Eternul feminin ca oglinda a constiintei mistificatoare

Eternul feminin ca oglinda a constiintei mistificatoare

In ciuda artificiozitatii si superficialitatii de redactare a unor pasaje epice in numele carora proza lui Gib I. Mihaescu a iscat controverse sau reactii depreciative, nu ar fi drept sa trecem cu vederea autenticitatea scriiturii si obstinatia autorului de a evolua sub aspect estetic de-a lungul scurtei sale cariere scriitoricesti. Autenticitatea pe care o evocam in randurile anterioare rezida tocmai in fervoarea de care protagonistii romanelor lui Gib Mihaescu sunt insufletiti, luptand cu inversunare sa aduca "himera" din planul imaginatiei prolifice in planul realitatii concrete, ceea ce ne determina sa credem ca opera lui devine un discret elogiu adus iubirii. Criticul Ion Simut remarca, in acest sens, un aspect relevant, mentionand ca "virtutile de prozator ale lui Gib I. Mihaescu trebuie cautate, in primul rand, in creatia de personaje memorabile, in dramatismul conflictului dintre realul stresant si imaginarul obsesiv"[1].

"Militantul erotic" reprezinta, in fapt, un caz de monomanie survenita pe fondul neimplinirii erotice alaturi de un personaj feminin inefabil - creatie a imaginatiei febricitante de care dispune eroul care, pentru a-si cuceri reduta sentimentala, este capabil de eforturi uluitoare. Naturi interiorizate, fara a fi insa si complexe, monomanii lui Gib Mihaescu sunt devorati - asemenea eroilor camilpetrescieni - de o marota; spre deosebire de acestia din urma, celorlalti le lipseste luciditatea, careia ii va lua locul exaltarea sentimentala, drept componenta esentiala a personalitatii acestor vizionari ai erosului. Ei nu traiesc drame ale cunoasterii sau ale intelectului, ci dimpotriva, drama lor rezida in neputinta de a se ridica la inaltimea ideii pure, de a transcende realitatea imediata, si aceasta pentru ca dinamismul personalitatii lor se bazeaza in exclusivitate pe un surplus de energie fizica si nu speculativa. Capacitatea de iluzionare a personajului care oscileaza intre un sentiment real si o fictiune simbolica este atat de tiranica, incat obiectul iubirii isi pierde valoarea intrinseca; cheia de bolta a edificiului epic ramane dorinta de iubire.

Propensiunea spre reverie si activitate fantasmatica a "vizionarului erotic"[2] este mereu dublata de un incontestabil simt practic slujind insa aceleiasi monomanii devoratoare ce planeaza asupra eroilor ca o fatalitate implacabila, careia nu doar ca nu i se pot sustrage, dar pe care o activeaza ei insisi in tentativa disperata de a-si alina suferinta izvorata dintr-o lunga asteptare. Dintre toti protagonistii romanelor, Mihai Aspru - sau Pygmalion pentru Donna Alba- este cel mai lucid. Ca orice monoman, nutreste inca din adolescenta o dragoste mistuitoare univoca, a carei implinire va constitui telul suprem al vietii sale.

Donna Alba, sotie de boier si redutabil avocat al urbei, capata in constiinta deformatoare a tanarului amorez atributele unui ideal feminin echivalent cu aspiratia spre puritate si absolut, intr-o lume crepusculara si anarhica. Intre ei se interpune insa o bariera sociala, o distanta aparent insurmontabila, care se va repercuta in constiinta eroului sub forma unui dureros complex de inferioritate pe care se obstineaza a-l depasi cu orice pret. Umilit de atitudinea impasibila a frumoasei aristocrate, se inarmeaza cu rabdare si perseverenta, luptand in numele unei dorinte arzatoare, sinonima cu obsesia - cucerirea femeii cu privirea de gheata- in numele careia ignora orice scrupule. Asteptarea, desi se intinde pe mai bine de un deceniu, nu e deloc pasiva. Vointa de putere pe care o exalta in el aparenta impasibila a orgolioasei aristocrate, se conjuga cu o mare luciditate ce il predispune sistematic la o analiza critica, obiectiva a propriilor sentimente si actiuni. Drama lui Aspru e dictata, mai cu seama, de orgoliul viril al celui care doreste sa se redobandeasca pe sine prin "dobandirea obiectului frustrarii, adica a femeii care i-a infrant orgoliul"[3]. E lesne de inteles deci, ca lupta pentru cucerirea rafinatei Alba este, de fapt, o experienta initiatica menita sa-l conduca pe erou spre descoperirea sinelui. Atat Alba, cat si Rusoaica sunt proiectii ale inchipuirii, desprinse dintr-un prototip unic pe care eroul nu are cum sa-l cucereasca vreodata. Lucru pe care Mihai Aspru il marturiseste la un moment dat: "Donna Alba e personajul care mi-a rasarit in suflet atunci demult, sunt unsprezece ani de atunci cand a trecut pe langa mine pentru intaia oara. De atunci a ramas in visurile mele ca un prototip, ca o existenta suprareala, spre care trebuie sa tinzi fiind condamnat a n-o ajunge niciodata".

Aspiratia spre idealitate a acestui tip de personaj isi gaseste expresia cea mai pura, denudata de orice alte ambitii de ascensiune sociala, intr-un roman de referinta pentru scriitor, Rusoaica, supranumit de critica literara drept un exceptional "roman al dorintei fara obiect"[4]. Lucidul Ragaiac, pasionat de domeniul stiintelor si de vastul edificiu al literaturii ruse, se refugiaza constant si deliberat intr-o lume imaginara, peste care troneaza mandra ca o zeita, imaginea compozita a Femeii inaccesibile, - proiectie a unei "imaginatii livresc patinate"[5]. Fire contradictorie, penduland romantic intre angelic si demonic, eroul fanfaron abandoneaza ascetismul matematic ce ii ordona spiritul, pentru ca devine brusc victima unei obsesii: asteptarea Rusoaicei. Ea ramane insa o pura izvodire a imaginatiei, o fantasma pe care obsedatul inchipuirii nu are cum sa o aduca in realitatea obiectiva, pentru simplul motiv ca intre imaginarul sau si existenta concreta nu exista nici un punct de convergenta. Lirismul fortat care inunda uneori paginile in detrimentul epicului, intretine jocul imaginatiei lui Ragaiac. Criticul Nicolae Balota invoca elementele primordiale care concura la in-truparea himericei fapturi, ca si cand credinta lui Ragaiac in plasmuirile mintii sale ar imblanzi intreg universul dispus sa ii trimita ofranda: " () in bordeiul sau din PAMANT, in fata stepei nesfarsite isi proiecteaza o intrupare AERIANA a fapturii care trebuie sa vina de peste APA, pe GHEATA, in timp ce in el insusi si in preajma lui (Niculina) arde FOCUL patimei."[6]

Foarte interesant si complex este acest personaj pentru dualitatea lui spirituala. Pe de o parte il vedem in ipostaza intelectualului bovaric, saturat de experiente livresti si faurindu-si idealul erotic ca suma a calitatilor si scaderilor personajelor literare admirate, iar pe de alta parte, simtul practic de care dispune il indeparteaza de tipul contemplativului pierdut in visuri, proiectandu-l intr-o realitate frusta in care se abandoneaza cu voluptate unui senzualism exacerbat.

Ragaiac traieste fara remuscari dubla fascinatie a iubirii sacre (Rusoaica) si a celei profane (Marusea, Mariuca, Niculina), iar afirmatia lui Gh. Lazarescu ne edifica in acest sens: "Cazul lui Ragaiac pare astfel sa ilustreze definitia lui Freud, care afirma ca obsesia reprezinta dorintele inconstiente ale pacientului, dorinte care n-au fost reprimate in mod adecvat si care nu pot fi satisfacute decat in izolare, astfel incat pacientul sa le resimta ca detasate de el."[7] In completarea acestor observatii vine si remarca facuta de criticul N. Balota conform caruia "Ragaiac isi afla adevaratele satisfactii tocmai in imaginarul cu neputinta de realizat. El nu cauta compensari imaginare ale unor stari de frustrare."[8] Asertiunea criticului ni se pare viabila, daca luam in considerare structura launtrica a eroului gibmihaescian asa cum apare el mai ales in cele doua romane reprezentative, Rusoaica si Donna Alba. Atat Ragaiac, cat si Mihai Aspru sunt niste lucizi cautand pretutindeni poezia vietii pe care o regasesc mai ales in reveriile nascute dintr-o fireasca aspiratie spre puritate.

Puternic marcat de aventura livresca, Ragaiac nu se va putea nicicand multumi cu ceea ce ii va furniza realitatea obiectiva, pentru ca el urmareste naiv o pura himera ce intarzie sa se obiectiveze. Ragaiac gusta cu voluptate din magia departarii, lasandu-se mereu sedus, in reverii, de acel "dincolo" mirific, incomensurabil, ubicuu, de unde - se iluzioneaza el - trebuie sa descinda patimasa Rusoaica al carei chip se incheaga doar in inchipuirea sa, ca o suma de virtuti si de ispite slave ale eroinelor trufase, imortalizate de scriitori de anvergura ca Dostoievski, Turgheniev sau Andreev.

Traind complexe de inferioritate erotica, relevabile si in dialogul cu anodinul caporal Marinescu, Ragaiac are revelatia unei profunde neimpliniri. Scormonind prin sertarele trecutului, constata cu amaraciune ca, desi avusese numeroase escapade sentimentale, a ramas vesnic singur, neimplinit. Indaratul acestor aventuri se ascundea un imens gol sufletesc. Unica speranta de salvare putea fi o iubire autentica, eterna. Din aceasta perspectiva, o interpretare psihanalitica ponderata a acestor obsesii si reverii ar evidentia datele unui personaj refulat erotic, ale carui vise halucinante tradeaza dorinte neimplinite in plan constient, dar latente si reprimate in substratul abisal al subconstientului tainic. Freud afirma ca "dorintele nesatisfacute sunt izvoarele din care se alimenteaza fantasmele, iar fiecare fantasma reprezinta implinirea unei dorinte, o corectare a realitatii nesatisfacute".[9] Evident ca speculatiile psihanalitice asupra literaturii nu trebuie absolutizate, ci doar privite ca o alternativa a interpretarii subiective a unor psihologii mai putin comune, inclinate spre stari obsesive alimentate de avatarurile imaginarului fascinat de magia departarii. Ragaiac se poate dedubla si, devotat visului, dar impulsionat de simtul sau practic, se aventureaza in realitatea frusta, cautand zadarnic o consolare in preajma altor "rusoaice" carnale a caror atitudine frizeaza adesea vulgaritatea. In acest fel, aventura asteptarii se transforma intr-un irepresibil elan al simturilor exaltate, dupa cum noteaza, foarte plastic, Nicolae Manolescu in celebrul studiu, Arca lui Noe: "Asteptarea lui Ragaiac seamana cu un paradoxal exercitiu spiritual prin care demonii sexualitatii nu sunt exorcizati, ci reanimati."[10]

Neindestulandu-se cu visul, Ragaiac sau Aspru asteapta femeia concreta, carnala si nu pe cea diafana, imateriala. Prin urmare, visul si inchipuirea amplifica setea de realitate. La Gib Mihaescu, pare-se, conditia creatorului e ilustrata de insesi personajele sale care, la randul lor, isi creeaza o realitate subiectiva in care se retrag necontenit. Si cum conditia creatorului niciodata satisfacut de propria creatie este una dramatica, tot astfel existenta personajului-narator este jalonata de experiente dramatice izvorate din indarjirea de a da viata plasmuirilor propriei inchipuiri. Daca, in cele mai multe creatii literare imaginatia prolifica si visele personajelor vin in prelungirea fireasca a realitatii (ca o inevitabila consecinta a acestei realitati atotstapanitoare), in cazul "militantului erotic" pare sa se intample contrariul. Aici realitatea se subordoneaza in totalitate visului si inchipuirii personajelor, veritabile alter-ego-uri ale scriitorului. Atat pentru Ragaiac, cat si pentru ceilalti "militanti", visul genereaza realitatea, o anticipeaza. Evenimentul cheie ce declanseaza mecanismele imprevizibile ale inchipuirii este, fara dubii, intalnirea inefabila, mai mult pe calea reveriei, cu femeia ideala careia eroul exaltat ii infuzeaza atributele feminitatii absolute. Asa-zisii idealisti - Ragaiac, Aspru, Lazar ori Baiatu - viseaza cu ochii deschisi, vad fantasme senzuale care le rapesc linistea, asa cum hiperlucizii eroi ai lui Camil Petrescu "vedeau idei" ce ii conduceau spre marginile prapastiei existentiale. Insa plasmuirile lor nu aveau nimic fantastic, deoarece, desi "uneori cer enorm de la realitate, niciodata nu cer ceea ce realitatea nu contine"[11], dupa cum sesiza Al. Protopopescu.

Eroul gibmihaescian distoneaza frapant cu tipul metafizicianului, al insetatului cautator de absolut. In timp ce acesta din urma este adeptul cunoasterii apriorice tinzand spre un spatiu spiritual transcendent, "militantul erotic"[12], mai mult exaltat decat lucid, are nevoie de realitate pe care tinde sa si-o adapteze propriilor disponibilitati sufletesti. Drama sa rezida intr-o neostoita sete de viata, de sub a carei tiranie incearca sa se sustraga pe calea visului, a inchipuirii alimentate in permanenta de aventura cunoasterii prin cultura. Aceasta idee pare imanenta afirmatiei personajului-narator din romanul Rusoaica: "Chemam in ajutor literatura sa ma scape de setea de viata".

Pentru acest tip de personaj, victima a avatarurilor imaginarului, realitatea devine o proiectie fidela a inchipuirii care, la randul ei guverneaza aspiratiile, transformandu-le in obsesii. Scriitorul impune o noua viziune asupra temporalitatii in roman, viziune prin care trecutul personajului, memoria sa sunt suspectate ca detinatoare ale unor amintiri si adevaruri incontestabile. Toti prozatorii moderni recunosc instanta memoriei, singura certitudine - fragila si ea - care atesta identitatea individului. Eroul lui Gib Mihaescu, abolind veridicitatea faptelor trecute, crede, cum bine nota acelasi Al. Protopopescu, ca "adevarul e in viitor"[13]. In acest context, inchipuirea nu ar fi decat o "memorie proiectata in viitor"[14], realitatea ramanandu-i mereu indatorata amatorului de visuri. Apeland din nou la instrumentele psihanalizei freudiene, am putea justifica propensiunea eroilor spre o lume fantasmatica tot ca o ipostaza a refularii, a neimplinirii unei dorinte trecute, proiectata insa intr-un viitor apropiat, deoarece potrivit asertiunilor lui Freud, "dorinta foloseste un prilej prezent pentru a crea o imagine viitoare dupa modelul trecutului"[15].

Fascinat de farmecul indicibil al departarii si cuprins de nostalgia necunoscutului, "militantul erotic" rabufneste uneori intr-un sadism necontrolat, tradand simptome ale unui complex psihic latent. Cel care exceleaza in acest tip de manifestare patologica este Ragaiac, personaj dominat de tendinte contradictorii, tradand un fond de agresivitate primara pe care uneori o exileaza din campul constiintei in cel al subconstientului imprevizibil. Modul in care Ragaiac se comporta cu refugiatii, felul cum le observa reactiile disperate premergatoare mortii, totul tine de componenta sadica ce pandeste in adancul fiintei sale, facandu-l sa contemple cu voluptate zvarcolirile celor care se zbat dureros intre viata si moarte. Nici in relatiile cu femeile din viata sa Ragaiac nu se dezice. Pe Marusea, dupa ce o seduce si profita de farmecul ei efemer, o paraseste impasibil. In ce priveste relatia cu Niculina, nu pare atat de atras de farmecul ei comun, cat mai ales de imprevizibilul si amenintarea ce planeaza asupra relatiei acesteia cu un sot brutal si vanitos. Ragaiac se apropie de Niculina cu luciditatea sadicului ce vrea sa posede in totalitate o fiinta care legitim apartine altui barbat (dorinta triunghiulara), pentru ca apoi sa o tortureze psihic, vorbindu-i despre himerica lui "Rusoaica". Posedat el insusi de demonul erosului violent senzual, Ragaiac trivializeaza aventurile amoroase alaturi de Niculina si Mariuca, marturisindu-i zeflemitor si vulgar acesteia din urma: "Mi-ai folosit ca sa-mi potolesc fierbinteala din pantecsi tu, si cumnata-ta"(p.101). Probabil ca, daca ar fi putut sa o intalneasca pe Valia - "Rusoaica" - sadicul erotoman ar fi chinuit-o si mai apoi, ar fi parasit-o, visand la o alta Rusoaica. De fapt, pentru Ragaiac, femeia este fascinanta si ademenitoare atata timp cat ramane intangibila, inconjurata de mister.

Nici aventurierul de mahala, Mihnea Baiatu, nu se poate sustrage acestor propensiuni sadice, tradand complexe de inferioritate erotica si sociala. In relatie cu Veve Balaman, Mihnea gaseste o diabolica placere in a tortura sufletul tinerei studente "intarziate".

Victima a unui complex al autoritatii, grotescul personaj napoleonid, Vucol Cornoiu, din Bratul Andromedei, nu poate sa-si reprime placerea sadica de a-si vedea sotia umilita si supusa autoritatii sale implacabile: "ii placea propriu-zis s-o vada jicnita si umilita (), primindu-l cu ochii inrourati, izbucnind chiar in plansul ei zbuciumat si totusi retinut, infundat, cu capul in perine, care-i da lui senzatii stranii si inedite si atat de potopitoare ca nu mai putea in cele din urma sa le suporte."(p. 16)

Prin urmare, majoritatea personajelor masculine din proza scriitorului a carui opera reprezinta subiectul studiului de fata, ascund porniri mai degraba elementare, pasiunile lor nefiind in acest context decat niste lamentabile patimi care tradeaza instincte fruste, brutale. Cu siguranta ca in astfel de circumstante epice, obsesia erotica devine principiul catalizator care dirijeaza din umbra toate actiunile si visele eroului fascinat de "himera".