Degradarea mitului femeii inaccesibile

Degradarea mitului femeii inaccesibile

Romanele lui Gib Mihaescu devin adevarate imnuri ale feminitatii, intrucat se subsumeaza unei teme majore vizand asteptarea Femeii ideale, deoarece intr-o oarecare masura fiecare dintre protagonistii acestor carti se afla in cautarea unei "Rusoaice", simbol al femeii arhetipale care intarzie sa se obiectiveze, dar confera fantezie si varietate perindarii monotone, identice a zilelor. "Femeia e femeie in masura in care ea este farmec sau ideal"[1], spunea Y Gasset, iar "idealul e o functie vitala, unul dintre nenumaratele instrumente ale vietii"[2], continua filizoful. Locotenentul Ragaiac este cel care propaga mitul "Rusoaicei" faurit in urma unor semnificative experiente livresti si Himera patrunde in cele mai obscure unghere ale constiintei, impunandu-se treptat cu puterea unei obsesii ineluctabile. Observam tendinta prozatorului de a-si cufunda eroii intr-o iubire "realizata printr-o mediatie livresca"[3], dupa cum bine sesiza criticul Ion Simut, in opinia caruia putem sesiza valentele corintice insuficient rafinate ale romanului gibmihaescian ( pe langa aspectul doric preponderent), datorita apelului frecvent la ironie si livresc[4].

Rusoaica dobandeste statutul unui ideal erotic axat mai intai pe spiritualitate si apoi pe senzualism, iar a o astepta devine conditia personajului. Spirit lucid, Ragaiac nu se lasa coplesit in totalitate de fantasma, asa cum se intampla, de pilda, in cazul pitorescului hidalgo de la Mancha. Dimpotriva, imaginatia febricitanta a personajului-narator este mereu concurata de intruziunea realului, manifestata prin predispozitia eroului spre a se consola cu efemere aventuri senzuale care, insa, paradoxal amplifica nostalgia departarii, a necunoscutului si ii induc o stare de oboseala si dezgust. Personalitate scindata intre idealizare si instinctualitate, protagonistul acestui gen de proza desi ramane consecvent visului de iubire caruia nu i se poate sustrage, se abandoneaza adesea unui senzualism exacerbat, frivol care degradeaza asteptarea si implicit, idealul sau de puritate. Din acest motiv, in opinia lui N. Manolescu, "asteptarea lui Ragaiac seamana cu un paradoxal exercitiu spiritual prin care demonii sexualitatii nu sunt exorcizati, ci reanimati."[5] De fapt, Ragaiac este un personaj ambivalent, caci "fascinatia himerei"[6] este mereu supusa insidiei imaginii violente si senzuale a realului care perverteste idealul, travestindu-l in trivial, in carnal.

Atras de jocul periculos al seducatoarei Niculina, posedat de demonul erosului, Ragaiac reuseste sa se sustraga o vreme de sub tirania fantasmelor obsesive, confundand Rusoaica visului sau cu patimasa Niculina - personaj ce concentreaza, in viziunea aceluiasi N. Manolescu, "toata esenta pasiunilor funeste a eroinelor lui Gib I. Mihaescu"[7]. Apropierea de Niculina ii dezvaluie eroului pasiunea acesteia pentru fictiunea livresca, cu toate ca lecturile ei nu urmau valoroase criterii estetice prestabilite: "Cunostea cateva romane de seama, rusesti si foarte multe de autori fara insemnatate sau de autori pe care eu ii ignoram"(p.76).

Ragaiac nu iubeste o femeie unica, o fiinta concreta, ci un tip feminin in care vede imaginea feminitatii, la fel ca Don Quijote, indragostitul de Dulcineea din Toboso sau Faust, indragostit de Elena, forma platoniciana a frumusetii grecesti. Dragostea lui este pura, sau cel putin purificata prin sinceritatea trairilor si prin suferinta, de orice alte necesitati sau conveniente sociale care sa o altereze. El apartine acelei categorii de barbati care-si fac din iubire in genere idealul actiunilor vitale; despre acest tip masculin Ortega Y Gasset spunea: "Astfel de fiinte vor trai perpetuu indragostite in forma fictiva. Ele nu trebuie sa astepte ca un obiect determinat sa-si declanseze filonul erotic, ci va fi bine venit oricare. Este iubita iubirea, iar obiectul iubit nu e, in ultima instanta, decat un pretext."[8] Si poate tocmai de aceea Ragaiac se deda unor aventuri desantate alaturi de femei total opuse idealului sau erotic. Menirea lor este sa ii autorizeze iluziile si nazuinta de a intalni in perindarile lui trecatoare Femeia unica sau fiinta ingemanata de care fusese despartit originar prin decretul zeilor. In opinia aceluiasi filozof, acest tip de barbat (nemultumit de femeile mult prea usor de cucerit), "iubeste in scopul de a nu se simti singur, dar, la drept vorbind, isi fabrica singur trei sferturi din iubirile lui."[9]

Obsesia Rusoaicei revine in constiinta eroului vanitos in momentul in care afla de la camaradul sau, Iliad, de existenta Valiei, pe care acesta din urma o gazduise temporar in bordeiul sau imund; este activata iarasi dorinta triunghiulara, nascuta din rivalitatea intre doua constiinte lucide. Gelozia si invidia care il macina de la aflarea vestii, trezesc in Ragaiac energii nebanuite si astfel, incearca totul pentru a o atrage pe frumoasa transfuga in sectorul sau. Insa Valia isi reveleaza identitatea anodina, deoarece, victima a propriilor iluzii, se ofera unui ins comun (locotenentul Iliad) care, din lasitate, isi va retrage ajutorul promis acesteia la prima mustrare mai aspra a superiorului sau (colonelul Tataranu). Prin urmare, Valia nu corespunde decat in imaginatia lui Ragaiac mult visatei Rusoaice, nicidecum ca fiinta reala care poposeste sub numele de Valentina Andreevna Grusina in saracaciosul bordei al lui Iliad, comportandu-se in modul cel mai banal intr-o asemenea imprejurare hotaratoare pentru intreaga ei existenta ulterioara. Singura dovada de mandrie a Rusoaicei transpare intr-o fireasca reactie de aparare, constand in dispretul cu care il priveste pe Iliad, dupa ce intelege ca a fost tradata si ca trebuie sa se intoarca de unde venise. Nimic nu poate sa-i restituie acea aura zeiasca pe care o pierduse definitiv in alcovul promiscuu al unui ofiter lipsit de scrupule, de imaginatie si de cavalerism. Gestul ei o coboara de pe piedestalul pe care o inaltase imaginatia prolifica a personajului-narator si o inzestreaza cu atributele unei femei comune, victima a unor porniri instinctuale irepresibile si a unei inscenari grosolane, pusa la cale de cinicul Iliad (un tip uman de o labilitate morala peremptorie).

Imaginea Valiei se desacralizeaza pe neasteptate in mintea personajului principal, pentru ca s-a lasat prea usor posedata, eludand cochetaria sentimentala de care aminteam in paginile anterioare. Vina este a celui care ii atribuise o valoare initiatica pur utopica, autoiluzionandu-se. Deceptia "metafizica" il apropie de pragmaticul erou stendhalian despre care René Girard spunea ca "() aceasta valoare el o transfera in alta parte, intr-un alt obiect, intr-o alta dorinta. Eroul o sa-si strabata existenta din dorinta in dorinta cum o strabate un parau sarind peste pietre alunecoase"[10].

Toate aceste personaje feminine (Marusea, Niculina, Mariuca, Ghena, Valia), redate oricum schematic, nu reusesc sa reprime setea de ideal a protagonistului, insa il indeparteaza treptat de imaculata fantasma din vis, astfel incat, in finalul cartii ne intampina un Ragaiac dezabuzat care, incercand sa refaca relatia cu Marusea, o rapeste chiar in noaptea nuntii. Motivul revenirii la Marusea e, de fapt, o consecinta a capacitatii eroului de a mistifica realitatea. Marusea, aparitie feminina episodica, - pe care inainte o parasise cu brutalitate - ii apare acum inconjurata de un mister difuz ce se vrea descifrat: "Marusea se legana intre valurile de mireasa ca intre aripi de fluturi si cununa voievodala de pe capul ei ii da o infatisare de domnita sau de rusalca" (p. 275). Inapetenta lui Ragaiac pentru viata este dublata in final de exaltarea lui Iliad care preia obsesia camaradului sau, insa, lipsit de imaginatie si victima a ignorantei, el nu reuseste sa isi creeze un ideal propriu, autentic, apeland cu sete la imaginatia fecunda a Celuilalt: "Spune-mi, prietene, incepu, batandu-ma usor pe mana Dar tu cum cum o vezi cam cum o nazaresti stii asa si in ansamblu si in, ce zici ca-i mai lipseste?" (p. 275).

Din aceasta perspectiva, merita sa ne oprim cateva momente asupra problemei "dorintei triunghiulare"[11], dezbatuta pe larg de René Girard intr-un studiu mediatizat la sfarsitul secolului trecut. In prefata volumului amintit, Paul Cornea sintetizeaza conceptia autorului, potrivit careia nu exista dorinta spontana, ci numai dorinta mediata, pentru ca intotdeauna optiunea e determinata de un tert numit si mediator. "Asa-zisa pasiune nu e deloc daruire, ci razboi implacabil pe care si-l fac doua vanitati rivale. Cine are slabiciunea sa-si confeseze adevaratele simtaminte si sa-si umileasca orgoliul, pierde partida."[12] Pentru a ilustra conotatiile "dorintei triunghiulare", Girard invoca modelul oferit de Cervantes, deoarece atat Don Quijote, cat si ucenicul Sancho sunt victime ale aceleiasi dorinte triunghiulare. "Don Quijote si Sancho imprumuta de la Altul dorintele lor printr-un impuls atat de fundamental, incat il confunda perfect cu vointa de a fi ei insisi"[13]. Prin simpatie, am putea deduce ca si Ragaiac doreste prin intermediul eroinelor persuasive si hotarate, emblematice pentru literatura rusa fata de care nutreste vadite afinitati. "Ascetismul matematic" pe care si-l autoimpune mai mult ca pretext al eliberarii de o rutina mondena devenita apasatoare, precum si avatarurile eroinelor darze de care ii este intesata imaginatia ii suprima orice elan de spontaneitate, ceea ce il apropie de celebrul personaj eponim al literaturii franceze, Emma Bovary. Toate acestea tradeaza o oarecare abulie si nestatornicie a protagonistului care, in absenta unor sugestii venite dinauntru, se complace sa urmeze sugestiile venite din exterior, chiar daca in cazul sau acest mediu exterior e sinonim mai degraba cu universul livresc. Odata ce si-a asimilat modelul, Ragaiac il contamineaza cu acest tip de dorinta imaginara si pe camaradul sau, Iliad, care, dintr-un impuls mecanic, o va imita inversunat, caci "dorinta metafizica este, prin excelenta, contagioasa"[14], spunea pe buna dreptate acelasi Girard. Mai mult, Ragaiac transfera Rusoaicei visate o valoare evident iluzorie, suscitand astfel in mintea tovarasului sau dorinta de a o poseda cu orice pret. Una dintre conditiile primordiale pentru conturarea dorintei triunghiulare o reprezinta vanitatea, iar Iliad poseda asemenea porniri interioare. In opinia lui Girard, "pentru ca un vanitos sa doreasca realizarea unui tel, e de ajuns sa fie convins ca un al treilea - caruia ii acorda un oarecare prestigiu - a dorit mai intai sa realizeze un asemenea tel"[15] Finalul deschis al romanului confirma cititorului convingerea ca iubirea lui Ragaiac isi este autosuficienta, fiind pura asteptare, un suprem exercitiu spiritual prin care eroul se detaseaza de Ceilalti. Fiecare femeie dobandeste aprioric in mintea lui caracterul de "rusoaica", pana in momentul cand ii cade prada intr-un mod facil, ceea ce ii starneste dezgustul si dorinta instinctiva de a o abandona fara nici un regret. Pe neasteptate, obiectul dorintei patimase s-a desacralizat, facandu-l pe cel deziluzionat sa exclame: "Nu-i decat asta!". Din acel moment, cand eroul recunoaste ca s-a inselat, "rusoaica" se pierde intr-un abis al uitarii, lasand loc alteia, pentru ca eroul nu dezarmeaza, ci isi continua indraznet periplul prin vastele teritorii ale fanteziei, ocolind de cele mai multe ori "escalele prin porturile sordide ale realitatii"[16]. In fond, drama - daca putem spune astfel - este a lui, si nu a celei investite cu virtuti imaginare. Tradand o intuitie extraordinara, Girard afirma in celebrul sau studiu de sociologie literara: "Obiectul n-avusese valoarea de initiere pe care i-o atribuia. Dar aceasta valoare el o transfera in alta parte, intr-un alt obiect, intr-o alta dorinta. Eroul o sa-si strabata existenta din dorinta in dorinta cum o strabate un parau sarind peste pietre alunecoase"[17], caci, asa cum sintetiza Shakespeare, "viata ne este facuta din urzeala viselor noastre"[18].

Donna Alba, frumoasa aristocrata plina de mister, este o alta varianta a Rusoaicei in sensul de prototip al femeii ideale, reduta sentimentala indelung ravnita care, de aceasta data, va fi cucerita. Sub infatisarea severa si glaciala a seducatoarei Alba se ascunde o fire profund umana, iubind viata si tainuind un enigmatic trecut amoros. Pentru societatea care graviteaza in juru-i, ea este una dintre acele femei supranumite de Ortega Y Gasset, "frumuseti oficiale"[19] pe care, continua filosoful spaniol, le vezi "la teatru si la festivitati, lumea le arata cu degetul, ca pe niste monumente publice"[20]. Aventura extraconjugala plina de pasiune alaturi de printul Tudor Buzescu, deconspirata de corespondenta celor doi, ii reveleaza personajului-narator temperamentul vulcanic al unei femei cautand cu ardoare implinirea sentimentala. Femeia distanta si orgolioasa spre care Mihai Aspru aspira temator din umbra se umanizeaza si dobandeste in constiinta celui indragostit atributele unei feminitati senzuale, capabile de o neasteptata caldura sufleteasca: "Toate acestea se cuprind limpede in scrisorile ei, pentru ca adesea e muncita de gandul de a-si legitima cu motive rotunjite aventura ei: dar, in fond, de sub temeiul randurilor, oricat ea ar vrea s-o acopere cu argumente si preciziuni, reiese doar, spre marea mea fericire, aplecarea tiranica a sufletului spre necunoscut, atractia de magnet a fiorului aventurii"(p.205).

Spre deosebire de visatorul Ragaiac pentru care iubirea era o plasmuire a imaginarului obsesiv, pentru Mihai Aspru iubirea este o realitate posibila a carei apropiere o va simti dupa mai bine de un deceniu de asteptare "activa", intretinuta de patimasa dorinta triunghiulara. Remarca acest lucru si criticul Florea Ghita intr-o monografie asupra operei gibmihaesciene: "Din femeia cu mandru pas regesc, departata si inaccesibila, in final, dupa ce i se scormoneste trecutul si i se sondeaza atent pulsatia vietii interioare, Donna Alba va deveni o Niculina pasionata si senzuala si nu o Rusoaica fascinanta prin imaterialitatea ei".[21] Mihai Aspru recunoaste ca are o fire de aventurier, curios sa cunoasca noi experiente. Spre deosebire de Mihnea Baiatu, pretuieste lucrurile castigate in urma unor eforturi dificile, capabile sa-i mobilizeze resursele fizice si mentale deopotriva. Ca si personajele lui Camil Petrescu, cel imaginat de Gib Mihaescu se simte in stare de ceva exceptional, cauta astfel un absolut caruia sa-i dedice sensul vietii sale si acesta va fi idealul erotic intruchipat de Alba Ypsilant. Intelege de la inceput ca femeia exceptional de frumoasa, mandra de stirpea ei nobila, cu o personalitate unica, nu poate fi impresionata decat de un barbat pe masura ei, descendent al unui neam de aceeasi notorietate, ori fiu al propriilor fapte, asa cum va deveni el insusi. Dragostea barbatului este mai mult decat posesiune trupeasca, devine aproape o forma de extaz erotic, pentru ca el o iubeste pe Alba cu toata patima indelung reprimata a celor 11 ani de asteptare, intr-una din cele mai arzatoare si mai tensionate scene de dragoste din intreg romanul romanesc. Ceea ce n-a facut pentru Tudor, face acum pentru Mihai, poate si pentru a evita un nou si fatal conflict barbatesc. Desi planuisera sa se infatiseze amandoi in fata lui Radu Serban, unul pentru trecut, celalalt pentru prezent, Alba isi asuma singura intreaga responsabilitate. Zguduit de revelatie, printul Serban se sinucide, recunoscand ca vechiul adversar, desi disparut, l-a invins pentru a doua oara (prin intermediul tainicei corespondente care o apropie de Mihai Aspru ), cucerind inima femeii intens dorite de amandoi.

Extrem de lucid, Mihai Aspru dovedeste in acelasi timp o deosebita mobilitate a sentimentelor, osciland intre puritatea visului sau de iubire si escapade amoroase, uneori grotesti, alaturi de mondenele Voicuta si Lilica Mavrogheni , - prietene ale Albei - , pentru a naufragia adesea pe insula amorului profan "comercializat" de trivialele cocote de la mansarda. Totul este insa, subsumat in roman pasiunii mistuitoare pentru Donna Alba, pe care eroul o cauta zadarnic printre femeile comune din fauna umana ce il antureaza.

In celelalte doua romane - Bratul Andromedei si Zilele si noptile unui student intarziat - degradarea mitului femeii arhetipale este o consecinta lamentabila a mistifcarii. Zina Cornoiu, femeia autoritara, ravnita in taina de reprezentantii protipendadei din micul oras de provincie, va marca in mod tragic destinul protagonistului Andrei Lazar, pentru care ea reprezinta un ideal de puritate ce intrece obsesia din plan stiintific a eroului, aceea de a-si perfectiona absurda "masina a timpului". Atrasa de stangacia si ingenuitatea profesorului de matematici, Zina nu este, totusi, capabila sa-i inteleaga pasiunile. Neputand sa-si depaseasca mediocritatea frapanta - ce distoneaza cu statura ei impozanta -, Zina banalizeaza aspiratiile inadaptabilului Lazar, socotindu-l pur si simplu "nebun". Cu toata vocatia autoritatii sale feminine, adevarata implinire a eroinei - traumatizata de esecul unei casnicii alaturi de un barbat pe care nu il iubea - este cautata in planul erotic. Aparent rece si orgolioasa, Zina se demistifica, simtindu-se fascinata de ineditul aventurii extraconjugale si de valtoarea necunoscutului. Pe ciudatul Lazar nu il intelege si, inspaimantata de comportamentul aberant al acestuia ( atunci cand profesorul incearca din rasputeri sa-si resuscite himerica inventie), Zina pleaca impasibila, refugiindu-se in bratele primului pretendent, Grigore Nedan. Riscand o redundanta, recurgem din nou la reflectiile filozofului Y Gasset, pentru a elucida dilema atractiei eroinei noastre fata de un ins anodin, mediocru, atractie naturala, de altfel, daca acceptam ideea filozofului ca femeia "tinde mai degraba sa-i elimine pe indivizii cei mai buni, din punct de vedere masculin, pe cei ce inoveaza si se angajeaza in actiuni superioare, si manifesta un entuziasm decis fata de mediocritate"[22]. Odata ce paraseste piedestalul frumusetii pure si ideale, Zina isi tradeaza mediocritatea, firea comuna, avida de escapade senzuale. Obsedat de mitul istoric al amazoanei, Nedan isi proiecteaza idealul asupra aceleiasi Zina pe care insa o dezgusta profund, ramanand astfel neputincios in fata femeii care coboara "goala si inalta, stralucind de alba frumusete, zeita tuturor timpurilor, dezlegand cu un zambet vesnica intrebare, chinuitoarea nazuinta."

Bovaricul Nedan viseaza cu ochii larg deschisi la fermecatoarea Zina, insa, ros de complexe erotice si interiorizat, el esueaza lamentabil atunci cand femeia la care visase in taina il invita spontan in iatacul ei misterios. Deziluzionata de aceasta noua experienta grotesca, "scarbita peste fire, jignita si furioasa pe sine", doamna Cornoiu se lasa sedusa cu usurinta de flecarul Nae Inelescu, activ si intreprinzator, promotor al unei filosofii practice, epicureene, in materie de dragoste. Inelescu face pandant cu Zina in privinta pasiunii comune pentru aventura erotica, curtezanul de profesie trecand cu usurinta de la camerista - alaturi de care "profaneaza" alcovul Zinei -, la stapana, din simplul motiv ca el iubeste femeia in sine si nu doar un exemplar imperfect al acesteia. Dintre cei trei dascali pitoresti rapiti de frumusetea glaciala a Zinei, numai straniul astronom isi va pastra idealul imaculat pana in ultima clipa a scurtei sale vieti, jertfindu-si visul inventiei stiintifice pe altarul iubirii. Nedan si Inelescu, ale caror acte frizeaza grotescul si abjectia morala, sunt inconsecventi cu idealul afirmat, retragandu-se sistematic intr-un mediu promiscuu, populat de femei frivole.

Arina Velovan, protagonista romanului Zilele si noptile unui student intarziat, transpune la un alt nivel dramaticul proces de degradare spirituala a unei fiinte bulversate de porniri instinctuale si devitalizata in urma unei lungi asceze culturale. Frumoasa universitara insetata de viata autentica, dar si victima a bovarismului spiritual si intelectual, abandoneaza definitiv lumea ireala a ideilor pure, in favoarea unui amor profan care o va anihila din toate punctele de vedere. Eminenta asistenta universitara, dezorientata de discrepanta dintre realitatea frusta, dar autentica, si cea idealizata de abstractiuni filosofice, va esua in ghearele unei bestii umane care ii va grabi sfarsitul. Mistificand adevarul despre viata, Arina se simte fatalmente atrasa de un personaj obscur cu porniri instinctuale abominabile, lasandu-se tarata cu buna stiinta intr-un abis fara speranta, situatie ce confirma inca o data veridicitatea meditatiilor filozofice ale lui Y Gasset: "Toata bunavointa cu care incearca uneori sa-si arate exaltarea fata de barbatii cei mai buni sufera de obicei un trist esec, dar in schimb o vezi inotand in voie, ca in elementul ei, printre barbatii mediocri"[23].

Asemenea altor eroine ale universului epic gibmihaescian, Eleonora, protagonista amplei nuvele Femeia de ciocolata, fascineaza prin distanta si inaccesibilitate si se impune ca un enigmatic ideal feminin atata timp cat lasa ca propriile sentimente nemarturisite sa pluteasca in incertitudine. Se demistifica atunci cand accepta, in calitate de sotie sau amanta, iubirea celor doi rivali care si-o disputa in taina. Zeitatea pe care ea o intruchipa in mintea celor doi indragostiti coboara de pe orbitorul piedestal, devenind o femeie comuna ce se lasa cucerita prin strategii prozaice, la indemana oricarui barbat mediocru. De fapt, interesul pe care il poate suscita cartea nu rezida in farmecul anodinei Eleonora, devenita pur fetis, ci in aspiratia necontenita a barbatului spre femeia dorita si care, pana la urma, nu e decat o zamislire a imaginatiei sale febricitante.