|
|
|
VASILE VOICULESU IN GRADINA GHETSEMANI - COMENTARIU
Poezia In gradina Ghetsemani face parte din volumul intitulat Parga din 1921, volum in care se contureaza o noua individualitate poetica, apar elementele originale ale stilului voiculescian.
Interesul orientat de timpuriu spre partea de mister a lucrurilor, dorul de divin nascut dintr-o mare Asteptare, nelinistile interioare convertite intr-o drama lirica, toate vor da nastere imaginii unui univers liturgic in care peisajul romanesc se transfigureaza in Eden, iar ingerii, Dumnezeu si Iisus constituie prezente permanente. Desi majoritatea temelor si motivelor erau anticipate in primele sale volume, poetul depaseste traditionalismul samanatorist prin spiritualizarea imaginii si innoirea expresiei. Scenele si motivele biblice nu mai sunt simple elemente decorative, ci alegorii ale nelinistii omului in aspiratia sa catre Dumnezeu.
Punctul de plecare al poeziei In gradina Ghetsemani de Vasile Voiculescu il constituie Evanghelia Sfantului Luca, scena biblica ilustrata fiind "cina cea de taina": "Si cand a sosit in acest loc, le-a zis: "Rugati-va, ca sa nu intrati in ispita" Si El s-a departat de ei ca la o aruncatura de piatra si ingenunchind Se ruga, zicand: "Parinte, de voiesti treaca de la Mine acest pahar Dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca!" Iar un inger din cer s-a aratat Lui si-l intarea. Iar El, fiind in chin de moarte mai staruitor se ruga. Si sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sange care picurau pe pamant. Si ridicandu-Se din rugaciune, a venit la ucenicii Lui si i-a aflat adormiti de intristare" (Luca, 20, 40-46).
Motivul biblic al rugaciunii lui Iisus in gradina de la poalele muntelui maslinilor (Gat Shemen inseamna in ebraica "gradina unde se presau maslinele") inaltata lui Dumnezeu pentru a fi izbavit devine la Voiculescu un suport metafizic al nelinistii omului in aspiratia lui spre Dumnezeu.
Rugaciunea lui Iisus are loc in Gradina Ghetsemani, inainte de arestarea lui de catre escorta inarmata, condusa de Iuda, care il tradeaza sarutandu-l, fiind apoi inspaimantat de apropierea martiriului si a patimilor predestinate Fiului de Tatal Ceresc, pentru a ispasi omenirea de pacate. Tabloul narativ se estompeaza sub cautarea infrigurata a simbolului. Cu o inversunare de cautator de comori, de rob in faurirea poeziei, poetul arunca in joc toate armele stilistice pentru evitarea cararilor batute. Formula versului e cea a mitului liric, iar tema ramane in ultima instanta cea a constiintei umane: posibilitatea pacatului respins chiar si in ideea de posibilitate.
Dualitatea, componenta specifica a liricii voiculesciene, apare si aici: puritatea alaturi de pacat, lumina si intunericul, raiul si iadul, tentatia si abstinenta. Poezia, in intregul ei, ilustreaza o optiune: intre real si ideal este preferat idealul. Abordarea temei religioase se face cu constiinciozitatea poetului mestesugar de stil vechi.
Poezia este alcatuita din patru catrene, structurate in jurul elementelor ce tin de natura duala a lui Iisus. Urmarind structura, deslusim trei tablouri poetice, corespunzatoare unor trepte ale suferintei (fizice si morale).
Primul tablou (catrenul 1 - "Isus lupta cu soarta si nu primea paharul. / Cazut pe branci in iarba, se-impotrivea intr-una. / Curgeau sudori de sange pe chipu-i alb ca varul / Si-amarnica-i strigare starnea in slavi furtuna.") reda suferinta fizica a lui Iisus in lupta cu destinul tragic (soarta), refuzand sa primeasca paharul. Imaginile, puternic reliefate prin tehnica expresionismului, sunt dure, dar cu mare capacitate de simbolizare plastica.
Primele doua versuri ale poeziei sintetizeaza dramatismul interior al lui Iisus, care "lupta cu soarta si nu primea paharul", fiind constient de menirea ce-i fusese harazita, aceea de a lua asupra sa pacatele omenirii, metaforizate aici prin "pahar". Paharul chinurilor se asociaza in viziunea lui Voiculescu cu Graalul. In el Iosif din Artimaneea ar fi cules picaturile de sange de sub crucea Rastignituli. Astfel, el devine sfantul Graal - simbol al puritatii. Versul al treilea ilustreaza natura duala a lui Iisus, opozitia uman / divin, imaginea vizuala "sudori de sange" exprimand omenescul, iar "chipu-i alb ca varul" sugerand puritatea, divinul. Latura umana domina aceasta prima strofa, suferinta lui Iisus fiind exprimata prin "cazut pe branci in iarba", care capata dimensiuni cosmice prin tragismul ei, "starnea in slavi furtuna".
Verbele la imperfect dilata temporal zbuciumul Celui harazit mortii. Aceste clipe de chin si incertitudini reprezinta singuratatea Logosului intrupat in materie. "Sudorile de sange" si "chipul alb ca varul" atesta zbaterea materiei aflata in cumpana cu Neantul, dar fara de care nu este posibila intoarcerea in Fiinta. Este mai puternica insa dorinta divinului de a integra in Sinele sau omenirea, pentru ca ei, oamenii (monade ale Creatiei universale infinite si eterne) sa se mantuiasca. "Amarnica-i strigare" care "starnea in slavi furtuna" poate fi a materiei inspaimantate de abisul Nefiintei; sau poate fi a Divinului care prevede prin vremi, soarta care ii asteapta pe nenascutii oameni - cei pe care El i-a iubit atat de mult.
Dumnezeu este dedus din imaginea biblicului Iehova: tatal, care, plin de asprime si necrutare, isi osandeste fiul pamantesc. Atitudinea este intr-o oarecare masura argheziana.
Iisus incarneaza pe de o parte neputinta omeneasca de a-si depasi limitele in miscare spre inalt, sacrificiul dureros, sfant, in fata cerului inchis si pe de alta ispita infranta, doborarea pacatului, prin moartea sfarsita de reincarnare.
Vizibila este, in aceasta parte, tendinta de a da scenei un sens particular, o semnificatie morala emanata de sugestiile semantice ale textului. Una dintre ele este legata de ideea vitalitatii umane, de energetismul primar. Fiul Omului, puternic, curajos, simbol al fortei morale si fizice in acelasi timp, e chemat sa faca un gest vital, un efort de care alt om nu se simte capabil: "nu primea paharul". In aceasta ipostaza, Iisus e vointa, forta, prototipul vitalitatii si crezului.
Se poate vorbi la Vasile Voiculescu de voluptatea cautarii durerii, vazuta ca un preambul al frumusetii, al luminii, al aspiratiei implinite. Forta versurilor vine si din forta culorilor care se asociaza in imbinari dramatice: albul fetei si rosul sangelui, amandoua cu simbol biblic. Apetenta poetului pentru cuvantul colorat, violent sau chiar dur vine dintr-un simt estetic superior al celor care cred ca in poezie cuvantul este un vehicul de taina, un element fundamental al cosmogoniei sufletesti, un simbol al libertatii launtrice de a comunica.
Al doilea tablou (strofele 2 si 3 - "O mana nendurata, tinand grozava cupa, / Se cobora-mbiindu-1 si i-o ducea la gura. / Si-o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa / Dar nu voia s-atinga infama bautura. // In apa ei verzuie jucau sterlici de miere / Si sub veninul groaznic simteai ca e dulceata. / Dar falcile-nclestandu-si, cu ultima putere / Batandu-se cu moartea, uitase de viata!") prezinta drama sufleteasca, parte dintr-o viziune a tragicului existential. Stim din textul biblic ca Iisus accepta paharul doar in masura in care gestul ar fi o expresie a vointei (si dorintei) divine ("Insa nu precum voiesc eu, ci precum Tu voiesti"), desi sufletul ii este rupt (torturat) de o sete uriasa, "nu voia s-atinga infama bautura". Intransigenta atitudinii morale conduce si la asumarea riscului tragic. In paharul imbietor "jucau sterlici de miere" (picaturi, farame), iar sub "veninul groaznic simtea ca e dulceata". Jocul antitetic venin / dulceata accentueaza tocmai zbuciumul sufletesc. Printr-un subtil transfer de sens, intr-un vers sintetic, poetul sugereaza ca moarte este, in fapt, o uitare a vietii: " Batandu-se cu moartea, uitase de viata".
Aceste doua strofe (strofa a doua si a teria) dezvolta tragedia Omului inspaimantat de patimile crucificarii, dar si depasirea acestui moment prin intelegerea sensului misiunii divine a lui Iisus. Prin alternarea perspectivei, indoiala, ezitarea sunt amplificate. "Infama bautura", simbol al pacatelor omenirii ce trebui rascumparate prin jertfa, se ascunde sub aparenta amagitoare a mierii, veninul se asociaza cu dulceata. Lupta cu moartea depaseste limitele unei drame omenesti, ea reprezentand alegoric esenta eternului conflict dintre suflet si trup, dintre spirit si materie.
Strofa a doua debuteaza cu porunca divina, "o mana ne-ndurata", data Fiului pentru a prelua asupra lui pacatele omenirii, exprimate prin metafora "grozava cupa". Setea "uriasa" sugereaza dorinta lui Iisus de a se sacrifica prin patimire, de a-si implini destinul, desi "nu voia s-atinga infama bautura" din cauza slabiciunii umane pentru chinurile pe care urma sa le indure pentru izbavirea omenirii.
In strofa a treia, "apa ei verzuie" si "veninul groaznic" sugereaza chinurile pe care Iisus le va indura pentru "mierea" si "dulceata" ce semnifica izbavirea omenirii prin jertfa divina, fericirea ce urmeaza sa vina. Veninul este o metafora pentru continutul cupei pline de pacate, dar si pentru chinurile ce urmeaza sa le indure Iisus. Teama de moarte il face pe Iisus sa se impotriveasca "cu ultima putere", uitand ca numai asa va putea sa salveze omenirea, capatand in schimb viata vesnica, "uitase de viata".
Sugerand efortul urias de impotrivire, cuvintele concrete se asociaza cu cele abstracte, dand o materialitate aproape convulsiva, rebela, greu de stapanit, tuturor metaforelor pomului: "sudori de sange", "mana neindurata". Tendinta generala este cea de hiperbolizare, pentru ca astfel sa se sublinieze si mai mult efortul de a ocoli ispita. Strigarea lui Iisus e "amarnica", cupa e "grozava", setea "uriasa", iar sufletul pare a se "rupe". Concretetea verbului, asociata cu substantivul abstract creeaza impresia de zgomot exacerbat, sugerat de semantismul verbului. Efortul, dus aproape la extrem, este sugerat de semiauxiliarul modal "a sta".
Nucleul poeziei are tiparul clasic voiculescian, dubletul antinomic: soarta / paharul, cupa / sete, venin / dulceata. Unirea cuvantului concret cu cel abstract, a celui vechi cu cel nou, a celui aspru cu cel suav, se face intru poezie.
Al treilea tablou (ultimul catren - "Deasupra, fara tihna, se framantau masliniii / Pareau ca vor sa fuga din loc, sa nu-1 mai vada. / Treceau batai de aripi prin vraistea gradinii / Si uliii de seara dau roate dupa prada.") sugereaza moartea posibila. Acest tablou completeaza cadrul traditional evanghelic din prima strofa. Suferintele lui Iisu sunt apocaliptice, personificare maslinilor "se framantau maslinii" ofera o imagine terifianta a intregului univers, amplificand tragismul viziunii.
Catre final, poemul ofera un contact cu natura, dar un contact in primul rand vizual. Perceputa cu ajutorul privirii, natura emotioneaza producand voluptate estetica si curiozitate intelectuala vie. Invalmaseala miscarilor contorsionate este pictata cu mana de artist.: "se framantau maslinii", "treceau batai de aripi", "vraistea gradinii", ulii se roteau in inaltimile cerului. Toate se subsumeaza ideii de vitalitate. Printr-un efect stilistic indelung exersat, imaginile par intiparite ciudat in memoria poetului ca venind tocmai dintr-un timp indepartat al vremurilor de inceput, al vremurilor biblice. Fabulosul domina acest colt al Gradinii Ghetsemani si invaluie firul meditativ principal - relatia dintre spirit si materie - inscriind cercuri, volute, spirale de crengi, arabescurile zborului de pasare, fara a-si gasi vreodata rezolvare.
Ultima strofa ofera o transpunere lirica a indefinitului natural, picturalul avand aici si contraponderea muzicalului. Fuziunea dintre termenul concret si cel abstract creeaza acel amestec de reprezentari situate unele in planul direct al sensibilitatii imediate, altele in acela mai indepartat si mai umbrit al ecourilor lirice.
Spatiul biblic si sacru al Gradinii Ghetsemani devine imagine a unui Cosmos evanghelic sanctificat prin jertfa, intrucat aici incepe Drumul calvarului intru izbavire; acum, natura isi va pierde frumusetea calma, sugerand ceea ce va urma: maslinii care "pareau ca vor sa fuga din loc, sa nu-L mai vada" participa la tragedia lui Iisus, iar ulii - pasari de prada - sugereaza ca in curand va avea loc jertfa, stingerea omului Iisus, intru moarte.
Chinul trupului este amplificat de ispita, devenind chiar vesnic martiriu, truda cautarii drumului spre inalt are nuante de trufie disperata. Titanica ruga implora gratia divina. Fiul Omului staruie in nevoia de asezare sub semnul eternitatii, de depasire a tot ce se inscrie in efemer: "O sete uriasa sta sufletul sa-i rupa". Asemenea lui Iisus, care va birui moartea, lasand uliilor trupul, dar contopindu-si sufletul cu eternitatea, artistul, descoperind trairea in spirit, gaseste si granitele supremei libertati: vietuirea in fantezie si creatie. Viata artistului iese din timpul comun, intrand intr-un fel de timp interior, singurul etern. In plan stilistic, efectul este sprijinit de timpul imperfect al verbelor, alternand, rar, cu alte forme ale trecutului sau cu gerunziul sugerand efort, miscare continua, dureroasa, trudita.
Limbajul artistic este de un mare efect plastic, metaforele avand profunde semnificatii ideatice si biblice: "paharul", "grozava cupa", "infama bautura", "apa verzuie", "veninul groaznic" sugereaza chinurile si suferintele lui Iisus pentru izbavirea omenirii, iar "sterlicii de miere" si "dulceata" sugereaza fericirea ce va pogori asupra omenirii dupa izbavirea de pacate. Epitetele potenteaza chinul lui Iisus: "apa verzuie", "veninul groaznic", "infama bautura" iar personificarea maslinilor care "se framantau" si voiau "sa fuga", inspaimantati de suferintele pe care urma sa le indure Iisus, ofera dimensiuni cosmice zbuciumului divin.
Versurile sunt iambice, iar rima de tipul a-b-a-b. Unitatile prozodice se organizeaza in functie de nuantele lirice. Gravitatea tonului, solemnitatea dureroasa introduc ideea de desfasurare stapanita si adanca a sentimentelor. Impresia de varietate expresiva nu este obtinuta doar pe cale directa, tinand de rima sau de perceperea formelor gramaticale, ci prin receptarea unui flux melodic in care sunt dizolvate sensurile intime ale mesajului poetic.
