vezi poeziile dedicate primaverii: "Privirea scoate aburi pe umedul pamant / Se-ntind carari uscate de-al adierii vant". Caldura patrunde in inimi si natura iese din amorteala, sosesc cocorii din tarile calde, taranii muncesc campul. Universul generat va fi unul al armoniei si al ciclurilor firesti ale naturii.
